CEAUSESCU SI POPORUL! Scrisori catre „iubitul conducator” (1965-1989) ed. II

INTRODUCERE

„Ce legătură are lozinca «Ceaușescu și poporul!» cu suferințele actuale ale poporului?” întreba acuzator, prin intermediul Europei Libere, o voce anonimă revoltată de condițiile existente în România socialistă a anului 1984[1]. La aproape 20 de ani de la accederea la putere, Ceaușescu reușise performanța, deloc lăudabilă, de a ostiliza populația în numele construirii societății socialiste multilateral dezvoltate. „Cel mai iubit fiu al poporului” devenise pentru cei mai mulți dintre români un „dezastru al națiunii”.

„Ceaușescu și poporul!”. Scrisori către „iubitul conducător” (1965-1989) continuă cercetările referitoare la dialogul dintre societate și putere care au fost reunite în volumul Guvernanți și guvernați. Scrisori către putere. 1945-1965, Iași, Polirom, 2013. Dacă în primul caz atenția noastră s-a concentrat asupra reacțiilor pe care societatea le-a manifestat față de impunerea modelului stalinist, în partea a doua am analizat tipurile de răspuns pe care oamenii obișnuiți le-au avut în interacțiunea lor cu puterea comunistă în intervalul 1965-1989. Raporturile dintre cei de jos și cei de sus au fost reglate de o serie de elemente specifice regimului Ceaușescu: maturizarea sistemului, naționalism/protocronism, sistematizare, industrializare accelerată și revoluție agrară, consolidarea conștiinței socialiste prin impunerea de noi coduri și norme pentru societatea multilateral dezvoltată, raționalizări și economisiri, penurie generalizată, conformism, duplicități, contestare și disidență.

În istoriografia occidentală a ultimilor ani s-a reevaluat rolul și locul individului în regimurile comuniste. Studiile de caz referitoare la Uniunea Sovietică înfățișează o societate care a reacționat, a criticat și a răspuns la măsurile care i-au invadat și ordonat existența. Școlile revizioniste și post-revizioniste s-au situat, prin cercetările lor, dincolo de logica maniheistă a unui stat fără societate și au explorat cu precădere reacțiile diverse pe care cetățenii le-au avut față de un regim politic în care au fost nevoiți să evolueze. Astfel, au fost propuse noi direcții de analiză prin care s-au individualizat reacțiile anumitor grupuri sociale față de politicile staliniste, fie că ne rapor­tăm la țărani, muncitori, intelectuali sau la noua elită a partidului. Așa cum arată Sarah Davies, atitudinile cetățenilor sovietici nu pot fi interpretate numai din perspectiva susținerii sau a opoziției față de regimul stalinist. Dimpotrivă, omul sovietic, la fel cum vom vedea și omul ceaușist, a excelat prin rafinarea opiniilor ambivalente și contra­dictorii[2]. Unele măsuri s-au situat în orizontul de așteptare al societății (creșterea salariilor, construirea de noi locuințe, ascensiune socială), în vreme ce altele au sporit presiunea asupra corpului social (variațiile planurilor de producție, raționalizările, cenzura, constrân­gerile ideologice). Dintre lucrările cele mai reprezentative ale școlii revizioniste le amintim pe cele semnate de Sheila Fitzpatrick, Sarah Davies, Lynne Viola, Matthew Lenoe, Lewis H. Siegelbaum[3] ș.a.

Dezbaterea istoriografică nu s-a limitat numai la explorarea universului lui homo sovieticus și a ritualurilor sale cotidiene. Germania nazistă a oferit, de asemenea, un vast spațiu de reinter­pre­tare și reanalizare a reacțiilor pe care societatea germană le-a mani­festat în ansamblul său față de regimul național-socialist patronat de Hitler[4].

Curentul post-revizionist, afirmat în ultimul deceniu prin contri­buții valoroase, a propus o nouă paradigmă de cercetare prin care individul și nu grupul social a fost prioritar în relația dintre regimul sovietic și societate. Fără să inoveze foarte mult, post-revi­zio­niștii au redeschis și au nuanțat discuția referitoare la sprijinul social pentru regimul sovietic[5]. Revoluția socială, pătrunderea în rândurile parti­dului au însemnat schimbări semnificative în viața celor care și-au exprimat deschis adeziunea față de transformările prin care trecea societatea: de la însușirea limbajului puterii la inter­nali­zarea scopu­rilor regimului. Integrarea în proiectul sovietic a însemnat schim­barea statutului social, educație ideologică, ascensiunea în ierarhia de partid și de stat, obținerea de privilegii.

Deschiderea arhivelor a permis extinderea cercetărilor și asupra relației dintre societate și regimul sovietic după moartea lui Stalin. Cuprinse generic în termenul late stalinism/socialism aceste analize insistă asupra strategiilor și mecanismelor prin care societatea și-a reglat ritmurile vieții cotidiene în fazele de maturizare a regimului sovietic[6]. Cercetările au evidențiat contrastul existent între aparen­țele discursului oficial, ritualizat și osificat, și dinamica societății care a dezvoltat tehnici de disimulare. În late socialism, homo sovieticus a devenit prin excelență duplicitar, deopotrivă angajat în activitățile oficiale, încrezător în scopurile societății socialiste, dar preocupat, totodată, de atingerea unor obiective personale (acces la bunuri occidentale, implicarea în rețelele economiei subterane)[7]. Un fenomen identificabil și în cazul României socialiste.

