Descriere
În 1993, în timpul unui interviu, scriitorul Petru Dumitriu își rememorează viața, începând cu anul 1943, student fiind la Munchen, și până în 1960, când ia calea exilului. A doua linie de subiect, la fel de palpitantă ca prima, este cea a Leonorei, fiica crâșmarului Ilie, dintr-un sat românesc, care ajunge bibliotecară la Fondul Secret. Într-un dialog alert al poveștilor, autorul ne familiarizează artistic cu tot ce era mai important în epocă, de la colectivizare la „defascizare”. După romanul de succes despre primii ani ai comunismului românesc, O mie de lumi… 1950 (2023), scriitorul Costin Gagu revine în forță cu acest nou text, unul de reconstrucție atentă și nuanțată, Fondul S sau Pasărea Alicanto, unde experiențele celor două personaje principale devin un pretext pentru a puncta realitatea fluidă și profund dramatică, „în umbra fricii, a autocenzurii și a disprețului pentru valoarea umană”. Într-un final simbolic și apoteotic, aidoma păsării Alicanto, Leonora cea suferindă își ia zborul spre lumi mai bune. Nu înainte de a ne preveni că literatura și cunoașterea în general sunt aidoma unori comori de aur, vânate de toți. Blestem sau binecuvântare? ne întrebăm și astăzi.
Dr. Liliana Corobca
***
Absolvent al Facultății de Istorie a Universității Ovidius din Constanța și al Facultății de Educație OISE a Universității din Toronto, masterand al Institutului de Studii Europene și Euroasiatice a Universității Carleton din Ottawa, Canada, Costin Gagu reprezintă o voce recentă în peisajul publicisticii românești, una din cele mai vivace atunci când vine vorba de romanul istoric, dacă avem în vedere Premiul „Banu Rădulescu” pentru literatură al Revistei Memoria, revista gândirii arestate, pentru cel mai bun roman istoric al anului 2023, O mie de lumi… 1950.
Proza acestuia se consacră ca fiind o frescă fidelă a anilor de după război, când tragedia umană reprezenta fundalul marilor schimbări comunarde promovate de la răsărit.
Fin cunoscător al deceniilor instaurării comunismului, romanele lui Costin Gagu sunt bazate pe o cercetare riguroasă și o excelentă înțelegere a caracterului uman, una care nu judecă și etichetează, dar care invită cititorul să exploreze, analizeze și să formuleze verdicte.
Fragment
Petru
Să mai așteptăm? Să începem? Se uitau cu toții spre ea întrebători. Îi ignoră. Nu era gata. Cu siguranță, nu era gata! Deși doar la câțiva metri, o distanță abisală se întindea între gândurile lor care trebuiau să se alinieze în acest interviu așteptat de toată lumea de acasă, din țară, și de aici, din comunitatea lor din diaspora. Dar omul din fața ei nu era pregătit. Își căuta cuvintele. Gândurile lui șerpuiau încă printre crâmpeie de amintiri, îndoieli, semne de întrebare, făgăduințe și iluzii. Nici pentru ea nu era ușor. Pregătise câteva săptămâni acest interviu, cadru cu cadru, grimase, umbre și perspective.
– Ce unghi să abordez? îl întrebase în urmă cu ceva vreme pe producătorul emisiunii.
– Hm… ce să zic? Lumea nu prea a auzit de el. A fost descompus artistic acum mulți ani.
Nu a ajutat-o prea mult sfatul. A sunat la Uniunea Scriitorilor. La fel. Lumea se ferea de dat referințe. Un sfat tot a primit. „Dacă te interesează ce a fost, eu zic să îl lași să vorbească despre ce a mai rămas.”
Și de acolo a plecat totul.
– Să începem cu începutul.
Bătrânul ridică ochii, ușor surprins. Chiar și la vârsta lui, una venerabilă, reușea să se impună ca un bărbat pedant, impozant prin maniere, stil și fel de a vorbi. Tuns scurt, într-un gen clasic, greu de definit, părul grizonat lăsa loc unei frunți generoase și unor ochi vii, negri, pătrunzători și neîncrezători în același timp.
– Începutul!? Începutul cui?
