Introducere
Introducere
Într-o carte-interviu publicată în anul 2010, istoricul Kemal H. Karpat mărturisea că cea mai puternică amintire a perioadei din viața sa petrecută în România a fost emigrarea unui grup de familii din satul său natal Armutlu (azi Turda, județul Tulcea), în anul 1935. În ziua în care grupul se pregătea să plece, înainte de a porni spre portul Constanța unde urmau să se îmbarce pe vaporul a cărui destinație era Turcia, liderul grupului, hogea Salim, imamul din Babadag, a ținut un discurs în fața locuitorilor români și bulgari care se adunaseră să îi conducă. Acesta a spus că au trăit în Dobrogea cu toată lumea în frăție, că pământul acestei zone a devenit parte a ființei lor și că își părăsesc patria pentru a se întoarce în propria țară. La final, toți și-au ridicat pălăriile în semn de respect pentru oameni și locuri. Apoi, „au pornit la drum dar, încet-încet (…) caii parcă nu voiau să meargă, pașii erau făcuți fără tragere de inimă, cu greu, de ziceai că nu vor să plece din acele pământuri. Grupul a început să iasă ușor-ușor din satul nostru, din pământurile noastre. Câinii lătrau, nici ei nu voiau să plece. (…) Au început să meargă spre Constanța de parcă o făceau forțat, cu căruțele scrâșnind, cu caii împotrivindu-se, cu femeile plângând, cu copiii care plângeau și jeleau, cu bărbații care aveau capetele plecate încercând să nu se uite în urmă. (…) Chiar lângă mezarlâc (n.n. cimitirul musulman), ca și când cineva ar fi dat un ordin, s-au oprit toate căruțele. Toți au coborât, de la copii la bătrâni s-au întors spre mezarlâc și, deschizându-și palmele, s-au rugat. (…) Apoi, seara, acele case pline de viață au rămas întunecate și goale. Imediat au sosit bufnițele care au scos strigăte de jale de parcă cineva ar fi murit. O perioadă, câinii care plecaseră cu emigranții s-au întors la locurile lor. S-au întors acasă și lătrau în căutarea stăpânilor. Însă stăpânii lor se îndreptau spre Anatolia. Au lătrat, au lătrat, au lătrat, dar nimeni nu le-a deschis ușa, nu le-a dat de mâncare. Zona era pustie. Apoi s-au întors pe drumul din care veniseră și au încercat să ajungă din urmă căruțele care plecaseră. Unii au ajuns, alții au murit pe drum. Nici câinele nu vrea să își părăsească patria, locul în care s-a născut. Dar omul!?!”[1]
Această imagine evocată de Kemal Karpat putea fi întâlnită în aproape toate satele dobrogene locuite de turci și tătari în toată perioada de după 1878 până la Al Doilea Război Mondial. Emigrarea spre Imperiul Otoman și mai apoi spre Republica Turcia a turcilor și tătarilor a fost un fenomen cu implicații profunde în societățile, economiile și viețile politice ale României și Turciei, dar și în structura comunității turce și tătare. Cu toate acestea, nu există până în prezent nici o analiză serioasă a fenomenului.
Momentul emigrării familiilor din sat l-a marcat atât de mult pe Kemal Karpat încât, studierea acestui fenomen în general a devenit principala sa preocupare. Mai târziu, el însuși un emigrant din România în Turcia, și apoi în Statele Unite, istoricul cu origini dobrogene a devenit unul dintre cei mai importanți specialiști în studiul emigrărilor. Ajuns la maturitatea vieții sale profesionale, acesta avea să afirme fără rețineri că migrația este cel mai important fenomen care a influențat istoria omenirii.[2]
Numeroasele lucrări și metode de a aborda locul acestui fenomen în istoria omenirii vin să întărească afirmația istoricului Kemal Karpat. Cea mai simplă definiție este „deplasarea de la locul de origine la locul în care se dorește să se ajungă”. Dar aceasta este o descriere tehnică, ce nu ține cont de toate dimensiunile fenomenului.[3] De altfel, stabilirea unei definiții complete este aproape imposibilă din cauza variabilelor ce țin de timp, spațiu și cauzele fenomenului.[4] O soluție poate fi încadrarea temporală și contextualizarea fenomenului. Astfel, chiar dacă omenirea s-a aflat tot timpul în mișcare în căutarea de noi oportunități, pentru a scăpa de sărăcie, conflicte sau degradarea mediului înconjurător, migrația a căpătat un nou caracter odată cu expansiunea Europei în secolul al XVI-lea, ca urmare a marilor descoperiri geografice și a Revoluției Industriale din secolul al XIX-lea, care au pus în mișcare un transfer masiv al populației din mediul rural în cel urban și dincolo de frontiere.[5]
Emigrarea a căpătat sensul folosit în acest volum tot în secolul al
XIX-lea, când au fost scoase în evidență și acceptate la nivel internațional suveranitatea statelor-națiune asupra teritoriilor pe care și le-au însușit prin puterea lor politică și a locuitorilor acestora.[6] Astfel, au fost trasate granițele naționale, iar persoanele au început să fie privite ca „străini” sau „compatrioți”. În acest sens, emigrarea internațională a căpătat un aspect politic la sfârșitul secolului al XIX-lea, când imperiile din Europa au început să decadă, și a devenit parte a politicilor în timpul secolului al XX-lea.[7]
Mișcările de populații motivate de dorința liderilor statelor naționale de a scăpa de problemele pe care le creau sau le-ar fi putut crea minoritățile, mai ales în situațiile în care acestea erau majoritare într-o regiune, au fost o caracteristică în Europa secolului al XX-lea. Această „fantezie a neamestecului etnic”[8] a avut de cele mai multe ori un caracter forțat, fiind o consecință a deciziilor și înțelegerilor luate din capitalele statelor dornice să își asigure frontierele.
Deloc întâmplător, ideea unui transfer al populațiilor a fost pentru prima oară propusă ca soluție pentru rezolvarea Chestiunii Orientale. Astfel, în 1898, Dr. Mehmet Emin Efendi, pseudonimul folosit de Siegfried Lichtenstäedter, un evreu german care va pieri în lagărele naziste, a publicat lucrarea Die Zukunft der Türkei (Viitorul Turciei). Arătând că, ținând de posesiunile sale europene, atunci Tracia, Macedonia, Epir, Albania și Insulele Egee, Imperiului Otoman nu are cum să iasă învingător, propunea ca acesta să se retragă în Anatolia și, ca celelalte națiuni europene, să își construiască propriul stat național modern. Dar, pentru ca acesta să fie viabil, Lichtenstäedter arăta că populația trebuie să fie una omogenă, fără creștini. Soluția nu era eliminarea acestora cu forța, ci „emigrare voluntară”, prin oferirea de compensații materiale.[9] Lichtenstäedter a fost un vizionar al ideii că mai bine „muți populațiile decât granițele”.[10] Cu toate acestea, nu există niciun indiciu că cineva s-ar fi inspirat din lucrarea lui în plănuirea schimbului de populații dintre Turcia și Grecia[11] sau oficialii de la Ankara i-au ascultat sfatul în demersul lor de construcție identitară în primii ani de după fondarea Republicii. Resorturi mult mai complexe au stat la baza politicilor promovate de aceștia.
