Confruntând zilnic pandemia. Reflecții despre transformarea sistemului politic într-o perioadă de excepție

Cap. I Momente din istoria României relevante pentru definirea regimului politic

Tratatul de la Trianon – eveniment cu semnificație pentru viitor sau sfârșitul unei perioade istorice?[i]
Ce semnificație are de fapt Tratatul de la Trianon, dincolo de folosirea sa într-un sens ideologic sau altul? Pentru a răspunde la această întrebare, este util a prezenta circumstanțele care au dus la apariția sa.

În primul rând, este necesar a analiza cauzele destrămării monarhiei austro-ungare. Pe lângă cele îndeobște cunoscute, legate de dorințele națiunilor de emancipare, în contextul sfârșitului Primului Război Mondial și a apariției celor 14 Puncte ale Președintelui Wilson, este mai puțin cunoscut faptul că Austro-Ungaria a căutat realizarea unei păci separate cu Franța, Marea Britanie și SUA, oferindu-și bunele oficii pe lângă Germania pentru ca Franța să redobândească Alsacia și Lorena, în schimbul unei păci care ar fi garantat menținerea dublei monarhii și după sfârșitul războiului. Carol al IV-lea a început discuții în acest sens până când în mai 1918 Austro-Ungaria a fost obligată de Germania să semneze o alianță politică, militară, și economică. Odată cu constituirea acestei alianțe care se va dovedi efemeră, șansele unei păci separate au fost total compromise. Austro-Ungaria va fi redusă în următoarele luni până la sfârșitul războiului la statutul de satelit al Germaniei. Inițiativa de a începe oficial dezmembrarea Austro-Ungariei a venit din partea Secretarului de Stat al SUA Robert Lansing care a inclus această recomandare într-un memorandum adresat Președintelui Wilson, în vederea aplicării autodeterminării națiunilor. Statele europene au fost mai reticente aplicării acestui principiu dar implicarea masivă în efortul de război din partea SUA a făcut ca orice posibilă opoziție la dezmembrarea dublei monarhii să nu fie posibilă.

Opțiunea între a păstra Austro-Ungaria într-o oarecare formă și a renunța total la această construcție statală nu a fost luată la începutul războiului. Este adevărat, statele occidentale au făcut promisiuni României în vederea unirii cu Transilvania dar acest gest nu era văzut ca parte a renunțării totale la statul austro-ungar. De abia odată cu aspirațiile cehilor, slovacilor, românilor, a națiunilor din ceea ce se va numi ulterior Regatul Iugoslaviei, guvernele aliate au recunoscut legitimitatea acestora și implicit a deciziilor luate la Congresul Naționalităților Oprimate care a avut loc la Roma în iunie 1918. O influență majoră în luarea acestei decizii îi aparține lui Tomas Masaryk care a exercitat un lobby extrem de eficient în SUA. Faptul că emigrația slovacă din SUA s-a implicat și ideea unui stat comun pentru cehi și slovaci a părut a fi coerentă au contribuit la succesul acestei acțiuni.

Mai puțin cunoscut este faptul că liderii politici maghiari au susținut la un moment dat demersurile lui Masaryk. Mihaly Karolyi i-a trimis un mesaj la sfârșitul lunii octombrie 1918 în care își exprima dorința ca Republica Populară Maghiară să colaboreze cu noul stat cehoslovac. Atunci când se discută cauzele Tratatului de la Trianon, trebuie avut în vedere aspectul extrem de relevant legat de existența unui guvern bolșevic la Budapesta care dorea exportarea comunismului în statele nou create după destrămarea dublei monarhii, mai ales în Cehoslovacia și România. Internaționalismul de tip comunist a intrat în coliziune directă cu tendința elitei maghiare de a păstra
într-o formă sau alta dubla monarhie.

Cehoslovacia s-a născut oficial la 28 octombrie 1918, Croația și ținuturile locuite de sârbi din Austro-Ungaria
și-au manifestat dorința de a se alătura Serbiei pentru a forma Iugoslavia, Transilvania a decis unirea cu România la 1 decembrie 1918, iar Masaryk a reușit să convingă minoritatea rutenilor să se alăture Cehoslovaciei, prin implicarea diasporei rutene din SUA. Un posibil avantaj în păstrarea Ruteniei Transcarpatice în interiorul noului stat ungar ar fi fost autodeterminarea națiunilor care ar fi împiedicat o națiune să treacă de la un stat la altul, ci ar fi fost mai degrabă un argument pentru crearea unui stat al rutenilor. Maghiarii nu s-au concentrat, în perspectiva tratativelor de pace, în discuția cu liderii ruteni, pentru a vedea în ce condiții s-ar fi putut imagina o Ungarie care să includă Transcarpatia și să acorde drepturi substanțiale minorității rutene.

