Introducere

INTRODUCERE

C.S. Nicolăescu-Plopșor poate fi considerat o personalitate științifică complexă a secolului trecut, multilaterală, cu preo­cupări atât de numeroase încât este practic imposibil din punctul de vedere al orizontului larg sub care se înscriu să fie cuprinse într-o singură lucrare. Vom căuta să arătăm că C.S. Nicolăescu-Plopșor nu a fost numai un mare arheolog, istoric, animator al vieții culturale din Oltenia, folclorist, fondator de instituții, fondator de reviste sau om politic, el a fost un creator de școală arheologică.

Pe parcursul vieții sale, împărțită între multe activități, a rămas constantă dragostea pentru tot ce înseamnă „pământ și suflet oltenesc”, dragoste izvorâtă din trecutul familiei sale, după mamă, nepotul lui Dincă Schileru din Gorj și după tată, fiul lui Stan Nicolăescu din Plopșor Dolj, ambele familii cu rădăcini adânc înfipte în bogata și trainica tradiție populară din Oltenia. Încă de la vârsta de 15 ani, ca elev, a fost unul dintre devotații și permanenții colaboratori ai actualului Muzeul al Olteniei, al cărui director avea să devină mai târziu. Din această perioadă, a copilăriei, s-au conturat cele două pasiuni, etnologia și folclorul Olteniei și cea de-a doua, arheologia, care a devenit principala sa preocupare ce îi va asigura prestigiul în cercetarea arheologică. Pregătirea sa științifică a fost efectuată în cadrul Facultății de litere și filozofie din București, secția Istorie și geografie, unde a intrat în contact cu doi profesori care și-au pus amprenta și au modelat gândirea viitorului neobosit cercetător, anume Vasile Pârvan și Simion Mehedinți. De la aceștia a preluat importanța componentei antropologice în înțelegerea fenomenului istoric. După obținerea licenței cu tema „Bordeiul în Oltenia” și apoi a doctoratului cu tema „Le paléolithique en Roumanie”, C.S. Nicolăescu-Plopșor se afirmă ca o autoritate la nivel național și european, în domeniul cercetărilor arheologice, axate în special pe perioada paleolitică.

Prin lucrarea de față, intitulată „C.S. Nicolăescu-Plopșor și formarea școlii arheologice de cercetare a perioadei paleoliticului în România”, dorim, în principal, să arătăm o componentă neabordată până acum a activității lui C.S. Nicolăescu-Plopșor și anume, crearea de specialiști, arheologi și nu numai. Întrebarea fundamentală de cercetare a tezei este „A fost C.S. Nicolăescu-Plopșor un formator de școală arheologică?”, iar pentru a răspunde cât mai concis acestei interogații a fost nevoie de o cercetare arhivistică intensă, fiind și prima lucrare bazată pe documente inedite aflate în fondul de arhivă „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, Arhivele Naționale, Serviciul Județean Dolj.

C.S. Nicolăescu-Plopșor se înscrie în rândul personalităților care au înțeles că ideile, metodele și descoperirile sale trebuie transmise generațiilor tinere pentru a fi însușite și a prinde rădăcini printre pasionații trecutului istoric. Constituirea unui nucleu de cercetare a perioadei paleoliticului din țara noastră s-a dovedit o idee cu rezultate surprinzătoare, mult peste așteptări. Dacă până în 1950 se cunoșteau puține stațiuni paleolitice, din Transilvania mai ales, în a doua jumătate a secolului trecut descoperirile paleolitice din peșteri, adăposturi sau aer liber, terasă, s-au realizat pe întreg cuprinsul teritoriului țării.

Derivată din întrebarea de cercetare a tezei, următoarea interogație este „Care a fost rolul șantierelor coordonate de C.S. Nicolăescu-Plopșor în formarea de noi specialiști în arheologia paleoliticului?”, la care am răspuns pe larg, analizând documentele inedite legate de șantierele-școală desfășurate sub coordonarea sa. Alături de aceste șantiere-școală, cercetările arheologice de mare amploare, din zona lacului de acumulare al hidrocentralei de la Bicaz, primele cercetări complexe organizate în țara noastră, au permis atacarea mai multor puncte în același timp, determinând atribuirea conducerii unora dintre acestea foștilor elevi, care primeau libertate deplină de lucru și decizie.

Ultima întrebare la care am încercat să oferim răspuns a fost „Care a fost rolul Institutului de Arheologie și a secției paleolitic în formarea de noi specialiști?”, iar pentru a răspunde am apelat din nou la documentele din arhive. O serie de rapoarte de activitate ale Secției paleolitice, din cadrul Institutului de Arheologie, din perioada 1951-1965, arată preocuparea permanentă a lui C.S. Nicolăescu-Plopșor pentru atragerea de tineri absolvenți și perfecționarea acestora, dar și grija constantă de atragere de noi specialiști, alături de arheologi, pentru cercetarea interdisciplinară a perioadei paleoliticului.

Metodologia cercetării

Lucrarea de față presupune un studiu asupra unui aspect ce face parte, practic, din patrimoniul cultural românesc. Orice școală arheologică, pe lângă crearea specialiștilor, fiind în felul acest un excelent instrument educațional, contribuie la transmiterea conștientizării importanței fiecărui obiectiv istoric sau arheologic, ca parte a cunoașterii propriei identități. C.S. Nicolăescu-Plopșor, el însuși un luptător al conservării istoriei locale, a știut să imprime în sufletele tinerilor din preajma sa dragostea pentru trecutul istoric al acestui teritoriu.

