Descriere
Ceea ce ne propune profesorul Sorin Liviu Damean cu noua sa lucrare este o altă dovadă de mare seriozitate. Pentru că Domnia Sa este un om serios. Deopotrivă ca profesor şi cercetător. Scrisul său nu tresare ca apa unui pârâu de munte. E un scris care învăluie cuvintele, le aşterne peste, şi ceea ce iese în final e o poveste, povestea unui om, Regele Carol I, care conduce o ţară şi vede (vede el, dar vedem şi noi), cum creşte ţara în urma lui. Tentaţia de a spune că omul respectiv face totul e mare. O zice Carol însuşi în 1893: „Mă întreb, care ar fi fost configuraţia Europei, dacă eu n-aş fi venit în România? Această aserţiune sună ca o trufie (chiar e, n.n.), dar eu sunt convins că destinele popoarelor depind adesea doar de un singur om, care este, în acest caz, unealta lui Dumnezeu”. A fost Carol I unealta lui Dumnezeu? El o crede: „Poate şi altcineva ar fi putut să preia această misiune şi ar fi putut s-o ducă la capăt cu mai mult succes, dar mă întreb dacă ar fi avut răbdarea şi tenacitatea să ia asupra lui toată osteneala şi munca şi să suporte toate luptele şi adversităţile. O întreprindere atât de grea depinde adesea mai mult de temperament decât de capacitate”. Regele nostru apare astfel ca o fiinţă providenţială, „unsul lui Dumnezeu” din ev mediu, unii dintre contemporanii săi nevăzându-l ca pe o fiinţă normală, înzestrată cu sensibilitate. „Dar nu sunt decât un om”, îi spunea el unei americance care în apropierea Peleşului sărise într-o râpă, gata să-şi frângă gâtul numai pentru a avea privilegiul să strângă mâna unui rege. „Nu este oare curios că nimeni, nimeni nu pare să gândească că sunt şi eu om de carne şi sânge ca toată lumea?” Aici se înşela, confundându-i pe trepăduşii care umblau prin castelele regale, de la Peleş, Pelişor, Cotroceni sau Foişor, cu „toată lumea”.
prof. univ. dr. Ion Bulei
Prefață
Ceea ce ne propune profesorul Sorin Liviu Damean cu noua sa lucrare este o altă dovadă de mare seriozitate. Pentru că Domnia Sa este un om serios. Deopotrivă ca profesor şi cercetător. Scrisul său nu tresare ca apa unui pârâu de munte. E un scris care învăluie cuvintele, le aşterne peste, şi ceea ce iese în final e o poveste, povestea unui om, Regele Carol I, care conduce o ţară şi vede (vede el, dar vedem şi noi), cum creşte ţara în urma lui. Tentaţia de a spune că omul respectiv face totul e mare. O zice Carol însuşi în 1893: „Mă întreb, care ar fi fost configuraţia Europei, dacă eu n-aş fi venit în România? Această aserţiune sună ca o trufie (chiar e, n.n.), dar eu sunt convins că destinele popoarelor depind adesea doar de un singur om, care este, în acest caz, unealta lui Dumnezeu”. A fost Carol I unealta lui Dumnezeu? El o crede: „Poate şi altcineva ar fi putut să preia această misiune şi ar fi putut s-o ducă la capăt cu mai mult succes, dar mă întreb dacă ar fi avut răbdarea şi tenacitatea să ia asupra lui toată osteneala şi munca şi să suporte toate luptele şi adversităţile. O întreprindere atât de grea depinde adesea mai mult de temperament decât de capacitate”. Regele nostru apare astfel ca o fiinţă providenţială, „unsul lui Dumnezeu” din ev mediu, unii dintre contemporanii săi nevăzându-l ca pe o fiinţă normală, înzestrată cu sensibilitate. „Dar nu sunt decât un om”, îi spunea el unei americance care în apropierea Peleşului sărise într-o râpă, gata să-şi frângă gâtul numai pentru a avea privilegiul să strângă mâna unui rege. „Nu este oare curios că nimeni, nimeni nu pare să gândească că sunt şi eu om de carne şi sânge ca toată lumea?” Aici se înşela, confundându-i pe trepăduşii care umblau prin castelele regale, de la Peleş, Pelişor, Cotroceni sau Foişor, cu „toată lumea”.
Germanul de pe tronul României a preluat proiectul de ţară al elitei româneşti cu idei care nu erau nici conservatoare a outrance, nici revoluţionare, susţinute de radicalii României de atunci. Erau idei moderate şi oameni moderaţi, aşa cum era şi personajul Carol: niciodată excesiv la dreapta sau la stânga, totdeauna păstrând o justă măsură, deopotrivă în politică, în economie şi în societate. N-a reuşit totdeauna (vezi momentul 1907), şi, de multe ori, doar parţial, pentru că i-au lipsit mijloacele (în ridicarea de şcoli, de spitale, în urbanizarea mai rapidă…).
