Descriere
Sfârșitul capitalismului. De ce creșterea economică și protecția mediului nu sunt compatibile și cum vom trăi în viitor
Ne aflăm într-un punct critic al istoriei. Ni se promite adesea că inovațiile tehnologice, mașinile electrice și „creșterea verde” ne vor salva planeta fără a ne afecta nivelul de trai. Dar dacă această promisiune este doar o iluzie?
În cartea „Sfârșitul capitalismului”, Ulrike Herrmann, una dintre cele mai incisive voci ale jurnalismului economic german contemporan, demontează dogmele economice actuale și ne pune față în față cu un adevăr incomod: capitalismul, bazat pe o expansiune continuă, este incompatibil cu protecția climei.
Despre ce este cartea? Lucrarea este structurată într-o analiză riguroasă în trei acte:
- Ascensiunea capitalismului: Cum a fost inventată creșterea economică bazată pe combustibili fosili și de ce sistemul actual este dependent de o expansiune perpetuă, prețul fiind distrugerea mediului.
- Mitul creșterii ecologice: Autoarea explică de ce energia verde (solară, eoliană) și tehnologia nu pot susține actualul nivel de supraconsum și de ce visul „decuplării” creșterii de distrugerea resurselor nu funcționează.
- Sfârșitul capitalismului: Herrmann propune o soluție radicală, dar necesară: o tranziție controlată către o „economie de supraviețuire”. Inspirându-se din economia de război a Marii Britanii din 1939, ea arată cum statul trebuie să intervină pentru a raționaliza resursele vitale (precum apa și alimentele) într-un mod echitabil.
Departe de a prevesti un viitor distopic, cartea ne arată că o economie circulară, bazată pe renunțare și contracție economică, poate oferi o viață împlinită, fericită și echitabilă. Este o lectură fundamentală pentru oricine dorește să înțeleagă viitorul economiei globale, dincolo de discursurile politice populiste.
Despre autoare: Ulrike Herrmann (n. 1964) este redactor și corespondent economic la cotidianul german taz. Fost funcționar bancar, cu studii de Istorie și Filosofie, a fost distinsă cu Premiul pentru Publicistică Economică al Societății Keynes și Premiul Otto Brenner pentru rigoarea analizelor sale.
***
Capitalismul a fost un pas înainte, dar are din păcate o slăbiciune fundamentală: acesta nu generează doar creștere, ci are și nevoie de creștere pentru a fi stabil. În lipsa unei expansiuni constante, capitalismul se prăbușește. Totuși, într-o lume finită, nu se poate crește la nesfârșit. La ora actuală țările industrializate se comportă, ca și cum ar putea consuma resursele mai multor planete. Dar, din câte știm există doar un singur Pământ. Deocamdată, guvernele mizează pe faptul că pot împăca cumva economia și protejarea climei. Cuvintele cheie folosite sunt „Noul Pact Verde” sau „decuplarea” creșterii și a energiei. Marea speranță stă în convertirea întregii economii la energie verde – fie că vorbim de transport, industrie sau agent termic.
….
Cine dorește să înțeleagă sfârșitul capitalismului, trebuie să cunoască istoria acestuia. Așadar, această carte descrie mai întâi cum a luat naștere și cum funcționează sistemul economic actual. Astfel se relevă faptul că sfârșitul este inevitabil. Capitalismul este fascinant, dar nu are un viitor. Următoarea epocă va fi o „economie a supraviețuirii”.