Pentru a răspunde întrebării și întrebărilor derivate de cer­ce­tare a studiului, metodologia lucrării îmbină investigarea sistematică a documentelor de arhivă, studiul de caz și interviul.

Analiza critică a documentelor de arhivă este esențială pentru lucrarea de față, deoarece, pentru prima dată, ne conturăm o imagine limpede asupra influenței pe care C.S. Nicolăescu-Plopșor a avut-o nu doar în știința românească, ci în întreaga societate românească în perioada 1950-1968. Fiind prima cercetare asupra formatorului de școală C.S. Nicolăescu-Plopșor bazată pe izvoare inedite, vom regăsi trimiteri la documente de arhivă în întreg studiul, la fondul de arhivă „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, aflat la Arhivele Naționale, Serviciul Județean Dolj.

Analiza critică a izvoarelor istorice și, în cazul nostru, a documentelor de arhivă, reprezintă o metodă fundamentală de cercetare în domeniul istoriei, folosită pentru a evalua și interpreta sursele istorice cu obiectivitate și discernământ. Această metodă se bazează pe abordarea critică a informațiilor furnizate de izvoarele istorice, având în vedere multiple aspecte pentru a asigura o înțelegere cât mai corectă și completă a trecutului. Analiza critică a documentelor de arhivă este un proces esențial în cercetarea istorică, ajutând la obținerea de informații precise și la evitarea erorilor interpretative. Documentele de arhivă pot oferi perspective valoroase asupra trecutului, dar trebuie abordate cu atenție și respect pentru autenticitatea și contextul lor. În contextul analizei critice a izvoarelor istorice, am fost atent la documentele în care orice prejudecată, părere sau distorsiune subiectivă care poate influența modul în care autorul interpretează sau prezintă evenimentele sau informațiile. Tocmai de aceea am folosit acele documente în care nu era  pusă la îndoială obiectivitatea și credibilitatea sursei și în felul acesta am evitat o reprezentare incorectă sau părtinitoare a trecutului.

Fiecare document din fondul de arhivă „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, aflat la Craiova a fost trecut printr-un filtru, parcurgând pașii esențiali în analiza unui document de arhivă: identificarea documentului, contextul istoric, autoritatea și proveniența, scopul și publicul țintă, conținutul documentului, limbaj și stil, starea fizică și autenticitatea, relaționarea cu alte surse, evaluarea subiectivității, interpretarea și analiza.

Aplicând aceste principii de analiză am putut identifica numeroase informații inedite care sunt, în fapt, coloana vertebrală a acestei lucrări.

Metoda studiului de caz aplicată în lucrare este o abordare de cercetare care implică studierea atentă și detaliată a cercetării arheologice în cadrul unor șantiere-școală conduse de C.S. Nicolăescu-Plopșor, în scopul înțelegerii mai profunde a contextului, cauzelor și efectelor acestuia. Această metodă se concentrează pe detaliile și particularitățile unui subiect istoric limitat, cu scopul de a extrage învățăminte și de a contribui la înțelegerea mai largă a istoriei.

Iată câteva caracteristici și aspecte importante ale metodei studiului de caz aplicate în analiza noastră:

1. Focalizare asupra detaliilor: Cercetarea în cadrul metodei studiului de caz se concentrează pe aspecte specifice și detalii ale subiectului analizat. Aceasta presupune adunarea și analiza unor cantități mari de informații despre subiect, pentru a dezvolta o înțelegere profundă.
2. Context istoric și social: Un aspect important al metodei studiului de caz în istorie este plasarea subiectului în contextul istoric și social mai larg. Aceasta implică investigarea condițiilor politice, sociale, culturale și economice ale vremii în care a avut loc cercetarea arheologică.
3. Utilizarea de surse multiple: Pentru a completa imaginea subiectului am folosit sursele găsite în cadrul fondurilor de arhivă, materialelor publicate în timpul săpăturilor arheologice, precum și informațiile obținute din istoria orală, prin interviuri.
4. Analiză și interpretare: După colectarea datelor și informațiilor relevante, am analizat și interpretat subiectul pentru a dezvolta o înțelegere mai profundă a acestuia. Acest proces a implicat construirea de ipoteze, evaluarea impactului și relevanței subiectului pentru cercetarea arheologică românească.
5. Generalizarea și contribuția la înțelegerea istorică: Chiar dacă studiul de caz se concentrează pe un subiect restrâns, rezultatele acestuia pot avea implicații mai largi și pot contribui la înțelegerea generală a arheologiei și a formării de specialiști în arheologie.

Metoda studiilor de caz a fost folosită în capitolul al doilea, în care am analizat șantierele școală coordonate de C.S. Nicolăescu-Plopșor (Baia de Fier – Peștera Muierilor, Cercetările complexe Bicaz, Peșterile Curată și Spurcată de la Nandru (com. Peştişu Mic, jud. Hunedoara), Peștera Bordul Mare – Ohaba Ponor), punând accentul pe participanții la aceste campanii, pe rapoartele și studiile inedite realizate de aceștia, pe achiziția de cunoștințe a participanților. Informațiile au fost culese din documentele de arhivă, fiind completate cu informațiile din corespondență, întotdeauna comparate cu informațiile publicate deja, tocmai pentru a evita capcana repetării informațiilor edite.