Neputând crea o altă lume a căutat s-o amelioreze pe cea existentă: să construiască drumuri, înainte de toate căi ferate, vapoare pentru a pune în valoare drumurile de apă care străbăteau Daco-Valahia căutând Dunărea. Cheltuielile României cu construirea Podului de la Cernavodă, a porturilor dunărene şi a portului de la mare sunt cu adevărat însemnate. Lumea oraşelor e mai vizibilă, mai vivace. Şi aici schimbările ies mai bine în relief pentru că sunt multe. România lui 1914 e diferită de aceea de la 1866. Mult mai pronunţat decât Europa de Sud-Est dintre aceleaşi lungimi de timp. Şi aici o capacitate constructivă ca aceea a lui Carol I şi-a putut pune amprenta. Sunt nuanţe pe care experienţa de cercetător a dlui prof. Damean şi cunoaşterea temeinică a acelei perioade de către domnia sa le-au adus în prim-plan. În vremea lui Carol au fost construite instituţii absolut esenţiale pentru dezvoltarea ţării. N-au putut fi împiedicate uniformizările, discrepanţele prea mari între centrul oraşelor şi periferia lor, exagerata folosire a neorenaşterii franceze sau germane, în ridicarea aşezărilor urbane. România lui Carol I e o Românie în mişcare. Se dezvoltă şi se schimbă la chip odată cu întreaga Europă. Carol I e un occidental, iar România lui Carol tot spre Occident se îndreaptă. România de atunci este o ţară care construieşte cu idei proprii, cu mână proprie şi cu inteligenţă inginerească proprie. Un inginer ca Anghel Saligny, un pod ca acela de la Cernavodă dau măsura nivelului atins. Situaţia în care s-a găsit România lui Carol I a determinat o asimilare de influenţe, totdeauna prezentă. O neîncetată circulaţie de oameni şi valori, proprie teritoriilor deschise. Ca şi Europa din care face parte, România e o sinteză a diversităţilor, care, din cauza instabilităţii permanente, n-a avut vremea necesară pentru a se topi şi redefini. Pe de altă parte, a existat totdeauna în acest spaţiu o măsură care a împiedicat excesul şi a provocat o rezistenţă. Autohtonismul este cel care a hrănit această rezistenţă. De aici originalitatea acestui spaţiu, solicitat din toate părţile, încărcat de toate tentaţiile şi totuşi menţinându-se ca o unitate în mijlocul a toate bune şi rele. Şi de către Carol I spaţiul românesc e considerat un prim cerc al alterităţii. Un spaţiu integrat civilizaţiei europene, dar insuficient pentru a fi considerat întru totul european, un spaţiu de margine, amalgam de viaţă modernă şi primitivism rustic. Scriitorul francez Paul Morand observa nu fără amuzament, în 1935, circulând prin Bucureşti şi maşini Ford, şi căruţe trase de boi! O lume a relativului, unde intelectualul francez sesiza indulgenţă, adaptabilitate, optimism, un fel de nepăsare istorică, unde nimic nu era luat cu adevărat în serios, pentru că nu merita să fie luat. Lucrând cu date din domeniul social, economic, politic (mai puţin cultural), dl prof. Damean reuşeşte portretizarea unei epoci. Este epoca României moderne. Pe ea o prezintă cititorului sub fotografia aceluia care a fost creatorul de ţară şi dinastie, Măria Sa Carol Întâiul.
Ion Bulei
Argument
Împlinirea, în anul 2016, a 150 de ani de la instituirea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul României și a regimului monarhiei ereditare constituționale, ne-a determinat să finalizăm un mai vechi proiect, acela de a consacra o lucrare biografică lui Carol I, monarhul de origine germană care, cu devotament și înțelepciune, a domnit peste o țară de origine latină timp de 48 de ani.
Preocupările noastre în această direcție s-au conturat acum mai bine de 25 de ani, încă de pe băncile studenției, concretizându-se, de-a lungul timpului, prin susținerea unei teze de doctorat despre instituția monarhiei constituționale între anii 1866 și 1881 și tipărirea unei lucrări monografice dedicată primilor 15 ani de domnie a lui Carol I, precum și prin publicarea în reviste de specialitate sau în volume de studii și comunicări a numeroase articole consacrate diferitelor aspecte cu care s-a confruntat România modernă și monarhul care i-a condus destinele în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului XX.
Îmbogățirea în ultimii ani a fondului bibliografic de specialitate, publicarea unor surse documentare de excepție (corespondența personală a lui Carol I, precum și primele două volume ale Jurnalului monarhului din perioada de după 1881, corespondența diplomatică străină a vremii etc.), precum și exploatarea unor surse rămase încă inedite din arhiva Casei Regale ne-au impulsionat să elaborăm această lucrare, care se adresează nu numai publicului de specialitate, ci și cititorului obișnuit pasionat de istorie sau, pur și simplu, doritor a cunoaște trecutul românilor.
Cititorul va regăsi în paginile cărții de față atât idei ale noastre mai vechi, deja publicate, care au trecut testul criticilor, cât și numeroase elemente de noutate și, am spune noi, de interpretare. Viața și activitatea primului Rege al României sunt fascinante și pline de evenimente, astfel încât o adevărată și frumoasă poveste ni se înfățișează ochilor.
