PREFATA DE SERGIO TANZARELLA
Prefaţă de
SERGIO TANZARELLA
a începutul uneia dintre Poveştile de la Kolyma, „Mănuşa”, Varlam Şalamov, scriitorul rus supravieţuitor în mod dureros condamnărilor şi deportărilor staliniste, lansează un apel disperat contra valului general de ştergere a tuturor urmelor rămase de la universul concentraţionar sovietic:
„ ce este de făcut dacă procesele-verbale nu mai există? Dacă nu mai există dosarele de cadre, arhivele, fişele medicale [….] Documentele privind trecutul nostru au fostdistruse, turnurile de pază au fost dărâmate, barăcile rase de pe faţa pământului, sârma ghimpată ruginită a fost făcută sul şi ascunsă cine ştie pe unde. Pe ruinele de la Serpantinka a înflorit pufuliţa, floarea pojarului, a uitării, duşmana arhivelor şi a memoriei omului. Oare am existat cândva?”[1].
La asemenea întrebări, cartea aceasta a lui Cosmin Oprea încearcă să ofere un prim răspuns, pentru ca procesul reconstituirii memoriei unor ani îngrozitori şi înneguraţi să nu fie compromisă şi nici reînviată, iar acţiunea de divulgare a istoriei să fie demascată ca una dintre nenumăratele acte de mistificare. Pentru a realiza aceasta va fi nevoie ca toate arhivele să fie deschise şi accesibile în primul rând istoricilor, celor care prin natura meseriei lor ar trebui să fie inamicii mistificării şi ar putea pune stavilă valurilor distrugătoare ale râului Lhete. Acesta este spiritul care a călăuzit cercetarea istorică a lui Oprea pentru redactarea acestei cărţi la care mă simt întrucâtva părtaş pentru că – în multe împrejurări – l-am încurajat pe autor să-şi continue cercetările începute în anii de studiu de la Facultatea de Istorie şi Bunuri Culturale ale Bisericii din Universitatea Pontificalã Gregoriana. El a meritat din plin acea invitaţie şi sprijinul care i-a fost oferit realizând un studiu original printr-o muncă neostoită de căutare prin toate arhivele utile accesibile atât în Italia, cât şi în România. Şi, deşi nu în toate arhivele a avut parte de primirea care ar trebui să-i fie acordată istoricului – întâlnind în cale, aşa cum se întâmplă deseori, obstacole şi piedici de tot felul – cu toate acestea lucrarea lui Cosmin C. Oprea a fost în final completă şi deosebit de preţioasă.
Schimbările politice din aceşti ultimi douăzeci şi cinci de ani au schimbat atât de profund orânduirea politică a Europei încât faptele descrise de Oprea să fie considerate că ar face parte, aparent, dintr-un trecut îndepărtat. În realitate, însă, istoria studiată aici este atât de recentă, iar rănile din acele vremuri sunt încă atât de dureroase încât delicateţea temelor abordate cerea, în plus faţă de competenţa istorică, şi un grad înalt de atenţie şi de echilibru. Într-adevăr, izvoarele sunt analizate aici punându-le în acelaşi context şi confruntându-le între ele, reconstituind astfel filigranul fragil care învăluie chestiunea relaţiilor dintre confesiunile creştine în România anilor imediat următori celui de-Al Doilea Război Mondial. Asupra acestei teme centrale a cercetării poziţia autorului rămâne la fel de nuanţată şi nu apar niciodată asperităţi referitoare la neînţelegeri sau judecăţi partizane chiar şi asupra unui domeniu foarte sensibil şi care, cu siguranţă, nu-i este indiferent. Aprecierile sunt întotdeauna justificate fiind rezultatul unei analize a izvoarelor care rămân o referinţă a întregii lucrări. Izvoare cu atât mai importante cu cât sunt aproape toate inedite. Însăşi folosirea acestor izvoare a permis depăşirea multor false certitudini şi locuri comune cu privire la anii de început, decisivi, ai războiului rece. Ani studiaţi, prin urmare, pornind de la un observator aparte aşa cum era România de la sfârşitul anilor Patruzeci. Sunt reconstituite astfel poziţiile diplomatice adoptate de Sfântul Scaun, de guvernul român, de Uniunea Sovietică şi de Patriarhie în relaţiile reciproce. Un interes la fel de mare îl prezintă materialul referitor la prezenţa diplomatică italiană în România şi la strategiile Italiei realizate prin Ministerul de Externe. Decisivă este, de asemenea, contribuţia adusă de Oprea asupra evenimentelor din 1948, un an extraordinar şi groaznic în acelaşi timp: legea cultelor, anularea de facto a concordatului cu Biserica Catolică şi dureroasa dispariţie a Bisericii Greco-Catolice. Într-adevăr, valul de persecuţii pe care le suportă creştinismul în România – în acei ani ai schimbărilor de după război – apare cu toată cruzimea sa şi nimeni nu este cruţat. Toţi episcopii şi destul de mulţi preoţi sunt în diferite moduri şi momente reduşi la tăcere, procese trucate sunt declanşate cu mare vâlvă mediatică şi cu acuzaţii dintre cele mai fantasmagorice şi de mai multe ori repetate. Între timp are loc treptat o izolare aproape totală de Roma a preoţilor şi a credincioşilor. Acesta era obiectivul principal în vederea creării condiţiilor de separare şi dezorientare a comunităţii catolice româneşti şi pentru a readuce în atenţie proiectul unei Biserici Catolice naţionale cu totul independentă faţă de Roma şi, prin urmare, funcţională datorită supunerii faţă de puterea politică. Nu mai puţin gravă a fost, în acelaşi timp, acţiunea asupra Bisericii Greco-catolice, prima victimă a persecuţiilor guvernamentale, ducând până la dizolvarea ei.