Investigarea habitatului lui homo sovieticus a creat noi dezbateri referitoare la individualizarea reacțiilor societății în raport cu regimul politic. Amintim volumul coordonat de Vladimir Kozlov, Sheila Fitzpatrick, Sergei V. Mironenko, Sedition. Everyday Resistence in the Soviet Union under Khrushchev and Brezhnev (2011), precum și studiul ce deschide această lucrare, semnat de Sheila Fitzpatrick, care reali­zează o tipologie a reacțiilor societății sovietice a anilor ’60-’70. Sheila Fitzpatrick arată că putem vorbi despre diferite forme ale rezistenței cotidiene: de la bancuri, bârfe, discuții politice, desfă­șurate într-un cerc restrâns, și prin care era ironizat și criticat regi­mul, la dorința explicită a cetățenilor de a se face auziți prin trimi­terea de scrisori anonime în care se denunțau abuzurile puterii, criticat liderul partidului, răspândite manifeste sau vanda­lizate portretele oficiale. Tot Sheila Fitzpatrick considera că, dacă disidența a fost un fenomen propriu cercurilor intelectuale, rezistența cotidiană poate fi inclusă într-o formă similară de răspuns a societății față de presiunile puterii politice[8].

Însă tema rezistenței cotidiene nu este în totalitate acceptată de cei care s-au aplecat asupra studiului societății sovietice. Criticii acestei teorii arată că nu există o distincție clară între ceea ce este rezistență și strategiile de acomodare pe care oamenii le-au dezvoltat pentru a se pune la adăpost de puterea politică. Ei acuză caracterul gene­ralizant al acestor interpretări, astfel că din perspectiva rezistenței cotidiene fiecare cetățean al regimului comunist devenea un posibil opozant[9]. Spre exemplu, Timothy Johnston propune ca alternativă analiza practicilor cotidiene prin care oamenii obișnuiți au încercat să se adapteze și să facă față unui context politic și economic dificil.

În cazul românesc, ca urmare a deschiderii arhivelor și a înlăturării restricțiilor legislative, constatăm în ultimii ani o creștere simțitoare a studiilor consacrate regimului Ceaușescu, precum și o diversificare a temelor de cercetare. Tot mai multe lucrări publicate recent aduc în prim-plan complexitatea vieții cotidiene din deceniile opt și nouă: spații de locuire, efectele politicilor pronataliste, violența institu­ționalizată și frica difuză, revoltele și cazurile de disidență, munca patriotică, acțiunile de educație ideologică, dezvoltarea rețe­lelor economiei subterane ilustrate prin bișniță și comerț ilicit etc. Studiile de istorie socială recompun imaginea unei societăți aflată, mai ales după 1975, într-o permanentă stare de asediu ideologic[10].

Dispariția lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, nu a creat o problemă majoră pentru succesiunea puterii în interiorul PMR. Or­chestrată în culisele Biroului Politic, numirea lui Nicolae Ceaușescu a părut tuturor celor apropiați cercurilor puterii o soluție convenabilă. Cu o bogată experiență birocratică dobândită atât în perioada ilegalității, cât mai ales după 23 august 1944, noul prim-secretar părea o garanție sigură pentru continuarea proiec­telor începute de predecesorul său și de echipa acestuia (indus­tria­­lizarea masivă și o politică externă autonomă în cadrul blocului comunist). Dar evoluția lui Nicolae Ceaușescu a fost una imprevi­zibilă. Perioadei de relaxare și de consolidare a puterii i-a urmat stagnarea și alunecarea pe panta național-comunismului și a dictaturii personale.

Principalul „beneficiar” al acestor transformări a fost societatea care, la fel ca și în cazul regimului Gheorghiu-Dej, a devenit suportul experimentului de legitimare a noului lider și a politicilor economice care continuau drumul anevoios al construirii comunismului. Con­form documentelor programatice, societatea socialistă, a cărei pro­iec­ție era anunțată în cadrului Congresului al IX-lea, își fundamenta existența pe națiune și stat. Anti-sovietismul (manifestat mai ales în august 1968), la care s-au adăugat și succesele din planul politicii externe din anii ’70, i-au asigurat lui Ceaușescu susținerea populară în primii ani ai guvernării sale. Mizele programului lansat la Congresul al IX-lea comportă cel puțin două direcții: pe de o parte, sublinierea explicită a unui nou început și câștigarea încrederii populației prin avansarea promisiunii accelerării procesului de dezvoltare econo­mică/in­dus­tri­ală a țării și a creșterii nivelului de trai; iar pe de altă parte, detașarea evidentă de trecutul dejist, marcată prin declanșarea reabilitărilor politice și înlăturarea din cercul puterii a celor considerați responsabili de abuzurile Securității.