Metoda interviului folosită în cercetarea noastră constă în colectarea de informații istorice și obținerea de mărturii directe de la persoanele care l-au cunoscut și au colaborat cu C.S. Nicolăescu-Plopșor. Am considerat interviurile extrem de importante pentru stabilirea aspectelor ce țin de tema cercetării mele și am avut grijă să fie gestionate cu atenție și abordate cu metode riguroase de cercetare. Iată câteva motive pentru care interviurile le consider valoroase în studiul nostru:

1. Perspectiva martorilor oculari: Interviurile cu martorii oculari sau cu persoane care au fost direct implicate în cercetarea arheologică sub conducerea lui C.S. Nicolăescu-Plopșor oferă o perspectivă unică și autentică asupra acelor evenimente. Acești martori pot furniza detalii specifice, amintiri personale și povești care nu se găsesc în sursele scrise.
2. Vin în completarea surselor scrise: Interviurile m-au ajutat la completarea și corectarea informațiilor din sursele scrise. Ele au evidențiat aspecte care au fost trecute cu vederea sau subreprezentate în documentele istorice scrise.
3. Înțelegerea experiențelor individuale și colective: Interviurile au ajutat la înțelegerea experiențelor individuale și colective ale oamenilor în timpul activității arheologice. Ele evidențiază impactul personal, emoțional și social al acestor experiențe și ajută la recuperarea istoriei orale.

Am întâmpinat și probleme în realizarea acestor interviuri ca subiectivitatea interlocutorilor, efectul timpului, dar și perioada pandemică ce a impus ca unele interviuri să se desfășoare telefonic.

Metoda interviului, specifică istoriei orale, am aplicat-o în ultima parte a lucrării, în ultimul capitol, tocmai pentru a nu ne limita la expunerea faptelor, am vrut să mergem și la latura umană a arheologie, la experiențele personale, cele pe care nu le poți deduce dintr-un raport de săpătură, de exemplu.

Așadar, din punct de vedere metodologic, lucrarea se axează pe o analiză mixtă, atât calitativă, cât și cantitativă, care aduce o imagine completă asupra subiectului și aduce o justificare sintagmei „formator de școală arheologică” alăturată numelui C.S. Nicolăescu-Plopșor. Principalul deziderat pe care l-am avut în vedere de fiecare dată a fost acela al înțelegerii și cuprinderii faptelor, nu doar al expunerii lor. În afara narațiunii istorice clasice și a interpretării surselor, am întrebuințat și metode statistice, cantitate, care ne-au permis o înțelegere superioară a faptelor. Demersul nostru se încadrează în ceea ce putem denumi istoria carierelor academice și a formatorilor de școală arheologică. Din păcate, abordarea noastră este singulară, cel puțin până în acest moment, în argumentarea documentată a contribuției unui arheolog în formarea unei școli de cercetare, cu metode riguroase și discipoli recunoscuți în breasla profesiei arheologice din România.

Surse documentare

Subiectul cercetării este unul cu ramificații numeroase, necesitând un efort susținut de documentare. Dacă ținem seama de faptul că este vorba despre o personalitate complexă a arheologiei românești, pentru a obține o imagine cât mai coerentă și mai validă din punct de vedere științific am făcut apel la un număr foarte mare de surse primare, precum documente de arhivă, caiete de săpături, interviuri cu unii dintre colaboratorii săi, fotografii.

Dintre documentele de arhivă la care am avut acces, cele mai importante s-au dovedit a fi cele de la Arhivelor Naționale, Serviciul Județean Dolj, acolo unde se află fondul arhivistic C.S. Nicolăescu-Plopșor. Acesta cuprinde 173 de dosare în care sunt documente din activitatea arheologică, din numeroasele sale activități pe care le desfășura în paralel, dar și aspecte din viața particulară a lui, precum și a unor membri ai familiei. Am identificat aici numeroase documente inedite, multe din dosarele prezente în fond nu mai fuseseră studiate până la momentul respectiv. Dintre aceste dosare, importante pentru cercetarea noastră sunt cele care conțin corespondența cu Academia, în perioada 1957-1965, respectiv cu academicienii Ștefan Milcu, Emil Condurachi, Constantin Daicoviciu, Vasile Maciu, cu referire la săpăturile arheologice și paleoantropologice de pe diferite șantiere, precum și rapoarte periodice legate de mersul săpăturilor.

Tot în categoria corespondenței sunt și dosarele ce conțin scrisorile foștilor studenți, participanți la diverse săpături sub conducerea lui Nicolăescu-Plopșor. Sunt deosebit de interesante pentru stabilirea relațiilor care existau pe șantiere, între coordonator și studenți, chiar dacă erau pentru o singură dată prezenți pe șantier sau dacă erau o prezență constantă. Mult după încheierea săpăturilor aceștia se sfătuiesc cu profesorul Plopșor, cer ajutorul în diverse probleme profesionale sau personale. Nu doar cei care au devenit arheologi beneficiază de ajutorul său, avem dovezi ale intervenției sale în cazul unor specialiști din alte domenii din sfera largă de preocupări ale lui C.S. Nicolăescu-Plopșor (Lazăr Valeriu care a devenit  muzeograf la sfatul lui Plopșor, îi cere ajutorul acestuia pentru repartizare după terminarea facultății și apoi, după ce primește, cere ajutorul pentru transfer). Aspectul important în acest dosar (115, din fondul Plopșor) este prezentarea modului în care se făceau repartizările, prin cuvintele fostului student, proaspăt absolvent și, cumva, disperat că toți colegii săi aveau repartizări, mai puțin el. Deducem că principala calitate pe care trebuia să o aibă un absolvent ca să primească o repartizare într-un muzeu era să cunoască pe cineva cu suficiente cunoștințe și relații, astfel încât să poată obține repartizarea dorită.