Schimbul de populație dintre Turcia și Grecia, parafat la Lausanne, a fost interpretat ca un succes atât de liderii celor două țări, cât și de opinia publică internațională, mai ales că a făcut posibilă apropierea a doi foști rivali. Acesta a fost un imbold pentru oficialii kemaliști să își continue proiectul de construcție națională. O parte importantă a acestui proiect a fost emigrarea pe care, chiar dacă în anumite momente au încurajat-o, de cele mai mult ori au fost nevoiți să o accepte, fiind puși în fața faptului împlinit. În perioada republicană timpurie au fost puse bazele „statului-națiune”.[12] Emigrarea a fost un factor important în construirea „statului-națiune” de la fondare până în zilele noastre. Turcia „a fost creată, s-a schimbat și a devenit statul național de astăzi ca urmare a emigrărilor.”[13] „Un stat națiune și mai multe emigrări” este formula prin care poate fi definită Turcia modernă.[14]
În opinia unor specialiști, „așezarea populațiilor aduse din afara Turciei” era unul dintre pilonii politicii demografice a autorităților turce de a „elimina populația neturcă”. Primul erau reașezările forțate din interiorul țării.[15] Aducerea emigranților din țările balcanice a fost interpretată în aceeași cheie a politicii demografice prin care se urmărea asigurarea „suveranității politice și economice a turcilor” și de alți autori.[16] Totuși, o lucrare recentă propune, pe bună dreptate, o nouă cheie de interpretare a emigrării din statele balcanice în Turcia și a politicilor oficialilor de la Ankara față de așezările de populație din teritoriul turc. Astfel, istoricul Ramazan Hakkı Öztan demonstrează într-un studiu că politicienii turci nu au încurajat emigrările populațiilor turce musulmane din statele balcanice împotriva kurzilor sau a altor populații, ci ca urmare a temerilor față de politicile revizioniste, în mod special ale Italiei și Bulgariei. De aceea, emigranții din țările balcanice au fost așezați nu în zonele locuite de kurzi, ci în zonele pe care Roma și Sofia le puteau revendica.[17]
În ciuda ponderii în procesul de construire a unui stat național și a dorinței oficialilor kemaliști de a tăia legăturile cu trecutul, emigrarea musulmanilor din Balcani, și implicit a turcilor și tătarilor din România, în perioada interbelică, trebuie privită ca o continuare a fenomenului care a debutat odată cu retragerea otomană din peninsulă. Istoricul Ahmet Tașğın pleacă de la ideea că Republica Turcia nu este în niciun fel continuatoarea sau moștenitoarea Imperiului Otoman, ea fiind un „stat nou fondat în baza unui program naționalist.” În opinia acestuia, „Republica Turcia este la fel de otomană ca celelalte state balcanice”.[18] Tașğın argumentează că, prin felul în care au organizat procesul de emigrare, oficialii de la Ankara nu s-au diferențiat deloc de cei din România sau Bulgaria, și prin politicile naționaliste implementate, nu au făcut decât să „schimbe, voluntar sau cu forța, vechile tradiții, limbă-dialect, cultură populară și credințe”[19] ale emigranților. Teza lui Ahmet Tașğın este aceea că emigranții au fost mai întâi victimele țărilor din care au plecat și mai apoi au avut de suferit din cauza măsurilor luate de elitele turce republicane. În ambele cazuri, în opinia acestuia, vinovată a fost ruperea de trecutul otoman și procesul de construcție a statului-națiune.
Totuși, emigrarea din România în Turcia a turcilor și tătarilor ar trebui privită mai degrabă ca o continuare a „balkanlașma göçleri” (emigrările de balcanizare). Cercetătorul turc İlhan Tekeli folosește acest termen pentru a desemna emigrarea musulmanilor din Balcani spre Imperiul Otoman ca urmare a restrângerii granițelor acestuia și apariției statelor naționale.[20] Chiar dacă Republica Turcia a fost fondată pe principii total diferite de ale Imperiului Otoman, comunitățile musulmane din Balcani erau, de fapt, rămășițele imperiului. Atatürk nu a fost pentru turcii din peninsula balcanică cel care a distrus Imperiul Otoman, ci persoana care a creat un stat care le putea reda prestigiul și oferi protecție.
Istoriografia turcească a împărțit tipurile de emigrare din Balcani spre Turcia în funcție de cauze. Nu întâmplător, această abordare a debutat la începutul Războiului Rece, în contextul în care, din cauza presiunilor la care autoritățile de la Sofia îi supuneau, mulți turci din Bulgaria au căutat protecție între granițele turcești. Astfel, Yılmaz Altuğ a identificat „emigrări obligatorii” și „emigrări opționale”. În opinia lui Altuğ, în prima categorie sunt incluse cazurile în care populația turcă a emigrat ca urmare a presiunilor la care era supusă sau a condițiilor care făceau imposibilă rămânerea în teritoriul de baștină, în acest caz fiind dat exemplul schimbului de populații cu Grecia. În cea de a doua categorie, din care face parte și emigrarea turcilor și a tătarilor din România, deși istoricul turc nu specifică în mod clar, lasă se înțeleagă că fac parte situațiile în care comunitatea nu a fost supusă unor condiții potrivnice, alegând să se îndrepte spre teritoriul turc din propria inițiativă.[21]
Istoriografia românească a inclus fenomenul mult mai devreme în categoria „emigrării voluntare”. În 1943, Dimitrie Gherasim menționa că, prin convenția din 1936 cu privire la emigrarea turcilor din România în Turcia, s-a reglementat „o emigrare voluntară și nu un schimb sau transfer obligatoriu”.[22] De altfel, emigrarea turcilor și tătarilor din România în Turcia a avut loc până când oficialii de la București au pus în aplicare planuri „de purificare a națiunii” prin dislocări forțate de populație și epurări etnice.[23] În acest sens, emigrarea din România în Turcia nu a fost inclusă nici în eforturile unor cercetători din Balcani de a reinterpreta mișcările de populație din această zonă. În opinia acestora, începând cu secolul al XIX-lea, odată cu formarea statelor naționale în Balcani, a fost început și un proces de „purificare a națiunii care implica și ingineria demografică”, în acest sens folosindu-se emigrarea forțată sau alte metode „mai crude de curățare etnică”.[24] Sigur că emigrarea turcilor și tătarilor din România în Turcia a fost o consecință, dar și o cauză a unei migrații pe plan intern. În România au fost așezați români din Vechiul Regat în Dobrogea, în timp ce în Turcia a avut loc un proces de așezare a populațiilor nomade. De asemenea, oficialii de la București au încercat să implementeze o politică de așezare a aromânilor din Peninsula Balcanică. Aceasta nu a fost însă în detrimentul turcilor și tătarilor din România, ci al bulgarilor. Au existat abuzuri ale autorităților, dar acestea nu au fost parte a unei politici coordonate. Au existat chiar dezbateri la nivelul oficialilor români, existând păreri care s-au opus permiterii turcilor și tătarilor să emigreze. Mai mult decât reaua voință, putem spune că de vină a fost incapacitatea oficialilor români de a rezolva problemele cu care se confrunta comunitatea turcă și tătară. La asta s-a adăugat și lipsa de interes, incapacitatea unei părți a comunității musulmane de a-și cere drepturile și a se integra, preferând să emigreze spre Turcia.