În cuprinsul lucrării sunt analizate scrisori, memorii, sesizări, denunțuri, rapoarte ale scrisorilor și măsurile legislative care au alimentat dialogul dintre cei de sus și cei de jos. Deși a existat o arhivă a Secției Scrisori și Audiențe, astăzi acest fond nu se mai regăsește ca unitate distinctă în cadrul fostelor arhive ale partidului. Identificarea scrisorilor, a dispozițiilor și măsurilor legislative, a rapoartelor reali­zate pe marginea scrisorilor s-a realizat prin consultarea dosa­relor existente în Fondul CC al PCR (Secțiile Cancelarie, Administrativ-Politică, Propagandă și Agitație, Organizatorică, Relații Externe). O arhivă care deși incompletă, ne-a permis să desci­frăm resorturile complicate ale relației dintre guvernați și guvernanți. De remarcat că în aceste arhive s-a păstrat îndeosebi fondul masiv al corespondenței omagiale (scrisori, telegrame, cărți poștale) destinat să probeze iubirea necondiționat-standardizată a poporului față de liderul său. O astfel de corespondență este utilă analizei istorice doar pentru identificarea dispozițiilor emise de Secția Propagandă și Agitație pentru glorificarea lui Ceaușescu. Formulele omagiale au fost repetate până la saturație, iar frecvența lor în cuprinsul scrisorilor a fost direct legată de imaginația și patosul celui/celor care primeau misiunea de a scrie un astfel de text[11]. Entuziasmului regizat i s-au opus scrisorile critice adresate direct autorităților, postului de radio Europa Liberă sau corespondența particulară interceptată de Securitate. În primul caz, scrisorile către Europa Liberă în care erau deplânse condițiile economice, presiunea ideologică, lipsa libertăților și abuzurile Securității au fost reunite de Gabriel Andreescu și Mihnea Berindei, în două volume intitulate Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Radio Europa Liberă pu­bli­cate la Editura Polirom, Iași, în 2010 și 2014. Corespondența par­ti­cu­lară interceptată de Securitate și în care oamenii obișnuiți și-au exprimat adeseori îngrijorarea față de deteriorarea condițiilor de viață se regăsește, de asemenea, într-un volum editat de Liviu Țăranu cu titlul Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul… Românii în „epoca de aur”. Corespondență din anii ‘80, Editura Cetatea de Scaun, 2012[12].

Primul capitol (Construirea consensului) se deschide cu analiza reacțiilor societății față de schimbările intervenite după dispariția lui Gheorghiu-Dej. Programul ambițios de dezvoltare economică, în special măsurile care vizau creșterea nivelului de trai (salarii, asigurarea de pensii pentru anumite categorii sociale care fuseseră excluse anterior, îmbunătățirea sistemului de asistență socială, medical etc.) au avut ca rezultat sporirea încrederii unei mari părți a populației în partid și liderul acestuia. Mai mult, climatul de liberalizare și relaxare ideologică au creat speranțe și în rândul unor categorii sociale mai puțin predispuse în a accepta constrângerile regimului. Obligați să participe la marile prefaceri, să le înțeleagă rostul, să le susțină, dar mai ales să se supună comandamentelor ideologice (nu ne referim la intelectualitatea angajată), cercurile intelectuale au fost poate categoriile cele mai sensibile la evoluțiile puterii politice. În atmosfera de relaxare care a marcat primii ani ai regimului Ceaușescu, episodul de la Facultatea de Filosofie (octombrie 1965) sau mitingul studenților din decembrie 1968 au trecut aproape neobservate. În anii de început, secretarul general al partidului a dezvoltat o adevărată pasiune pentru băile de mulțime, dovedind o energie inepuizabilă pentru vizitele de lucru în teritoriu. Ceaușescu, însoțit de ceilalți membri ai conducerii de partid, a străbătut țara, a vizitat comune, orășele, s-a oprit în fabrici, uzine, șantiere, școli, a ținut discursuri mobilizatoare, s-a aplecat asupra problemelor celor mulți și i-a încurajat să-și spună păsurile și să denunțe abuzurile. În consecință, scrisorile entuziaste s-au revărsat către Secția Scrisori și Audiențe, exprimând mulțumiri, adeziuni, speranțe, dragoste, bucurie etc.

Pe fondul campaniilor pacifiste și a condamnării războiului din Vietnam, regimul a orchestrat propagandistic solidaritatea socialistă. Societatea s-a mobilizat exemplar, iar bărbații curajoși au cerut să se înroleze voluntari. Fără să intenționeze în realitate să organizeze corpuri de voluntari pe care să-i trimită în Vietnam pentru a apăra cauza comunistă, anunțul din „Scânteia” a creat un val de cereri de voluntariat care a luat prin surprindere autoritățile. Un episod mai puțin cunoscut și pe care regimul l-a trecut ulterior sub tăcere. Între timp, în culisele partidului se derula una dintre ultimele secvențe ale luptei pentru putere, care avea rolul de a marca despărțirea de trecutul dejist, mult prea compromițător pentru figura luminoasă a noului lider al partidului. Luminoasă propagandistic, dar la fel de responsabilă ca toate celelalte pentru crimele comise în numele cauzei comuniste. Procesul reabilitărilor a însemnat rescrie­rea istoriei partidului din perspectiva impusă de Ceaușescu. Răfuielile subterane au condus la înlăturarea gărzii dejiste și la subor­donarea Securității voinței secretarului general. Cei reprimați, care fuseseră pedepsiți exemplar pentru vini reale sau imaginare, s-au grăbit să mulțumească conducerii partidului pentru revizuirea sentin­țelor și reabilitarea memoriei dispăruților. Însă nu toți s-au lăsat păcăliți de acest spectacol al generozității partidului, fiind înregistrate și o serie de scrisori critice, precum cea semnată de episcopul Alexandru Todea sau cea aparținând lui Petre Nicolae, consilier în cadrul CAER. Nu au fost singurii care au criticat procesul de reabilitare și mizele acestuia.