Sfera discuțiilor cu foștii studenți este foarte largă și, pe lângă problemele personale discutate, problemele arheologiei românești și internaționale sunt predominante. Corespondența cu Ioana, o studentă fascinată de Paleolitic care citește, traduce și discută articole apărute în străinătate, analizând și dezbătând problemele ridicate de Gordon Childe sau de Frederick Zeuner. Tonul scrisorilor este familiar, există un nivel de încredere ridicat între corespondenți, deoarece nu este o problemă a Ioanei de care Plopșor nu știe, chiar dacă este o problemă legală (furatul crengilor din grădina botanică pentru experimente cu ardere) fie sentimentale, în viața de familie sau în afara ei.

În total sunt 14 dosare ce cuprind corespondența personală, corespondența cu arheologi străini, muzeografi, istorici, dar și cu colaboratorii săi apropiați: Al. Păunescu, Elena Kovacs, Marin Nica, M. Petrescu Dâmbovița, Ion Moroșanu, Ion Pop, N. Zaharia, M. Bitiri, V. Căpitanu, D. Berciu, V. Sălăgean, etc.

Șantierele coordonate de Nicolăescu-Plopșor nu aveau cum să lipsească din fondul de arhivă, fiecare șantier important având documentele structurate în mai multe dosare (de ex. Bugiulești, Ceahlău, Baia de Fier, Dobrogea).

Un aspect foarte important al dosarelor referitoare la săpăturile din Dobrogea și Bugiulești este legat de prezentarea conflictului dintre Institutul de Arheologie și Institutul de Speologie cu privire la dreptul de a desfășura săpături în peșteră, specialiștii ambelor institute considerându-se îndreptățiți să dețină întâietatea în cazul cercetărilor arheologice din peșteră. Din acest conflict se desprinde și disputa personală pe care Nicolăescu-Plopșor o are cu doi specialiști speologi (Samson C. și Rădulescu P.), dispută dezvoltată pe fondul potențialelor implicații ale descoperirilor de la Bugiulești.

Pentru cercetarea mea, dosarele referitoare la șantierele-școală, Baia de Fier, Ceahlău prezintă o importanță majoră, deoarece din documente și rapoarte putem desprinde modul în care atât coordonatorul și participanții au înțeles să-și desfășoare activitatea.

Articolele, lucrările și studiile sale se găsesc, de asemenea în fondul de arhivă, atât în formă de manuscris, dar și în diferite etape ale realizării acestora. Ideile sunt notate pe orice: foaie de caiet, carnet, bucăți de hârtie. Cu siguranță, tot timpul se gândea la problemele paleoliticului, iar ideile erau notate cum veneau. Aceleași bucăți de hârtie, carnețelul era folosit și în timpul explorării peșterilor, perieghezelor și chiar în timpul săpăturilor. Observațiile sale, descrierile sale arată măiestria în folosirea cuvintelor, de multe aceste observații se duc în sfera descrierilor găsite în beletristică. De altfel, C.S. Nicolăescu-Plopșor nu a fost străin de proză, el fiind un culegător al poveștilor și snoavelor și chiar autor.

Fondul arhivistic Nicolăescu-Plopșor, prezent la Arhivele Naționale Dolj, este bogat în documente inedite, necercetate și care folosite în cadrul lucrării au adus cu siguranță un element de noutate și vor contribui la imaginea de creator de școală a celui care a fost C.S. Nicolăescu-Plopșor.

O altă arhivă care păstrează surse esențiale privind cercetarea noastră este Arhiva Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fondul operațional. Cele două dosare de verificare pe numele C.S. Nicolăescu-Plopșor „Olteanul”, I 002688, vol. 1 și vol. 2 s-au dovedit surse valoroase pentru evidențierea contextului politic în care și-a desfășurat activitatea. Cele două dosare cuprind numeroase informații valoroase pentru cercetarea noastră, legăturile din interiorul Institutului și a Secției Paleolitice, precum și conflictele dintre cercetători. Tocmai de aceea nu m-am limitat la doar cele două dosare referitoare la Plopșor și am căutat și în fond alte dosare care să-mi poate oferi o mai bună și detaliată imagine a luptelor interne din cadrul Institutului. Un bun punct de plecare a fost lucrarea „Istoricii și securitatea”^[1], autor Ioan Opriş, cel care a încercat, în premieră pentru România, să ofere o imagine de ansamblu asupra implicării politicului și a instituțiilor de forță ale statului în viața științifică a arheologiei.

În ceea ce îl privește pe C.S. Nicolăescu-Plopșor, schimbarea regimului politic îl pune în vizorul autorităților prin originea socială care, dintr-o dată devenise nesănătoasă, dar și prin activitatea sa politică. Urmărit inițial pentru sprijin și apartenență la mișcarea legionară, apoi pentru calitatea de membru al Partidului Liberal, printr-o intuiție fenomenală se retrage la timp din activitățile politice înainte să devină mult prea periculos. Totuși, nu a fost ferit de aparatul represiv al statului, fiind urmărit pentru deținere de material interzis (o broșură despre masacrul de la Katyn), salvat de prietenii săi. Tot aceste dosare de la C.N.S.A.S. prezintă o imagine interesantă la vârful Academiei R.P.R., numită în glumă Academia R.P.O. (Oltenia), în care, la nivelul conducerii, funcționau mai bine legăturile și relații personale decât ordinele venite pe linie de partid.