Ulrike Herrmann
Introducere
Introducere:
Sfârșitul capitalismului
Mulți tineri sunt disperați de adulți. Criza climatică le amenință viitorul, cu toate acestea, producția gazelor cu efect de seră continuă neîncetat. „Ne întrebăm: Ce-i face pe părinții noștri să fie atât de neștiutori?”, scrie ecologista Luisa Neubauer. Ea nici nu poate înțelege de ce cancelarul nu a luat nici o măsură timp de 16 ani. „Merkel este fizician. Nu ar trebui să înțeleagă ce înseamnă faptul că graficele care arată schimbările climatice se ridică la cote maxime?”[1]
Tinerii nu sunt singurii nedumeriți. Cuvintele cercetătoarei Jane Goodall sunt celebre: „Cum poate cea mai inteligentă creatură care a pășit vreodată pe Pământ, să-și distrugă singura casă?” Din punct de vedere științific, nu există niciun dubiu referitor la amenințarea extremă pe care o reprezintă catastrofele climatice, care ar putea chiar să distrugă omenirea. Climatologul Hans Joachim Schellnhuber alege să ne înfățișeze o imagine drastică, „ne băgăm copiii într-un autobuz școlar, care are o probabilitate de 98% să facă un accident mortal”.[2]
Tinerii sunt foarte dezamăgiți și pentru că mulți oameni de știință sugerează că schimbările climatice sunt de fapt foarte ușor de combătut. De exemplu, inginerul în domeniul energiilor solare Volker Quaschning scrie: „Tehnologiile și conceptele necesare au fost dezvoltate de mult timp. De asemenea, ne permitem să facem schimbările necesare. Așadar, nu există obstacole tehnice și economice insurmontabile.”[3] Iar meteorologul Mojib Latif insinuează că doar „politicienii corupți” și „corporațiile lipsite de scrupule” ar putea împiedica salvarea climei.[4] Deoarece se presupune că protecția mediului nu presupune niciun efort, mulți tineri concluzionează într-un mod destul de logic că partidele politice evident eșuează să facă acest lucru. Altfel, planeta ar fi fost salvată de mult timp. Așadar, eșalonul politic nu ar mai avea ce decizii să ia, ci doar să asculte de știință. „Urmați știința” este sloganul principal. Acesta provine de la ecologista suedeză Greta Thunberg și este acum motto-ul mișcării „Fridays for Future”.
Tinerii ecologiști presupun că, pentru evitarea unei catastrofe climatice, lipsesc doar banii. Există o vorbă populară care spune că dacă Pământul ar fi fost o bancă, atunci ar fi fost salvat de mult.[5] Astfel, catastrofa climatică este privită precum o criză normală, ca și cum ar fi o recesiune economică. Această criză este de fapt existențială, dar se presupune că poate fi remediată rapid – cu condiția să curgă miliardele necesare.
Din păcate, lucrurile nu stau atât de simplu. Combaterea schimbărilor climatice nu eșuează din cauza politicienilor corupți sau care nu vor să aloce fonduri suficiente. Există voința de a salva planeta. Astfel, Ministrul german al sănătății din partea SPD (Partidul Social Democrat din Germania) Karl Lauterbach, concluziona șocat: „Nimeni nu și-ar încălzi propria locuință, atât de tare încât să consume toate resursele în treizeci de ani, cu o probabilitate de 30 de procente. Dar exact asta facem acum în locuința noastră, Pământul.”[6]
Omenirea își dă foc la casă, deoarece cunoașterea datelor științifice nu este suficientă. Problema este mai profundă. Combaterea schimbărilor climatice este posibilă doar dacă abolim capitalismul.
Aceasta nu este o veste bună, contrar a ceea ce cred criticii capitalismului. Capitalismul a fost extrem de benefic. Odată cu el a apărut primul sistem social din istorie, care a generat o prosperitate continuă. Înainte nu existase o creștere semnificativă. Oamenii se ocupau cu o agricultură precară, sufereau adesea de foamete și mureau în medie la vârsta de 35 de ani.
Capitalismul a fost un pas înainte, dar are din păcate o slăbiciune fundamentală: acesta nu generează doar creștere, ci are și nevoie de creștere pentru a fi stabil. În lipsa unei expansiuni constante, capitalismul se prăbușește. Totuși, într-o lume finită, nu se poate crește la nesfârșit. La ora actuală țările industrializate se comportă, ca și cum ar putea consuma resursele mai multor planete. Dar, din câte știm există doar un singur Pământ. Deocamdată, guvernele mizează pe faptul că pot împăca cumva economia și protejarea climei. Cuvintele cheie folosite sunt „Noul Pact Verde” sau „decuplarea” creșterii și a energiei. Marea speranță stă în convertirea întregii economii la energie verde – fie că vorbim de transport, industrie sau agent termic.