De departe, însă, „emoția de august”, produsă ca urmare a in­va­ziei trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, a dus la o mobilizare fără precedent a societății în jurul partidului și liderului. Anti-sovietismul a explodat în august 1968 și a alimentat pe toată durata regimului Ceaușescu temele discursului naționalist. În cuprinsul scrisorilor regăsim propuneri de înarmare, de constituire a unor grupuri de „gherilă urbană”, de ieșire din structurile Tratatului de la Varșovia, de apărare a granițelor țării și de readucere în interiorul lor a teritoriilor pierdute, Basarabia și nordul Bucovinei etc. Membri și nemembri de partid s-au adresat secretarului general pentru a-și exprima solidaritatea deplină față de primejdia care amenința patria socialistă. Trebuie remarcat faptul că nu întreaga societate a reacționat la unison față de inițiativele puterii politice. Așa cum am precizat, și în cazul procesului reabilitărilor, dar și în cel al evenimentelor din august 1968, au existat voci critice care au acuzat derapajele conducerii de partid, excesele propagandistice și ignorarea voită a realităților sociale și economice. Regimul Ceaușescu și-a rezervat însă dreptul de a asculta numai acele voci care nu erau disonante și le-a redus la tăcere pe cele critice. Metodele au rămas aceleași: urmăriri, intimidări, arestări sau internări în spitalele de psihiatrie.

În cel de-al doilea capitol, Nașterea societății socialiste, sunt analizate dimensiunile politicii pronataliste ale regimului Ceaușescu[13], pornind de la reglementările legislative și consecințele pe care acestea le-au avut asupra societății până în decembrie 1989. Elaborată ca urmare a unei nevoi reale de sporire a indicelui demografic, politica pronatalistă a regimului de la București s-a particularizat prin invadarea universului intim al propriilor cetățeni și subordonarea vieții private obiectivelor partidului. În paralel, pe lângă restricțiile care limitau întreruperile de sarcină au fost impuse și modificări ale codului familiei astfel încât să scadă numărul divorțurilor și să-i descurajeze prin taxe prohibitive pe cei care nu se acomodau cu realitățile domestice ale unei căsnicii. Campaniile din presă adresate viitoarelor mame, precum și condamnarea „părinților evazioniști” aveau rolul de a-i educa pe cetățeni astfel încât aceștia să înțeleagă că viața lor personală era pusă în slujba societății socialiste. Politici absurde, care au condus în timp la creșterea numărului avorturilor clandestine, mortalitate maternă și abandon infantil.

Societatea a reacționat la aceste noi norme care i-au invadat viața privată. Unii au contestat prin scrisori anonime atât legislația pro-natalistă, cât și pe cea referitoare la divorțuri. Creșterea cazurilor de bigamie și, în consecință, și a numărului de copii nelegitimi a luat prin surprindere autoritățile care au fost obligate, în cele din urmă, să relaxeze legislația referitoare la divorțuri. O altă direcție a criticilor populației a vizat condițiile economice în care națiunea socialistă era obligată să se nască și să crească: spații insufi­ciente în creșe și grădinițe, condiții sanitare insalubre, salarii mult prea mici în raport cu prețurile și, nu în ultimul rând, situația aprovizionării cu bunuri alimentare. Penuria alimentară a fost o presiune în plus pentru familiile cu mulți copii, în numeroase scrisori adresate conducerii partidului fiind cerută aprovizionarea piețelor și magazinelor cu produse de primă necesitate (lapte, carne, ouă, pâine). Surd la semnalele negative care veneau din partea populației, aparatul de propagandă a pus în scenă regia scrisorilor-invitație adresate lui N. Ceaușescu. Invitațiile la botezuri și nunți au fost trimise timp de aproape un deceniu către Secția Scrisori și Audiențe. Familii numeroase, aflate la limita subzistenței, mame eroine care bene­ficiau de ajutoarele financiare și materiale, l-au considerat pe Ceaușescu un adevărat părinte protector, binevoitor, „scump nășic”, și l-au dorit în mijlocul lor pentru a se bucura împreună de evenimentele fericite pe care le trăiau.

În cel de-al treilea capitol, „Munca cu scrisorile”. Ficțiuni propagandistice și realități cotidiene, sunt investigate reacțiile diferite pe care societatea le-a avut față de regimul politic și proiectele inițiate de acesta. Măsuri legislative, reorganizări administrative, controale în teritoriu, campanii propagandistice, toate acestea arată interesul particular pe care Ceaușescu l-a manifestat față de menținerea aparenței dialogului cu societatea sau, cum plastic chiar el o denumea, nevoia de a se „sfătui cu masele”. Rapoartele lunare, trimestriale, anuale realizate pe marginea scrisorilor venite de la populație lasă să se întrevadă, pe o de o parte, etapele în care Ceaușescu a confiscat acest dialog pentru a-și întări puterea perso­nală, iar pe de altă parte, cum a evoluat societatea, de la susținere și adeziune la critică și opoziție. Administrativ, „munca cu scrisorile” a antrenat un întreg aparat birocratic ale cărui eforturi au fost îndreptate mai degrabă către consolidarea cultului lui Ceaușescu (în toate ipostazele sale de tânăr revoluționar, apărător al păcii și independenței, constructor, teoretician, mare strateg, vizionar etc.), și mai puțin în îndreptarea reală a problemelor semnalate în mod repetat prin scrisori, plângeri și petiții. A existat convingerea celor mulți că lui Ceaușescu îi era ascunsă în mod voit starea precară a condițiilor economice. Dar, așa cum vom vedea din analiza rapoartelor, el nu numai că era informat, dar nu a manifestat niciodată intenția de a veni în întâmpinarea solicitărilor cetățenilor cu care pretindea că se sfătuiește.

Diversificarea existenței cotidiene în societatea socialistă a fost surprinsă în secțiunile speciale care s-au regăsit în cuprinsul rapoartelor. Astfel, scrisorile au fost grupate și analizate în funcție de zone, domenii și tipul de mesaj: felicitări și omagieri[14], probleme din industrie, agricultură, sănătate, spații locative, învățământ, viața de partid, aprovizionare, anonime, plângeri și critici.