Un merit deosebit al cărţii lui Cosmin C. Oprea este faptul că a recuperat documentele referitoare la serviciile secrete româneşti care s-au ocupat de funcţionarii Sfântului Scaun prezenţi în România şi analizele pe care acele servicii le-au realizat asupra structurii Bisericii Catolice române. Ne gândim aici la atenta şi documentata reconstituire a acţiunii nunţiaturii din România până la marele proces din 1950-1951 şi la expulzarea nunţiului O’Hara, ultimul bastion al apărării catolicilor din România. Prezintă un interes la fel de mare acţiunea represivă care se realizează pe toate planurile împotriva prezenţei călugărilor catolici, percepuţi şi ei ca un pericol mai ales prin apartenenţa lor la ordine şi congregaţii religioase nu numai naţionale.
De o importanţă ulterioară este analiza făcută de Cosmin C. Oprea asupra acţiunii Uniunii Sovietice în vederea orientării Patriarhiei de la Moscova pentru ca aceasta să obţină subordonarea Bisericii Ortodoxe române. Datorită acestei analize, generalizările foarte răspândite într-o numită parte a publicisticii academice occidentale apar astăzi evident depăşite, dacă nu, uneori, chiar cu totul nefondate. Într-adevăr, ortodoxia română este şi ea supusă unor presiuni, represalii, ameninţări, arestări şi procese.
Este vorba, prin urmare, de un sistem represiv în cadrul căruia încep să prindă formă liniile politice şi de politică religioasă care s-au intersectat şi confruntat în primii ani de după război în Europa, linii urmate în una dintre naţiunile cele mai reprezentative pentru caracterul expansionist al Uniunii Sovietice. Datorită acestui caracter s-a încercat instaurarea controlului şi orientării, prin orice mijloace, a complexei lumi religioase din România, rod al unui proces secular de creştinare. Este, desigur, extraordinar să remarcăm cum prin politicile de persecuţie şi izolare a confesiunii catolice, precum şi prin persecutarea, controlul şi dirijarea celei ortodoxe, regimul sovietic a reuşit să realizeze atragerea treptată pe orbita sa a României întregi. În faţa acelui proces, dacă de la Roma s-au înţeles mecanismele şi obiectivele reale, nu întotdeauna s-au conceput strategiile adecvate, aşa cum ne demonstrează izvoarele descoperite până acum în arhive. Nu se poate nega, totuşi, faptul că o mulţime de alte elemente s-ar fi putut adăuga la cercetarea fenomenului dacă s-ar fi găsit alte arhive accesibile şi dacă i s-ar fi recunoscut istoricului rolul de liber cercetător al adevărului istoric. Accesul la Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi la toate Arhivele episcopiilor din România este cu siguranţă o posibilitate care nu trebuie exclusă în viitor şi care, împreună cu apropiata disponibilitate în Arhiva Secretă a Vaticanului a materialelor referitoare la pontificatul lui Pius al XII-lea, îi oferă autorului acestui studiu un larg acces la cercetarea unui domeniu de o extraordinară bogăţie. Cu toate acestea, tocmai datorită contribuţiei oferite de studierea atentă a deja numeroaselor izvoare de către Cosmin Oprea, cercetarea este desigur sortită să capete noi şi neaşteptate realizări care vor permite memoriei şi trecutului să ne confirme cât de puternice sunt ele în comparaţie cu ştergerea, negările şi uitarea, cuvintele putând fi astfel readuse la viaţă. Ne sugerează această speranţă Pavel Florenski, martorul atent şi martirul persecuţiilor staliniste.
„În mine rămâne vie convingere neabătută că nimic nu se pierde pe lume, nici binele nici răul, şi că, mai devreme sau mai târziu, se manifestă pe faţă chiar şi ceea ce, pentru un anumit interval de timp, uneori lung, rămâne invizibil”[2].
[1] V. ŞALAMOV, I racconti di Kolima, II, Einaudi, II, Torino 1999, p. 1073
[2] P.A.FLORENSKIJ, Non dimenticatemi. Dal gulag staliniano le lettere alla moglie e ai figli del grande matematico, filosofo e sacerdote russo, Mondadori, Milano, 2000, 382.
INTRODUCERE
Introducere
tunci când, în decembrie 1989, comunismul s-a prăbuşit în România, aveam doar doisprezece ani. Îmi amintesc, de parcă s-ar fi petrecut ieri, ziua în care vedeam gloanţele „zburând” dincolo de fereastră. Eram ghemuit, alături de mama şi de sora mea, înspăimântat de moarte sub o masă. Tata, ca ofiţer, fusese deja chemat la cazarmă.
Toată lumea lupta împotriva unui duşman inexistent, adică „teroristul”: un pericol inventat de cei care pregătiseră lovitura de stat şi, pentru a oferi legitimarea noii puteri în faţa poporului, agitau o sperietoare fantomatică. Regimul se prăbuşea, aşa cum începuse, sub patronajul minciunii, al confuziei, al înşelătoriei. Pentru naţiunea română o sursă de nemulţumire este şi acum faptul că „revoluţia” a fost „furată” prin viclenie.
