Prefață

Conservarea bunurilor culturale constituie una din principalele funcţii ale muzeului. Cu toate acestea, pentru un observator al vieţii noastre muzeale, nimic nu lasă să transpară o asemenea funcţie. Neimpusă de vreun act normativ (legea ocrotirii este lacunară, confuză şi inadecvată scopului urmărit), nici măcar de un ipotetic cod deontologic, conservarea nu îndeplineşte funcţia care-i revine ca factor major al activităţii de ocrotire a patrimoniului cultural naţional. Aşa se explică cum devin bunurile culturale victimele condiţiilor naturale şi ale factorului uman. Atât pentru ceea ce acesta ar trebui să facă şi nu face, cât şi pentru ceea ce face şi nu face cum trebuie, ori de câte ori foloseşte, manipulează, expune sau depozitează bunurile de păstrarea, de care ar trebui să răspundă.

Despre obligaţia, care incumbă celor care slujesc muzeul, de a proteja patrimoniul pe care-l au în primire şi despre cum anume să o facă, s-a scris foarte puţin. Dar, înclin să cred că nu absenţa cunoaşterii explică modul inadmisibil în care este tratat patrimoniul, ci indiferenţa totală faţă de problemele păstrării lui. Există, în acest sens, două excelente lucrări care sintetizează experienţa mondială în acest domeniu: Normele de conservare şi Normele de restaurare (ediţiile 1980 şi 1982, nu caricaturile de norme editate ulterior), din păcate, complet ignorate ca, de altfel, şi activităţile la care se raportează.

Rostul acestei lucrări are o ţintă precisă: să fie un ghid pentru toţi cei care în muzee, biblioteci, centre de cultură răspund de starea patrimoniului: muzeografi, deo­potrivă cu conservatorii, restauratorii sau cu cei care conduc aceste instituţii. Lucrarea îşi propune să fie, în primul rând, un instrument de lucru, cât mai complet cu putinţă, care să folosească celor interesaţi şi în care aceştia să găsească răspunsuri foarte numeroaselor probleme pe care le ridică păstrarea bunurilor culturale.

Ea îşi propune, de asemenea, să fie şi un instrument de studiu pentru cei care se pregătesc să devină conservatori. În acest domeniu s-a scris extrem de puţin, nesemnificativ, cei care încearcă să înveţe nu au posibilitatea, dacă nu cunosc limba engleză, iar formele de pregătire nu pot oferi cunoaştere în acest sens, dominate fiind de improvizaţii.

Din aceste cauze, am dorit o lucrare cât mai completă, cu un suport ştiinţific suficient de explicit, cu o prezentare a tuturor factorilor de alterare şi a mecanismelor prin care aceştia acţionează, cu raporturile de cauzalitate, cu principiile în lumina cărora trebuie intervenit, cu indicaţiile metodologice necesare, precum şi cu toată paleta măsurilor. Şi, ori de câte ori a fost necesar, am prezentat şi motivaţia intervenţiilor, întrucât aceasta este un factor cheie în aplicarea oricărei măsuri sau program.

Evident, în lucrare există şi câteva capitole care au corespondenţă în domenii ştiinţifice de mult consacrate: umiditatea, temperatura, lumina etc.. Tratarea acestora
s-a făcut cu multă prudenţă. Despre fiecare din aceste subiecte se pot scrie şi chiar s-au scris tomuri. În lucrare am abordat însă doar acele aspecte care sunt necesare înţelegerii măsurilor preventive, menite să neutralizeze aceşti factori care se întâmplă să fie şi principalii factori dăunători. Nu de puţine ori, în tratarea acestor teme se abuzează, unii autori încărcând lucrările cu un balast ştiinţific, e adevărat interesant, dar nu neapărat necesar, lipsit de relevanţă pentru problemele în cauză. Cine doreşte cunoştinţe suplimentare despre lumină, temperatură sau umiditate se poate adresa unei vaste game de lucrări, de la cele mai puţin pretenţioase, cum sunt manualele de liceu, până la articole tratate savant în enciclopedii.