Societatea a răspuns atunci când partidul nu și-a îndeplinit pro­misiunile construirii unui viitor luminos. Entuziasmului inițial i s-a răspuns, pe fondul presiunii ideologice și a scăderii accelerate a nivelului de trai, prin plângeri colective sau acțiuni individuale în care erau contestate politicile oficiale, precum și derapajele din industrie, agricul­tură și aprovizionare. Programul mult prea ambițios al industrializării a avut două dimensiuni: diminuarea caracterului agricol al economiei românești și recuperarea decalajelor de dezvol­tare. Lipsa de coerență a strategiilor pe termen lung, finanțările hao­tice, dar mai ales imposibilitatea de a moderniza liniile de producție pe fondul reducerii drastice a importurilor, creșterea rebuturilor au condus la un grad sporit de neperformanță al industriei românești. Deloc impresionat de semnalele negative care veneau din producție, dar și de la partenerii externi, Ceaușescu a insistat pentru dezvoltarea industriei grele și sporirea, în ciuda costurilor ridicate, a producției pentru export și limitarea drastică a importurilor. Impunerea unor planuri de dezvoltare nerealiste a condus la perfecționarea raportărilor false și a depășirilor de plan fictive. În timp, condițiile de viață ale muncitorilor s-au deteriorat, iar scrisorile trimise către partid se deplângeau condițiile de lucru, prelungirea programului peste limitele admise, absența alimentelor, abuzurile reprezentanților locali, cuantumul insuficient al salariilor. Lipsa bunurilor de larg consum a devenit o constantă a vieții coti­diene începând cu anii ’80, ceea ce i-a obligat pe oamenii obișnuiți să se adapteze și să se integreze într-o cultură a penuriei.

Generalizarea corupției, a traficului de influență și a furturilor a fost o luptă pe care partidul a pierdut-o. Aceasta a indicat limitele controlului statului comunist asupra societății care a identificat multiple căi de a se sustrage și de a-și găsi resursele în sistemul economiei subterane. Cei mai avantajați au fost lucrătorii din comerț și sistemul de aprovizionare, care au construit rețele și au alimentat piața ilegală. Anonimele și denunțurile au funcționat exemplar, fiind astfel descoperite numeroase cazuri în care averile celor implicați în comerțul ilicit și bișniță depășeau adeseori ordinul milioanelor de lei. Sume imense pentru austeritatea socialistă în care salariul mediu pe economie de la mijlocul anilor ’80 nu depășea 2000 lei. Un „rege al coniacului” la Focșani sau un „stăpân al cărnii” în Dâmbovița reproduceau cu fidelitate personajul din „Afacerea Bachus”, ilustrat în cinematografia vremii ca un caz care contravenea normelor eticii socialiste.

Și în agricultură performanțele regimului s-au situat cu mult sub limita proiecțiilor planurilor și planificărilor. Mult dorita revoluție agrară a rămas un simplu deziderat pe hârtie. Gospodării subfinan­țate, un nivel de trai la limita subzistenței, un sistem împovărător al cotelor obligatorii sub titlul contractelor cu statul, lipsa carburan­ților, raționalizarea alimentelor au sporit starea de sărăcie a satelor românești. Introducerea sistemului de autogestiune și autogospo­dărire a crescut și mai mult presiunea asupra gospodăriilor particulare, care au fost obligate să suplinească neperformanța celor colective. Prin scrisori colective sau individuale, țăranii au cerut înlăturarea sistemului cotelor, creșterea retribuțiilor și ameliorarea condițiilor de viață. Generalizarea furturilor a fost, și în cazul agriculturii, o formă de răspuns față de politicile economice absurde ale regimului.

Industrializarea și migrația populației către marile orașe au creat presiuni suplimentare asupra regimului, care a fost nevoit ca, într-o perioadă scurtă de timp, să găsească soluții pentru asigurarea spațiilor locative. Construirea de noi cartiere, deschiderea unor mari șantiere, sistematizarea, toate se derulau în numele progresului general al societății. Cererea de locuințe a generat un număr impre­sionant de scrisori adresate Secției Scrisori și Audiențe. Construirea în ritm rapid a blocurilor nu a rezolvat problema locuințelor, oamenii reclamând calitatea slabă a construcțiilor, finisajelor și deficiențe la structurile de rezistență. Iar cutremurul din martie 1977 a dovedit cât de nesigure erau noile locuințe. Soluția găsită de regim pentru diminuarea acestei presiuni a constat în închiderea orașelor și limi­tarea drastică a migrației populației. Războiul declanșat de regim împotriva balcoanelor a generat, de asemenea, un număr semni­ficativ de plângeri și reclamații din partea cetățenilor. Sub amenin­țarea amenzilor, cei care atentaseră la uniformitatea socialistă au fost obligați să-și demonteze construcțiile improvizate. Socia­lismul nu a mai fost suportabil, ci avansat sufocant, iar disponi­bilitatea regimului de a negocia cu propriii cetățeni a dispărut în totalitate.