Când poporul şi-a dat seama de aceasta, era deja prea târziu: îi mai rămânea doar acea resemnare care l-a caracterizat de altfel pe parcursul întregii sale istorii.
De ce în România n-a fost posibilă o cădere „paşnică” a regimului comunist aşa cum s-a întâmplat în celelalte ţări din Europa de Est?
De ce situaţia s-a rezolvat printr-o baie de sânge care a culminat cu executarea lui Ceauşescu, în ziua de Crăciun, în timp ce în alte state de „democraţie populară” s-a acţionat într-o linişte perfectă?
Devenind student la Universitatea din Bucureşti, am ales ca specializare istoria comunismului, pe de o parte pentru că o trăisem şi credeam că o cunosc, pe de altă parte pentru că voiam să răspund la unele dintre propriile mele întrebări.
Dar întrebările s-au înmulţit cu timpul pentru că, pe măsură ce ne îndepărtăm tot mai mult de momentul în care s-a petrecut evenimentul, acesta pare din ce în ce mai abstract, ca şi cum ar fi învăluit într-o ceaţă, totalmente altfel decât cel trăit, prin intervenţia unor factori subiectivi de toate felurile.
Prin urmare, memoria însăşi pare să fie insuficientă, nesigură, şi se ajunge la un punct în care devine necesară o „reconstituire” a trecutului, pentru a-l înţelege, cu ajutorul unei noi documentări. Din acest motiv, trecutul dobândeşte, cu greu, un grad de probabilitate, nu de certitudine.
În concluzie, sperăm să putem scoate la lumină, prin lucrarea noastră, un fragment din istoria perioadei anterioare, facilitând înţelegerea ei – încă problematică – de către români. Un fragment de istorie naţională în faţa căruia sentimentele poporului rămân ambivalente, oscilând între nostalgie şi condamnare: nostalgia unora, cum sunt cei în vârstă, care au cunoscut comunismul, condamnare în schimb din partea altora, cum sunt tinerii, care îl cunosc doar în parte sau chiar deloc.
1. Subiect
Studierea istoriei ecleziastice contemporane a României a devenit o prioritate începând din 1990, mai ales pentru că, în timpul regimului comunist, ea fusese tratată subiectiv, istoricii neavând nicio posibilitate de cercetare ştiinţifică şi documentară şi existând doar un punct de vedere, cel oficial, al regimului.
Abia după căderea comunismului din 1989, reconstituirea şi investigaţiile s-au impus ca mari necesităţi pentru a putea aduce clarificări asupra unei perioade foarte importante pentru istoria ţării, învăluită în bezna propagandei unui regim totalitar timp de aproape patruzeci şi cinci de ani.
Tema lucrării noastre – care se configurează, prin urmare, ca un studiu istoric – este: „Catolici, ortodocşi si regimul comunist din România la începutul Războiului Rece 1945-1951”.
Anii limită ai cercetării noastre sunt 1945, anul cuceririi puterii în România de către guvernul filosovietic condus de Dr. Petru Groza, şi 1951, când se încheie „procesul împotriva spionilor Nunţiaturii”, adică împotriva Bisericii Catolice din România şi, implicit, împotriva Vaticanului, după expulzarea, din 1950, a reprezentantului Sfântului Scaun la București.
Scopul cercetării noastre este să tratăm un subiect inedit până acum şi să realizăm în acelaşi timp un studiu comparat pentru a demonstra felul în care regimul comunist român s-a raportat la principalele confesiuni religioase ale ţării. Până unde au ajuns comuniştii cu persecuţiile îndreptate asupra acestora? Ce tip de comportament faţă de noii guvernanţi au adoptat Bisericile Ortodoxă şi Catolică? Ce misiune a avut O’Hara în România? A folosit Pius al XII-lea o strategie adecvată noii situaţii sau a fost înşelat de puternicul său anticomunism, anulându-şi orice posibilitate de a ajunge la o înţelegere cu regimurile comuniste din Europa?
La aceste întrebări, ca şi la altele asemenea, am încercat să răspundem, cât a fost posibil, pe baza materialului disponibil. Am ţinut seama întotdeauna de întâlnirile dintre catolici şi ortodocşi (nu întotdeauna prieteneşti şi studiate sporadic până acum), într-o perioadă obscură a trecutului României care a schimbat total faţa ţării noastre timp de peste patru decenii cu consecinţe nefaste până astăzi, din păcate.
Misiunea noastră a fost uşurată de unele izvoare recent descoperite, datorită cărora se poate spune că a fost depăşită dificultatea lipsei unor informaţii care acoperă acest segment de timp din istoria actuală.
Am avut ocazia să consultăm, ca izvoare, diferite arhive româneşti şi italiene, atât ecleziastice cât şi pur cetăţeneşti. Instituţiile arhivistice din România oferă informaţii importante pentru realizarea unei asemenea munci. Multe dintre datele necesare se află în dosarele de supraveghere ale preoţilor şi ale ierarhilor atât catolici cât şi ortodocşi, păstrate în arhiva fostei securităţi, aceasta fiind foarte bogată, putând fi consultate astăzi prin Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi.
Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte ne-a pus la dispoziţie un material documentar despre cultele recunoscute de regimul comunist.
Deosebit de utile s-au dovedit a fi şi unele izvoare din Arhiva Naţională Istorică Centrală din Bucureşti, foarte importante din punct de vedere al informaţiei, pentru a înţelege, printre altele, felul în care comuniştii s-au gândit să se infiltreze în structurile bisericilor şi să-i elimine pe opozanţi.