Interes pentru emigrarea turcilor și tătarilor din România în Turcia, în perioada interbelică, a existat încă de când acest fenomen a început să se manifeste. Nu este lipsit de sens că, de atunci până în zilele noastre, emigrarea a preocupat mult mai mult istoriografia turcească decât cea românească. Asta se datorează locului pe care îl are emigrarea în istoria Turciei, care din această perspectivă poate fi numită „tărâmul migrației diverse”.[25]
O primă lucrare dedicată emigrării turcilor și tătarilor din România în Turcia a apărut în 1935. Despre autor, Mustafa Tunalı, știm că era avocat, iar după nume (Tunalı înseamnă Dunăreanu), putem bănui că emigrase din Dobrogea sau Deliorman. Faptul că a apărut în 1935, când se negocia o înțelegere cu privire la emigrare între România și Turcia, și că turcii din Dobrogea sunt prezentați ca emigranți ideali pentru statul turc datorită calităților lor, ne face să credem că este mai degrabă o încercare de a-i convinge pe oficialii turci și societatea turcească că emigranții din România nu vor fi o problemă, ci un factor benefic. Ideile principale pe care Tunalı le avansează sunt: turcii din România nu emigrează pentru facilitățile oferite de statul turc; ei își doresc să plece din Dobrogea pentru că sunt admiratori ai reformelor kemaliste; sentimentele lor naționale sunt puternice; niciodată în istorie nu s-au răzvrătit politic; nu le place să trăiască sub stăpânire străină; pentru ei, turcii și turcitatea sunt mai presus de orice; sunt respectuoși față de stat și foarte muncitori; ascultă de sfaturile statului, nu se diferențiază deloc de turcii din Anatolia; se pot obișnui foarte ușor cu cooperativele plănuite de oficialii de la Ankara deoarece în România se discută deja despre acest sistem, nivelul analfabetismului este scăzut; aproape că nu există printre ei epidemii.[26]
Cu alte cuvinte, erau prezentați ca niște cetățeni ideali pentru oficialii de la Ankara. Pentru Tunalı, emigrarea acestora era „o necesitate”, iar în privința cauzelor face o distincție între administrația bulgară și cea românească. Acesta arăta că, spre deosebire de bulgari care au dus o „politică de asimilare forțată și dură”, românii au un nivel al culturii și abilitate administrativă superioare. Cu toate acestea, în opinia lui Tunalı, oficialii români s-au gândit să aducă în locul turcilor, propriii coetnici, pentru a întări granița cu Bulgaria, din această cauză expropriind 33% din proprietățile turcilor. În plus, în opinia lui Tunalı, turcii aveau de suferit și din cauza acțiunilor comitagiilor bulgari.[27]
Acțiunile comitagiilor bulgari, „care doreau să devină majoritari în regiune”, au fost principala cauză identificată și de partea română.[28] În România interbelică, însă, s-a scris despre emigrarea mai mult în presă și foarte puțin în volume omagiale sau dedicate istoriei Dobrogei, nefiind publicată nici o lucrare care să trateze direct acest subiect. De cele mai multe ori, aceste lucrări se rezumau doar să constate existența fenomenului. Spre exemplu, în volumul care marca cincizeci de ani de la intrarea Dobrogei între granițele românești, Constantin Brătescu scria: „Cu tot sprijinul și simpatia de care s-a bucurat din partea statului român, ea nu se poate ridica la nivelul unui factor de activitate și progres. Musulmanii emigrează din Dobrogea.”[29]
Importanța fenomenului emigrării turcilor și tătarilor din Dobrogea în Turcia a fost sesizată încă din perioada interbelică și de specialiștii străini. Astfel, în 1938, renumitul orientalist polonez Tadeusz Kowalski, care a vizitat Dobrogea și a publicat câteva studii despre turcii din regiune, a făcut o prezentare a consecințelor pe care emigrarea le are. Kowalski și-a îndemnat colegii să se ocupe de studierea populațiilor turcice din Dobrogea, arătând că „acest grup dispare cu o rapiditate terifiantă”.[30] În studiul său, specialistul polonez atrăgea atenția că, odată cu plecarea turcilor și tătarilor, dispare cultura materială a acestora, nu mai poate fi recreată structura socială, se pierd elemente de spiritualitate, fără a fi prezentate cauzele emigrării.[31]
Pentru istoricii turci, studiul emigrării populațiilor turce musulmane din Balcani spre Imperiul Otoman/Republica Turcia a început să capete interes la începutul Războiului Rece, în contextul preocupărilor pentru soarta turcilor din Bulgaria. Astfel, în 1968, a început să apară monumentala colecție de documente despre emigrarea turcilor din Balcani, editată de diplomatul Bilâl Șimșir.[32] Tot atunci, au început să fie făcute studii sociologice și statistice al căror scop era o mai bună cunoaștere a efectelor pe care le-au avut emigrările asupra societății turcești.[33]
Fenomenul a căpătat din ce în ce mai multă atenție la finalul Războiului Rece, când moștenirea otomană a început să fie revalorificată. Nu întâmplător, în aceeași perioadă, în Balcani, populațiile musulmane au fost implicate în conflicte care le amenințau chiar și existența fizică. Începând cu acest moment a început să crească numărul de lucrări care abordează cauzele și efectele emigrărilor spre Turcia. Tonul a fost dat de un cercetător stabilit în afara Turciei.[34] La început, cele mai multe studii au fost dedicate emigrărilor spre Imperiul Otoman[35], perioada republicană fiind tratată în mod special, în ultimele două decenii. Specialiștii din afara Turciei s-au preocupat și ei mai mult de emigrările cauzate de retragerea Imperiului Otoman.[36]
Cu toate că au existat volume dedicate emigrărilor din anumite țări balcanice[37], emigrările din România în Turcia nu au beneficiat până acum de o monografie. În Turcia, studii care fac referire la acest subiect au fost publicate în volume colective dedicate relațiilor româno-turce[38], fenomenului de emigrare în Turcia[39]. De asemenea, informații cu privire la emigrare mai sunt întâlnite în lucrări care tratează istoria comunității turce din Dobrogea în general[40], emigrările din Balcani în Turcia[41] sau în monografiile dedicate procesului de așezare din anumite regiuni ale Turciei.[42] O analiză profundă le lipsește și lucrărilor care abordează emigrarea din România în Turcia.[43] Ele se rezumă la folosirea presei turcești sau a documentelor disponibile în arhivele din Turcia. De asemenea, se concentrează mai mult pe eforturile depuse de oficialii turci pentru primirea emigranților, fără a explica suficient contextul în care aceștia au emigrat.
În istoriografia românească subiectul a fost chiar mai puțin abordat. Referiri la emigrarea turcilor și tătarilor au fost făcute în volume și lucrări dedicate istoriei Dobrogei[44], a turcilor și tătarilor din România[45], existând foarte puține articole scrise de istorici români care să abordeze doar emigrarea din România în Turcia.[46] Cele mai multe dintre aceste lucrări se rezumă să prezinte emigrarea ca un proces care exista pur și simplu, fără o analiză a cauzelor și a efectelor. În privința abordării, cu excepția lui Constantin Iordachi și a unor studii recent apărute despre istoria comunității turce și tătare, lucrările nu aduc nimic nou, ele fiind o reluare a ideilor promovate în perioada interbelică.
Un loc aparte în istoriografia problemei îl ocupă lucrările scrise de membri ai comunității turce și tătare care au emigrat din România în Turcia. Chiar dacă ele nu respectă de fiecare dată rigoarea științifică, pot fi o sursă bună de informații.[47]
Ceea ce aduce nou lucrarea „Emigrarea turcilor și tătarilor din România în Turcia între cele două Războaie Mondiale” este în primul rând o perspectivă a tuturor actorilor direct implicați: România, Turcia și comunitatea turcă și tătară. Acest lucru a fost posibil prin folosirea unor surse inedite în limbile turcă și română, a presei românești, turcești și a comunității.
În al doilea rând, am încercat să arăt că emigrarea din perioada interbelică este un proces ale cărui origini sunt mai vechi. Pentru tătari emigrarea a fost o soluție pentru a-și salva integritatea fizică și identitară după 1783, când Hanatul Crimeii a fost anexat de Imperiul Rus. Aceștia s-au stabilit în Dobrogea din cauza legăturilor culturale și politice apropiate pe care le aveau cu Imperiul Otoman. În contextul în care, odată cu retragerea otomană din Balcani, populațiile turce musulmane rămase în noile state naționale au fost supuse unui proces de migrație forțată, fără a mai aștepta să vadă ce atitudine vor avea oficialii de la București, turcii și tătarii din Dobrogea au ales să se îndrepte spre teritoriul otoman. După 1923, când a fost creată Republica Turcia, pentru comunitatea turcă și tătară din România, noul stat a fost privit ca protectorul ei, la fel ca Imperiul Otoman.
În al treilea rând, consultând sursele edite și inedite în cele două limbi[48], am încercat să ofer și o nouă cheie de interpretare. În acest sens, am încercat să demonstrez că „acțiunile bulgarilor”, unele abuzuri ale administrației locale sau propaganda turcă nu au fost singurele cauze care i-au determinat pe turci și tătari să emigreze, așa cum a susținut cea mai mare parte a istoriografiei românești, care a abordat (tangențial de cele mai multe ori) acest subiect, și că emigrarea nu poate fi explicată doar prin politicile de românizare ale oficialilor români sau atracția exercitată de Turcia kemalistă, așa cum au afirmat cei mai mulți dintre istoricii turci. Adevărul este la mijloc.