Acesta era contextul în care au început tratativele de pace la Paris în ianuarie 1919. Teritoriile dominate de Ungaria de la formarea dublei monarhii erau deja înglobate de facto în noi state naționale care revendicau recunoașterea actelor de autodeterminare ce avuseseră deja loc. În momentul începerii discuțiilor de la Paris, Ungaria se afla deja într-o stare de anarhie. Bela Kun s-a opus trimiterii unei delegații maghiare la negocierile de pace. Prezența unui guvern bolșevic la Budapesta a fost unul dintre cei mai importanți factori ai Tratatului de la Trianon, în forma sa finală. O Ungarie democratică ar fi putut influența tratativele de pace, desigur într-o măsură redusă dar ar fi existat cu siguranță mai multă deschidere. Dat fiind potențialul extrem de agresiv al unui stat bolșevic în centrul Europei, scopul conferinței de pace a fost doar în subsidiar de a stabili granițele noilor state, scopul principal fiind de a crea garanții că pacea va fi de durată în contextul noilor granițe. Liderii politici maghiari au eșuat în a demonstra că dorințele lor pot asigura pacea în Europa Centrală.

Modul de organizare al Conferinței de Pace nu a fost deloc favorabil Ungariei. Lipsită în mod voluntar de o voce, fără relatări de la fața locului, Ungaria nu a realizat de la bun început că tratarea în comun a problemelor legate de frontierele noului stat este în beneficiul ei. Astfel, au fost formate două comitete care au tratat distinct problema frontierelor Ungariei cu România, respectiv Cehoslovacia. Problema Transilvaniei a fost astfel discutată în paralel cu cea a frontierei sudice a Slovaciei. Abia la sfârșitul acestor negocieri Ungaria a realizat că pierderile teritoriale, însumate, sunt importante. Poate că dacă la Budapesta ar fi fost la putere un alt guvern, democratic, cererea de a discuta toate problemele teritoriale într-un singur format ar fi fost măcar pusă pe ordinea de zi.

Cei care au negociat granițele României și ale Cehoslovaciei la Paris nu au realizat că rezultatul discuțiilor va fi cel final. Multă vreme s-a crezut că rezultatul tehnic al discuțiilor va fi folosit la nivel politic în cadrul unor negocieri ulterioare. Incapacitatea Ungariei de a lua în considerare rezultatul tehnic, fără a judeca dacă îi este sau nu nefavorabil și a încerca o îmbunătățire a situației prin intervenția factorului politic a fost decisivă. Cu aceeași problemă s-a confruntat, la o scară mai redusă și România dar implicarea factorului politic a fost la momentul potrivit, primită pozitiv și cu rezultatele dorite.

Delegația SUA a insistat pe aplicarea cu strictețe a factorului etnic în trasarea viitoarelor granițe, iar această poziție a fost decisivă. Alte delegații nu au propus metode alternative. Factorul etnic a primat în fața unor eventuale considerente economice. Anglia a încercat timid aplicarea unui criteriu legat de viabilitatea noilor state în funcție de liniile de comunicații existente dar SUA a fost constantă în atitudinea sa. De exemplu, trasarea graniței între Cehoslovacia și Ungaria nu a luat în calcul legăturile rutiere sau feroviare. Propunerea americană era în favoarea unei granițe etnice; propunerea britanică respecta liniile feroviare, astfel încât mai multe zeci de mii de maghiari ar fi făcut parte din Cehoslovacia, în plus față de cei a căror soartă era deja decisă. Harold Nicolson nota în jurnalul său dezamăgirea că propunerea britanică nu a fost luată în calcul[1]. Episodul arată foarte clar faptul că trasarea granițelor s-a făcut prin dispute în interiorul aliaților, iar opiniile delegaților români și cehoslovaci au contat în măsura în care se pliau pe factorul etnic, respectiv economic (cel care nu a contat în cele din urmă). Ar fi arătat altfel granițele dacă Ungaria ar fi participat activ la Conferința de Pace? Foarte puțin probabil. Argumentul etnic era la vremea respectivă imbatabil. În plus, nu era deloc ușor a formula argumente economice, în contextul post-conflict în care liniile de comunicație erau aproape complet distruse.

