Editura Cetatea de Scaun - de 22 de ani facem istorie

Fostele deținute politic și Securitatea. Studiu de caz

Cod produs: CS00500
ISBN: 978-606-537-626-7
An apariție: 2023
Nr. pagini: 370
Nr. planșe: 23
Format: 170x240mm

PREȚ 59,00 lei

2 în stoc

Descriere

Coroborând dosarele de Securitate cu poveștile de viață, putem trage concluzia că represiunea a fost un experiment social în sine, un episod al ingineriei sociale comuniste, menite să creeze „omul nou”. Tinerii și bătrânii, femeile, copiii și bărbații aruncați în închisorile presărate pe tot cuprinsul României trebuiau învățați o lecție, trebuiau călcați în picioare și astfel de-personalizați, trebuiau striviți și anihilați ca indivizi posesori de agency. Cei aleși întru represiune, uneori aleatoriu, trebuiau să fie un exemplu pentru cei rămași, pentru cei ca ei, dar care trăiau într-o închisoare mai mare: România comunistă. Tuturor trebuia să le fie inoculată frica și trebuiau făcuți să își trăiască viața în genunchi, cum ar fi spus Aurora Dumitrescu. Trebuiau umiliți, striviți și încorsetați. Și nu doar în închisoare prin tortură și condiții precare, ci și silindu-i la colaborare.

Represiunea era menită să distrugă țesutul social căci comunismul considera individul ca suma relațiilor sale sociale și nu ca persoană dotată cu individualitate proprie, capacitate de reflecție și acțiune . Securitatea avea menirea să pună în aplicare acest proiect social, prin urmare se infiltra oriunde era posibil, distrugea vechile relații interumane prin neîncrederea și teama semănată în jur de prezența agenților săi, fie ofițeri, fie informatori. Katherine Verdery explica înclinația Securității de a recruta informatori nu din dorința de a afla adevărul, ci ca parte a planului de manipulare a relațiilor sociale în moduri foarte precise, precum și folosirea acestora „pentru a schimba forma și caracterul relațiilor sociale ale „obiectivului”, creând astfel noi rețele sociale manipulate în anumite scopuri” . Prin urmare, Securitatea nu căuta doar să inspire teamă și să dețină controlul, ci să reinventeze societatea, fiind unul dintre instrumentele schimbării pe lângă educație, cultură, etc., un instrument agresiv și brutal.

Cuprins

Cuprins

 

 

Introducere…………………………………………………………………………. 13

  1. Stadiul cunoștiințelor în domeniu…………………………………… 15
  2. Surse, metode și concepte……………………………………………. 25

2.1. Șapte povești de viață…………………………………………. 28

2.2. Câteva zeci de dosare: penale, de urmărire informativă, de colaborare      30

2.3. Studiul de caz…………………………………………………… 36

2.4. Memorie/identitate……………………………………………. 37

  1. Structura lucrării……………………………………………………….. 40

CAPITOLUL 1. „Dușmani ai poporului”: Comunismul inventează noi identități 45

1.1. Instaurarea comunismului în România…………………………. 47

1.2. Instituțiile și legile represiunii…………………………………….. 50

1.3. Cifrele represiunii……………………………………………………… 53

1.4. Normalizare și rezistență……………………………………………. 55

1.5. Colaborarea cu Securitatea…………………………………………. 59

1.6. Viața celorlalți………………………………………………………….. 61

Concluzii…………………………………………………………………….. 63

CAPITOLUL 2.  Persecutați politic, luptători anticomuniști, colaboratori ai Securității:  Postcomunismul crează noi identități  67