În același timp am obținut accesul și la alte dosare, ale unor colegi și colaboratori, de asemenea urmăriți sau colaboratori ai Departamentului Securității Statului, este vorba despre Alexandru Păunescu și Dumitru Berciu, însă la cererea referitoare la dosarul lui Lucian Roșu nu am primit niciun răspuns.

Corespondența personală ocupă un rol important în înțelegerea personalității lui C.S. Nicolăescu-Plopșor. Discuțiile, prin scrisori, cu foști studenți sau colaboratori, ne arată un om care niciodată nu stă pe gânduri să ajute atunci când este în puterea sa să facă asta. Cel mai bun exemplu în acest caz este corespondența cu Valeriu Lazăr (dosarul 115), pe care îl ajută să obțină postul de muzeograf după terminarea facultății. Interesant este faptul că, în acest dosar, avem și o imagine asupra repartizărilor pe funcții în perioada regimului comunist, în care principalul criteriu părea să fie pe cine cunoști și cine te sprijină pentru a obține funcția dorită.

A treia sursă de informare a fost constituită de caietele de săpături aflate în arhiva Institutului de arheologie „Vasile Pârvan”. Începutul săpăturilor la Baia de Fier în 1951 și apoi continuate până în 1955, sub coordonarea lui Nicolăescu-Plopșor, au reprezentat campanii la care participau arheologi și antropologi, deopotrivă. Această  perioadă a însemnat, fără îndoială, nașterea școlii de studiere multi-disciplinară a paleoliticului în România. Caietele de săpătură întocmite atunci, fie de el, fie de participanții la săpătură, mulți studenți încă, oferă o imagine asupra viziunii lui Plopșor despre ce înseamnă cercetare multi-disciplinară.

Nu în ultimul rând, discuțiile pe care le-am purtat cu domnii Marin Cârciumaru, Viorel Căpitanu și Vasile Ursachi și doamna Maria Bitiri, mi-au arătat o imagine asupra omului, apoi asupra arheologului C.S. Nicolăescu-Plopșor. Istoria orală a fost partea care a lipsit din arheologie și doar prin relatările oamenilor care au trăit vremurile îți pot completa informația și poți să ai o imagine de ansamblu. Și, ca formator de școală, impactul pe care C.S. Nicolăescu-Plopșor l-a avut asupra unora dintre studenții sau colaboratorii săi nu se poate găsi în documentele de arhivă sau în caiete, el se află doar discutând cu omul respectiv. Recunoștința pe care aceștia i-o poartă, chiar și acum, este o dovadă că destinul și evoluția pe care au avut-o în viață au fost, nu doar influențate ci hotărâte de C.S. Nicolăescu-Plopșor.

Ar fi anevoios și irelevant să reluăm aici, detaliat, fiecare sursă în parte. Acestea se regăsesc, în integralitatea lor, în bibliografia tezei. De la informații minimale, până la expuneri extinse, fiecare în parte și-a dovedit utilitatea pentru tema de cercetare.

Istoriografie

A încerca să conturezi într-o lucrare aria numeroaselor sale preocupări este aproape imposibil, nu numai din punctul de vedere al orizontului larg sub care se înscriu preocupările sale dar și datorită dificultății de a formula păreri competente asupra multiplelor sale domenii de activitate. Formatorul de școală devine cu adevărat un formator de școală atunci când este asumat de elevii săi. În cazul lui C.S. Nicolăescu-Plopșor situația este nedreaptă deoarece, dintre toți elevii săi, doar Lucian Roșu cu lucrarea „Cu Plopșor prin veac” aduce un vibrant omagiu profesorului, mentorului și în final prietenului său. În ceea ce privește restul elevilor săi, deveniți arheologi renumiți și recunoscuți, se mulțumesc să îl menționeze în prefața lucrărilor de doctorat publicate, un exemplu bun în această privință fiind „Paleoliticul în Țara Oașului” al Mariei Bitiri și „Evoluția uneltelor și armelor de piatră cioplită descoperite pe teritoriul României” de Alexandru Păunescu. Exceptând lucrările acestora în care îl menționează pe „profesorul C.S. Nicolăescu-Plopșor” nu avem decât articole care evocă personalitatea extraordinară și contribuția adusă la dezvoltarea arheologiei românești. Revista muzeelor și monumentelor în 1978, la 10 de ani de la dispariția lui C.S. Nicolăescu-Plopșor, printr-un număr special evocă numeroasele preocupări ale acestuia, însă doar un articol al lui V. Boroneanț vorbește despre „C.S. Nicolăescu-Plopșor, fondatorul școlii paleolitice românești”, celelalte articole urmărind alte aspecte ale activității sale. Bunul său prieten, Vladimir Dumitrescu, a fost unul dintre cei care a evocat cu căldură memoria lui C.S. Nicolăescu-Plopșor, prezentând aspecte din colaborările lor (Oameni și cioburi) sau prin articole dedicate în întregime memoriei sale (Le professeur C.S. Nicolăescu-Plopșor). De asemenea numeroase articole cum sunt cele în care sunt analizate activitățile numeroase și proiectele în care a fost implicat au fost strânse în ediția aniversară a Anuarului Institutului de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, la o sută de ani de la nașterea sa sau articole care dezbat aspecte din activitatea sa arheologică, de cercetare a paleoliticului, cum este cel al lui Adrian Doboș din 2005 (C.S. Nicolăescu-Plopșor și arheologia paleoliticului).