Am căutat, de asemenea, să prezint acest strict necesar în termenii cei mai accesibili, cu putinţă, tuturor categoriilor de cititori. Am considerat, de asemenea, că stilul comunicativ şi discutarea problemelor prezentate sunt cele mai lesnicioase forme pentru înţelegerea problemelor, de stabilire a unor canale de comunicare între cititor şi autor.

În lucrare am introdus un capitol consacrat unei probleme quasi necunoscute, care depăşeşte sfera strictă a conservării şi a cărei absenţă generează numeroase disfuncţii în funcţionarea muzeului: tematica de proiectare. Aceasta este o lucrare care trebuie elaborată de muzeu sub forma unui summum de condiţii în lumina cărora proiectantul trebuie să realizeze o clădire nouă sau să adapteze funcţional alta veche. Este vorba de forma, dimensiunile, modul de aşezare a spaţiilor, realizarea acestora potrivit cu funcţiile pe care le vor îndeplini, circulaţia, amenajările funcţionale, instalaţiile etc.

De obicei, muzeul lasă aceste probleme la latitudinea proiectantului care însă, din păcate, nu este în măsură să le soluţioneze în mod corespunzător. De altfel, aceasta este problema şi a altor clădiri publice cum sunt şcolile, bibliotecile, spitalele etc.. Utilizatorii acestora deplâng deseori lipsa de funcţionalitate a clădirilor realizate astfel, fără să ştie măcar ce parte de vină le revine.

Deci, capitolul respectiv încearcă să vină în sprijinul muzeului, arătând, în acest sens, care sunt problemele, cum trebuie redactată o tematică, ce fel de informaţii trebuie date arhitectului proiectant pentru ca acesta să realizeze nu o clădire oarecare ci una care să corespundă cât mai deplin numeroaselor şi specificelor funcţii ale muzeului.

În lucrare am consacrat capitole speciale unor probleme, mai particulare, considerând din aceste motive, că este mai bine să fie tratate separat, cu atenţie: conservarea memoriei audio-vizuale şi a descoperirilor arheologice. Am avut, de asemenea, în vedere şi faptul că în aceste domenii nu s-a scris nimic, şi că cei care ar dori să facă astfel de lucrări nu ar avea pur şi simplu cui să se adreseze, pentru a obţine informaţiile necesare. Ambele conţin clase de bunuri care, nu numai că întrunesc atribuţiile unor colecţii cu valoare şi semnificaţie deosebite pentru istoria şi civilizaţia poporului nostru, dar prin structură, compoziţie şi anumite particularităţi, sunt foarte vulnerabile la acţiunea agresivă a factorilor mediului ambiant.

Dacă afirmăm că memoria audio-vizuală (clişee, fotografii, benzi etc.) este neglijată în muzee, nu spunem un lucru nou, deşi în acest caz efectele sunt dezastruoase, dacă ne gândim că fiecare clişeu sau fotografie constituie întotdeauna un unicat şi că rata degradării acestora este foarte rapidă. Şi mai prost stau lucrurile cu colecţiile de clişee pe sticlă, care se exfoliază şi cele pe suport de nitrat de celuloză, care se descompun „văzând cu ochii”.

În ceea ce priveşte conservarea preventivă a descoperirilor arheologice, am insistat pe măsurile care trebuie luate în momentul decopertării acestora pentru că aceasta este faza cea mai critică din întreaga cercetare arheologică. Este vorba de un minimum de intervenţii, relativ simple şi fără condiţionări materiale speciale, inaccesibile. Succesul acestor măsuri va depinde de felul în care se va stabili imediat, pe şantier, care sunt materialele la care trebuie păstrat intact conţinutul de apă cu care acestea sunt scoase din pământ, la care din ele aceasta trebuie eliminată sau neutralizată şi, în sfârşit, cele la care conţinutul de umiditate trebuie lăsat să intre în echilibru cu U.R. ambientală. Dacă se va proceda astfel, nu vor mai exista probleme privind salvarea descoperirilor de natură organică şi nici finaluri tragice, ca în cazul papirusului de la Mangalia.

