Descriere
După ce, la 1 Decembrie 1918, s-a împlinit pentru români un proiect secular unionist, ale cărui energii mereu înnoite au însuflețit speranța multor generații, anii 1919-1920 au adus primele probe pe seama rolului României în noua arhitectură politică a Europei, iar confirmările nu vor întârzia.
Studiile cuprinse în volum se referă direct sau tangențial la un asemenea efort integrator, decisiv și determinant de urgențe.
Evaluate critic și obiectiv, studiile de față au valoare de învățătură în măsura în care se poate constata că – unele decizii, pe seama unor strategii sau stări incomplete sau nehotărât asumate, neglijate în judecarea consecințelor – au produs efecte negative pe termen lung.
Cuvânt înainte
La 1 Decembrie 1918 s-a împlinit pentru români un proiect secular unionist, ale cărui energii mereu înnoite au însuflețit speranța multor generații. De la acea dată, un nou proiect de Țară mare, a fost prezentat prin vârfurile Generației Marii Uniri, întregitei românități. România Mare a devenit, afirmându-se rapid, ca o Putere de echilibru și stabilitate la Marea Neagră, pe Dunăre și Carpați. Plasată și chiar destinată, așezată strategic, între Occident și Orient, între Apus și Răsărit.
Anii 1919 – 1920 au adus primele probe pe seama rolului României în noua arhitectură politică a Europei iar confirmările nu vor întârzia.
Liderii care au asumat măsurile imperios necesare – din Vechiul regat, din Transilvania și Banat, din Bucovina, Basarabia și Dobrogea – ilustrează din plin capacitatea de înțelegere a cerinței lor de integrare cât mai armonioasă a provinciilor istorice în țara mărită. În direcția aceasta n-au lipsit pierderile și nici compromisurile pe seama concentrării puterii la București. Diferențele numeroase – de nivel economic, reglementare juridică, de resurse, dar și de educație și cultură – au impus decidenților măsuri urgent de unificare, dezvoltare, recuperare și susținere economic, social și religioasă. Și, imperios necesar, un larg demers diplomatic pe multiple planuri.
Adeziunea populară – a țărănimii majoritară, muncitorimii, burghezei, a intelectualității – la măsurile luate, arată aderarea maselor la refacerea economică și sprijinul acordat Casei regale și guvernării, noului Parlament. Acestea s-au dovedit esențiale într-o perioadă de mari frământări și transformări politice induse de consecințele războiului (ex. căderea marilor monarhii germană, habsburgică, rusă, otomană), deopotrivă economice și sociale, stimulate puternic de modelul bolșevic.
Anul 1920 a cerut autorităților române să oprească instabilitatea monetară, deodată cu eforturile pentru reparațiile infrastructurii, asigurarea de locuri de muncă și a drepturilor cuvenite, refacerea agriculturii, dar și pentru siguranța comunităților și a fruntariilor. În acel an, reparațiile de război, restituirile bunurilor jefuite de ocupanți (inclusive arhive, colecții muzeale, valori artistice și bibliofile) și despăgubirea multor români refugiați, închiși în lagăre și despuiați de bunurile lor, au condus la măsuri recuperatoare, e drept, parțiale și de lungă durată. La fel și pe seama miilor de foști prizonieri de război (din Rusia, Germania, Italia) și a militarilor demobilizați odată cu încheierea ostilităților, a ajutorării invalizilor și orfanilor.
În fața guvernului român – o arată și studiile din acest volum – s-au impus cu acuitate probleme grave: funcționarea instituțiilor (a celor administrative în primul rând, ca și a celor școlare și de cultură); armonizarea activității primăriilor; refacerea vieții comunitare, respectiv a celei religioase; reluarea legăturilor diplomatice.
Clarificările stabilite prin tratatele de pace și instituirea Ligii Națiunilor au condus la obligații și cerințe pe seama dialogului diplomatic, ca și la măsuri preventive de securitate regională și națională.
Numeroase incertitudini, conflicte de muncă, crize și opțiuni decisive au pus la grea încercare autoritățile guvernamentale, arătând dificultățile tranziției de la starea de război la normalizarea spre starea de pace. Mai mult, cei de la Putere au trebuit să consolideze forma de guvernare, respectiv Casa regală – cu rol decisiv în timpul războiului și la Conferința de pace. Încoronarea regelui și a reginei a fost așadar un alt obiectiv fundamental fixat pentru acel an.
Era postversailleză și noile principii privind relațiile internaționale – insuflate de drepturile națiunilor, dar și de diseminarea tezelor bolșevice ale revoluției universale – cu ale căror expresii (Ungaria sfaturilor și Ucraina bolșevică) România s-a confruntat direct, au determinat căutarea de soluții durabile de apărare, strategii și alianțe.
În interiorul regatului român, procesul de românizare armonioasă a fost urmărit ca unul firesc, decurgând din unificare, prin aplicarea prevederilor legale pe seama reformei agrare, a celei administrative și celei școlare. Revenirea la vechile nume de localități, susținerea limbii române în instituțiile publice, organizarea arhivelor de stat în provinciile reunite, fondarea de noi teatre, biblioteci, universități (Cluj, Cernăuți, Chișinău, Timișoara), școli pedagogice și licee românești în cuprinsul acestora, instituirea de măsuri unitare pe seama conservării – restaurării monumentelor istorice și a comenzilor guvernamentale pentru cele de for public sunt măsuri deopotrivă de reinserție și integrare, dar și de reformare a infrastructurii culturale din cuprinsul României. Li s-au adăugat alte asemenea măsuri, precum cele privitoare la presa centrală și regional, trebuind a fi amintite.
Studiile cuprinse în volum se referă direct sau tangențial la un asemenea efort integrator, decisiv și determinat de urgențe. Desigur că acestea aduc nuanțe, schițează sau completează, multe cu aspecte inedite ori puțin asociate realităților care în anul 1920 le-au generat. Privite împreună – fie că se referă la demersul regal (vezi vizita în Basarabia), la cel de unificare bisericească (vezi alegerea de mitropolit al Ardealului), la ultima campanie militară externă (cea din Ungaria), ori problematica reflectării diplomatice a implicațiilor și rezolvărilor (unele vădit limitate sau nereușite) a tratatelor de pace dintre România și vecinii săi – acestea restituie veridic o stare complexă a realităților și confruntărilor din anul 1920.
Evaluate critic și obiectiv, studiile de față au valoare de învățătură în măsura în care se poate constata că – unele decizii, pe seama unor strategii sau stări, incomplete sau nehotărât asumate, neglijate în judecarea consecințelor – au produs efecte negative pe termen lung. Așadar autorii care le evaluează acum, la o distanță apreciabilă și-n cu totul alt context (de regulă politic), operează cu instrumente de înalt profesionalism și cu bună credință că pot oferi îndreptar pentru decidenții contemporani. Or, asemenea demers și efort de cercetare se cere oricărui istoric onest în stăruința lui de a servi ADEVARUL! Bazate pe fonduri arhivistice, pe mărturii și memorii ale unor personalități direct implicate în evenimente, fapte și dezbateri, studiile din volum aduc nuanțe, completări și aspecte inedite tumultosului an 1920.