Personajul sau eroul principal al cărții este Carol I, cel care, ca tânăr Prinț german de numai 27 de ani, se hotărâse în 1866 să accepte o adevărată provocare lansată de reprezentanții elitei politice a României: sarcina dificilă de a conduce destinele unei patrii de sorginte latină, pe care nu o cunoștea și care se afla poziționată la porțile Orientului, o țară a contrastelor, cu un trecut cândva glorios, dar și cu un prezent marcat de statutul de vasalitate față de Sultanul otoman, cu aspirații occidentale, dar cu moravuri orientale.
În cei 48 de ani de domnie, monarhul nu se va limita la un rol pasiv, decorativ, ci, dimpotrivă, se va implica activ în diferite sfere de activitate ale societății românești. În primul rând, după o perioadă dificilă de instabilitate guvernamentală și parlamentară, a reușit să introducă stabilitatea internă și sistemul bipartidist în ceea ce privește actul de guvernare, prin alternarea la putere a liberalilor și conservatorilor, asumându-și rolul constituțional de arbitru al vieții politice.
Militar de carieră, s-a îngrijit în mod deosebit de organizarea, instruirea și înzestrarea armatei române potrivit standardelor europene, ceea ce-i va permite mai târziu să cucerească independența de stat pe câmpurile de luptă de la sud de Dunăre și să se acopere de glorie în fruntea ostașilor români în memorabilele lupte de la Vidin, Grivița, Rahova, Opanez, Plevna, Smârdan și Belogradcik.
Nu s-a mulțumit cu cucerirea independenței, ci a căutat să sporească prestigiul statului român, care, deși pierduse în 1878 sudul Basarabiei, câștigase prin Tratatul de Pace de la Berlin teritoriul Dobrogei împreună cu Delta Dunării și insula Șerpilor, asigurând condițiile necesare ridicării țării la rangul de Regat și reglementând problema continuității dinastice prin stabilirea definitivă a succesiunii la Tron.
Conștient de apartenența sa la Casele Regale și Princiare Suverane din Europa și mizând pe relațiile de rudenie cu acestea, și-a asumat încă de la început coordonarea politicii externe și stabilirea obiectivelor prioritare ce vizau, după 1878, asigurarea păcii și garantarea securității frontierelor.
A fost preocupat în egală măsură de prosperitatea țării și bunăstarea poporului său, care puteau fi înfăptuite numai printr-un amplu și susținut proces de modernizare și europenizare a țării. Pentru aceasta a insistat în direcția construirii unei rețele de căi ferate care să străbată întreaga țară, a încurajat numeroase lucrări de urbanizare și amenajare edilitară, de construire a unor clădiri publice utilitare, a stimulat organizarea și perfecționarea învățământului de toate gradele, a oferit studențimii o Bibliotecă Universitară care să-i poarte numele, a sprijinit Academia în proiectele sale de studiere a limbii române, a cultivat la nivelul opiniei publice spiritul memoriei trecutului și restaurarea monumentelor istorice.
Pe linia înfrumusețării urbanistice a Capitalei, monarhul a fost preocupat și de restaurarea și extinderea Palatului regal de la București. Totodată, pentru a întări legăturile cu țara, și-a ridicat la Sinaia, ca simbol al dinastiei, Castelul Peleș, o minunăție a arhitecturii și tehnicii, după cum a construit pentru perechea princiară moștenitoare, ca semn al continuității dinastice, Castelul Pelișor la Sinaia și Palatul Cotroceni la București.
Oferite monarhului de reprezentanții națiunii, pentru a suplimenta veniturile de întreținere a Familiei Regale, Domeniile Coroanei nu numai că au asigurat aceste venituri, dar au constituit și un model economico-social, de bună administrare și exploatare a terenurilor agricole și forestiere.
Deși a rămas un catolic practicant, monarhul a susținut, inclusiv financiar, Biserica Ortodoxă Română, jucând un rol esențial în impulsionarea organizării instituționale și legislative a acesteia și în obținerea recunoașterii autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.
În semn de omagiu pentru progresele înregistrate de România timp de 40 de ani, sub înţeleapta domnie a lui Carol I, guvernanţii conservatori îi vor organiza Regelui, în 1906, în cadrul serbărilor Jubileului, o impresionantă Expoziţie naţională, cu pavilioane reprezentând diferite domenii de activitate. A fost momentul de apogeu al Vechiului Regat.
Personal, Carol I a reprezentat pentru contemporani un veritabil model de om de stat, de o moralitate ireproșabilă, înzestrat cu înțelepciune și infinită răbdare, demonstrând prudență, moderație, echilibru și cumpătare. Imaginea sa publică era aceea de cel dintâi slujbaș al statului, devotat țării și națiunii.
În ce măsură a reușit Carol I să-și împlinească menirea, rămâne la latitudinea cititorului să analizeze și să judece. În ce ne privește, ne-am străduit să nu ne implicăm emoțional, căutând a prezenta faptele așa cum au fost.
Autorul
