Descriere
Ovidiu Slavu a fost educat sub comunism, precum mulți dintre noi, dar, pasionat de istorie fiind, a ales să supună informația filtrului propriului discernământ. Suita de eseuri pe care o prezintă cititorului în volumul de față reprezintă o călătorie fascinantă în istoria noastră, dar ne oferă totodată și spectacolul incitant al modului în care un individ interiorizează și analizează probleme de natură istorică, maniera în care se raportează la acestea și zbuciumul intelectual firesc ce rezultă de aici. Cartea lui Ovidiu Slavu este o analiză lucidă, echilibrată dar pasionantă, deseori polemică, a unei lungi serii de tematici din istoria românilor, care ilustrează cu onestitate tocmai bagajul spiritual și intelectual cu care rămânem după scrierea sau învățarea istoriei. Este un traseu al redescoperirii, al respingerii clișeelor și al efortului de înțelegere, de raportare prin contextualizare și comparație la evenimente definitorii din trecutul nostru.
Deși „educat în comunism”, Ovidiu Slavu nu este victima unei educații istorice părtinitoare de tip comunist, ci viziunea sa este mai degrabă produsul dilemelor firești cu care ne confruntăm cu toții, mai ales aceia dintre noi născuți sau maturizați la pragul a două epoci și care deseori simt că nu se pot identifica cu niciuna. Fiind martorii unor transformări istorice de anvergura celor cunoscute de societatea românească în ultimele decenii, martori și participanți la efortul de redefinire a sistemului de principii și valori în care trăim, deseori cea mai bună opțiune nu este adeziunea oarbă, cât mai degrabă interogația. Ovidiu Slavu face aceasta, se întreabă, se revoltă, interiorizează, oscilează între dezamăgire și entuziasm și, prin toate acestea, călătoria sa este mărturie a eforturilor pe care trebuie să le depunem cu toții pentru a redefini societatea în care trăim, pentru a identifica un sens și a putea trage învățăminte.
dr. Cezar Stanciu
Cuprins
Cuvânt înainte. 9
România. Scurtă explicație doctrinară. 11
Ce-i mână pe ei în luptă?. 17
Flacăra nestinsă. 27
Haiducul 65
Pe drumul lui 73
Trădătorii nu au parte de milă. 83
Deschizătoarea de drumuri 97
Cavalerii fără frică și fără prihană. 109
Mărul discordiei 123
Irepetabilul Bălcescu. 133
Prima răscoală. 145
Un dezastru ciudat 153
Un luptător înverșunat 163
Lumini într-un secol întunecat 169
Întoarcerea la origini 177
Gestul fatal 187
Un model controversat?. 193
Pribegia lui Vlad Țepeș. 205
Mareșalul Antonescu. 213
Fotografii din colecția autorului 221
Prefață de Cezar Stanciu
Orice regim politic totalitar, cum a fost și cel comunist, apelează deseori la istorie pentru a-și susține pretențiile ideologice și ambițiile de transformare a societății, invocând argumente istorice selectate în mod părtinitor pentru a construi o anumită narațiune auto-justificativă. Din acest punct de vedere, învățarea istoriei „sub comunism” implică riscul de a obține o imagine denaturată cu privire la noi înșine și la societatea în care trăim. Nu este însă neapărat cazul cu autorul acestei cărți.
Imaginea pe care ne-o formăm despre societatea în care trăim și modul în care ne raportăm la trecutul nostru, adică în fond construirea identității naționale, sunt toate rezultatele unui proces mult mai complex. Individul, în ciuda asaltului ideologic și politic la care este supus sub un asemenea regim, în ciuda accesului restricționat la informație, posedă discernământ și va avea dintotdeauna capacitatea deplină a propriei rațiuni și a simțului critic ce derivă în mod natural din aceasta. Refuzul de a apela la rațiune și simț critic nu reprezintă neapărat un succes al îndoctrinării, cât mai degrabă comoditatea minții proprii. Pentru că altminteri, individul care alege să judece, să analizeze critic stereotipurile, prejudecățile sau clișeele prefabricate transmise de aparatul de propagandă al unui regim totalitar va avea întotdeauna ocazia să răzbată dincolo de barierele informaționale și de construcțiile ideologice.