Arhiva Bisericii Greco-Catolice din România (preluată de Statul român după dizolvarea acesteia în 1948) se află în Arhiva de Stat de la Alba-Iulia şi conţine câteva documente importante cu privire la catolicii de rit bizantin de după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Şi Arhiva Ministerului Afacerilor Externe constituie o sursă preţioasă pentru relaţiile diplomatice dintre România şi Vatican până în 1950, când raporturile dintre aceste state au fost întrerupte şi reprezentantul diplomatic pontifical, Gerald Patrick O’Hara a fost obligat să părăsească ţara. Este foarte important să urmărim strădaniile Sfântului Scaun finalizate prin apărarea, datorită reprezentanţilor săi în statul român, a drepturilor credincioşilor catolici în aceste ţări intrate acum pe orbita Moscovei.
În ceea ce priveşte arhivele italiene, foarte utilă s-a dovedit a fi Arhiva Ministerului Afacerilor Externe deoarece conţine rapoartele diplomaţilor acreditaţi pe lângă Guvernul român prin care ei scoteau în evidenţă ingerinţele regimului comunist în activitățile Bisericilor. Pe de altă parte, se poate constata colaborarea diplomaţilor din Italia cu angajaţii Nunţiaturii Apostolice din România. Din această cauză, Eraldo Pintori, însărcinat cu afaceri la Ambasada Italiană din România, a fost acuzat în „procesul spionilor de la Nunţiatură” şi trimis în închisoare. Acesta este un izvor documentar care nu a fost consultat până astăzi de cercetătorii români.
În Arhiva Secretă a Vaticanului şi în cea a Congregaţiei pentru Bisericile Orientale – deschise până în 1939 – se află un bogat material despre Concordatul cu Regatul României, semnat în 1927 şi ratificat în 1929, în timp ce mai reduse sunt informaţiile despre raporturile dintre catolici şi ortodocşi în timpul perioadei interbelice.
Arhivele diocezane catolice – atât cât le-am putut consulta – ca, de exemplu, cea de la Alba–Iulia, Bucureşti şi Iaşi au oferit un material util pentru cercetarea noastră.
Dintre colecţiile de documente române, italiene şi sovietice publicate deja, unele sunt foarte utile, am spune chiar indispensabile pentru o asemenea lucrare[1].
Cu toate că lista documentelor consultate este foarte lungă, există totuși posibilitatea unor interpretări inedite. Am încercat, atât cât a fost posibil, să nu cedăm tentației de a cădea într-o extremă sau în alta și, în același timp, ne-am abținut de la interpretări caracterizate prin locuri comune sau prin judecăți pripite sau superficiale, erori care transformă de obicei interpretarea storică într-un fel de tribunal al judecăților.
2. Starea actuală a cercetării științifice
Unele aspecte ale cercetării noastre au fost deja tratate după căderea comunismului în țară. În străinătate au fost publicate lucrări interesante, dar, de obicei, cu interpretări convenționale, non audiatur et altera pars, care au contribuit la crearea unei imagini negative a situației ecleziastice a țării, mai ales cu referire la Biserica Ortodoxă Română și la ”colaborarea” ei cu regimul. În orice caz, literatura specifică este foarte bogată și utilă pentru cercetarea noastră. Din lucrările cele mai importante în limbi străine lipsește, totuși, studierea arhivelor din țările Europei de Est, deși trebuie să recunoaștem că nu au existat prea multe canale prin care să se poată cunoaște situația internă din aceste țări. Deseori, informațiile despre situația confesiunilor au fost transmise prin intermediul unor persoane care au putut ieși din țară, de obicei oameni ai regimului și aceștia, au oferit, evident, o imagine deformată a condiției ecleziastice existente în România.
În ceea ce privește literatura de specialitate, vom face, de regulă, referire la lucrările cele mai importante.
Un volum foarte util pentru cercetarea noastră este cel al istoricului irlandez Albert Galter[2], apărut în perioada pontificatului lui Pius XII, constituind o bună sinteză a situației religioase din Europa de Est, realizată pe baza publicațiilor din acea vreme.
Se impune pentru tema noastră cartea lui Hansjakob Stehle[3] care, devenită de-acum clasică, rămâne și în prezent una dintre cele mai bune din acest domeniu. Autorul, jurnalist german acreditat la Sfântul Scaun, a consultat literatura științifică existentă în momentul acela, bazată pe opiniile, de multe ori neverificate, obținute de la o serie de protagoniști ai evenimentelor, fără a avea, însă, acces la nicio arhivă cu documente referitoare la cazul României.
Istoricul italian Andrea Riccardi[4] a realizat o sinteză concluzivă, mai ales pentru perioada Războiului Rece, bazându-se pe presa catolică din vremea respectivă, pe mărturiile intelectualilor din Europa de Est emigrați în Occident[5] și, de asemenea, pe materialul arhivistic provenit de la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe francez.
Pedro Ramet, istoricul nord-american care s-a ocupat în mod deosebit de această temă, a comunicat rezultatele muncii sale în câteva cărți[6] -publicate sub numele Sabrina Petra Ramet(dupa schimbarea sexului in anii ´80) – devenite instrumente indispensabile pentru un cercetător care s-ar ocupa de istoria ecleziastică din timpul Războiului Rece în Europa de Est.
Janice Broun a întreprins un studiu interpretativ[7] foarte bine elaborat, despre catolicismul din România, lucrare dezvoltată ulterior într-un volum[8].