Totuși, această „creștere verde” este doar o iluzie, energia verde nu este îndeajuns. Această afirmație poate părea surprinzătoare, pentru că la urma urmei, soarele trimite spre Pământ de 5 000 de ori mai multă energie, decât energia necesară pentru opt miliarde de oameni, dacă ar fi ca toți aceștia să se bucure de un nivel de trai european.
Așadar, nu ducem lipsă de energie fizică, dar, după cum știm, energia solară trebuie captată mai întâi. Însă, panourile solare și turbinele eoliene furnizează doar energie electrică, dar numai atunci când strălucește soarele și când bate vântul. Această energie trebuie stocată, pentru perioadele în care nu bate vântul și este întuneric, iar acest pas intermediar este atât de costisitor, încât energia verde va rămâne limitată. Ca energia verde să fie suficientă, singura opțiune este doar o „diminuare verde”.
Faptul că o creștere permanentă nu are niciun viitor, nu este o idee nouă. Mulți activiști pentru climă sunt de mult timp convinși că natura poate supraviețui, doar dacă se pune capăt capitalismului. Așa că au venit cu sloganul: „schimbări sistemice, nu schimbări climatice”.
De asemenea, nu lipsesc nici viziunile despre cum ar putea arăta o economie ecologică circulară, în care se consumă doar atât cât poate fi reciclat. Printre cuvintele cheie se numără economia de schimb, economia pentru binele comun, renunțarea la consum, reducerea orelor de lucru sau venit minim universal.
Dar cum putem realiza o economie ecologică circulară? Acest lucru este neclar, pentru că viziunea se confundă prea des cu calea care trebuie urmată. Obiectivul ar trebui să fie totodată și tranziția. Rareori se ridică întrebarea, cum se poate renunța la un capitalism cu o creștere continuă, fără a genera o criză economică gravă, fără a trimite milioane de oameni în șomaj? Lipsește puntea de legătură dintre prezentul dinamic și viitorul static.
Mulți activiști ecologiști sunt de părere că va fi dificil să spunem adio capitalismului. Greta Thunberg a fost întrebată recent de către un susținător, cum ar trebui să arate viitorul sistem: „Nu știu”, a răspuns ea. „Nu a fost inventat încă”.[7]
Pentru a putea vizualiza „micșorarea verde”, trebuie să ne gândim de la coadă la cap. Dacă energia electrică verde rămâne limitată, călătoriile cu avionul și mașinile personale nu vor mai fi posibile. De asemenea, băncile vor deveni în mare măsură inutile, deoarece împrumuturile pot fi rambursate doar dacă economia este în creștere.
Într-o economie cu emisii de carbon neutre, nimeni nu ar suferi de foame – dar milioane de lucrători ar trebui să se reorienteze. De exemplu, ar fi nevoie de mult mai multă forță de muncă în agricultură și, de asemenea, în domeniul silvic pentru a atenua efectele schimbărilor climatice.
Această perspectivă asupra viitorului poate părea radicală, dar este literalmente „fără alternativă”. Dacă nu reducem la zero emisiile de gaze cu efect de seră, vom intra într-o „epocă fierbinte”, care va determina contragerea de la sine a economiei. Din acest haos climatic s-ar ajunge probabil la o luptă a tuturor împotriva tuturor, confruntare căreia democrația noastră nu i-ar supraviețui.
Deconstrucția capitalismului trebuie să se facă ordonat. Din fericire, există deja un model istoric anterior, care ar putea servi drept exemplu: economia de război britanică după anul 1939. La acea vreme, britanicii se confruntau cu o provocare imensă. Ei nu se așteptau la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și au trebuit să-și adapteze cât mai repede economia, pentru a putea acoperi nevoile armatei, fără înfometarea populației.
Aproape peste noapte, a apărut o economie planificată, care a funcționat remarcabil de bine. Fabricile au rămas în mâini private, dar statul controla producția – și organiza distribuția bunurilor care și așa erau insuficiente. Existau rații, dar nu exista penurie. Britanicii au inventat astfel o economie planificată privată și democratică, care nu avea nimic în comun cu socialismul disfuncțional al Uniunii Sovietice.