Este cazul cu autorul lucrării de față. Ovidiu Slavu a fost educat sub comunism, precum mulți dintre noi, dar, pasionat de istorie fiind, a ales să supună informația filtrului propriului discernământ. Suita de eseuri pe care o prezintă cititorului în volumul de față reprezintă o călătorie fascinantă în istoria noastră, dar ne oferă totodată și spectacolul incitant al modului în care un individ interiorizează și analizează probleme de natură istorică, maniera în care se raportează la acestea și zbuciumul intelectual firesc ce rezultă de aici. Cartea lui Ovidiu Slavu este o analiză lucidă, echilibrată dar pasionantă, deseori polemică, a unei lungi serii de tematici din istoria românilor, care ilustrează cu onestitate tocmai bagajul spiritual și intelectual cu care rămânem după scrierea sau învățarea istoriei. Este un traseu al redescoperirii, al respingerii clișeelor și al efortului de înțelegere, de raportare prin contextualizare și comparație la evenimente definitorii din trecutul nostru.
Deși „educat în comunism”, Ovidiu Slavu nu este victima unei educații istorice părtinitoare de tip comunist, ci viziunea sa este mai degrabă produsul dilemelor firești cu care ne confruntăm cu toții, mai ales aceia dintre noi născuți sau maturizați la pragul a două epoci și care deseori simt că nu se pot identifica cu niciuna. Fiind martorii unor transformări istorice de anvergura celor cunoscute de societatea românească în ultimele decenii, martori și participanți la efortul de redefinire a sistemului de principii și valori în care trăim, deseori cea mai bună opțiune nu este adeziunea oarbă, cât mai degrabă interogația. Ovidiu Slavu face aceasta, se întreabă, se revoltă, interiorizează, oscilează între dezamăgire și entuziasm și, prin toate acestea, călătoria sa este mărturie a eforturilor pe care trebuie să le depunem cu toții pentru a redefini societatea în care trăim, pentru a identifica un sens și a putea trage învățăminte.
Cezar Stanciu
România. Scurtă explicație doctrinară
Educat în regimul comunist, nu aveam de unde să aflu despre doctrinele politice. Pe atunci, partidul domina totul, exista un singur ideal: societatea socialistă multilatâtata”, cum zicea un coleg. În 1990, am auzit prima oară termenii de „stânga” și „dreapta”, ca orientări doctrinare, și am început să mă interesez, avid de informație. Guvernanții regimului liber nu mi-au fost de niciun folos, educația civică a lipsit și continuă să lipsească. Ceea ce am acumulat a fost rodul unui efort pe cont propriu. A ieșit un proiect de dezbatere sau poate o informație utilă, dar nu o prelegere. Nu e cazul să mă dau rotund.
Termenii de „stânga” și „dreapta” provin de la Revoluția Franceză din 1789-1794. La ședințele Adunării Naționale Constituante, alcătuite după căderea Bastiliei, reprezentații stării a treia (burghezia), ce doreau înlocuirea sistemului feudal, s-au așezat în stânga sălii. Iar reprezentanții primelor două stări generale (clerul și nobilimea), care voiau menținerea feudalismului, la dreapta încăperii. Istoria avea să consacre „dreapta” ca orientarea ce urmărește menținerea unui sistem instaurat, iar „stânga” – direcția ce are ca finalitate schimbarea acelui sistem. Uimiți, englezii trebuie să-i mai fi înjurat o dată pe rivalii lor istorici: ei făcuseră aceeași revoluție burgheză cu mai bine de 100 de ani înainte, dar nu aveau gustul francezilor pentru etichetă.
Schimbarea de sistem odată realizată, înlocuirea feudalismului prin regimul burghez sau capitalist, a plasat burghezia la dreapta. Logic, urmărea de acum păstrarea capitalismului. Burghezia se va regăsi cel mai bine în liberalism, principalul promotor al libertății individuale, al dezvoltării neîngrădite, al comerțului liber, sau pe scurt, al civilizației profitului. Clerul și nobilimea, proprietarii de pământ, au rămas tot la dreapta, constatând că regulile noului joc sunt în favoarea lor, proprietatea putea fi exploatată în câștig. Ei vor fi cu precădere adepții conservatorismului, punând accentul pe tradiție, ierarhie, autoritate și, firește, dreptul la proprietate. Atunci, cine a ocupat stânga?