Oricât ar părea de paradoxal, dată fiind metoda predilectă de lucru a negocierilor, în care factorul etnic juca rolul decisiv, SUA nu a fost cel mai interesat actor politic în vederea finalizării noilor delimitări teritoriale din Europa Centrală. Acest rol l-a jucat Franța. Italia nu a reușit să se opună eficient formării unui stat iugoslav puternic în timpul negocierilor de pace (chestiunea nu va fi soluționată nici după încheierea acestor tratative, Italia va continua să dorească revizuirea frontierei în Iliria, ceea ce a dus la episodul ocupării Fiume). Din cauza acestei probleme, Italia nu a fost interesată în problema delimitărilor din Europa Centrală. Franța a realizat că absența Italiei din acest proces de negociere va face ca puțini actori să fie interesați de problema granițelor Ungariei, ceea ce îi va crea implicit un avantaj. Ar fi putut Ungaria, cu un alt guvern la putere, să fie mai activă în relația cu Italia, să încerce o poziție mai favorabilă a acestui stat? Foarte puțin probabil. Italia avea, așa cum am afirmat, propria sa agendă.

Un alt dezavantaj pentru Ungaria a fost statutul său de stat înfrânt. Românii, sârbii, slovacii, cehii erau aliați ai statelor occidentale. Un diplomat britanic, Sir Eyre Crowe, care a participat la negocierile de delimitare a granițelor, a mărturisit ulterior că, atunci când argumentele maghiare și cele ale noilor state erau aproape identice, balanța era înclinată în favoarea celor din urmă. Mărturiile directe din Budapesta legate de atrocitățile comise de regimul Bela Kun împotriva propriilor conaționali (a se vedea de exemplu mărturia contelui de Saint-Aulaire, ajuns incognito la Budapesta) au făcut ca luarea unor decizii mai complicate să devină mult mai ușoară.

Revoluția bolșevică din Ungaria a făcut ca lucrările Conferinței de Pace să fie accelerate. Delimitarea frontierelor la nivel tehnic a fost rapid parafată din punct de vedere politic. Abia odată cu finalizarea discuțiilor politice
s-a realizat faptul că în total trei milioane de maghiari se vor afla în afara granițelor Ungariei. Ar fi fost momentul favorabil pentru ca Ungaria să reformuleze propriile sale argumente dar, încă o dată, lipsa unui partener credibil de dialog la Budapesta a făcut ca opoziția la soluția politică agreată la Paris să nu se manifeste.

În lunile următoare, consolidarea succesului Revoluției Ruse și extinderea ideii comuniste în Europa au fost decisive în formarea unei poziții față de Ungaria. Preocuparea majoră a fost de a nu oferi posibilitatea creării unui coridor între Rusia sovietică și Ungaria. Forțele armate ale Ungariei au fost limitate la 35000 de voluntari, insuficiente chiar și pentru apărarea propriilor frontiere noi. Ungaria a devenit expusă invaziilor terestre din toate direcțiile, devenind lipsită de frontiere naturale (Munții Carpați). Desigur, nu acesta a fost criteriul care a stat la baza delimitărilor teritoriale ci, atunci când puterile occidentale au realizat acest rezultat, au considerat că este un avantaj dar deopotrivă un dezavantaj (cucerirea Ruteniei subcarpatice sau a unei părți din România ar fi fost suficientă pentru crearea unui coridor de invazie a forțelor bolșevice, deschizând calea către Europa Centrală).

Foarte târziu puterile occidentale au realizat că un rezultat complet nefavorabil Ungariei va duce la radicalizarea climatului politic intern, la manifestări iredentiste și ultra-naționaliste. Abia în martie 1919 Lloyd George afirma că nu va fi pace în Europa Centrală dacă în fiecare stat din jurul Ungariei va exista o minoritate maghiară consistentă. Argumentul nu a fost dus mai departe, pericolul bolșevic era mult prea mare pentru a fi ignorat în luarea deciziei finale. Opinia lui Lloyd George nu era împărtășită de propriul Minister de Externe: ministrul Arthur Balfour și ulterior lordul Curzon s-au manifestat prompt în favoarea respectării opiniilor experților în ceea ce privește delimitarea frontierelor.