Ca să evităm neînțelegerile: nu orice economie de război este un model de urmat. Acest lucru este valabil atât pentru politica de jaf dusă de Hitler, cât și pentru atacul asupra Ucrainei. Cu toate acestea, britanicii au dezvoltat un model din care avem ce învăța.
Atenuarea schimbărilor climatice trebuie să fie un succes la nivel global, deoarece gazele cu efect de seră nu cunosc granițe. Cu toate acestea, această carte descrie inițial doar un concept care se poate aplica în Germania. Acesta nu trebuie înțeles ca o viziune națională limitată, ci trebuie să faciliteze înțelegerea sa. Aspectele economice legate de atenuarea schimbărilor climatice sunt oricum destul de dificile. În acest caz, rămânerea într-un cadru clar și familiar este de ajutor. Așadar, capcanele energiei verzi sunt explicate folosind exemplul Germaniei.
Totuși, unii germani se întreabă, de asemenea, dacă are sens să se gândească la acțiuni climatice la nivel național. Se tem că alte țări ar putea chiar să profite de pe urma reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră. Iată ce scrie economistul Hans Werner Sinn: „Fie că ne gândim la cărbune, petrol sau gaze naturale, dacă Germania cumpără și arde mai puțin, atunci chinezii pot cumpăra și arde mai mult.”[8]
Această neîncredere este de înțeles, dar nu ia în calcul faptul că aproape toate celelalte țări suferă de pe urma catastrofei climatice într-o măsură și mai mare decât Germania. De asemenea, este în interesul propriu al acestor state să reducă gazele cu efect de seră. În cadrul dezbaterilor asupra schimbărilor climatice, se sugerează mereu că soluția există deja, dar lipsește doar voința politică. Dar de fapt, nu există până în prezent un concept prin care să putem pune capăt capitalismului în mod pașnic. Există doar discuții contradictorii despre soluții nefezabile.
Cine dorește să înțeleagă sfârșitul capitalismului, trebuie să cunoască istoria acestuia. Așadar, această carte descrie mai întâi cum a luat naștere și cum funcționează sistemul economic actual. Astfel se relevă faptul că sfârșitul este inevitabil. Capitalismul este fascinant, dar nu are un viitor. Următoarea epocă va fi o „economie a supraviețuirii”.
[1] Neubauer/Repenning, S. 65 und 76.
[2] Zitiert nach Lauterbach, S. 21.
[3] Quaschning, S. 263
[4] Latif, S. 23 ff.
[5] Zitiert nach Neubauer/Repenning, S. 47
[6] Lauterbach, S. 14
[7] Holthaus, S. 40
[8] Sinn, S. 324.
Capitolul I
1. O binecuvântare:
creșterea aduce bunăstare
Capitalismul nu se bucură de o bună reputație. Sondajele din întreaga lume arată că oamenii sunt de părere că acesta trebuie reformat urgent. În Germania, doar 12% dintre respondenți mai sunt de părere că sistemul economic actual este benefic pentru ei înșiși și că profită suficient de pe urma creșterii economice. Pe de altă parte, 55% dintre respondenți consideră că, în forma sa actuală, capitalismul face mai mult rău decât bine.[1]
Această nemulțumire este de înțeles, cu toate acestea capitalismul în sine este mai bun decât imaginea pe care o are. Foametea era ubicuă înainte de industrializare. Chiar și în Germania, oamenii mureau pe capete pentru că mâncarea nu ajungea la toată lumea. Ultima foamete la nivel european s-a produs în 1846 – 1847, vremea nefavorabilă distrugând în mare proporție recolta de cereale, cartofii fiind totodată afectați de mană.[2]
De atunci încolo, Europa de Vest nu s-a mai confruntat cu o criză alimentară, cu excepția Războaielor Mondiale. Doar Finlanda s-a confruntat cu ultima foamete în 1867, datorită unei recolte proaste care a ucis 100 000 din cei
1,6 milioane de locuitori[3]. Capitalismul a învins foametea și a dat în schimb naștere abundenței, a adus doar „lapte și miere”.