Având acces la unele informații mai sigure, a putut evita erorile de interpretare comise de alți istorici. De exemplu, a subliniat efectele benefice ale izolării catolicilor din România de consecințele Conciliului II Vatican care, în Occident, a dus la multe neînțelegeri. Într-adevăr, persecuțiile au provocat o introversie într-o viață de credință a catolicilor care s-au concentrat într-o spiritualitate interioară, canalizându-și în ea toată energia necesară pentru a supraviețui. Beneficiile acestui comportament pot fi observate cu ușurință astăzi[9].
Soții Jonathan Luxmore și Jolanta Babiuch au publicat în 1999 un volum despre situația Bisericilor Catolice din Europa de Est între 1945 și 1989, insistând în mod deosebit asupra situației din Polonia din timpul regimului comunist[10]. Ei au consultat mai mult literatura de specialitate decât izvoarele arhivistice. În 1997 a apărut volumul[11] belgianului Olivier Gillet despre situația Bisericii Ortodoxe române.
Istoricul elvețian Philippe Chenaux, profesor de Istoria Bisericii la Universitatea Pontificalã Lateran, a publicat la Paris o sinteză[12] asupra raportului dintre comunism și creștinism în Europa, de la revoluția bolșevică până la căderea zidului Berlinului, sub diferite aspecte, considerând comunismul însuși drept „ultima erezie a creștinismuluiˮ.
Despre relațiile dintre Sfântul Scaun și România, în perioada cuprinsă între 1939 și 1944, au apărut doar câteva lucrări[13] , iar în ce privește perioada imediat următoare, studiile istorice au fost foarte puține. În același timp, interesul istoriografic pentru catolicismul din România postbelică a fost sporadic și bazat deseori pe izvoare incerte. Situația cercetării științifice s-a înrăutățit pentru că, și în cadrul relațiilor dintre Vatican și țările din Sud-Estul Europei, România a reprezentat întotdeauna o situație specială, devenind, în cele din urmă, un „cazˮ în interiorul blocului sovietic.
În istoriografia română, studiile care privesc situația confesională, în perioada de după Al Doilea Război Mondial, s-au înmulțit în ultima vreme datorită deschiderii unor arhive noi, cum ar fi cea a Secretariatului de Stat pentru Culte, a fostei Securități sau noilor izvoare din Arhivele Istorice Naționale.
În urma stagiilor sale de cercetare în Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte din România și din Franța profesorul Ovidiu Bozgan a publicat mai multe studii și două volume[14] , impunându-se ca un bun cunoscător al raporturilor dintre regimul comunist și cultele din România. Un alt cercetător român, specialist în istoria Bisericii din timpul regimului comunist este Cristian Vasile[15] care a adunat un volum mare de material documentar, provenit din Arhiva Serviciului Român de Informații, împreună cu amintirile și mărturiile unor clerici persecutați, oferind o contribuție documentară desoebită.
Istoricii clujeni Ioan-Marius Bucur[16]și Șerban Turcuș[17]s-au impus prin cercetările lor asupra relațiilor dintre Sfântul Scaun și regimul comunist la începutul Războiului Rece. Primul a studiat mai mult istoria Bisericii Greco-Catolice din România în perioada contemporană și, de asemenea, raporturile dintre Sfântul Scaun și România în secolul al XX-lea; cel de-al doilea a avut, ca urmare a cercetărilor în bibliotecile pontificale, posibilitatea de a studia presa catolică a vremii și alte lucrări prețioase referitoare la tema de care ne ocupăm.
O contribuție importantă pentru cercetarea noastră a fost și aceea a Adelei Herban asupra raporturilor diplomatice dintre România și Sfântul Scaun, în două volume[18].
Doi cercetători de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, George Enache[19] și Adrian-Nicolae Petcu precum și Nicoleta Ionescu-Gurã[20] au realizat studii excelente despre raportul dintre regimul comunist și unele culte din România, mai ales cu Biserica Ortodoxă română, folosind materialul foarte bogat al deja menționatei arhive.
Recent, un istoric din Iași, Costel Coajă, a publicat un volum foarte interesant despre raportul dintre statul român și Biserica Ortodoxă precum și despre modul în care exprimarea ecleziastică ortodoxă s-a transformat, în paralel cu transformările politice[21]. O asemenea lucrare s-a dovedit a fi foarte utilă pentru cercetarea noastră.
Un istoric român, Lucian Leuștean[22] , care predă la Universitatea
Aston din Birmingham (si fost absolvent al Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti), a publicat de curând două volume despre situația Bisericilor din Europa orientală în timpul Războiului Rece. Ele sunt utile pentru că actualizează datele referitoare la un asemenea subiect și oferă noi și importante informații obținute din diferite arhive, atât de stat, cât și ecleziastice.