Atunci când ar fi putut să aibă un cuvânt de spus, Ungaria nu a putut reacționa, din motive de politică internă. După experimentul Bela Kun, climatul era teoretic mai favorabil dar a intervenit un alt factor: oboseala acumulată după patru ani de război și peste un an de negocieri diplomatice. Harold Nicolson nota în jurnalul său faptul că neinvitarea Ungariei la discuții după căderea lui Bela Kun a fost o greșeală dar adăuga: „oricum nu ar mai fi contat”. Nicolson avea perfectă dreptate: era prea târziu pentru a invita Ungaria, deciziile erau deja luate, delegații doreau să încheie cât mai repede un maraton diplomatic.

Chiar și în acest context, Ungaria a primit o scrisoare de invitație din partea lui Clemenceau în data de 25 noiembrie 1919. Delegația condusă de contele Albert Apponyi a ajuns la Paris pe data de 6 ianuarie 1920. Proiectul de tratat pe marginea căruia au început discuțiile era de fapt identic cu cel agreat la nivel tehnic la începutul anului 1919. Abia din acest moment Ungaria începe să-și prezinte propriile argumente. Singurul argument considerat a avea un oarecare potențial de a fi acceptat a fost cel legat de organizarea unor plebiscite în zonele atribuite altor state unde locuia o minoritate maghiară consistentă. Era însă prea târziu. Voința exprimată la Alba Iulia era deja pusă în aplicare și nu putea fi contestată. Cum acest argument nu a avut succes pe moment, delegația maghiară a început o altfel de abordare. Apponyi a realizat că logicii trasării granițelor pe criterii etnice nu i se putea opune decât logica unor considerente etnice și economice. După întoarcerea delegației maghiare la Budapesta, au început cele mai spectaculoase și disperate tratative care au precedat Tratatul de la Trianon: Ungaria a pledat pe lângă Franța, oferind în martie 1920 totalitatea căilor sale ferate, un contract pentru construirea unui port comercial pe Dunăre și pachetul majoritar de acțiuni la Banca de Credit Maghiar. Ungaria se aștepta ca în schimbul acestor concesii să existe o atitudine mai favorabilă din partea Franței în negocierile de la Paris cu România și Cehoslovacia. Încercarea Ungariei de a determina o negociere mai favorabilă a fost privită cu dezinteres de Maurice Paleologue, noul secretar – general al Ministerului de Externe francez. Franța considera că își realizează mai eficient obiectivele de politică externă în Europa Centrală prin continuarea poziției sale inițiale, iar concesiile din partea Ungariei au fost considerate lipsite de importanță.

Discuțiile au fost reluate în mai 1920, sub conducerea noului prim-ministru Etienne Millerand care îl înlocuia pe Clemenceau. Millerand a început dialogul cu Apponyi pe un ton lipsit de orice posibilitate de compromis: „o stare de fapt, chiar și milenară, nu poate exista dacă s-a dovedit că este contrară justiției”. Cererea de a organiza plebiscite a fost de asemenea respinsă în mod explicit. Motivația lui Millerand merită a fi reprodusă integral:

„Voința poporului a fost exprimată în octombrie și noiembrie 1918 cu ocazia colapsului dublei monarhii atunci când popoarele, oprimate de atâta vreme, s-au exprimat în favoarea unității cu frații lor italieni, români, iugoslavi, cehoslovaci. Evenimentele care au avut loc de atunci constituie mai multe dovezi pentru sentimentele naționa­lităților care erau supuse în trecut Coroanei Sfântului Ștefan. Măsurile întârziate ale guvernului maghiar pentru a satisface cererea naționalităților pentru autonomie nu pot crea nicio iluzie; pentru o lungă perioadă, toate eforturile politicii maghiare au fost direcționate pentru a nu fi auzită vocea minorităților etnice”.

Ungaria nu mai avea practic nicio carte de jucat. Singura posibilitate la îndemână era ca Tratatul de la Trianon să fie semnat de oficiali de rang secund, pentru a nu se considera că este recunoscută o cedare rușinoasă: tratatul este semnat la 4 iunie 1920 de un ministru și de ambasadorul Ungariei în Franța.

Tratativele diplomatice din perioada 1919 – 1920 nu au făcut altceva decât să certifice noile frontiere determinate de evoluția evenimentelor ce au urmat afirmării nevoii de autodeterminare a națiunilor din monarhia austro-ungară. Delimitările definitivate în mare parte în 1918 nu mai puteau fi modificate decât prin intervenția puterilor occidentale, o ipoteză care nu a fost niciodată luată în calcul. Comisiile tehnice care au lucrat în timpul Conferinței de Pace de la Paris au avut un mandat limitat: impunerea unui criteriu în ceea ce privește trasarea unor frontiere care erau deja trasate de facto.