În țările industrializate de azi, toată lumea trăiește mai sănătos și confortabil, decât trăiau odinioară regii. Cu toate că nobilimea stătea în castele și se bucura de îndeajuns de multă mâncare, murea prea des la vârste fragede fiind răpusă de epidemii galopante, fie că vorbim de ciumă, tifos, tuberculoză, scarlatină, difterie sau variolă. Același lucru s-a putut observa și în rândul clerului: Mânăstirile erau de obicei bine aprovizionate, dar clerul bine hrănit nu trăia în medie mai mult decât laicii.[4]
Chiar și bolile inofensive se puteau dovedi fatale: faimosul economist David Ricardo, a murit în 1823 din cauza unei banale otite medii, iar cel mai bogat om din lume din acea vreme, bancherul Nathan Mayer Rothschild a fost răpus în 1836 de un furuncul pe fesă.
Pe de altă parte, în ziua de azi, fetele nou născute în Germania trăiesc în medie peste 83 de ani, iar băieții au o speranță de viață de aproximativ 79 de ani. Cel puțin în țările industrializate bogate s-a atins deja speranța maximă de viață posibilă: chiar dacă ar fi posibil să învingem toate formele de cancer, am trăi doar cu patru-cinci ani mai mult.[5]
Nu doar că s-a dublat speranța de viață, dar și calitatea vieții a crescut semnificativ: protezele de genunchi și de șold sunt ceva comun, eliberând pacienții de dureri chinuitoare, în timp ce în trecut chiar și o fractură simplă putea însemna o invaliditate severă pe viață.[6]
Chiar și viața de zi cu zi a devenit mai plăcută. Chiar și cei mai săraci trăiesc astăzi mai confortabil decât regii secolului al XVIII-lea. Pentru a enumera dar câteva dintre lucrurile confortabile, care ar fi fost de neconceput în trecut: aproape toate gospodăriile contemporane au mașini, telefoane mobile, calculatoare, apă curentă, calorifere, mașini de spălat, frigidere, televizoare, biciclete și lumină artificială.[7]
De asemenea, toate aceste lucruri se pot obține cu din ce în ce mai puțină muncă. În 1919, un angajat din SUA trebuia să muncească circa 1 800 de ore pentru a-și putea permite un frigider. Un secol mai târziu, același angajat trebuie să muncească mai puțin de 24 de ore.[8]
În același timp, dispozitivele au devenit din ce în ce mai performante: Prețul unui smartphone normal începe de la aproximativ 200 de euro, dar în schimbul acestei sume nu obții doar un telefon, ci și un computer, o cameră foto, un calculator de buzunar, un dispozitiv GPS, un deșteptător, o lanternă, un televizor și o cameră de luat vederi. Puterea de procesare a unui smartphone este azi de 160 000 mai mare decât puterea de calcul a calculatorului utilizat în misiunea Apollo 11, care a aselenizat în 1969.[9].
De triumful bunurilor de consum au beneficiat în special femeile, treburile casnice consumând mai puțin timp. În urmă cu 100 de ani, întreținerea unei familii reprezenta mai mult decât o slujbă cu normă întreagă: această muncă presupunea aproximativ 58 de ore în fiecare săptămână. Azi, media este de 11,5 ore. Numai spălatul hainelor necesita în trecut aproximativ 12 ore pe săptămână, iar în ziua de azi, acest lucru durează numai 1,5 ore.[10] Afirmația economistului sud-coreean, Ha-Joon Chang, nu pare deloc o exagerare: „Mașina de spălat rufe a schimbat mai mult lumea, decât a făcut-o internetul.”[11]
Cu toate acestea, există o disparitate destul de mare între sexe în distribuția sarcinilor casnice și îngrijirea copiilor: în 2016, bărbații aflați într-un cuplu efectuau aproximativ 37 % din treburile casnice.[12] Dar tocmai pentru că treburile casnice sunt preponderent făcute de femei, acestea nu ar fi avut șansa de a avea o viață profesională, fără ajutorul aparaturii electrocasnice.
Binecuvântarea capitalismului nu este o idee nouă. Cele mai multe cuvinte de laudă le-a avut tocmai Karl Marx. În Manifestul Partidului Comunist, Marx descrie cu elocință modul în care noua burghezie a schimbat lumea: „Abia burghezia a arătat ce este în stare să realizeze activitatea omenească. Ea a realizat opere minunate dar de cu totul altă natură decât piramidele egiptene, apeductele romane, catedralele gotice […].”