În sfârşit, ţin să menţionez aici şi faptul că am acordat ceva mai mult spaţiu măsurilor privind prevenirea focarelor de incendiu. Este un capitol cu atât mai necesar cu cât, un astfel de focar poate induce efecte devastatoare asupra unei mari părţi a patrimoniului şi, pentru că, în general, aceasta este o activitate bântuită de formalism, remarcabilă prin absenţa măsurilor de ordin preventiv. Spiritul în care a fost redactat acest capitol izvorăşte din convingerea că focul nu este o fatalitate, că el poate fi prevenit în mod absolut dacă se acţionează împotriva tuturor factorilor de risc. De aici şi accentul pus pe programul preventiv şi nu pe cel de combatere. Am evitat încărcarea memoriei cititorului cu detaliile tehnice ale principiilor de funcţionare a diferitelor sisteme de alarmare, atât pentru securitate, cât şi P.S.I., pentru că nu foloseşte cu nimic conservatorului. Alegerea unui sistem de alarmare, este o problemă de specialitate. Alegerea trebuie să o facă specialistul şi nu conservatorul, pe baza unor date sumare.

Am insistat, de asemenea, mai mult, asupra depozitării nu numai pentru că este una din problemele fundamentale ale conservării preventive ci şi pentru că tipodimensionarea este imposibil de aplicat, fără cunoaşterea amănunţită a meto­dologiei de realizare.

Sperăm că lucrarea îşi va atinge ţelul propus, că va fi, într-adevăr, instru­men­tul de care este nevoie, asigurând cota de cunoaştere necesară asistării competente a patrimoniului cultural naţional.

Mulţumim anticipat tuturor celor care ne vor semnala eventualele lacune, sau, de ce nu, inadvertenţe, pentru a le corecta într-o viitoare ediţie. Nu trebuie uitat că lucrarea constituie un început şi, ca orice început, este dificil, câteodată deosebit de dificil. De altfel, ca o primă încercare de acest fel din lume care tratează unitar, într-o formă globală şi integrată, totalitatea problemelor conservării preventive, lucrarea este susceptibilă de îmbunătăţiri.

Pe de altă parte, ţinem să prevenim cititorii că, deşi am încercat să elaborăm o lucrare cât mai completă, aceasta are, prin forţa lucrurilor, un caracter oarecum extensiv. Conservarea preventivă este un domeniu vast. În mod sigur, cititorii nu vor găsi răspunsuri detaliate la unele sau altele din problemele care-i pot interesa mai mult. Cartea, deşi conţine esenţialul problemelor tratate are, din această cauză, un caracter de generalitate, uşor de înţeles. Astfel, despre iluminat sau umiditate s-au scris până acum zeci de studii, dar noi nu puteam face loc puzderiei de amănunte sau aspecte particulare, toate interesante, care se găsesc în aceste studii. Menţiune, de altfel valabilă, şi pentru alte capitole ale lucrării.

Mulţumesc şi pe această cale, în modul cel mai călduros, doamnei Dalvina Licsandru (chimist) şi domnului Geo Niculescu (fizician), pentru ajutorul acordat prin lecturarea lucrării, pentru intervenţiile şi sugestiile făcute, cu o competenţă care le este caracteristică.

Mulţumesc de asemeni domnului Dan Matei, directorul CIMEC a cărui deosebită înţelegere a scos din impas redactarea finală a lucrării.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, mulţumirile mele se adresează şi domnului Mircea Dumitrescu, directorul Centrului de Perfecţionare a Ministerului Culturii, căruia această lucrare îi datorează foarte mult. Înţelegerea şi îndemnurile domnului Dumitrescu au făcut posibile cele peste şapte luni de eforturi continui pentru redactarea acestei lucrări. În sfârşit trebuie spus că, în mod sigur, cartea nu ar fi văzut lumina zilei dacă la cele menţionate mai sus nu s-ar fi adăugat şi efortul Centrului de Perfecţionare, pentru editarea ei.