Regulile și normele care au reglat existența oamenilor obișnuiți în societatea socialistă sunt prezentate în cuprinsul capitolului al IV-lea. Combaterea parazitismului social, campaniile pentru „stârpirea” bacșișului ilicit, alimentația rațională au fost, de asemenea, direcții de educare și consolidare a conștiinței omului nou socialist. La începutul anilor ’70, în atenția partidului a intrat și noua generație. Anii de liberalizare au dus la „contaminarea” acesteia cu producțiile culturale occidentale, ceea ce intra în contradicție cu normele rigide ale socialismului. În consecință, partidul a hotărât să intervină pentru a disciplina și educa noua generație în spiritul obiectivelor societății socialiste[15]. Campanii în presa scrisă, emisiuni televizate, măsuri legislative, conferințe lămuritoare erau menite să readucă tânăra generație pe drumul drept al desăvârșirii socialiste. Partea sănătoasă a societății a rezonat la aceste campanii publice și nu numai că a susținut noul program, dar a venit și cu propuneri suplimentare care îi vizau pe cei îmbrăcați în blugi, purtători de plete și bărbi: trimiterea pe șantierele patriei, pentru a participa la efortul comun de construire a socialismului și corectarea exceselor compor­tamentale. Campaniile împotriva parazitismului social atrăgeau atenția asupra unor fenomene negative, având un rol educativ. Regimul dorea să promoveze modelul cetățeanului tânăr ale cărui interese, aspirații și idealuri se confundau cu cele ale societății socialiste. Orice ieșire din rând era aspru sancționată prin tăierea pletelor și trimiterea pe unul dintre marile șantiere care împânzeau România socialistă. Securitatea a fost implicată în supra­vegherea și corectarea gusturilor noii generații. Mecanismele de control au vizat timpul liber, direcționarea lecturilor, activitățile cluburilor studențești, limitarea difuzării filmelor occidentale, a muzicii și ascultarea posturilor de radio străine, în special Europa Liberă.

Nici bacșișul nu a scăpat vigilenței partidului care, în paralel cu declanșarea campaniilor pentru combaterea parazitismului, și-a propus să înlăture din cotidianul socialist o practică considerată fanariotă sau rămășiță burgheză. În realitate, bacșișul era cea mai mică problemă a regimului. În spatele acestor campanii de disciplinare a societății a stat nevoia explicită de a înlătura fenomenele negative care luaseră amploare pe fondul penuriei de bunuri: comerțul ilicit și specula. Erau aduse în discuția publică averile frauduloase, cazurile numeroase de corupție și trafic de influență. Însă „năravurile necinstite” au continuat să supraviețuiască și să prolifereze în sistemul economiei socialiste.

Subțirimile românilor au intrat, de asemenea, în atenția secre­tarului general, a cărui grijă s-a transformat într-o obsesie, alimen­tată, probabil, și de o cultură a penuriei înfiptă în memoria afectivă a originilor sale țărănești. Cu o energie și imaginație inepuizabile, Ceaușescu a analizat cu meticulozitate planuri, cifre, statistici, care
l-au condus către soluții și rețete ce au întunecat orizontul gastronomic al românilor pentru aproape un deceniu. Febrilitatea secretarului general pentru a corecta practicile unei alimentații așa-zis defectuoase a dat în cele din urmă rezultate în iulie 1982, când în ședința CPEx a fost lansat programul de alimentație științifică a populației. Programul, impus într-o perioadă de austeritate econo­mică, nu a avut rolul de a îmbunătăți calitativ alimentația românilor, ci a răspuns nevoilor de raționalizare și economisire ale regimului. „Epoca salamului cu soia” a bântuit pentru multă vreme amintirea românilor.

Ultimele capitole explorează universul oamenilor mici și mari din perspectiva vieții de partid, a liricii voluntare, a omagierilor bene­vole, mulțumirilor, criticilor, a dinamicii denunțurilor și a scriso­rilor către „tovarășa”. O corespondență variată care dezvăluie climatul în care societatea românească a evoluat în socialismul ceaușist dominat de suspiciune, frică, delațiune, mergând de la încrederea oarbă în partid și lider până la critică și opoziție. Unii au reușit să se acomo­deze cu realitățile economice și sociale impuse de regim, alții le-au contestat valabilitatea, iar cei mai mulți au ales să se retragă în spațiul tăcut al existenței private, departe de puterea atotștiutoare.

Controlul aparatului de partid a fost una dintre prioritățile secre­tarului general. Ultima secvență a luptei pentru putere s-a consumat odată cu procesul de reabilitare, din aprilie 1968. Foștii ilegaliști, care-și revendicau dreptatea, au intrat încă o dată în vizorul comisiilor de verificare. Dar nu credința ideologică i-a îndemnat să scrie memorii și să ceară recunoașterea publică a sacrificiului adus cauzei comuniste, ci interese materiale explicite (pensii, case, ajutoare medicale). Până în mai 1977, partidul rezolvase aproape toate solicitările venite din partea foștilor ilegaliști care suferiseră măsuri prea aspre sau nedrepte din partea justiției nemiloase a partidului[16]. Atent la păstrarea purității ideologice, partidul și-a rezervat dreptul de a nu recunoaște stagiul din ilegalitate celor care „s-a dovedit că în închisori sau lagăre au fost provocatori, agenți și informatori ai siguranției și administrației, sau fiind salariați de partid sau UTM după 23 august au fost excluși din partid pentru activitate dușmănoasă (…)”[17]. De cealaltă parte, masa membrilor de partid a încercat să nu încalce regulile statutare și să-și dovedească credința pentru cauza socialistă. Nu toți au reușit, iar voturile de blam și excluderile au curs de cele mai multe ori din cauza denun­țurilor, scrisorilor anonime expediate colegiului central de partid și a notelor de urmărire întocmite de Securitate.