De-a lungul vieții lor, Marx și Engels au fost fascinați de invențiile vremurilor lor, enumerând „minunile” cu meticulozitate: „Subjugarea forțelor naturii, mașinismul, aplicarea chimiei în industrie și agricultură, navigația cu aburi, căile ferate, telegraful electric, desțelenirea unor întregi continente, fluvii făcute navigabile, populații întregi ieșite ca din pământ — care dintre secolele trecute ar fi putut să bănuiască că, în sânul muncii sociale, dormitau astfel de forțe de producție?”
Deci ar fi o greșeală să presupunem că Marx și Engels ar fi respins capitalismul. Aceștia au fost salutari dezlănțuirii creșterii. Bunăstarea ar fi trebuit să crească drastic, astfel încât să existe cât mai multe de distribuit în timpul revoluției comuniste.[13]
Cu toate acestea, capitalismul este mai mult decât un sistem economic, care facilitează prosperitatea. Acesta ne cizelează viețile din momentul în care ne naștem și până în mormânt, pătrunzând în cele mai intime aspecte ale vieții noastre. Cu cine ne căsătorim, felul în care ne creștem copiii sau modul în care ne petrecem timpul liber – trăim complet diferit față de înaintașii noștri de acum 250 de ani, care încă nu cunoscuseră capitalismul.
Oamenii au iubit dintotdeauna, dar de cele mai multe ori nu au putut trăi acea iubire. Înainte, rolul căsătoriilor era în primul rând păstrarea și propășirea averii prin familia extinsă. Indiferent că vorbim de țărani, meșteșugari sau nobili, mariajele erau un fel de asigurare de viață, fiind adesea aranjate. Tații selectau, cu grijă, pe cine să aleagă fiicele și fiii lor. Căsătoriile din dragoste au putut deveni norma doar după ce prosperitatea în creștere a asigurat independența materială a familiilor tinere față de părinți, prin câștigarea propriilor mijloace financiare.
Așadar, capitalismul este un sistem total. Acesta cuprinde nu doar economia, ci și toate aspectele vieții. De aceea, este atât de dificil să găsim alternative mentale. Această dilemă a fost rezumată în legendara vorbă: „Este mai ușor să ne imaginăm sfârșitul lumii, decât sfârșitul capitalismului.”[14].
De asemenea, multe realizări ale capitalismului sunt atât de benefice, încât nimeni nu dorește să renunțe la ele. Bunăstarea materială are consecințe imateriale. Nu doar că s-a dublat speranța de viață, dar creșterea gradului de educație, egalitatea și democrația sunt posibile, doar atunci când o societate devine mai bogată.
Ca să ne reîntoarcem la Marx, atunci când și-a definitivat studiile liceale în 1835 în Trier, doar aproximativ 1% din băieții din Prusia ajungeau la liceu.[15] Doar fiii păturilor înstărite se bucurau de educație, pătură căreia îi aparținea și Marx. Tatăl său era un renumit avocat, fiind unul dintre personalitățile marcante ale orașului. Restul tinerilor, dacă erau norocoși, frecventau școala primară pentru câțiva ani, pentru a învăța un pic de scriere, citire și aritmetică în săli de clasă înghesuite. Iar de cele mai multe ori, fetele nu erau deloc trimise la școală. Copiii erau folosiți ca forță de muncă la munci agricole sau munci meșteșugărești, părinții neputându-și permite să-și trimită în același timp la școală fii și fiicele. Deși existau destul de puține persoane cu studii superioare, acestea erau totuși destul de numeroase: de multe ori teologii și juriștii trebuiau să aștepte doisprezece ani până obțineau în sfârșit un post de pastor sau judecător – și de multe ori, aceștia nu aveau voie să se căsătorească și să-și întemeieze o familie. Țările agrare sărace nu aveau nevoie de persoane cu studii superioare și nici nu le-ar fi putut hrăni.