2.1. „Luptător în rezistența anticomunistă”…………………………. 69

2.3. Reabilitarea foștilor deținuți politici…………………………….. 70

2.2. Colaborator al Securității: definiție și omisiuni……………….. 71

2.4. „Dosariada” sau instrumentalizarea politică a CNSAS……… 73

Concluzii…………………………………………………………………….. 78

CAPITOLUL 3.  Asumarea/neasumarea identităților multiple………. 81

3.1. Viața ca un roller coaster: Micaela Ghițescu………………….. 84

3.1.1. Identitatea din poveste……………………………………… 87

3.1.2. Identitatea din dosare………………………………………. 92

3.1.2.1. „Spioana Ghițescu”………………………………….. 93

3.1.2.2. Informatoarea „Georgescu”………………………. 103

În loc de concluzii: identități în antiteză…………………….. 109

3.2. Sub imperiul fricii: Zina Popa (Tanasiciuc)……………………. 113

3.2.1. Identități asumate……………………………………………. 115

3.2.2. Privirea celorlalți…………………………………………….. 116

3.2.2.1.„Narcisa”………………………………………………… 117

3.2.2.2. „Informatoare necalificată”………………………. 118

În loc de concluzii: Nici spioană, nici informatoare……….. 119

3.3. Odiseea represiunii: Silvia Vasiliu (Iașinschi)…………………. 121

3.3.1. Rebelă fără cauză…………………………………………….. 123

3.3.2. Informatoare de nevoie……………………………………. 126

În loc de concluzii: „sub lupa Securității”……………………. 128

3.4. Sub sabia lui Damocles: Aurora Ille (Dumitrescu)…………. 130

3.4.1. Idealuri periculoase………………………………………….. 131

3.4.2. Imaginea din dosare……………………………………….. 135

În loc de concluzii:  Aurora, „fata cea plină de energie și speranță”      137

3.5. „Iubirea de moșie e un zid”: Constanța Georgescu (Moței) 138

3.5.1. De dragul patriei…………………………………………….. 139

3.5.2. „Dușman al poporului” (cvasi)reabilitat………………. 142

În loc de concluzii: Anticomunismul ca mod de viață…… 145

3.6. Dubla victimizare: Elena Opriș/Ileana Samoilă…………….. 146

3.6.1. Familia înainte de toate…………………………………… 148

3.6.1.1. „Are mama o fetiță”…………………………………. 151

3.6.2. Sindromul Stockholm……………………………………… 153

În loc de concluzii:  Când victima colaborează cu torționarul său        158

3.7. Ioana Berindei:  Despre dușmani numai de bine……………. 159

3.7.1. Dragostea de carte-moștenire de familie………………. 161

3.7.2. Fără ură și fără răzbunare………………………………… 163

3.7.3. „Persoană serioasă, cultură variată”……………………. 165

În loc de concluzii: O viață în slujba celorlalți……………… 167

Concluzii…………………………………………………………………………… 171

Abstract……………………………………………………………………………. 179

Bibliografie selectivă:………………………………………………………….. 189

Memorii, Jurnale, Interviuri……………………………………………. 189

Lucrări teoretice………………………………………………………….. 190

Lucrări generale și specifice……………………………………………. 192

Resurse on-line……………………………………………………………. 197

Anexa I-Povești de viață………………………………………………………. 199

Interviu cu Micaela Ghițescu………………………………………….. 201

Interviu cu Zina Popa (Tanasiciuc)………………………………….. 230

Interviu cu Silvia Vasiliu (Iașinschi)…………………………………. 252

Primul interviu cu Aurora Ille (Dumitrescu)……………………… 267

Al doilea interviu cu Aurora Ille (Dumitrescu)…………………… 274

Interviu cu Ioana Berindei……………………………………………… 282

Interviu cu Constanța Georgescu (Moței)…………………………. 307

Interviu cu Elena Opriș/Ileana Samoilă…………………………….. 317

Anexa II-Fotografii și documente……………………………………. 345

Micaela Alexandra Ghițescu……………………………………. 347

Zina Popa (Tanasiciuc)…………………………………………… 352

Silvia Vasiliu (Iașinschi)………………………………………….. 355

Aurora Ille (Dumitrescu)………………………………………… 358

Constanța Georgescu (Moței)…………………………………… 361

Ileana Samoilă………………………………………………………. 363

Ioana Berindei………………………………………………………. 367

Introducere

În anul 2003, am început o cercetare privitoare la memoria persecuțiilor politice comuniste din perspectiva fostelor deținute politic în cadrul programului de master în științe sociale al Școlii doctorale francofone de la București, continuată în perioada studiilor doctorale de la Universitatea Laval din Québec (2004-2007), finalizată (temporar) cu o teză de doctorat susținută în iunie 2007 și intitulată, Nous-mêmes comme les autres. Témoignages des anciennes détenues politiques roumaines[1].

O astfel de cercetare ridica mai multe probleme de ordin metodologic și etic. Din punct de vedere metodologic, soluția s-a impus de la sine după primele interviuri exploratorii. Am considerat atunci că metoda „povești de viață”, cunoscută în spațiul francofon ca „récit de vie” iar în cel anglofon sub titulatura de „life histories” este cea mai potrivită pentru a aborda un astfel de subiect. Problemele de ordin etic au fost depășite prin semnarea unui acord de participare la cercetare atât de către mine ca cercetător cât și de persoanele intervievate. Acest acord instituia anumite limite atât în ceea ce privește derularea interviurilor cât și publicarea ulterioară a rezultatelor cercetării. Deși nu a fost menționat în mod expres de toți participanții, anonimatul s-a impus de la sine în condițiile în care anumite persoane au refuzat să apară cu numele lor real în teza de doctorat. În literatura de specialitate, acest acord tacit este cunoscut sub titulatura de „pact al anonimatului”, încheiat între cercetător și informatorii săi.