Pentru a înțelege emigrarea turcilor și tătarilor din România în Turcia, trebuie mai întâi înțeles contextul în care acest fenomen s-a produs. După 1918, oficialii României Mari s-au văzut puși în fața situației de a avea regiuni în care majoritatea nu o constituia etnicii români, ci minoritățile. Acesta a fost cazul, încă din 1913, și al Dobrogei de Sud unde românii erau a treia populație după bulgari și turci și tătari. Totuși, pentru elitele politice românești, bulgarii au fost percepuți ca o amenințare, și nu turcii și tătarii. Motivul era simplu, bulgarii se aflau la granița cu Bulgaria și cereau unirea regiunii în care trăiau cu „statul-mamă”. Autoritățile de la Sofia își întemeiau și ele revendicările teritoriale asupra Dobrogei de Sud, făcând apel la acest raport demografic. Turcii și tătarii, nemaiavând o graniță comună cu Turcia/Imperiul Otoman din care făcuseră parte și cu care se identificau, nu aveau cum să revendice teritoriul, mai ales că și Ankara își dezvoltase politica externă având la bază stabilirea de relații bune cu vecinii și nu numai. Astfel, turcii și tătarii au devenit un soi de aliați ai statului român în fața revendicărilor teritoriale bulgare, principala „misiune” a lor fiind aceea de a nu permite bulgarilor să reprezinte marea majoritate în regiune. De aceea, autoritățile române au încercat să oprească emigrarea, iar atunci când s-a pus problema semnării unei convenții cu Turcia, o parte a elitelor diplomatice și politice s-a opus. Totuși, în încercarea de a-și asigura majoritatea în Dobrogea de Sud, Bucureștiul a luat unele măsuri care indirect au afectat situația turcilor și tătarilor. Astfel, reglementarea proprietăților, felul în care au fost aplicate reforma agrară și procesul de colonizare, prin proasta lor gestiune, au contribuit la decizia turcilor și tătarilor de a emigra.
Nu poate fi negată incapacitatea oficialilor români de a rezolva unele dintre doleanțele comunității turce și tătare. Cel mai bun exemplu în acest sens este nereglementarea funcționării cultului musulman. Această situație a dus la sincope în ceea ce privește alegerea liderilor comunității și numirile în posturi. Cea mai mare problemă a fost imposibilitatea de a beneficia de un drept constituțional. Prin Constituția din 1923, musulmanii puteau avea un senator de drept în Parlamentul României. Din cauză că funcționarea cultului musulman nu era reglementată și, astfel, nu s-a putut alege un singur lider al comunității, nu au putut beneficia de acest drept. La asta s-a adăugat și starea economică generală proastă a României. Astfel, imposibilitatea de a mări salariile profesorilor și ale personalului de cult, degradarea școlilor și lăcașurilor de cult au fost factori care au contribuit la luarea deciziei de a emigra.
În ceea ce privește Republica Turcia, ea s-a aflat într-un proces de reconstrucție politică, economică și identitară. Elitele kemaliste au pus bazele unui stat nou, pe principii total diferite. Confruntându-se cu un deficit demografic, nu numai din perspectiva numărului, dar și a populației specializate, soluția pe care au găsit-o a fost primirea emigranților în primul rând turci, dar și musulmani de alte etnii, din Balcani. În plus, emigranții turci musulmani din Balcani au fost și o parte a proiectului de reconstrucție identitară și formare a unui stat-națiune. Elitele tinerei Republici și-au dorit să rupă legăturile cu Imperiul Otoman și, în locul unui imperiu multietnic care nu a rezistat în fața curentului naționalist, să creeze un stat național. Din politica pe care au avut-o cu privire la emigrare pot fi înțelese și principiile pe care s-au bazat. Astfel, chiar dacă a existat o dezbatere în acest sens, limba turcă nu a fost considerată un liant suficient. Mai importantă a fost religia. Spre exemplu, chiar dacă ministrul Turciei la București, Hamdullah Suphi Tanrıöver, a încercat să îi convingă pe oficialii de la Ankara să îi accepte și pe găgăuzi, populație turcică de confesiune creștin ortodoxă, cea mai mare parte a elitelor turce s-a opus. De asemenea, autoritățile turce au încurajat emigrarea turcilor și tătarilor specializați în anumite meserii și cu o stare financiară bună. Astfel, își doreau ca noii cetățeni turci să contribuie la dezvoltarea tinerei Republici. Asta nu a însemnat, însă, că au emigrat doar turci și tătari specializați în anumite meserii și cu o stare materială bună.
Pentru reliefarea tuturor acestor aspecte, lucrarea se bazează în primul rând pe o varietate de documente din arhivele românești, turcești și franceze. Astfel, au fost folosite documente de la T. C. Cumhurbașkanlığı Devlet Arșivleri Bașkanlığı Cumhuriyet Arșivi (BCA), T. C. Cumhurbașkanlığı Devlet Arșivleri Bașkanlığı Osmanlı Arșivi (BOA), T.C. Köstence Bașkonsolosluğu Arșivi, T.C. Dıșișleri Bakanlığı Arșivi, Arhivele Naționale ale României (ANR), Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (AMAE)[49], Arhivele Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS) Archives du Ministère des Affaires Étrangères Français. Documentele din arhivele turcești cuprind rapoarte diplomatice ale ministrului Turciei la București, decizii ale autorităților turce cu privire la emigrare, rapoarte ale oficialilor turci, informații cu privire la procesul de transport și așezare a emigranților. Arhivele românești sunt mult mai bogate. Consultarea lor a făcut posibilă înțelegerea problemelor cu care se confruntau musulmanii din România, a felului în care se raportau autoritățile române la turci și tătari, a atitudinii instituțiilor românești față de emigrare, a rolului emigrării în relațiile diplomatice dintre Ankara și București.
Am folosit presa în limbile română și turcă pentru a surprinde atitudinea opiniei publice. Publicațiile turcilor și tătarilor din România m-au ajutat să înțeleg mai bine atitudinea comunității față de acest fenomen. Astfel, am descoperit că, în perioada interbelică, a existat o amplă dezbatere cu privire la oportunitatea emigrării sau destinația emigranților. Așa cum am arătat într-un subcapitol, unii lideri ai comunității s-au opus emigrării, iar alții au propus ca destinație peninsula Crimeea, teritoriul din care sosiseră tătarii în Dobrogea, în urmă cu câteva decenii.
Lucrarea cuprinde și mărturii orale. În timpul cercetărilor efectuate în Turcia am reușit să identific persoane care au emigrat din România în Turcia, în perioada interbelică, sau urmași ai acestora. Discuțiile cu aceste persoane mi-au facilitat orientarea în căutarea surselor sau o mai bună înțelegere a fenomenului. Unele interviuri le-am inclus în volum.
Chiar dacă în titlul lucrării de față am precizat că tema este Emigrarea turcilor și tătarilor din România în Turcia între cele două Războaie Mondiale, de fapt, ar trebui făcute câteva precizări legate de construcția subiectului. Cu toate că în titlu este menționată România în întregul ei, Dobrogea a fost teritoriul din care s-a emigrat în perioada interbelică. Am ales totuși să vorbesc despre emigrarea din România și nu din Dobrogea, deoarece cauzele și evoluția acestui fenomen au depins în mare măsură de autoritățile centrale, el nefiind ceva izolat sau local. De asemenea, au existat și persoane din afara teritoriului dintre Dunăre și Mare, chiar dacă în număr foarte redus, care au dorit să emigreze în Turcia. Dar aceste intenții fie nu s-au concretizat, fie s-au materializat în contextul evoluțiilor din spațiul dobrogean.
De asemenea, trebuie precizată și apartenența etnică a emigranților. Din România în Turcia, în perioada interbelică, au emigrat în masă doar turcii și tătarii. O excepție o constituie găgăuzii care trăiau atât în Dobrogea, cât și în Basarabia. Dar, chiar dacă a existat un proiect special pentru emigrarea găgăuzilor, acesta nu a fost dus la capăt. Tocmai de aceea am ales să tratez distinct situația acestora.