Pentru realizarea lucrării noastre am considerat ca fiind foarte prețios materialul existent în Arhiva Istorică a MAE italian care ne-a deschis o nouă perspectivă de cercetare, ajutându-ne să înțelegem mai bine rolul pe care l-a avut reprezentantul pontifical într-o țară de „democrație popularăˮ, ca și jocurile „de culiseˮ în privința relațiilor dintre Bisericile Ortodoxe Română și cea Rusă. Având mai apoi posibilitatea de a consulta documentele ruse, am putut compara informația găsită acolo cu alte resurse arhivistice, constatând cu ușurință că documentele sunt „înșelătoareˮ, în sensul că prezintă o altă față a politicii rusesti. Din documentele sovietice s-ar putea deduce că autoritățile de la Moscova au lăsat fiecărei țări libertatea de a proceda așa cum dorea, conform naturii problemelor ecleziastice, pentru a sugera o imagine pozitivă a politicii lor. Într-adevăr, aceste documente prezintă o altă viziune asupra personalităților române, atât politice, cât și ecleziastice, caracterizate printr-un mare servilism, fiind deseori „mai catolice decat papaˮ în ceea ce privește supunerea față de URSS. Ne aflăm uneori în fața unei adevărate fundături datorită neconcordanței documentelor provenite din arhive diferite. Datorită materialului existent în Arhiva Secretă a Vaticanului, a Iezuiților și a Congregației Bisericilor Orientale, am putut să urmărim mai bine raporturile dintre catolicii și ortodocșii din România în timpul perioadei anterioare celui de-Al doilea Război Mondial, ca și rolul jucat de România în politica dusă de Vatican în anii Treizeci. Câteva informații au fost găsite și în Arhiva Generala a ordinului Franciscan Conventual. Importanța lui Justinian Marina a fost evidentă în timpul luptei dintre Moscova și Roma în perioada de început a Războiului Rece.
Comuniștii au profitat la maximum de controversele dintre cele două confesiuni, mai ales de cele apărute în timpul dezbaterilor pentru Concordatul semnat de Regatul României și Sfântul Scaun în 1927.
Datorită materialului inedit descoperit în arhivele pontificale, italiene și române, am putut să evidențiem aceste aspecte mai puțin discutate de unii cercetători și trecute total cu vederea de alții.
3. Metodă de lucru
Pentru cercetarea noastră am folosit metoda istorico-critică, ea dobândind o mare importanță mai ales atunci când se aplică la un material atât de bogat. Din cauza lipsei de date, a trebuit să recurgem și la alte surse cum ar fi, de exemplu, studii și articole pe această temă apărute în reviste românești și străine: Magazin Istoric, Dosarele Istoriei, L᾽Osservatore Romano, de o utilitate concretă pentru studierea punctului de vedere oficial al Sfântului Scaun referitor la persecutarea Bisericii în țările din Europa de Est; La civiltà Cattolica, revistă a Iezuiților, cu articole de Cavalli și De Vries și, de asemenea, La Documentation Catholique care urmărește cu atenție oprimarea Bisericii în zonele ocupate de Soviete. Studiile din revista Religion in the communist lands ne-au ajutat să înțelegem chinul Bisericii în țările din Europa Centrală și de Est, ca și rezistența credincioșilor în fața asupririi practicate de regimurile comuniste. Organul propagandistic al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Scânteia, la fel ca întreaga presă comunistă, ne-a facilitat înțelegerea atitudinii Guvernului față de Biserică, atât ortodoxă, cât și catolică, în timpul perioadei pe care o examinăm, și de atacul dur împotriva Vaticanului declanșat la începutul Războiului Rece.
Au fost utile pentru cercetare și ziarele exilului românesc, cum ar fi Cronica Românească sau Pro Azione Cattolica Romena. În privința limitelor cercetării noastre, precizăm că nu am avut acces la arhivele ecleziastice, de o mare importanță pentru un asemenea studiu.
Arhivele laice românești sunt deschise pentru cercetători, dar, din păcate, informațiile nu pot fi verificate și nici completate, iar autoritatea lor nu poate fi dovedită, până când nu vor fi deschise pentru oamenii de știință și arhivele pontificale din aceeași perioadă. Abia de curând , în 2005, au fost deschise arhivele din perioada pontificatului lui Pius al XI-lea, adică până la 10 februarie 1939. Pe de altă parte, în România pot fi consultate mai mult ales arhivele laice, mai degrabă decât cele ecleziastice din perioada deja amintită.
O problemă pentru mulți cercetători români rămâne până în prezent închiderea pentru public a Arhivei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Din această cauză, o sursă indispensabilă pentru o asemenea cercetare nu poate fi utilizată.
Aceeași dificultate o reprezintă arhivele diocezane catolice la care nu am avut acces, în timp ce persoana care răspundea de aceste arhive, la București și la Iași, ne-a pus la dispoziție cu multă amabilitate câteva documente.
Singurele arhive ecleziastice din țară în care am putut efectua cercetări au fost Mitropolia ortodoxă a Moldovei și Bucovinei și Arhiepiscopia romano-catolică din Alba-Iulia a cărei populație este, în mare parte, de etnie maghiară.
Mai este și bogata literatură memorialistică a protagoniștilor acelor timpuri cea care ne ajută să înțelegem problemele ecleziastice de atunci și, de asemenea, să urmărim punctele de vedere ale românilor care trăiau dincolo de Cortina de Fier.
Am păstrat numele originale de orașe și de persoane române pentru a evita confuziile datorate traducerii.
În ce privește instrumentul de represiune al regimului am folosit alternativ termeni ca: Securitate, Siguranță sau Poliția secretă.
Când vorbim despre Europa de Est și despre Europa Centrală și Orientală ne referim la semnificația lor politică și istorică și nu geografică, adică la acele țări care se aflau sub dominația sovietică (Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, Jugoslavia, România și Albania)[23].
4. Împărțire și organizare
Lucrarea noastră este alcatuită din trei părți.
Moștenirea trecutului apropiat se referă la problemele apărute între principalele confesiuni ale țării după Marea Unire, cum ar fi nașterea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe și semnarea Concordatului, moment plin de semnificații și importanță atât în interiorul țării, cât și în străinătate. Am considerat necesar să tratăm aceste teme pentru a oferi o înțelegere mai bună a felului în care comuniștii au profitat în special de conflictele de natură națională și religioasă dintre principalele confesiuni ale țării.