Educația este un drept fundamental, dar abia capitalismul a creat destule locuri de muncă, care să necesite personal calificat. În prezent, în Germania, peste 50% dintre absolvenții de liceu dau și bacalaureatul, fetele depășind un pic băieții.[16] Revoluția educațională nu a cuprins însă doar elevii de liceu: educația tuturor copiilor este mai lungă și mai bună față de ce ar fi fost imaginabil cu 100 de ani în urmă.
Totuși, trebuie să recunoaștem, că nu toții copiii se bucură de aceleași oportunități. Originea lor influențează într-o mare măsură alegerea tipului de studii. Probabilitatea ca tinerii care aparțin clasei muncitoare să meargă la facultate este destul de mică, în timp ce copiii persoanelor cu studii superioare aleg aproape mereu această cale.[17]
Capitalismul este departe de a fi un paradis și în nici un caz nu a eliminat toate disparitățile. Totuși, elementul nou este faptul că aceste dezavantaje pot fi cel puțin contestate. Problema egalității apare doar odată cu prosperitatea societății. Fie că este vorba de egalitatea de șanse a copiilor clasei muncitoare, a femeilor, a homosexualilor, a persoanelor cu dizabilități sau a imigranților – aceste drepturi au o șansă, doar dacă există prosperitate.
Cât timp o societate este săracă, conducătorii nu se pot îmbogăți decât prin exploatarea supușilor. Este vorba de un brutal joc cu sumă nulă: cei puternici își însușesc bunurile care sunt în număr insuficient, lăsându-i astfel pe restul cu mâinile goale. Cu toate acesta, atunci când economia este în creștere, această luptă cot la cot nu mai este necesară. Câștigurile sunt suficient de mari, pentru toată lumea. Inegalitatea se menține, iar bogații devin și mai bogați – dar și oamenii de rând se bucură de beneficii. Nu mai este necesar ca elitele să subjuge poporul cu forța.[18]
Astfel, democrația s-a putut impune doar odată cu avansul industrializării. Votul universal a for introdus în Germania și Austria în 1918, de același lucru s-au bucurat și bărbații din Marea Britanie, în timp ce toți cetățenii britanici s-au putut bucura de dreptul de vot începând cu 1928. [19] Elveția a fost un caz special: acolo bărbații s-au bucurat de dreptul de vot încă din 1848, pe când acest drept s-a introdus oficial pentru femei abia în 1971. [20]
Cu toate acestea, ar fi greșit să concluzionăm invers. Democrațiile se dezvoltă doar atunci când există prosperitate, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că o țară industrializată este totodată și democratică. China este un exemplu în acest sens: venitul pe cap de locuitor este aproape la nivelul celui din Australia în 1990[21] – cu toate acestea, Partidul Comunist Chinez nu dă semne că ar pierde puterea.
Exemplul Chinei arată totodată ajungerea capitalismului în sudul global, nelimitându-se la tradiționalele țări industrializate. Speranța de viață crește semnificativ chiar și în țările sărace: nou-născuții din partea de sud a continentului african au în ziua de azi mai multe șanse să atingă vârsta de cinci ani, față de copii care se nășteau în Anglia în 1918. Indienii trăiesc acum în medie mai mult decât trăiau scoțienii în 1945 – deși nu sunt nici pe departe atât de bogați ca britanicii acelor timpuri.[22]
Progresul global este impresionant: în ultimii 20 de ani, sărăcia extremă la nivel mondial s-a înjumătățit, 80% din copiii zilelor noastre sunt vaccinați și 80% dintre familii au acces la electricitate. „Acestea sunt realizări impresionate” recunoaște și ecologista Luisa Neubauer.[23]
Aceste povești de succes nu pot ascunde totuși faptul că inegalitatea în lume este încă extrem de mare și că oamenii nu beneficiază în mod egal de capitalism. Să începem cu Germania: aici sutimea cea mai bogată, adică cei mai bogați unu la sută, deține 33% din avuția națională. Cei mai bogați 10% dintre cei mai bogați dețin împreună un remarcabil procent de 64%. Acest lucru nu lasă prea mult pentru clasele mai sărace; jumătatea inferioară deține doar 2,3 % din avuția națională. [24]Germania este o societate împărțită pe clase, deși mulți germani consideră că aparțin unei „clase de mijloc nivelate”.