Perioada aleasă nu a fost una întâmplătoare. În ceea ce privește periodizarea emigrărilor, în istoriografia turcă nu există un consens. Astfel, unii specialiști au împărțit în trei etape emigrările spre Turcia: perioada republicană timpurie, perioada anilor 1940-1960 și perioada de după 1960. În prima etapă, pe fondul politicilor demografice implementate de oficialii turci, care urmăreau crearea unui stat național, au fost acceptați emigranții aparținând „culturii turce” (türk harsı). În cea de a doua etapă, autoritățile de la Ankara au acceptat emigranți în funcție de anumite situații specifice. Pentru această perioadă, cele mai bune exemple sunt cazurile turcilor din Bulgaria și ale musulmanilor din Iugoslavia. Primele două etape sunt considerate încercări ale liderilor turci de a crește populația considerată necesară pentru dezvoltarea țării. După 1960 s-a renunțat la această idee, odată cu industrializarea și urbanizarea creșterea populației fiind considerată un impediment în fața modernizării. Cu toate acestea, și după 1960, Turcia a acceptat imigrarea unor grupuri mari pe teritoriul său în situații umanitare.[50] După alte opinii, limitele temporale ale celor trei etape ar trebui să fie diferite: 1923-1950, 1950-1980 și post 1980. Astfel, prima etapă reprezintă perioada de creare a statului național, a doua este marcată de modernizarea rapidă ca urmare a schimbărilor din peisajul urban și rural, iar cea de a treia este o consecință a globalizării.[51]
Önder Duman analizează emigrările din România în Turcia, în perioada lui Atatürk, și identifică două etape: 1923-1933 și 1934-1938. În opinia acestuia, în prima parte s-a emigrat în grupuri mici, iar cei mai mulți dintre imigranți nu au beneficiat de ajutoare din partea statului turc. În schimb, în a doua etapă, în Turcia au sosit grupuri mari de emigranți care au fost așezați de oficialii turci.[52]
Eu am ales să mă refer totuși la întreaga perioadă interbelică deoarece consider că emigrarea spre Imperiul Otoman/Turcia a debutat imediat după Primul Război Mondial, neavând legătură cu instaurarea regimului kemalist. Fondarea Republicii Turcia a stimulat creșterea numărului emigranților, dar nu a fost principala cauză a existenței fenomenului. M-am oprit la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, deoarece doar până atunci s-a putut emigra, din cauza condițiilor de război statul turc nemaiacceptând emigranți.
Structura lucrării a fost gândită ținând cont de toate aceste aspecte. Ea urmează un fir cronologic dar, în același timp, este organizată și tematic. Astfel, poate fi urmărit contextul în care a apărut și s-a dezvoltat fenomenul emigrării turcilor și tătarilor din România în Turcia, totodată putând fi înțelese cauzele acestuia. Primul capitol, De la parte a sistemului millet-urilor otomane la cetățeni români, prezintă formarea comunității turce și tătare de la primele atestări pe teritoriul care, între 1878-1940, a fost parte a granițelor românești. O parte importantă a analizei din acest capitol este dedicată explicării pașilor care au fost urmați de autoritățile românești pentru a integra Dobrogea de Nord și Dobrogea de Sud, a diferențelor în procesul de integrare a celor două provincii, a efectelor pe care le-au avut toate aceste măsuri asupra turcilor și tătarilor. Cel de-al doilea capitol, Integrare sau emigrare?, explică relația pe care a avut-o comunitatea turcă și tătară cu instituțiile românești și felul în care aceasta a contribuit la decizia de a emigra. Cel mai important factor care a determinat felul în care s-a emigrat a fost relația diplomatică dintre București și Ankara, analizată în cel de-al treilea capitol, Emigrarea în relațiile româno-turce. În acest capitol am încercat să demonstrez că relația bună dintre România și Turcia a facilitat procesul de emigrare în beneficiul emigranților. Totodată, în două subcapitole din această parte, am prezentat rolul pe care l-a avut ministrul Turciei la București, Hamdullah Suphi Tanrıöver, în reglementarea procesului de emigrare, și am arătat de ce găgăuzii și turcii din Ada Kaleh nu au emigrat în masă, în perioada interbelică. Ultimul capitol, Procesul de așezare în Turcia, prezintă felul în care s-au raportat turcii și tătarii din Dobrogea la Imperiul Otoman/Turcia, rolul emigrărilor din Balcani în general, și din România în mod special, în politica demografică a Turciei kemaliste, și felul în care autoritățile turce au decis să îi așeze pe emigranți.
Câteva denumiri și termeni folosiți necesită explicație. O primă observație care se impune a fi făcută este legată de delimitarea geografică a Dobrogei. Aceasta este o unitate teritorială mărginită de Marea Neagră, Dunăre și râurile Lom și Provadia, ceea ce i-a determinat pe mulți să o numească plastic „teritoriul dintre Dunăre și Mare”.[53] În 1878, când în urma Tratatului de la Berlin, Imperiul Otoman a pierdut Dobrogea, aceasta avea o componență etnică eterogenă, deși cu o majoritate de turci și tătari, iar din 1885, când Principatul Bulgariei a anexat provincia Rumelia Orientală, nu a mai existat nicio graniță comună cu statul în a cărei componență se aflase timp de patru secole. În perioada studiată în această lucrare, pretenții asupra Dobrogei au emis două state care își obținuseră independența față de Imperiul Otoman, România și Bulgaria, succesoarea acestuia, Republica Turcia, nemaiformulând revendicări teritoriale ca urmare a angajamentelor asumate prin tratatele semnate la nivel internațional și a principiului „Pace în Țară, Pace în Lume” promovat de Mustafa Kemal Atatürk.
Ca urmare a evoluțiilor geopolitice, regiunea a fost fragmentată din punct de vedere politic. Astfel, în 1878, între granițele românești au intrat ceea ce aveau să devină județele Constanța și Tulcea, regiunea fiind denumită Dobrogea de Nord. În urma Tratatului de la București din 1913, partea sudică a provinciei a intrat și ea în componența României. Nou încorporatul teritoriu a fost denumit în mai multe feluri: Dobrogea de Sud, Dobrogea Nouă (Dobrogea de Nord mai fiind denumită Dobrogea Veche), Cadrilater. Chiar dacă au existat dezbateri cu privire la denumirea corectă a regiunii, am ales să le folosim pe toate considerând că pentru lucrarea de față este mai importantă localizarea geografică decât alegerea termenului corect, mai ales că toate au fost folosite în epocă, și nu numai.
Turcii și tătarii au fost și ei denumiți în moduri diferite, în funcție de perioadă și context. În cazul celor din România, în publicațiile românești, documente și alte surse, pentru a-i desemna s-au folosit termenii turc, tătar, turco-tătar și musulman.[54] Multe dintre problemele cu care se confruntau cele două comunități erau comune, în diverse publicații, de multe ori făcându-se referire la turco-tătari. De asemenea, mai ales până la Primul Război Mondial, cele două comunități au fost privite din perspectiva religiei, identitatea religioasă fiind mai puternică decât cea etnică. De aceea s-a folosit și termenul musulman. Și în textul de față s-au folosit aceste denumiri în funcție de context. Atât tătarii, cât și turcii sunt de religie islamică. Din acest motiv, atunci când este analizată organizarea religioasă, am folosit mai mult termenul musulman deoarece cele două comunități aveau aceleași instituții de cult. În schimb, când este analizată mișcarea națională tătară, au fost făcute precizările care se impun.
Termenii emigrare, colonizare și așezare folosiți în lucrare pot căpăta și ei conotații diferite în funcție de perioadă, context sau perspectivă. Am ales să folosesc emigrare în sensul definit anterior, chiar dacă în epocă, pentru a desemna fenomenul, s-au folosit termeni precum „exod”[55]. În cazul de față nu poate fi vorba de „deportare”, deoarece nu a existat niciun ordin prin care turcii și tătarii să fie obligați să își părăsească locurile. De asemenea, nu poate fi potrivită nici formula „schimb de populații”. Între România și Turcia a existat o convenție cu privire la emigrare, dar în ea nu se specifica nicăieri obligativitatea emigrării sau că România trebuia să primească în schimb o altă populație. În schimb am ales să facem distincția între „emigrare legală” și „emigrare ilegală”. Am făcut această diferențiere deoarece existau legi care reglementau emigrarea, pe care, de multe ori, turcii și tătarii care doreau să ajungă în Turcia le-au eludat.