Să admitem că varianta plebiscitelor, propusă de Ungaria, ar fi fost acceptată. Să presupunem că un astfel de plebiscit ar fi avut loc în ceea ce maghiarii consideră a fi Ținutul Secuiesc. Zona respectivă nu ar fi putut să fie desprinsă de România, întrucât este la mare depărtare de frontieră. Să ne imaginăm că un plebiscit ar fi avut loc în zonele de graniță – Arad, Oradea, Satu Mare – orașe populate la acea vreme de o majoritate maghiară. Între aceste orașe se aflau însă comunități românești compacte. Soluția plebiscitului ar fi fost neconcludentă. La fel s-ar fi întâmplat și în zonele locuite de maghiari din Slovacia. Singura regiune în care logica plebiscitului ar fi putut să funcționeze – și chiar a funcționat – era cea a statutului Sopron. Consultarea a dus la refuzul încorporării la Austria. Este posibil ca de fapt Apponyi să fi avut în vedere doar situația Sopron atunci când a făcut propunerea organizării unor plebiscite. Plebiscitul respectiv a avut loc la un an si jumătate de la Tratatul de la Trianon, în decembrie 1921 și 2/3 din cei chestionați s-au pronunțat în favoarea încorporării în Ungaria. A fost o minimă compensație obținută de Ungaria – de fapt, unica posibilă în acel context.

Cum se explică până la urmă faptul că Ungaria a pierdut 2/3 din teritoriul său de dinainte de 1918? Pierderea nu este rezultatul negocierilor de pace și nici al înfrângerii Austro – Ungariei în război (Germania a pierdut o parte infimă din teritoriul său de dinainte de 1918). Dominația bolșevică de la Budapesta a jucat un rol în incapacitatea Ungariei de a formula unele argumente în favoarea sa și de a se face auzită la Paris. Totuși, după cum am văzut, chiar și un guvern democratic al Ungariei nu a reușit să întoarcă soarta tratativelor de pace.

Dacă Ungaria ar fi avut un guvern democratic imediat după sfârșitul dublei monarhii, dacă ar fi mizat pe argumentul concesiilor economice imediat ce au început negocierile de pace, poziția sa la final ar fi fost alta? Răspunsul este mai degrabă negativ: probabil că în acest caz Ungaria s-ar fi bucurat de un statut mai privilegiat din punct de vedere economic, nefiind nevoită să plătească despăgubiri de război atât de mari, dar frontierele ar fi rămas aceleași.

Tratatul de la Trianon a fost așadar consecința logică a situației existente în Ungaria în timpul ultimelor secole. Încă de la 1848 întrebarea fundamentală a liberalilor maghiari a fost cum poate fi asigurat un model liberal și democratic deopotrivă, fără a acorda minorităților aceleași drepturi care erau revendicate pentru majoritate. Cei care au susținut că acordarea acelorași drepturi pentru minoritari și pentru majoritari este singura cale de impunere a modelului liberal au fost în cele din urmă în minoritate. Treptat, modelul modernizării corelat cu afirmarea unei singure națiuni, cea maghiară, în detrimentul altora, s-a impus. Românii, slovacii, croații, sârbii nu au văzut Ungaria drept un stat care ar putea să le asigure drepturile legitime. Care au fost cauzele pentru care un model opresiv la adresa minorităților s-a impus în Ungaria în perioada 1848 – 1918 ar fi trebuit să fie o temă majoră de reflecție în contextul aniversării Tratatului de la Trianon. De fapt, data de 4 iunie 1920 nu are semnificația unui moment istoric, ci mai degrabă cea a unui moment la care o perioadă istorică se încheie. Pentru maghiari, momentul respectiv a fost supra-licitat ideologic. Pentru români, slovaci, croați, sârbi nu există niciun motiv de sărbătoare – revendicările acestor națiuni erau satisfăcute integral înainte de 4 iunie 1920. Este important însă a cunoaște felul în care factorii ce duc la o situație limită în viața unei națiuni precum cea maghiară ar fi putut să nu se manifeste. Odată ce obsesia Trianon nu va mai exista, la maghiari dar și la români (ideea de a sărbători semnarea Tratatului de la Trianon în România nu are niciun fundament) deoarece nu este bazată pe înlănțuirea evenimentelor istorice, calea pentru reconciliere este larg deschisă.