Structura lucrării

Pentru a oferi un tablou cât mai amplu al personalității științifice reprezentate de C.S. Nicolăescu-Plopșor și impactul acestuia asupra arheologiei românești, lucrarea este divizată în patru capitole, fiecare conținând mai multe subcapitole. Acestea sunt structurate astfel încât să putem răspunde întrebărilor fundamentale de cercetare enunțate mai sus.

În primul capitol, denumit „C.S. Nicolăescu-Plopșor – de la pasiune la profesionalism în cercetarea arheologică”, am oferit o prezentare a multiplelor preocupări ale lui C.S Nicolăescu-Plopșor, insistând pe cele în care putem spune, fără a exagera, că a fost un formator de specialiști.

În debutul capitolului, vom urmări formarea academică a acestuia insistând pe momentele și persoanele importante ale devenirii sale, începând cu profesorul Ștefan Ciuceanu, primul care îl îndreaptă către arheologie, continuând cu Ion Andrieșeanu și profesorii săi (Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Simion Mehedinți) și, în final, cu obținerea doctoratului. În continuare, în strânsă legătură cu primul subcapitol, analizăm evoluția profesională precum și numeroasele activități în care s-a implicat, organizații și asociații pe care le-a înființat, organizat, condus sau coordonat din Oltenia sau întreaga țară. Momentul important al evoluției sale profesionale este, în concepția noastră, momentul în care obține dreptul de a conduce doctorate, în 1964. Din păcate, această calitate, definitorie pentru un formator de școală arheologică, nu a putut fi concretizată din cauza decesului survenit rapid și pe neașteptate. Lista bibliografică a lucrărilor de arheologie, rezultate în urma campaniilor de săpături, stau mărturie pentru o activitate fecundă pe care C.S. Nicolăescu-Plopșor a avut-o în domeniul cercetării celei mai îndepărtate epoci a istoriei. Această listă este completată de o altă listă bibliografică, la fel de impresionantă, a lucrărilor din celelalte domenii în care C.S. Nicolăescu-Plopșor a investit timp și suflet.

Următoarele două subcapitole sunt legate de cea de-a doua „dragoste”, Muzeul și, în special, Muzeul Olteniei, al cărui colaborator a fost întreaga viață. Nu doar Muzeul Olteniei a beneficiat de energia și spiritul lui C.S. Nicolăescu-Plopșor, multe din muzeele țării au apelat la expertiza sa. De fapt, ar fi mai greu de făcut o listă cu muzeele care nu au colaborat cu C.S. Nicolăescu-Plopșor, decât cu cele care au beneficiat de sprijinul său nemijlocit sau care au în inventarul lor rodul muncii acestui neobosit om. Deși în 1952 este demis de la conducerea Muzeului Regional al Olteniei, prezența lui în muzeele țării a fost mai prezentă, prin corespondența purtată cu muzeografi sau cu viitorii muzeografi. Tocmai acest subiect a fost abordat în al patrulea subcapitol, în care, pentru prima dată, datorită documentelor cercetate în fondul de arhivă „C.S Nicolăescu-Plopșor” aflat la Craiova, am descoperit o nouă caracteristică a lui C.S. Nicolăescu-Plopșor, care vine să completeze tabloul formatorului de specialiști, cea de formator de muzeografi. Exemplul cel mai elocvent pentru această calitate a sa o constituie studentul Lazăr Valeriu, a cărui corespondență, aflată în fondul de arhivă amintit mai sus, demonstrează rolul pe care profesorul C.S. Nicolăescu-Plopșor l-a avut în modelarea viitorului tânărului absolvent de istorie al cărui parcurs de mai târziu a dovedit că flerul și intuiția lui C.S. Nicolăescu-Plopșor nu s-au înșelat în alegerea sa. Vom analiza și alte scrisori, primite de C.S. Nicolăescu-Plopșor din multe alte muzee, fiecare cu o altă rugăminte, cu o altă cerere de ajutor sau doar cu informații despre muzeu și oamenii muzeului. Putem spune, fără teama de a greși, că C.S. Nicolăescu-Plopșor avea cunoștință despre activitatea din muzee, științifică sau nu. În ultimul subcapitol, vom analiza activitatea politică a lui C.S. Nicolăescu-Plopșor, trecând prin etapele transformării societății românești în contextul marilor schimbări politice de la nivel european, trecerea de la democrațiile interbelice la regimurile totalitare și apoi la regimul comunist postbelic. Vom trece succint în revistă parcursul politic evidențiind, încă o dată, intuiția lui C.S. Nicolăescu-Plopșor, „simte” schimbările și reușește să evite, de fiecare dată, situațiile care s-ar putea întoarce împotriva sa. Vom parcurge documente esențiale aflate în arhiva CNSAS pentru a arăta activitatea științifică a lui C.S. Nicolăescu-Plopșor a fost atent supravegheată, uneori chiar colegii săi erau cei care discutau activitatea sa cu organele statului.