În ceea ce îi privește pe cei care au emigrat, pentru a-i desemna, am folosit termenii emigrant sau imigrant, care diferă doar în funcție de locul la care se raportează. În epocă, în Turcia, emigranții din România au mai fost considerați și refugiați (mülteci). Așa cum am arătat în lucrare, termenul a fost folosit în puținele perioadele de tensiune în relațiile diplomatice, de cele mai multe ori oficialii turci apreciind atitudinea oficialilor români față de comunitatea turcă și tătară.
Colonizare și așezare au fost folosiți cu același înțeles. Am folosit cuvinte diferite deoarece primul este termenul pe care l-au folosit autoritățile și opinia publică din România pentru a desemna procesul de așezare a etnicilor români din Vechiul Regat și a aromânilor din Balcani în Dobrogea. În schimb, în Turcia a fost folosit termenul așezare (iskân), deși în limba turcă există cuvântul kolonizasyon, cu același înțeles. Kolonizasyon era folosit pentru a desemna colonizările din teritoriile cucerite în perioada otomană. Foarte probabil, autoritățile republicane au dorit să facă distincția între acțiunile Imperiului și ale noului stat.
În lucrare sunt întâlnite denumiri românești, turcești sau bulgărești. Am ales să păstrez varianta folosită în epocă. Spre exemplu am folosit denumirea „Bazargic”, nu „Pazarcık” cum este în turcă, atunci când mă refer la perioada în care Dobrogea de Sud a fost parte a României, dar am preferat varianta „Hacıoğlupazarcığı” pentru perioada otomană. Când a fost cazul, am făcut precizările necesare între paranteze. De asemenea, numele turcilor și tătarilor din România le-am lăsat în forma în care apar ele în documentele oficiale românești. Spre exemplu, am folosit „Sadca Mahmut”, nu „Sıdkı Mahmut”. Titlurile lucrărilor pe care le-am folosit din limbi care nu sunt de circulație internațională le-am tradus la bibliografie sau, în cazul articolelor de presă, la notele de subsol.
Lucrarea de față este varianta tezei de doctorat pe care am susținut-o în 2018 la Universitatea „Hacettepe” din Ankara. Părți din ea au mai fost publicate în reviste și volume de studii.[56]
Finalizarea studiilor doctorale nu ar fi fost posibilă fără bursele de care am beneficiat de la Türkiye Cumhuriyeti Milli Eğitim Bakanlığı (Ministerul Educației Naționale din Republica Turcia) și Yurtdıșı Türkler ve Akraba Topluluklar Bașkanlığı (Președinția Turcilor din Diaspora și a Comunităților Înrudite), cărora le mulțumesc pentru generozitate.
În perioada studiilor doctorale am avut mereu alături oameni care m-au susținut și încurajat. Coordonatorul tezei mele, prof. univ. dr. Mehmet Veli Seyitdanlıoğlu, lect. univ. dr. Özhan Kapıcı, prof. univ. dr. Ömer Turan, prof. univ. dr. Recep Boztemur, prof. univ. dr. Enver Aydoğan, conf. univ. dr. Emanuel Plopeanu, Adrian Herța, Nurten Bay, Tezcan Ergen, Mükremin Șahin și familia sa ospitalieră, Türker Yüksel, Mehtap și Osman Tataroğlu, Burak Atmaca, Safiye Olgun, Selma Mutalîp, Özgür Karahan sunt doar câteva persoane de ale căror sfaturi, păreri, încurajări și ajutor am beneficiat.
Doi oameni mi-au îndrumat pașii în activitatea științifică și au devenit modele pentru mine: prof. univ. dr. Hakan Kırımlı și prof. univ. dr. Florin Anghel. Le mulțumesc pentru răbdare, vorbe bune, dar mai ales critici.
Soția mea, Filis, mi-a fost alături în perioada în care am pregătit teza pentru publicare. Mi-a fost tot timpul aproape fratele meu, Enghin. Nu aș fi putut realiza nimic, dacă nu aș fi avut sprijinul a doi oameni minunați, părinții mei, Mitat și Berchiz. Lor le este dedicată această carte.
[1] Kemal H. Karpat, Dağı Delen Irmak, Timaş Yayınları, İstanbul, 2010, p. 39-41.
[2] Idem, „Önsöz”, în M. Murat Erdoğan, Ayhan Kaya (coord.), Türkiye’nin göç tarihi. 14. yüzyıldan 21. yüzyıla Türkiye’ye göçler, İstanbul Bilgi Üniversitesi Yayınları, Istanbul, 2015, p. XXIII.
[3] Idem, Osmanlı’dan Günümüze Etnik Yapılanma ve Göçler, Timaş Yayınları, Istanbul, 2010, p. 71, 136.
[4] Elspeth Young, „Migration”, în David Lucas, Peter McDonald, Elspeth Young and Christabel Young, Beginning Population Studies, The Australian National University, Canberra, 1980, p. 112.
[5] Stephen Castles, Hein de Haas, Mark J. Miller, The Age of Migration. International Population Movements in the Modern World, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2014, p. 5.
[6] Tomas Hammar, Democracy and the Nation State. Aliens, Denizens and Citizens in a World of International Migration, Routledge, London and New York, 2016, p. 41-56.
[7] Ahmet İçduygu, Sema Erder, Ömer Faruk Gençkaya, Türkiye’nin Uluslararası Göç Politikaları, 1923-2023: Ulus-devlet Oluşumundan Ulus-Ötesi Dönüşümlere, MiReKoç, İstanbul, 2014, p. 13.
[8] Matthew Frank, Making Minorities History. Population Transfer in Twentieth-Century Europe, Oxford University Press, Oxford, 2017, p. 17.
[9] Ibidem, p. 20-24.
[10] Ibidem, p. 23.
[11] Ibidem, p. 30.
[12] Ahmet İçduygu, „Türkiye’de Uluslararası Göçün Siyasal Arkaplanı: Küreselleşen Dünyada „Ulus-Devleti İnşa Etmek ve Korumak””, în Barbara Pusch, Tomas Wilkoszewski (ed.), Türkiye’ye Uluslararası Göç, Kitap Yayınevi, İstanbul, 2010, p. 18.
[13] Kemal H. Karpat, „Önsöz”, în M. Murat Erdoğan, Ayhan Kaya (coord.), op. cit., p. XXXIX.
[14] Ahmet İçduygu, „Türkiye’de Uluslararası Göçün Siyasal Arkaplanı…”, p. 24.
[15] Nevzat Onaran, Ermeniler, Rumlar ve Kürtler. Türk Nüfüs Mühendisliği (1914-1940), Korkitap, İstanbul, 2017, p. 301.
[16] Uğur Ümit Üngör, Modern Türkiye’nin İnşası. Doğu Anadolu’da Ulus, Devlet ve Şiddet (1913-1950), İletişim, İstanbul, 2016, p. 235.
[17] Ramazan Hakkı Öztan, „Settlement Law of 1934: Turkish Nationalism in the Age of the Revisionism”, în Journal of Migration History, nr. 6, 2020, p. 82-103.
[18] Ahmet Taşğın, Romanya Müslümanları. Kızılbaşlar, Babalılar, Bektaşiler İsimli Risale Üzerine, Çizgi Kitabevi, Konya, 2018, p. 67.
[19] Ibidem, p. 30.
[20] İlhan Tekeli, Göç ve ötesi, Tarih Vakfı Yurt Yayınları, İstanbul, 2013, p. 44-49.
[21] Yılmaz Altuğ, „Balkanlardan Anayurda Yapılan Göçlerin Mahiyeti”, în İstanbul Üniversitesi Hukuk Fakültesi Dergisi, vol. 32, nr. 2-4, 1966, p. 846-857.
[22] Dimitrie Gherasim, Schimbul de populații între state, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului Imprimeria Națională, București, 1943, p. 69-70.
[23] Vezi Vladimir Solonari, Purificarea națiunii. Dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Polirom, Iași, 2015.