Una dintre cele mai spectaculoase forme ale entuziasmului popular o regăsim în lirica voluntară. Ceaușescu a inspirat deopotrivă oameni educați și mai puțin educați care au simțit nevoia să cânte în poezii, poeme, balade, acrostihuri, viața frumoasă și îmbelșugată pe care o trăiau, realizările excepționale ale liderului, rolul providențial pe care acesta îl avea în devenirea națiunii române. Fiorul liric, alimentat și de clișeele propagandistice care umpleau universul vieții de zi cu zi, a străbătut mințile și sufletele veteranilor de război, pensio­narilor, casnicelor, pionierilor și șoimilor patriei, uneori și ale preoților. Ei doreau ca Ceaușescu să știe de existența lor, că erau solidari cu „măsurile înțelepte” și-i aprobau în totalitate deciziile. A fost o formă specială de dialog, iar singurele beneficii pe care le puteau obține poeții de ocazie erau fie publicarea poeziilor în presa centrală sau literară (ceea ce se întâmpla destul de rar), fie obținerea unei recunoașteri simbolice în interiorul  propriei comunități.

O cantitate impresionantă de scrisori cuprinde omagieri volun­tare, mulțumiri, cereri sau critici la adresa politicilor restrictive ale regimului. O astfel de corespondență a fost rezultatul unor acțiuni individuale, oamenii obișnuiți căzând în capcana presu­pusului dialog deschis cu puterea. Toți voiau să li se răspundă, chiar și atunci când nu solicitau nimic. Înghețul ideologic și deprecierea condițiilor de viață au fost resimțite de societate, care a atras atenția liderului că regimul se îndrepta într-o direcție greșită. Cele mai multe scrisori critice acuzau condițiile precare ale aprovizionării, deprecierea vieții cotidiene pe fondul raționalizărilor și economisirilor, frigul din apartamente.

Nu puteau să lipsească din această corespondență denunțurile. În cele mai multe dintre cazuri anonime, ele aveau rolul de a apăra legalitatea socialistă și de a semnala abuzurile birocrației. Scrise dintr-o conștiință a datoriei, din „indignare”, cu „furie”, adeseori din spirit de vigilență, denunțurile au fost rezultatul adversităților profesionale, conflictelor mocnite, al unor istorii de viață personală tumultoasă, al invidiilor sau a abuzurilor birocrației statului și partidului etc. Erau denunțați funcționarii corupți, cei care acumulau averi, care nu respectau morala socialistă, care erau implicați în traficul de influență, erau acuzate comportamentele autoritare și discreționare.

Propagandistic, imaginea publică a Elenei Ceaușescu a început să prindă contur la începutul anilor ’70. Politicile partidului referitoare la rolul femeii în socialism au propulsat-o în prim-planul vieții politice[18]. Schimbarea de statut a transformat-o într-o instanță morală la care se putea apela pentru rezolvarea unor situații personale sau recla­marea unor derapaje administrative. Momentele importante ale carierei sale politice și științifice s-au transformat în motive de sărbă­toare națională. Mamă, soție iubitoare, om de știință de renume mondial, Elena Ceaușescu a ajuns să întruchipeze în imaginația celor mulți un etalon moral și etic. În scrisorile adresate Elenei Ceaușescu s-au regăsit aceleași probleme rezultate din interacțiunea oamenilor cu regimul: plângeri domestice, denunțarea abuzurilor aparatului birocratic, condițiile aprovizionării, nivelul de trai, corupția. Cele mai multe dintre ele acuzau înrăutățirea condițiilor de viață și presiunile ideologice.

„Epoca de aur” a însemnat drumul foarte scurt de la un liberalism conjunctural la represiunea difuză și instituirea unei culturi a fricii în care societatea românească a trăit până la prăbușirea regimului în decembrie 1989[19]. „Ceaușescu și poporul!”. Scrisori către „iubitul conducător” (1965-1989) ilustrează deopotrivă forța inerției și puterea hipnotică a propagandei care au hrănit iluzia dialogului cu puterea și în care o parte a societății românești a crezut până în decembrie 1989.

O parte din capitolele care se regăsesc în cuprinsul lucrării de față sunt variantele extinse ale articolelor completate și adăugite publicate în revistele „Studii și Materiale de Istorie Contemporană” și  „Timpul“ (rubrica „Cotidianul comunist“), 2014-2017. De asemenea, precizăm, că fragmen­tele din scrisori au fost redate așa cum au fost elaborate de către petenți și nu s-a intervenit pentru corectarea lor în confor­mitate cu normele ortografice actuale.

[1] Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Radio Europa Liber㸠vol. I, ed. Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei, Polirom, Iași, 2010, p. 265.

[2]Sarah Davies, Popular Opion’s in Stalin’s Russia: Terror, Propaganda and Dissent, 1934-1941, New York, Cambridge University Press, New York, 1997.

[3] Sheila Fitzpatrick, Everyday Stalinism. Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet Russia in the 1930s, Oxford University Press, 1999; Eadem, Supplicants and Citizens: Public Letter-Writing in Soviet Russia in the 1930, „Slavic Review”, vol. 55, 1996, pp. 78-105; Lynne Viola, Peasant Rebels under Stalin. Collectivization and the Culture of Peasant Resistance, New York, Oxford University Press, 1996; Matthew Lenoe, Closer to the masses: Stalinist culture, social revolution, and Soviet newspapers, Cambridge, Harvard University Press, 2004; Lewis H. Siegelbaum (ed.), Borders of Socialism. Private spheres of Soviet Russia, Palgrave Macmillan, New York, 2006.

[4] Dintre lucrările cele mai recente în care sunt analizate comparativ stalinismul și nazismul amintim Beyond Totalitarianism. Stalinism and Nazism Compared, Michael Geyer, Sheila Fitzpatrick (eds.), New York, Cambridge University Press, 2009; Paul Corner (ed), Popular Opinion in Totalitarian Regimes: Fascism, Nazism, Communism, Oxford University Press, New York, 2009. Vezi cu precădere studiul din acest volum semnat de Ian Kersaw, Consensus, Coercion and Popular Opinion in the Third Reich: Some Reflections (pp. 33-48), în care se arată că germanii nu s-au raportat la regimul nazist numai de pe poziții de colaborare-critică/opoziție. La fel ca și în cazul societății sovietice, în stalinism atitudinile cetățenilor au fost variate.