În capitolul al doilea, denumit „C.S. Nicolăescu-Plopșor și arheologia paleoliticului”, vom prezenta și analiza vasta activitate arheologică coordonată de C.S. Nicolăescu-Plopșor insistând pe ceea ce numim „șantiere-școală”, în cadrul acestor colective a creat și perfecționat noi specialiști, care mai târziu au primit garanția însușirii meseriei sub coordonarea sa. Numeroasele documente de arhivă aflate în fondul de arhivă „C.S. Nicolăescu-Plopșor”, aflat la Serviciul Județean Dolj al Arhivelor Naționale, multe dintre ele inedite, nepublicate, ne arată un cercetător ale cărui cunoștințe multilaterale și experiență multidisciplinară se regăsesc în modul în care organizează și conduce un șantier arheologic. În primele două subcapitole am prezentat întreaga activitate arheologică a lui C.S. Nicolăescu-Plopșor, activitate care demonstrează o amplă cercetare la nivelul întregii țări al cărei rezultat a fost descoperirea unor noi zone cu urme de activitate ale omului paleolitic, harta arheologică a României transformându-se radical după aceste cercetări. Ultimul subcapitol, intitulat „Informații inedite privind rezultatele cercetărilor arheologice coordonate de C.S. Nicolăescu-Plopșor”, vom analiza un element fundamental, care guvernează întreaga lucrare și răspunde celei mai importante întrebări de cercetare a tezei, modul în care C.S. Nicolăescu-Plopșor coordona activitatea arheologică pe un „șantier-școală”. Dintre numeroasele șantiere coordonate de C.S. Nicolăescu-Plopșor patru sunt deosebit de importante (Baia de Fier, Bicaz, Peștera Curată și Spurcată, Bordul Mare-Ohaba Ponor) prin prisma formării de specialiști sub coordonarea sa. Cercetarea critică a documentelor de arhivă și compararea acestora cu rapoartele și articolele publicate în urma săpăturilor arheologice relevă o imensă muncă documentară, o analiză multidisciplinară asupra cercetării arheologice și, cel mai important, o mare încredere acordată tinerilor specialiști. Aceștia primeau conducerea unor puncte de șantier, întocmeau rapoarte de săpături și studii de specialitate, care, după ce primeau girul profesorului, ajungeau să facă parte din studiile științifice finale. De menționat că în cazul fiecărei cercetări arheologice întreprinse pe parcursul mai multor campanii, C.S. Nicolăescu-Plopșor a urmărit publicarea unor studii în care să fie cuprinsă o analiză multi și interdisciplinară a rezultatelor cercetării. Descoperim, pentru prima dată în arheologia românească, o analiză „speometeorologică” a peșterilor aplicată pentru a descrie condițiile propice de locuire ale unei peșteri. Lucian Roșu spune că „nu de puține ori s-a întâmplat că ne petreceam nopți întregi până spre orele 4-5 dimineața, de veghe, el nefiind niciodată prins de oboseală, discutând și rediscutând situații și făcând analogii pe marginea pieselor ieșite în săpătură de sub lama șpaclului”^[2] arătând o modalitate de transmitere a informațiilor către studenții aflați pe șantier într-un mod liber, în care fiecare putea participa la discuție, expunându-și ideile, chiar dacă acestea erau în contradicție cu ale profesorului. În cadrul acestui subcapitol am prezentat un astfel de caz, tehnoredactarea unei discuții dintre C. Martiniuc, I. Sîrcu și C.S. Nicolăescu-Plopșor, la care intervine și Al. Păunescu și M. Brudiu, o adevărată lecție de geomorfologie și interdisciplinaritate în cercetarea arheologică. Participarea tinerilor cercetători la discuție (Păunescu și Brudiu) ne arată modul în care înțelegeau să acorde credit tinerilor, aceștia interveneau în discuție ori de câte ori considerau necesar. Aceste discuții reprezentau un mod prin care erau transmise și primite cunoștințe, un mod de a face școală arheologică care explică dorința tuturor studenților de a reveni pe șantierele coordonate de C.S. Nicolăescu-Plopșor. Acordarea încrederii conducerii unui punct de săpătură sau a unei peșteri către un tânăr, chiar student fiind, este un tipar al cercetării lui C.S. Nicolăescu-Plopșor și a modului în care înțelegea să creeze școală arheologică.

În capitolul al treilea, cu titlul „Formarea de arheologi (specialiști) reliefată prin corespondența personală”, am adus în discuție un element nefolosit până acum în studiile despre arheologie: modul în care, prin corespondența personală, putem să identificăm elementele unei școli arheologice. În urma analizei riguroase a fondului de arhivă „C.S. Nicolăescu-Plopșor” de la Arhivele Naționale, Serviciul Județean Dolj, care cuprinde o bogată corespondență, am reușit să identificăm această modalitate de a încuraja și sprijini tinerii specialiști, încă din timpul studenției. Capitolul este împărțit în cinci subcapitole, prin care, credem noi, am reușit să acoperim întreaga paletă de subiecte ce sunt cuprinse în bogata corespondență a lui C.S. Nicolăescu-Plopșor. Trebuie precizat că nu am avut la îndemână decât scrisorile primite de C.S. Nicolăescu-Plopșor, însă multitudinea acestora și organizarea lor pe expeditori permit realizarea unei analize pertinente asupra subiectului discuției. În primul subcapitol punem sub lupa analizei corespondența cu colaboratorii săi (M. Petrescu Dâmbovița), cu colegi arheologi (N. Zaharia), cu foști elevi deveniți colaboratori (M. Nica, Al. Păunescu). Trebuie precizat că fiecare dintre aceștia caută la C.S. Nicolăescu-Plopșor sprijin în activitatea arheologică, sfaturi, îndrumare pentru viitor și toți își doresc prezența acestuia pe șantier alături de ei. În următorul subcapitol analizăm corespondența legată de activitatea muzeelor, C.S. Nicolăescu-Plopșor fiind implicat activ, pe tot parcursul vieții, în buna funcționarea muzeelor din țară. Din nou avem dovada autorității incontestabile a lui C.S. Nicolăescu-Plopșor în domeniul muzeistic, fiind un susținător fervent al muzeului ca mijloc de răspândire a culturii în societate.