[24] Hans Vermeulen, Martin Baldwin-Edwards, Riki van Boeschoeten, „Introduction”, în Hans Vermeulen, Martin Baldwin-Edwards, Riki van Boeschoeten (ed.), From Ottoman Territory to Globalized Nation States, Springer, Cham, 2015, p. 9.
[25] Ahmet İçduygu, Kemal Kirişci (ed.), Land of Diverse Migrations. Challenges of Emigration and İmmigration in Turkey, İstanbul Bilgi University Press, İstanbul, 2009.
[26] Mustafa Tunalı, Deliorman ve Dobruca Göçmenleri, Köyhocası Basımevi, Ankara, 1935, p. 3-7.
[27] Ibidem, p. 15-17.
[28] Vezi, spre exemplu, Octav Vorobchievici, Noaptea minaretelor, Editura „Cartea Românească”, București, 1934, p. 54-55.
[29] Constantin Brătescu, „Populația Dobrogei”, în Dobrogea 1878-1928. Cincizeci de ani de vieață românească, Cultura Națională, București, 1928, p. 226-227.
[30] Tadeusz Kowalski, „Les éléments ethniques turcs de la Dobroudja”, în Rocznik Orientalistyczny, vol. XIV, 1938, p. 66.
[31] Ibidem, p. 66-80.
[32] Bilâl N. Șimșir (ed.), Rumeli’den Türk Göçleri, vol. I Doksanüç Muhacereti 1877-1878, Türk Kültürünü Araştırma Enstitüsü, Ankara, 1968.
[33] Cevat Geray, Türkiye’den ve Türkiye’ye göçler (1923-1961), Türk İktisadî Gelişmesi Araştırma Projesi, Ankara, 1962.
[34] Kemal H. Karpat, Ottoman Population, 1830-1914: Demographic and Social Characteristics, University of Wisconsin Press, Madison, 1985.
[35] H. Yıldırım Ağanoğlu, Osmanlı’dan Cumhuriyet’e Balkanların Makus Talihi: Göç, Kum Saati Yayınları, İstanbul, 2001; Fuat Dündar, İttihat ve Terakki’nin Müslümanları İskan Politikası (1913-1918), İletişim, İstanbul, 2001; Süleyman Erkan, Kırım ve Kafkasya göçleri 1878-1908 : Tatarlar, Çerkezler, Abhazlar, Gürcüler, Ahıskalılar, Dağıstanlılar, Çeçenler, diğerleri, Karadeniz Teknik Üniversitesi Kafkasya ve Orta Asya Ülkeleri Uygulama ve Araştırma Merkezi, Trabzon, 1996; Ahmet Halaçoğlu, Balkan Harbi Sırasında Rumeli’den Türk Göçleri (1912-1913), Türk Tarih Kurumu Basımevi, Ankara, 1994; Nedim İpek, Rumeli’den Anadolu’ya Türk Göçleri (1877-1890), Türk Tarih Kurumu Basımevi, Ankara, 1999; Idem, İmparatorluktan ulus devlete göçler, Serander Yayınları, Trabzon, 2006; Abdullah Saydam, Kırım ve Kafkas Göçleri (1856-1876), Türk Tarih Kurumu Basımevi, Ankara, 2010; Bilâl N. Șimșir, Balkan Savaşlarında Rumeli Türkleri. Kırımlar-Kıyımlar-Göçler (1821-1913), Terazi Yayınları, Ankara, 2013.
[36] Justin A. McCarthy, Death and Exile: The Ethnic Cleansing of Ottoman Muslims, 1821-1922, The Darwin Press, Princeton, New Jersey, 1995; Alexandre Toumarkine, Les migrations des populations musulmanes balkaniques en Anatolie (1876-1913), Isis Press, Istanbul, 1995.
[37] İlker Alp, Belge ve Fotoğraflarla Bulgar Mezalimi (1878 – 1989), Trakya Üniversitesi Yayınları, Ankara, 1990; Fahriye Emgili, Yeniden Kurulan Hayatlar. Boşnakların Türkiye’ye Göçleri (1878-1934), Bilge Kültür Sanat, İstanbul, 2012; Tufan Gündüz, Alahimanet Bosna: Boşnakların Osmanlı topraklarına göçü, 1879-1912, Yeditepe Yayınevi, İstanbul, 2012; Ayşegül İnginar Kemaloğlu, Bulgaristan’dan Türk Göçü (1985- 1989), Atatürk Araştırma Merkezi Yayınları, Ankara 2012.
[38] Türkiye-Romanya İlişkileri: Geçmiş ve Günümüz Uluslararasi Sempozyumu / International Symposium on Turkey-Romania Relations: Past and Present, vol. 1, 2, Atatürk Araştırma Merkezi, Ankara, 2019.
[39] Lista este lungă. Pentru a numi doar câteva volume: Zafer Gölen, Abidin Temizer (ed.), 7th International Symposium on Balkan History Studies. Migration to and from Balkans (from Ottoman Empire to Republic of Turkey) / VII. Uluslararası Balkan Tarihi Araştırmaları Sempozyumu (Balkanlar’a ve Balkanlar’dan Göçler. Osmanlı’dan Cumhuriyet’e), vol. I, Gece Akademi, Ankara, 2019; Osman Köse (ed.), Geçmişten Günümüze Göç, vol. I, f.e., Samsun, 2017; Ali Fuat Örenç, İsmail Mangaltepe (ed.), Balkanlar ve Göç / The Balkans and Mass Immigration, f.e., Bursa, 2013.
[40] Giray Saynur Bozkurt, „Geçmişten Günümüze Romanya’da Türk Varlığı”, în Karadeniz Araştırmaları, nr.17, 2008, p. 1-31.
[41] Yusuf Sarınay, „Cumhuriyet Döneminde Balkan Ülkelerinden Ankara’ya Yapılan Göçler (1923-1990)”, în Atatürk Araştırma Merkezi Dergisi, nr. 80, 2011, p. 352-387.
[42] Raif Kaplanoğlu, Ozan Kaplanoğlu, Bursa’nın Göç Tarihi, f.e., Nilüfer, 2014; Kürşat Kurtulgan, Balkan Muhacirlerinin Konya Vilayetine İskânı (1923-1933), Çizgi Kitabevi, Konya, 2010.
[43] Aslı Arslan, „Atatürk Döneminde Romanya’dan Türk Göçleri ve Göçmenlerin Türkiye’de İskanları”, în Turkish Studies, vol. 9/4, 2014, p. 31-50; Önder Duman, „Romanya’dan Kocaeli Vilayetine Göç ve İskan (1935-1939)”, http://www.kocaelitarihisempozyumu.com/bildiriler2/42.pdf (accesat la 18.05.2017); Idem, „Atatürk Döneminde Romanya’dan Türk Göçleri (1923-1938)”, în Bilig, nr. 45, 2008, p. 23-42; Adem Sağır, Zeynep Aktaş, „Romanya’dan Türkiye’ye Gelen Göçmenlerle Türk Toplumu Arasındaki İlişkinin Sosyolojik Çözümlemesi: Türk Yazılı Basınında 1934-1938 Dönemi”, în Atatürk Araştırma Merkezi Dergisi, vol. 35, nr. 99, 2019, p. 141-214; Kadir Şeker, „Arşiv Belgelerine Göre Romanya’da Yaşayan Türklerin Karşılaştığı Sorunlar ve Türkiye’ye Göçler (1930-1940)”, în Zafer Gölen, Abidin Temizer (ed.), Balkan Tarihi, vol. 2, Osmanlı Mirası ve Türk Kültürünü Araştırma Derneği Yayınları, f.l., 2016, p. 135-164; Hatice Yıldırım, „Romanya Göçmenlerin Çorum’da İskânı (1936), în Zafer Gölen, Abidin Temizer (ed.), 7th International Symposium on Balkan History Studies. Migration to and from Balkans (from Ottoman Empire to Republic of Turkey) / VII. Uluslararası Balkan Tarihi Araştırmaları Sempozyumu (Balkanlar’a ve Balkanlar’dan Göçler. Osmanlı’dan Cumhuriyet’e), vol. I, Gece Akademi, Ankara, 2019, p. 155-180; Idem, „Turkish Immigrants Housed in Kırklareli After the Turkish-Romanian Immigration Treaty with Respect to the Main Immigration Register (1936-1938)”, în Türkiye-Romanya İlişkileri: Geçmiş ve Günümüz Uluslararasi Sempozyumu / International Symposium on Turkey-Romania Relations: Past and Present, vol. 2, Atatürk Araştırma Merkezi, Ankara, 2019, p. 1399-1418.