Cele trei stări generale din Franța, la 5 mai 1789, înainte de căderea Bastiliei. (credit foto: wikipedia)
Avându-și rădăcinile tot în Revoluția Franceză, sau mai degrabă în gândirea utopică a lui Charles Fourier și Pierre-Joseph Proudhon (teoreticieni francezi), înainte de Marx și Engels, socialismul, comunismul (și mai apoi social-democrația) au vizat, în esență, sfârșitul exploatării omului de către om și al civilizației profitului, luptând împotriva capitalismului burghez și al răului său primordial, goana după bani. Aceste doctrine s-au „lipit” imediat de clasa recent apărută, muncitorimea, la începutul secolului XIX, și au purtat stindardul stângii.
Astăzi, după două secole de istorie, ne aflăm în aceeași așezare, sau în același model. S-a dovedit că democrațiile libere, forma modernă a capitalismului, reprezintă cea mai bună orânduire. Cu nuanțe și după evoluții firești, liberalii și conservatorii ocupă dreapta spectrului politic, având la bază principiile inițiale, formatoare. Stânga s-a „îndulcit”, nu mai caută societatea fără clase și dictatura proletariatului, recurgând, cu precădere, la măsuri de protecție socială pentru cei mulți. Și asta doar din cauză că a fost defavorizată de experimentul comunist.
Înainte ca stânga să ajungă la putere în țările vestice, bolșevicii au reușit să schimbe capitalismul în Rusia cu ceva care s-a dovedit a fi o utopie sângeroasă. Teoretic, în regimul lui Lenin și Stalin, comuniștii deveniseră de dreapta, dar folosirea acestei categorisiri e un nonsens, din moment ce la stânga nu mai era nimeni, toate celelalte partide au fost proclamate reacționare și eliminate (lichidate fizic). Practic comunismul rusesc s-a dovedit de extremă stânga, specificul extremelor, de orice natură, fiind anihilarea tuturor opozanților. Modelul sovietic a fost replicat cu același „succes” în alte țări, din păcate și la noi, iar China de astăzi nu convinge, fiindcă performanțele ei actuale se sprijină tot pe mecanisme de piață concurențială, pe capitalism. Din păcate pentru stânga, lovitura dată la propria temelie de către regimul de la Moscova a dus tot mai frecvent la aprecierea care o trage în jos ca o piatră de moară: „Când conflictele de clasă ajungeau să se potolească, din când în când, guvernul stângii reprezenta mereu – în spiritul dreptei, al conservatorilor, al oamenilor din noul val liberal – în cel mai bun caz, generozitatea iresponsabilă și, în cel mai rău, escrocheria hoților autoritari” (Jean Daniel, ziarist francez de stânga, în volumul Religiile unui președinte).
La noi capitalismul s-a instaurat după venirea lui Carol I pe tronul Principatelor Unite. În acea perioadă de tranziție, cu o burghezie incipientă și cu o preponderență feudală, nu e de mirare că celor mai înverșunați dintre liberali li s-a spus „roșii” (stânga, dornică de răsturnare, a fost asociată și cu cea mai tare dintre culori). În România modernă, între 1866 și 1947, după triumful capitalismului (un fel de a spune, dacă ne luăm după teoria formelor fără fond a lui Maiorescu), cunoașteți probabil că am avut o stângă apatică. Veți fi poate surprinși să aflați că nici cine știe ce manifestări de dreapta nu am avut. Liberalii au fost susținătorii unui dirijism economic feroce și al protecționismului, care să le asigure dominația asupra sistemului bancar și a celor mai profitabile întreprinderi de stat. Iar național-țărăniștii, deși campioni în materie de investiții de capital străine (politica porților deschise), aveau ca ideologie cooperatismul în agricultură (viabilitatea gospodăriei țărănești mici, familiale, era fundamentul doctrinei politice a statului țărănesc); cooperativele, de credit, de producție și de consum, aveau scopul de a permite țăranilor să obțină controlul tuturor verigilor între ei înșiși și piața mondială. În aceste condiții, cred că îmi pot explica de ce în ultimii 30 de ani s-a aplicat în România o singură doctrină (scuzați găselnița): bălmăjismul.
5 iulie 2020, Ovidiu Slavu