C.S. Nicolăescu-Plopșor a avut meritul de a accepta în jurul său oameni de pe toate nivelele de cultură și treptele sociale, reușind să comunice la fel de bine cu toată lumea, indiferent de pregătirea științifică sau apartenența etnică. Fie că discutăm despre Vasile Sălăgean, îngrijitorul Muzeului de la Durău, despre Elena Kovacs de la Muzeul din Baia Mare sau despre un licean pasionat de arheologie, toți împărtășesc pasiunea pentru arheologie, iar C.S. Nicolăescu-Plopșor era liantul care-i aducea pe toți împreună, indiferent de mediul din care proveneau. Conversația personală, analizată în următorul subcapitol, pune accent pe implicarea lui C.S. Nicolăescu-Plopșor în diferite spețe în care i s-a cerut ajutorul, creionând imaginea unui om dornic să ajute ori de câte ori îi este cerut ajutorul. Este importantă pentru cercetarea noastră, deoarece multe scrisori sunt fie rugăminți pentru angajare, fie sfaturi în privința parcursului unui tânăr pasionat de istorie, în majoritatea lor arătând implicarea lui C.S Nicolăescu-Plopșor în formarea tinerilor în domeniul istoriei, fie că este vorba de școlarizare sau de încadrare pe un post.

Ultimele două subcapitole sunt dedicate paleoliticului, corespondența cu „puii paleoliticului” (M. Bitiri, Al. Păunescu și Fl. Mogoșanu) și cu „frăția paleoliticului” (V. Căpitanu, M. Brudiu, Ioana) sunt o dovadă clară a recunoștinței pe care aceștia o poartă profesorului C.S. Nicolăescu-Plopșor, acest lucru fiind evident aproape în fiecare scrisoare. Ultimul subcapitol este dedicat Ioanei, o studentă pasionată de arheologia paleoliticului din Iași, dar total necunoscută astăzi din punct de vedere științific. Scrisorile ei sunt o analiză a arheologiei paleolitice europene la acel moment, comentariile sale asupra articolelor lui Gordon Childe și Frederick Zeuner denotă o ancorare în lumea științifică apuseană, în contrast cu ofensiva științifică venită din est, de asemenea, analizată și ea. Ioana, neidentificată până acum, probabil Saint-Pierre, cunoaște la fel de bine și arheologia românească, dar, în același timp, îl cunoaște suficient de bine și pe C.S. Nicolăescu-Plopșor, încât își permite să-i ofere listă de recomandări, pertinentă într-adevăr, cu privire la arheologia românească în general și arheologia paleoliticului, în particular. Din păcate, Ioana a rămas o necunoscută, nu am putut afla mai multe informații și, deși am adus vorba de ea în interviurile realizate, nimeni nu îți aduce aminte de ea. Neputând afla cauzele pentru care nu a devenit un cercetător de top al arheologiei românești, cu toate că semnele existau și promitea să devină, pe baza cunoștințelor sale, putem doar să bănuim că probleme de sănătate amintite în lucrări au dus la dispariția ei din știința românească.

În final, ultimul capitol al lucrării intitulat „Rolul Institutului de Arheologie și al sectorului paleolitic în crearea specialiștilor” aduce în discuție o serie de documente de arhivă, total inedite și necunoscute până în prezent, puse la dispoziția noastră de domnul Lect. Univ. Dr. Ștefan Vasile, din cadrul Universității București. Aceste documente își vor urma traseul firesc și vor îmbogăți fondul de arhivă „C.S. Nicolăescu-Plopșor” aflat la Arhivele Naționale, Serviciul Județean Dolj. Așadar, în primele două subcapitole analizăm două documente deosebit de importante, rapoarte de activitate ale Institutului de Arheologie și al Secției paleolitice, în cadrul cărora s-a concretizat formarea specialiștilor în arheologia paleolitică. În final, vom introduce un subcapitol de istorie orală, o serie de interviuri cu cei care l-au cunoscut în mod direct pe C.S. Nicolăescu-Plopșor, au fost elevii săi și, mai ales, își recunosc apartenența la „școala Plopșor”. Acest fragment de istorie orală este deosebit de important în echilibrul lucrării, deoarece aduce un strop de căldură din amintirile seniorilor, în contrabalanță cu rigurozitatea și răceala unor documente de arhivă.

^[1] Ioan Opriș , Istoricii și securitatea, Editura Enciclopedică, București, 2004

^[2] Lucian Roșu, C.S. Nicolăescu-Plopșor, Revista Muzeelor și Monumentelor, XLVII, 1978, p. 86.