Suprimarea drepturilor fundamentale și politica de românizare din timpul regimului Antonescu[ii]
Constituția din 1938 care garanta drepturile funda­mentale ale cetățenilor români a fost suspendată prin Decretul – Regal nr. 3052 din 5 septembrie 1940. Anterior, prin Decretul – Regal nr. 3051 din aceeași zi, generalul Ion Antonescu a fost numit în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri.

Constituția din 1938 prevedea foarte clar că nu poate fi suspendată „nici în total, nici în parte” (art. 96), ceea ce dovedește neconstituționalitatea Decretului – Regal menționat.

Un alt Decret – Regal nr. 3053 din aceeași zi îl investea pe Ion Antonescu „cu depline puteri” pentru conducerea statului român, prin reducerea prerogativelor regale. Totuși, Ion Antonescu nu putea modifica legile, având doar posibilitatea contrasemnării unor asemenea modificări inițiate de rege. Generalului Antonescu i se garantau mai multe prerogative decât cele pe care le are prim-ministrul într-un regim parlamentar sau decât cele garantate prin Constituția din 1938 președintelui Consiliului de Miniștri (deoarece art. 65 al acestei Constituții preciza că toți membrii guvernului au „răspundere politică numai față de Rege”), neavând însă poziția constituțională de șef al statului.

Prin Decretul – Regal nr. 3067 din 6 septembrie și Decretul – Regal nr. 3072 din 7 septembrie regele Mihai îl reinvestește pe generalul Antonescu cu „depline puteri” în conducerea statului[2].

Ceea ce caracterizează întreaga perioadă a regimului Antonescu este absența unei legi referitoare la modul de exercitare a puterilor în stat. Este motivul pentru care acest regim este greu de definit din punct de vedere constituțional[3]. Decretele emise de generalul Antonescu sau decretele – regale conțin doar prevederi prin care erau restrânse sau suprimate atribuții specific puterii executive, legislative sau judecătorești[4]. Generalul Antonescu a deținut puterea legislativă, așa cum a fost recunoscut și de Paul Negulescu și George Alexianu la vremea respectivă: „Parlamentul fiind desființat, iar atribuțiile sale trecând asupra Conducătorului Statului”[5].

Considerăm că regimul Antonescu a fost autoritar[6], caracterizat printr-o acumulare a puterilor de către o singură persoană, chiar dacă generalul Antonescu a precizat că acest aranjament constituțional avea un caracter temporar („până când împrejurările ne vor îngădui să reluăm organizarea noastră politică”).

Abia prin Înaltul Decret Regal nr. 1625 din 31 august 1944 se restabilesc „drepturile Românilor, așa cum sunt ele recunoscute de Constituțiunea din 1866, cu modificările din 29 martie 1923”. Aceasta înseamnă că drepturile fundamentale, garantate de Constituție, au fost suprimate pe întreaga durată a regimului Antonescu.

Teroarea instituită de Hitler în Germania ca politică de stat a început, așa cum remarca Timothy Snyder, prin crearea unor zone – lagărele de concentrare – în care autoritatea statului era absentă. În primul astfel de lagăr, cel de la Dachau, Partidul Național Socialist (nu statul german) putea să-și pedepsească inamicii fără teama de a exista consecințe pe planul răspunderii juridice. Treptat, după cucerirea altor țări, modelul lipsei autorității statale care a permis Holocaustul s-a extins. Statele ocupate de Germania nazistă aveau înainte de ocupație monopolul violenței. Odată cu ocupația, acest monopol dispare și este înlocuit de un regim rasial care avea drept unic scop ceea ce Snyder numește „canalizarea anarhiei”[7].

Statul polonez a fost eradicat, autoritatea națională, apoi cea locală au dispărut. În zonele anexate de Germania în Guvernoratul General, dreptul civil polonez a fost înlocuit cu represiunea anti-evreiască. Proprietatea statului polonez și proprietățile evreilor au fost acaparate.

Imediat după proclamarea Anschluss și anexarea Austriei, Hermann Göring a solicitat o redistribuire organizată a proprietăților evreiești confiscate. 4/5 din afacerile evreilor austrieci au fost arianizate până la sfârșitul anului 1938, ceea ce depășea ritmul exproprierilor din Germania. Suprimarea statalității a facilitat în Austria ritmul exproprierilor proprietăților evreiești. În Germania, existența unor autorități de stat, chiar și în condițiile unui regim dictatorial, a încetinit activitatea de expropriere.