[44] Câteva exemple: Valentin Ciorbea (coord.), Dobrogea 1878-2008, Ex Ponto, Constanța, 2008; Sorin Marcel Colesniuc (coord.), Dobrogea, edificii cu mozaic: credința, cultura, cetatea, Ex Ponto, Constanța, 2019; Constantin Iordachi, „The California of the Romanians”: The Integration of Northern Dobrogea into Romania, 1878-1913”, în Balázs Trencséniy, Dragoș Petrescu, Cristina Petrescu, Constantin Iordachi, Zoltán Kántor (ed.), Nation Building and Contested Identities: Romanian and Hungarian Case Studies, Regio Books, Editura Polirom, Budapest, Iași, 2001; Stoica Lascu, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947), vol. I (1878-1916), Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, Constanța, 1999; Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998; Limona Răzvan, Populația Dobrogei în perioada interbelică, Editura Semănătorul, f.l., 2009; Constantin Tudor, Administrația românească în Cadrilater (1913-1940), Editura Agora, Călărași, 2005.
[45] Câteva exemple: Adriana Cupcea (ed.), Turcii și tătarii din Dobrogea, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2015; Stelian Dumitrescu, Comunitatea turco-musulmană din Dobrogea în cadrul statului român (1878-1918), Editura Istros a Muzeului Brăilei Carol I, Brăila, 2015; Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, București, 1994; Tasin Gemil, Nagy Pienaru (coord.), Moștenirea istorică a tătarilor, vol. II, Editura Academiei Române, București, 2012.
[46] Liliana Boșcan, „The Emigration of the Turko-Tatar Population of Dobrujda to Turkey (1918-1945)”, în Osman Köse (ed.), Geçmişten Günümüze Göç, vol. I, Samsun, 2017, p. 307-318; Valentin Carată, Valeriu Țurcan, „Ocupația rusă și emigrarea populației turco-tătare din Dobrogea”, în Aurel-Daniel Stănică, Gabriel Custurea, Daniela Stănică, Emanuel Plopeanu (ed.), Dobrogea. Coordonate istorice și arheologice, StudIS, Iași, 2016, p. 261-272; Constantin Iordan, „The Emigration of the Turks from Dobrudzha between the two Worl Wars: Important Moments”, în Petko Hristov (ed.), Migration and Identity. Historical, Cultural and Linguistic Dimensions of Mobility in the Balkans, Paradigma, Sofia, 2012, p. 107-114.
[47] Ferit Toplu, Kırım Dobruca Kocaeli Ekseninde Kırım Tatarları, Kocaeli Kırım Tatarları Kültür ve Dayanışma Derneği, f.l., 2015; Idem, Dobruca’dan Derince’ye Kırım Tatarları, Kocaeli Kırım Tatarları Kültür ve Dayanışma Derneği, f,l., 2010; Müstecip Ülküsal, Dobruca ve Türkler, Türk Kültürünü Araştırma Enstitüsü Yayınları, Ankara, 1987.
[48] Există foarte puține lucrări despre emigrarea turcilor și tătarilor din România în care au fost folosite documente din arhivele românești și turcești. Vezi İrsel Abdula, „Türkiye ve Romanya Arasında Göç ve Göçmen Meselesi (1878-1940)”, lucrare de disertație susținută la Ankara Üniversitesi, 2005; Emanuel Plopeanu, „Romania-Turkish Relations in the Interwar Period: Issues, Perceptions and Solutions. The Case of the Black Sea Straits’ Regime and Turkish-Tatar Emigration”, în Revista Istorică, vol. XXIII, nr. 5-6, 2012, p. 433-447.
[49] Din cauza deteriorării documentelor, nu am avut acces la fondul 14/Conv.T2. Acesta cuprinde copii ale documentelor pregătite de instituțiile românești cu privire la emigrare. Liliana Boșcan, care a avut ocazia să consulte fondul, pregătește un volum de documente pe această temă.
[50] Canan Emek İnan, „Türkiye’de Göç Politikaları: İskân Kanunları Üzerinden Bir İnceleme”, în Göç Araştırmaları Dergisi / Journal of Migration Studies, vol. 2,
nr. 3, 2016, p. 16-23.
[51] Ahmet İçduygu, Sema Erder, Ömer Faruk Gençkaya, op. cit., p. 21, 53.
[52] Önder Duman, „Atatürk Döneminde Romanya’dan Türk Göçleri (1923-1938)”, p. 28.
[53] Kemal Karpat, „Dobruca”, în Türkiye Diyanet Vakfı İslam Ansiklopedisi (TDVİA), vol. 9, 1994, p. 482.
[54] Pentru evoluția semantică a etnonimului tătar vezi Virgil Ciocîltan, „Evoluția Semantică a Etnonimului Tătar”, în Tasin Gemil, Nagy Pienaru (ed.), op. cit.,
p. 23-28.
[55] Octav Vorobchievici, op. cit., p. 54.
[56] Metin Omer, Emanuel Plopeanu, „Comunitatea turco-tătară și raporturile româno-turce în perioada interbelică: disensiuni, soluţii”, în Vasile Ciobanu, Flavius Solomon, Sorin Radu (ed.), Partide politice și minorități naționale din Romania în secolul XX, Editura ISPMN, Kriterion, Cluj Napoca, 2011, p. 319-329; Metin Omer, „The Emigration of Turks and Tatars from Dobrogea to Turkey Reflected in the Press of the Time (1936 – 1940)”, în Tasin Gemil, Nagy Pienaru (ed.), op. cit., p. 251-256; Idem, „Mesageri de bună conviețuire: evoluția presei turcești din România”, în Analele ANTİM, București-Chișinău, nr. 11, 2014, p. 247-272; Idem, „În căutarea spațiului identitar: emigrarea turcilor și tătarilor în viziunea elitelor comunității (1878-1940)”, în Adriana Cupcea (ed.), Turcii și tătarii din Dobrogea, Editura ISPMN, Cluj-Napoca, 2015, p. 31-49; Idem, „Agenda politică a unui intelectual din Turcia kemalistă: Hamdullah Suphi Tanrıöver, turcismul și găgăuzii”, în Daniel Citirigă, Georgiana Țăranu, Adrian-Alexandru Herța (coord.), Intelectualii politicii și politica intelectualilor, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, p. 345-362; Idem, „Evoluția Seminarului Musulman din Medgidia (1889-1948)”, în Adriana Cupcea, Manuela Marin, Metin Omer (ed.), Seminarul Musulman din Medgidia. Documente și Memorie/ The Muslim Seminary of Medgidia: Documents and Memory, Editura ISPMN, Cluj-Napoca, 2016, p. 341-362; Idem, „Tătarii din Dobrogea (România) de la 1878 până la al Doilea Război Mondial”, în Metin Omer, Adriana Cupcea (coord.), Un destin la Marea Neagră: tătarii din Dobrogea, Editura ISPMN, Cluj-Napoca, 2017, p. 16-99; Idem, „The Emigration of Muslims from Romania to Turkey (1923-1940). Perceptions of the Authorities in Ankara”, în Florin Anghel, Cristian Andrei Leonte, Andreea Pavel (coord.), The Image of the Other. Memory and Representation of the Neighborhood and the World, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2018; Idem, „Emigrarea din Ada Kaleh: o încercare de evadare dintr-un paradis fiscal în perioada interbelică”, în Analele Universității Ovidius – Seria Istorie, Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene, Studii de Securitate, nr. 16, 2019, p. 63-73; Idem, „Romanya-Türkiye İlişkilerinde Göç Perspektifi (1923-1936)”, în Hacettepe Üniversitesi Cumhuriyet Tarihi Araştırmaları Dergisi / Hacettepe University Journal of Modern Turkish History Studies, nr. 30, 2019, p. 309-332.