[5] Timothy Johnson, Being Soviet Identity. Rumour and Everyday Life under Stalin. 1939-1953, Oxford, 2011; Igal Halfin, Red Autobiographies. Initiating the Bolshevik self, Herbert J. Ellison Center for Russian, East European and Central Asian Studies, University of Washington, 2011; Sheila Fitzpatrick, Tear off the Masks! Indentity and Imposture in Twentieth Century in Russia, Princenton University Press, Princeton and Oxford, 2005.

[6] Vezi Juliane Fürst (ed.), Late Stalinist in Russia. Society between reconstruction and reinvention, New York, Routledge, 2006; Eadem, Stalin’s Last Generation. Soviet post-war youth and the emergence of mature socialism, New York, Oxford University Press, 2010; Alexei Yurchak, Everything was forever, until it was no more. The Last Soviet Generation, Princenton University Press, 2005; Neringa Klumbyte, Gulnaz Sharafutdinova, Soviet Society in the late Socialism, 1964-1985, Lanham, Lexington Books, 2013.

[7] Cercetările referitoare la evoluția societății sovietice în late socialism au fost reunite de revista „Cahiers du Monde Russe” 1-2 și 3-4/2013 în două numere tematice intitulate L’expérience soviétique à son apogee. Culture et société des années Brežnev, vol. I, Le socialisme réel en trois dimensions: passé, future, ailleurs și vol. II, En deçà du contrôle idéologique. Déploiment des subjectivités et prise en compte des publics.

[8] Sheila Fitzpatrick, Popular Sedition in the Post-Stalin Soviet Union, în Sedition. Everyday Resistence in the Soviet Union under Khrushchev and Brezhnev, Vladimir Kozlov, Sheila Fitzpatrick, Sergei V. Mironenko, Yale University Press, 2011, pp. 10-11. Vezi, de asemenea, și Michael David-Fox, Peter Holquist, Marshall Poe, The Resistence Debate in Russian and Soviet Historiography, Jeffrey J. Rossman, Workers Resistence under Stalin. Class and Revolution on the Shop Floor (2005).

[9] Dezbaterea istoriografică la Timothy Johnston, Being Soviet Identity. Rumour and Everyday Life under Stalin. 1939-1953, Oxford, 2011, p. xx-xxiv.

[10]Printre lucrările recente amintim Ana Maria Sima, Vârstele omului nou. Viața cotidiană în ultimul deceniu al regimului comunist din România, București, IRRD’89, 2019; Manuela Marin, Între prezent și trecut: cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și opinia publică românească, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014; Simona Preda, Patrie Română, țară de eroi!, București, Editura Curtea Veche, 2014; Valeriu Antonovici, Munca patriotică. Radiografia unui ideal falsificat, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2015; Zoltan Rostas, Antonio Momoc, Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori, București, Editura Curtea Veche, 2013; Politică și societate în epoca Ceaușescu, coord. Florin Soare, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Iași, Polirom, 2014, precum și numărul special al anuarului editat de ICCMER, Între transformare și adaptare. Avataruri ale cotidianului în regimul comunist din România, vol. VIII, 2013.

[11] Scriitorul Ion T. Morar evocă experiența scrierii telegramelor omagiale din vremea în care era profesor la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj. Vezi Ioan T. Morar, Fake News în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă, Iași, Editura Polirom, 2020, pp. 144-152.

[12] Pentru supravegherea stării de spirit a populației, mai ales pe fondul deficiențelor aprovizionării cu bunuri de primă necesitate, a se vedea „Amorsarea” revoluției. România anilor ’80 văzută prin ochii Securității, ed. de Florian Banu, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2012.

[13] Dintre studiile publicate în ultimii ani amintim volumele editate de ICCMER, reunite sub titlul Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. O perspectivă comparativă, vol. I și II, Iași, Polirom, 2010-2011.

[14] Rapoartele se deschid întotdeauna cu prezentarea mesajelor de felicitare și adeziune, importante pentru a sublinia rolul pe care Ceaușescu îl avea în procesul construirii societății socialiste.

[15] Pentru influențele culturii occidentale, în special muzicale, asupra tinerei generații sovietice, a se vedea Alexei Yurchak, Everything was forever, until it was no more. The Last Soviet Generation, Princenton University Press, 2005; Amanda Jeanne Swain, From the big screen to the streets of Kaunas: Youth cultural practices and Communist Party discourse in Soviet Lithuania, în „Cahiers du Monde Russe”,
3-4/2013, pp. 467-490.

[16] „Nota Colegiului Central de Partid, din 20 mai 1977, referitoare la situația ilegaliștilor”, în ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 154/1977, f. 3.

[17] Ibidem, f. 4.

[18] Analiza construirii cultului Elenei Ceaușescu la Cosmin Popa, Elena Ceaușescu sau anatomia unei dictaturi de familie, București, Editura Litera, 2021.

[19] Pavel Câmpeanu, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Iași, Polirom, 2002; de asemenea și eseul lui Dorin Tudoran, Frig sau frică? Sau despre condiția intelectualului român de astăzi, trimis spre difuzare în Occident în 1984. Analiza documentului se regăsește la Ana-Maria Cătănuș, Vocația libertății. Forme de disidență în România anilor 1970-1980, București, INST, 2014, pp. 206-212.