De un interes nu mai mic a fost, pentru politica Moscovei, implicarea Patriarhiei române în lupta împotriva Vaticanului, mai mult decât împotriva altora, demonstrând importanța sa în comparație cu alte Biserici autocefale.
A doua parte a tezei tratează Adaptarea la noile vremuri (1945-1947), modul în care confesiunile, atât cea ortodoxă, cât și cea catolică, au răspuns la ingerințele cele mai insistente ale regimului. Raportul Stat-Biserică, în timpul regimului comunist, a prezentat analogii între toate țările est-europene, dar și diferențe. Prin Patriarhia României a avut loc o aliniere specifică la politica sovietică împotriva Vaticanului, mai ales în perioada lui Stalin. Până când a luat ființă RPR, catolicii și ortodocșii au încercat să facă față noului regim făcând un front comun împotriva comunismului, dar, din păcate, cu slabe rezultate după ce țara a fost ocupată de armata sovietică.
În a treia parte, Confruntarea deschisă (1948-1951), am menționat cercetările asupra politicii regimului în primii ani ai recentei „democrații populareˮ. Noua legislație a pus toate confesiunile în situații extrem de dificile. Atitudinea a fost variată, în funcție de confesiuni. Biserica Ortodoxă română a ajuns la un modus vivendi propriu cu statul datorită politicii patriarhului Justinian. Biserica Unită a fost desființată ca urmare a ordinelor primite de la Moscova și cu sprijinul unor reprezentanți ai ierarhiei ortodoxe. În schimb, prin Biserica Catolică de rit latin s-a încercat, fără succes, să se rupă legăturile cu Roma, acțiune facilitată, după denunțarea Concordatului, de unele grupuri de preoți progresiști. Regimul din România s-a comportat foarte dur cu cei care nu acceptau să urmeze politica sa. În țară, a fost o culme a persecuției religioase din toată perioada comunistă, una dintre cele mai îngrozitoare din toată Europa de Est. Ultimul bastion al apărării catolicilor a fost eliminat în 1950, când reprezentantul Sfântului Scaun a fost expulzat din România, un eveniment condamnabil urmat de mari procese împotriva catolicilor, prezentați atunci ca principalii dușmani ai regimului.
În ce privește documentele care sunt menționate în Index, ele au fost transformate, datorită traducerii noastre, din limba română în limba italiană.
5. Mulțumiri
Dorim să aducem mulțumiri tuturor persoanelor care ne-au ajutat în timpul cercetării cu sfaturile, sprijinul și indicațiile lor prețioase. Înainte de orice, mulțumirile noastre se îndreaptă către Comitetul Catolic pentru Colaborare Culturalã de pe lângă Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor pentru că ne-a oferit bursa de studii și, de asemenea, pentru că a finanțat această carte(varianta in limba italiană). În mod deosebit, mai apoi, Înalt Prea Sfințitului Teodosie Petrescu, Arhiepiscopul Tomisului, Excelenței Sale Monseniorului Jean-Claude Périsset, fost Nunțiu Apostolic în România, Excelenței Sale György Jakubinyi, Arhiepiscop romano-catolic de Alba-Iulia, Excelenței Sale Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit romano-catolic de București, academicianului Florin Constantiniu, pentru că ne-a urmărit îndeaproape cercetarea, ca și pentru traducerea documentelor rusești în limba română, profesorilor Sergio Tanzarella și Philippe Chenaux pentru atenția cu care m-au însoțit pe parcursul cercetărilor. Mulțumiri, de asemenea, pentru Raffaella Beatrice, Michela Foianesi și Giuseppe Maria Modesti care au corectat traducerea textului în limba italiană, pentru Norman Tanner, Ioan Chiper, Giuliano Caroli, Roberto Morozzo della Rocca, Fidel Gonzalez, Silvano Giordano, Jos Janssens, Giovanni Sale, Michele Abbate, Alberto Quattrucci, don Franco Alfieri, ca și cercetătorilor Nicolae Videnie, Milan Grba, Philippa Robins, Dănuț Doboș, Rita Bernád, George Foulkes și domnului Giancarlo Cardone.
[1] Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945−1958, Vol.1, îngrijit de Cristina PĂIUȘAN, Radu CIUCEANU, București 2001; La Romania e la Santa Sede. Documenti diplomatici 1920−1950, a cura di Dumitru PREDA, Ioan–Marius Bucur, Roma 2000; România–Vatican. Relații diplomatice, Vol.I, 1920-1950, îngrijit de Dumitru PREDA și Ioan-Marius BUCUR, București 2003; I documenti diplomatici italiani Serie X (1943-1948) e Serie XI (1948-1953), a cura di Pietro PASTORELLI, Ennio DI NOLFO, Roma 2002, 2006; Il Vaticano e gli Stati Uniti 1939-1952, Milano 1978; ID., Dear Pope, Vaticano e gli Stati Uniti. La corrispondenza segreta di Roosevelt și Truman con Papa Pacelli dalle carte di Myron Tayler , Roma 2003; Vlasti i pravoslavnye Tserkvi v SSSR i stranach Vostočnoy Evropy [Potere e chiese ortodoxe in Urss e nei paesi dell ҆ Europa Orientale. D̓̓̓̓̓̓̓̓᾽ora in poi Vlasti pravoslavnye tserkvi], Tom 11944-1948; Tom 2 1949-1953, a cura di Tatiana VOLOKITINA, Moscova 2009 și Moskva i Vostočnaja Evropa. Vlasti tserkov v period obščestvennych transformacij 40-50 ch godov XX veka (Mosca e l᾽Europa dell᾽est. Potere e Chiesa nel periodo delle trasformazioni sociali degli anni 40-50, del XX secolo), a cura di Tatiana VOLOKITINA, Galina MURASKO, Albina NOSKOVA, Moscova 2008.