– Păi… al carierei dumneavoastră. De asta suntem aici, nu!?
– Cariera mea nu a fost aceeași cu viața mea… au fost multe începuturi.
– De ce?
– Mi-au plăcut începuturile… să zicem.
– Atunci trebuie să vă asumați și sfârșiturile.
Cel intervievat tăcu o clipă, surprins de tonul inchizitoriu al reporterei de la TVR. Deși obraznic, îi plăcu angajamentul tinerei. O întrebă:
– Cum spuneați că ați ajuns aici?
Femeia lăsă microfonul într-o parte și mări ochii. Părea că nu deslușise întrebarea.
– La emisiunea asta? La interviul ăsta?
Fata își țugui buzele o secundă, căutând să își adune gândurile.
– Lucram la Memorialul Durerii și cineva mi-a spus povestea dumneavoastră. Apoi cineva de la cinema, după lansarea filmului O vară de neuitat, mi-a spus altă poveste, tot a dumneavoastră… și tot așa. Cred că am auzit mai multe narațiuni despre scriitorul Petru Dumitriu. Același personaj, aceleași evenimente… însă povești diferite. Mi-am zis că trebuie să vă cunosc, să aud și versiunea originală.
– Înțeleg…, bătrânul își mângâie ușor bărbia. V-ați mutat de la Memorialul Durerii la Memorialul Tăcerii.
– Tăcerii!? La ce vă referiți?
– Până la urmă și tăcerea e o formă de durere, nu? îi ignoră nedumerirea sau doar se eschiva în a-i răspunde. V-ați gândit la cum o să se cheme interviul? Emisiunea?
– În căutarea lui Petru Dumitriu. Cum vi se pare?
– Hm… prozaic.
– Credeți?
– De asta vă și aflați aici. Pentru că toți cred că l-au găsit în prea multe locuri deodată. Prea multe ipostaze… prea mulți dumitrii…
– Și atunci… cum ar fi trebuit să îi spun?
Bătrânul Dumitriu își scărpină tacticos bărbia, un tic studiat cu siguranță de multe ori înainte.
– Eu știu… până la urmă, de ce sunteți aici?
– Ca să găsesc ceva răspunsuri.
– DE CE?
– Scuze!?
– Emisiunea… titlul ar trebui sa fie DE CE? Toate lucrurile pe care le-am făcut… toți oamenii pe care i-am întâlnit și au trecut prin viața mea… tot și toate s-au amestecat într-o neînțelegere bazată pe banalitatea vremurilor prin care am trăit. De ce i-am slujit pe comuniști când l-au arestat pe taică-miu? De ce i-am trădat pe comuniști când am devenit trompeta de aur a regimului lor? De ce m-am căsătorit cu Henriette, o femeie cu douăzeci și patru de ani mai în vârstă decât mine? De ce mi-am abandonat fata timp de patru ani într-un orfelinat în lagărul comunist? De ce mi-a rămas rece vestul european chiar și după ce am avut coitus cultural cu el? De ce l-am căutat pe Dumnezeu în ultimele decenii și am încercat să-L mituiesc cu mizeria mea umană?… DE CE?
Reporterița îl privea înmărmurită. Cu siguranță nu se aștepta la așa mărturisiri ezoterice și la atâta onestitate.
– Să continuăm… să continui, îi aruncă pe un ton fatalist omului cărunt din fața sa, cu infatuarea unuia important.
– Sigur… să continuați. Dar cu începutul.
– Ca să înțelegeți marea mea frământare, trebuie să acceptați un lucru simplu, numai unul. Sunt lucruri pe care nu o să le înțelegeți niciodată. Nu poți cuprinde cu mintea o culme umană pe care nu ai urcat-o niciodată. Lumea nu vrea să afle răspunsurile mele. Lumea se hrănește cu agonia mea, cu plăcerea de a o judeca fără a înțelege. Nimic mai mult.
– Deci sunteți un fel de victimă, să înțeleg?
– Una de un anumit tip uman… nu istoric. Poate victima mea. Sunt victima mea! Omul Petru Dumitriu a fost victima celui care a fost scriitorul Petru Dumitriu. Își întinse teatral cravata cu palma. Așa că… de unde începem?