În România același fenomen al exproprierii proprietăților evreiești a fost facilitat de suprimarea drepturilor fundamentale, printre care și dreptul la proprietate dar a fost încetinit de existența unor autorități statale. Legislația adoptată a fost reflectarea unui „proces de natură constituțională: pierderea neutralității statului în raport cu propriii cetățeni și asumarea de către acesta a unei funcțiuni de reprimare/exterminare/deposedare”[8].

Românizarea, așa cum foarte corect s-a subliniat în literatura de specialitate, nu a fost o politică de conjunctură dictată de necesitățile războiului, ci a exprimat adeziunea regimului Antonescu la practicile național – socialiste[9]. Singura diferență față de aceste practici este faptul că exproprierea pe motive rasiale nu a fost urmată întotdeauna de exterminarea fizică. În absența drepturilor fundamentale, garantate prin Constituție, nici măcar această măsură nu ar fi putut fi pedepsită – dovada este faptul că autorii pogromului de la Iași, precum și persoanele responsabile de crime împotriva evreilor în Basarabia și în Transnistria, nu au fost pedepsite deloc în timpul regimului Antonescu.

Primul act normativ care a suprimat drepturile evreilor din România a fost decretul – lege nr. 2650 din 8 august 1940 prin care evreii erau excluși din rândul cetățenilor cu drepturi[10]. Acest act normativ era semnat de regele Carol al II-lea, prim-ministrul Ion Gigurtu și ministrul Justiției, Ion Gruia. Evreii au fost împărțiți în trei categorii. Două dintre aceste categorii erau ocupate de persoane cărora li se interzicea să dețină proprietăți, iar într-o categorie intrau cei care aveau anumite restricții la a avea dreptul de proprietate în mediul rural. Legislația respectivă a fost inspirată din legislația rasială germană din acea perioadă.

Exproprierea proprietăților evreiești în timpul regimului Antonescu a început prin decretele – legi din
4 octombrie 1940, 12 noiembrie 1940 și 4 mai 1941. Prin aceste acte normative, proprietățile rurale deținute de evrei treceau în proprietatea statului. Li s-a interzis evreilor să dobândească sau să dețină proprietăți rurale în România. Astfel, „aceste decrete au asigurat românizarea totală a satelor românești”[11].

Pentru teritoriile eliberate de armata română după intrarea în război (Basarabia și Bucovina de Nord) s-a adoptat o lege la 3 septembrie 1941 prin care bunurile evreiești din aceste teritorii intrau în proprietatea statului român „fără somație sau alte formalități”. Bunurile rămase de pe urma deportării evreilor în Transnistria din județele Câmpulung Moldovenesc, Suceava, Dorohoi și Rădăuți au intrat de asemenea în posesia statului care le-a administrat prin Centrul Național de Românizare.

Întreprinderile și societățile comerciale deținute de evrei nu au fost expropriate. S-a instituit însă controlul asupra acestora prin înființarea comisarilor de românizare (Decretul – lege nr. 3361 din 5 octombrie 1940). Ulterior, prin Decretul – lege nr. 562 din 18 ianuarie 1941, locul comisarilor de românizare a fost luat de Ministerul Economiei Naționale. Asupra evreilor care au rămas proprietari de întreprinderi plana o stare permanentă de suspiciune, aceștia fiind supuși frecvent acuzației de subminare a românizării. Sancțiunea era deportarea persoanei respective și a întregii sale familii în Transnistria.

Comerțul deținut de evrei a fost supus românizării treptat: s-a început cu farmaciile, s-a continuat cu sălile de cinematograf, agențiile de turism, ambarcațiunile, brutăriile, spitalele, etc. În paralel, cei care preluau proprietățile evreiești beneficiau de credite, acordate prin Institutul de Credit Român, în subordinea Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului.

Ulterior, începând cu data de 20 iunie 1942, s-a trecut la exproprierea tuturor proprietăților imobiliare evreiești, cu excepția sinagogilor și a templelor.

n mai 1941 a fost înființat Centrul Național de Românizare care a centralizat întreaga activitate de românizare, a supravegheat luarea în primire a bunurilor expropriate și le-a administrat provizoriu.

Centrul Național de Românizare a acționat abuziv, discreționar și a contribuit la opera de purificare rasială, devenită politică oficială a regimului antonescian.