Diferențele între statele individuale sunt și mai mari. Speranța de viață a crescut semnificativ la nivel mondial, dar unele țări au rămas în urmă. Încă există state în care peste 10% dintre nou-născuți nu ating vârsta de cinci ani. Printre acestea se numără Nigeria, Ciad sau Sierra Leone. De cele mai multe ori, sugarii nu sunt victime ale unor agenți patogeni exotici, ci ale unor boli banale, cum ar fi diareea sau malaria, care sunt ușor de tratat.[25]
La prima vedere, pare ciudat că țările din sudul global se confruntă cu mari dificultăți în a ajunge din urmă țările industriale tradiționale. O idee evidentă ar fi aceea de a copia pur și simplu tehnologiile existente: Germania câștigă, după cum se știe, sume considerabile din automobilele de lux – atunci de ce nu își fabrică Bangladeshul pur și simplu propriile linii de producție și nu exportă vehicule de lux?
Capitalismul este complex. Cel mai bun mod de a-l înțelege este de a începe cu începutul și de a ne întoarce la originile acestuia, și anume Anglia, în jurul anului 1760.
[1] Nemții se îndoiesc de capitalism În: faz. net, 21. 1. 2020.
[2] Osterhammel, p. 193. În acea perioadă, Irlanda a fost cea mai afectată: dacă în 1841 mai locuiau acolo 8,2 milioane de oameni, în 1901 mai erau doar 4,5 milioane. Cel puțin un milion au murit de foame, iar restul au emigrat în America sau Anglia.
[3] Osterhammel, p. 302.
[4] Deaton, p. 82 și urm. și 93. Abia după 1750, speranța medie de viață a nobilimii engleze a crescut semnificativ: în 1850, aceasta era deja de 60 de ani. Britanicii obișnuiți au atins aceeași speranță de viață abia în 1930.
[5] Deaton, p. 148.
[6] În 2016, speranța de viață a femeilor din Germania era în medie de 67,3 ani, iar cea a bărbaților de 65,3 ani.
[7] Pinker, pag. 82, Welzer, pag. 22.
[8] Pinger, pag. 251.
[9] Calculatorul utilizat pentru misiunea Apollo putea procesa între 50 000 și 100 000 de instrucțiuni pe secundă. Un smartphone puternic din 2022 poate procesa între opt și 16 milioane de instrucțiuni pe secundă. Astfel, acesta este de 160 000 de ori mai rapid (calcul de Jörgen Pisarz).
[10] Pinker, pag. 251.
[11] Chang, 2011, pag. 31.
[12] Samtleben, pag. 141.
[13] Pentru mai multe informații despre viața și opera lui Karl Marx, vezi Herrmann 2018, pag. 75 și urm.
[14] Acest citat îi este atribuit marxistului american Frederic Jameson (Malm 2016, pag. 278).
[15] Primul liceu de fete din Prusia a fost înființat în 1903, în Köln.
[16] Biroul Federal de Statistică, Anuarul statistic 2019, pag. 88.
[17] Biroul Federal de Statistică, Anuarul statistic, 2019, pag. 93.
[18] Maxton, pag. 28 și urm.
[19] Între 1918 și 1928, puteau vota doar bărbații, cu vârsta de peste 30 de ani și care aveau un venit minim.
[20] Un caz special îl reprezintă și coloniile din SUA, Australia sau Canada: acestea au fost democrații de la bun început, pentru că acolo toți imigranții s-au perceput ca fiind egali.
[21] Rosling, p. 201. Această comparație este ajustată la puterea de cumpărare, drept urmare ia în considerare cât se poate cumpăra în mod real cu o unitate monetară în respectivele țări.
[22] Deaton, pag. xi și 101. Venitul pe cap de locuitor în India este aproape la fel de mare ca cel din Marea Britanie, în 1860.
[23] Neubauer/Reppening, pag. 164, Similar și Raworth, pag. 4 și urm.
[24] Bach/Thiemann/Zucco, pag. 21.
[25] Deaton, pag. 102.