[2]Albert GALTER, The red book of persecuted church, Dublin 1956. Pentru lucrarea noastră am folosit ediția în limba italiană Libro rosso della Chiesa perseguitata, Milano 1956.
[3]Hansjakob STEHLE, Die Ostpolitik des Vatikans, 1917-1975, München-Zürich 1975. Folosim pentru lucrarea noastră ediția engleză Eastern politics of the Vatican 1917-1979 , Ohio and London 1981.
[4] Andrea RICCARDI, Il Vaticano e la Mosca. 1940–1990 , Bari–Roma 1993.
[5] Sergiu GROSSU, Le calvaire de la Roumanie chrétienne, Chișinău 1992.
[6]Eastern Christianity and Politics in the Twentieth Century. Christianity under Stress, Volume I, edited by Pedro RAMET, Durham and London 1988; ID., Catholicism and Politics in Communist Socities. Christianity under Stress, Volume II, London 1990; ID., Religion and Nationalism in Soviet and East European Politics, Durham and London 1989; ID., Cross and Comissar. The politics of Religion in Eastern Europe and USSR, Bloomington and Indianapolis 1987.
[7]Janice Broun, The Latin-Rite Roman Catholic Church of Romania în ˮReligion in Communist Landsˮ, Vol. 12 (1984), N. 2, pag. 168-184.
[8]Idem., Conscience and Captivity: Religion in Eastern Europe, Washington 1989
[9]Idem., The Latin-Rite Roman Catholic, pag. 173; World Christian Encyclopedia. A comparative study of churches and religions in the modern world A.D. 1900-2000. Edited by David B. BARRETT, New York 1982, pag. 585.
[10]Jonathan LUXMOORE, Jolanta BABIUCH, The Vatican and the Red Flag , s1., 1999. Folosim pentru cercetarea noastră ediția italiană: Il Vaticano e la bandiera rossa. Storia e segreti dei rapporti tra la Chiesa cattolica e i regimi comunisti, Roma 2001.
[11]Olivier GILLET, Religion et Nationalisme. L’idéologie de l‘Église orthodoxe roumaine sous le régime comuniste, Bruxelles 1997. Folosim pentru cercetarea noastră ediția românească: Religie și naționalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, București 2001.
[12] Philippe CHENAUX, L᾽Èglise catholique et le communisme en Europe (1917-1989). De Lénine a Jean-Paul, Paris 2009.
[13] Ion DUMITRIU-SNAGOV, România în diplomația Vaticanului 1939-1944, București 1999. Folosim și ediția italiană: La Romania nella diplomazia vaticana 1939-1944, Roma 1987.
[14] Ovidiu BOZGAN, România versus Vatican. Persecuția Bisericii Catolice din România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze, București 2000; ID., Cronica unui eșec previzibil. România și Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al VI -lea (1963-1978), București 2004.
[15] Cristan VASILE, Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist. București 2003; ID., Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu, București 2005; ID., Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989. Documente și mărturii, Iași 2003.
[16] Ioan-Marius BUCUR, Le relazioni della Romania con la Santa Sede all᾽inizio della guerra fredda în Etnia e confessione in Transilvania (secoli XVI-XX), a cura di F. GUIDA, s.l. 2000; ID., Din istoria Bisericii Greco-Catolice Române (1918-1953), Cluj-Napoca 2003; Ioan-Marius BUCUR – Lavinia STAN, Persecuția Bisericii Catolice din România Documente din Arhiva Europei Libere 1948-1960, Târgu-Lăpuș 2005.
[17] Șerban TURCUȘ, Vaticanul în discursul politic românesc (1947-1953) în «Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca», XXXVI, 1997, pag. 185-196; ID., I romeni nella dimensione ecclesiologica della Santa Sede da Pio XI a Paolo VI în «Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca», XL, 2001, pag.185-203; ID., Varia Catholica. Studii de istorie și eclesiologie, Cluj-Napoca 1998.
[18] Adela HERBAN, România-Vatican 1920-1940. Relații diplomatice, Deva 2002; ID., România -Vatican 1939-1950. Relații diplomatice, Deva 2008.
[19]George ENACHE, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, București 2005; George ENACHE – Adrian-Nicolae PETCU, Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, Galați 2009; ID., Despre curajul de a rosti: Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, Galați 2009; ID., Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice politice din România, Galați 2009.
[20] Nicoleta IONESCU-GURĂ, Stalinizarea României. Republica Populară Română: 1948-1950. Transformări insitituționale, București 2005.
[21] Costel COAJĂ, Relația stat–biserică în perioada 1938–1948. Cazul Bisericii
Ortodoxe Române, Iași 2007.
[22] Lucian N. LEUȘTEAN, Orthodoxy and the cold war. Religion and political power
in Romania, 1947–1965, London 2009; Eastern christianity and the cold war, 1945–1991
edited by Lucian N. LEUȘTEAN, London 2010.
[23]Vezi Anne APPLEBAUM, Iron curtain. The crushing of Eastern Europe 1944-1956, London 2012, p. XXVII.