Românizarea nu s-a rezumat însă doar la exproprierea bunurilor evreiești. Excluderea evreilor din diferite profesii a început în timpul guvernului Goga, iar în timpul regimului Antonescu a cuprins foarte multe categorii. Artiștii au fost primii excluși, urmați de farmaciști, de avocați și de personalul din întreprinderi. Toate întreprinderile au fost obligate prin Decretul – lege nr. 3825 din 15 noiembrie 1940 să concedieze salariații evrei până la 31 decembrie 1941, cu foarte puține excepții. Medicii evrei au fost de asemenea excluși din spitalele de stat. Unii salariați evrei au fost menținuți dar cu plata unor taxe ridicate, salarizați la nivelul celui mai mic în grad corespunzător funcției, fără dreptul la concedii plătite. Astfel, românizarea a afectat substanțial nu numai dreptul de proprietate al evreilor dar și un alt drept fundamental, dreptul la muncă.

În concluzie, românizarea constituie un ansamblu de măsuri discriminatorii la adresa populației evreiești în timpul regimului Antonescu, măsuri care au fost posibile în absența garantării drepturilor fundamentale prin Constituție. Suspendarea Constituției din 1938 a fost elementul decisiv pentru a continua reglementările cu caracter rasial începute înainte de acest moment, de către guvernele Goga și Gigurtu. Pe teritoriul României, existența unor autorități statale a împiedicat exterminarea fizică a evreilor. În acele teritorii unde a fost suprimată autoritatea de stat (Transnistria) sau acolo unde autoritatea de stat a fost restabilită doar parțial (Basarabia, Bucovina de Nord), a fost posibilă și această măsură extremă, deoarece teama de eventuale sancțiuni era inexistentă. Astfel, regimul Antonescu a avut simultan două tipuri de strategii împotriva populației evreiești: suprimarea drepturilor fundamentale, operațiune devenită posibilă în urma absenței unei ordini constituționale; suprimarea dreptului la viață în acele teritorii în care autoritatea statală a fost în prealabil anihilată. Procedând astfel, regimul Antonescu nu a inovat, ci a aplicat simultan două politici anti-evreiești care s-au desfășurat succesiv în Germania nazistă și în teritoriile pe care aceasta le-a controlat în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial. Revenirea la ordinea constituțională după 23 august 1944 a însemnat sfârșitul unei perioade în care absența drepturilor fundamentale și/sau absența autorității statale, de la caz la caz, au contribuit la exterminarea populației evreiești.

[1] (edited by) Nigel NICOLSON, The Harold Nicolson diaries 1907 – 1963, Orion Publishing, London, 2004.

[2] Textele acestor Decrete – Regale se regăsesc în (editat de) Cristian IONESCU, Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente (1741 – 1991), Lumina Lex, București, 1998, pp. 647 – 663.

[3] Eleodor FOCȘENEANU, Istoria constituțională a României (1859 – 2003), Eikon, București, 2018, p. 128.

[4] Radu CARP, Responsabilitatea ministerială. Studiu de drept public comparat, All Beck, București, 2003, p. 246.

[5] Paul NEGULESCU, George ALEXIANU, Tratat de drept public, tomul II, Casa Școalelor, București, 1942, p. 103.

[6] Ioan STANOMIR (Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului românesc, Polirom, Iași, 2005, p. 171|) consideră deasemenea că regimul Antonescu nu intră în categoria regimurilor totalitare deoarece sunt absente “dominația partidului unic și mobilizarea politică a întregii societăți” dar este foarte asemănător altor regimuri autoritare din epocă, precum cele din Spania, Portugalia sau Italia.

[7] Timothy SNYDER, Pământul negru. Holocaustul ca istorie și avertisment, traducere de Adina Avramescu, Humanitas, București, 2018, p. 132.

[8] Ioan STANOMIR, op. cit., p. 159.

[9] Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Polirom, Iași, 2005, p. 179.

[10] Inventarul acestei legislații se regăsește în Lya BENJAMIN, Evreii din România între 1940 și 1944, vol. I, Legislația antievreiască, Hasefer, București, 1993.

[11] Radu IOANID, Evreii sub regimul Antonescu, Hasefer, București, 1997, p. 34.

[i] Adevărul, 3 şi 4 iunie 2020.

[ii] Publicat în (coord.) Antonio Faur, 75 de ani de la Holocaust, Evreii din Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: noi documente, mărturii şi abordări, Mega, Cluj – Napoca, 2020, pp. 125 – 130.