Acest pact a fost respectat în cadrul tezei de doctorat și al publicațiilor ulterioare. În anul 2021, odată cu publicarea traducerii românești a tezei de doctorat, am decis și revelarea numelui real al femeilor intervievate atât din considerente științifice cât și temporale. În volumul, Martore fără voie. Fostele deținute politic și memoria comunismului în România[2], am pus un nume pe chipul fiecărui personaj feminin al cercetării. Am considerat la acel moment că o „poveste de viață” fără nume e doar o poveste ca multe altele. Importanța lor rezidă tocmai în persoana care își transformă viața în poveste. Și aceasta capătă sens prin raportarea la identitatea celei care povestește. Lucrarea aceasta se bazează tocmai pe această dezvăluire identitară care coroborează poveștile de viață culese de mine cu memoriile și interviurile din presă ale unora dintre participantele la cercetare, precum și cu documentele de arhivă, în speță dosarele penale, de urmărire informativă și de rețea aflate în custodia Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS).

Pentru cercetarea mea doctorală, nu am avut acces la aceste dosare. În primul rând, a fost dorința expresă a participantelor la cercetare și, fără acordul lor, nu aș fi putut oricum folosi aceste dosare. În al doilea rând, arhiva CNSAS nu avea nici consistența, nici organizarea de astăzi, deși sincopele sunt încă prezente în procesul de consultare al acestor dosare.

Coroborarea a două tipuri diferite de surse, diferite nu doar în termeni de producere a lor, pe cale orală ca produs al unui proiect de cercetare și pe cale administrativă ca rezultat al muncii birocratice, ci mai ales ca subproduse ale unor contexte istorice aflate în opoziție ideologică, are drept scop principal înțelegerea complexității, utilității și limitelor atât a documentelor de arhivă (în speță, cele emise de Securitate) cât și a celor orale („poveștile de viață”) pentru studiul istoriei recente.

Studiul pleacă de la ipoteza conform căreia discursul memorial al fostelor deținute politic din clasa de mijloc interbelică are drept scop construirea, afirmarea și transmiterea unei identități personale și de grup menită a le asigura un anume statut în cadrul „comunității de memorie”[3] din care făceau parte. Această identitate are ca element central anticomunismul și consecințele care au decurs din această asumare identitară. Această identificare ține pe de o parte de categoria socială căruia îi aparțineau, iar pe de altă parte, de contextul politic și cultural postcomunist în care anticomunismul devine o doctrină identitară pentru anumite grupuri politice, sociale și culturale.

Totodată, această lucrare își propune să analizeze și discursul organelor de represiune (în principal al Securității) despre aceste femei, un discurs modelat de nevoia permanent resimțită de a crea „dușmanul de clasă”/„dușman al poporului” și de a-l ține sub observație. Foștii deținuți politici reprezentau inamicul prin excelență, „obiective” importante ale activității zilnice a poliției politice. Acest discurs s-a schimbat de-a lungul perioadei comuniste în funcție de nevoile sistemului, de scopurile și interesele acestuia.

1. Stadiul cunoștiințelor în domeniu

O astfel de abordare nu se regăsește în istoriografia problematicii memoriei represiunii, a comunismului și a funcționării instituțiilor represive decât parțial și secvențial. Coroborarea celor două tipuri de surse nu a fost folosită cu scopul de a evidenția construirea prin intermediul discursului a unor identități individuale și de grup, ci pentru a reliefa neadevărurile din arhivele Securității, pentru a elabora tipologii de victime și/sau torționari, pentru a schița portrete individuale[4] sau de grup sau pentru a scrie istoria unui fenomen, personaj istoric sau grup social.

Recent, Cosmin Budeancă și Cornel Jurju au coroborat cele două tipuri de surse punând în evidență „clivajul între cele două perspective”, care poate fi decelat „atât la nivelul conținutului cât și al simbolisticii de exprimare”[5] în volumul re-editat, Suferința nu se dă la frați, care pleacă de la mărturia orală a Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă a grupului Șușman din Munții Apuseni. Lucrarea integrează documentele din dosarele Securității atât în confirmarea și clarificarea discursului oral cât și în elaborarea istoriei grupului Șușman și lămurirea unor aspecte neclare din povestea vieții Lucreției Jurj, publicată în 2002[6].

Imediat după căderea comunismului, la începutul anilor `90, memoriile despre detenția politică, deportări și alte forme de represiune au inundat spațiul public dând o nouă dimensiune cunoașterii comunismului românesc și îndeosebi fenomenului represiunii. Analiza acestora memorii a fost inițiată de Ruxandra Cesereanu, care, în al său volum, Călătorie spre centrul infernului[7], revizuit, completat și republicat sub titlul Gulagul în conștiința românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste[8] a pus bazele cercetării memorialisticii românești, încadrată de autoare la categoria literatură, deoarece, „amintirile despre detenție, chiar dacă au pretenția că reflectă obiectiv realitatea, prin faptul că sunt scrise ulterior detenției intră în sectorul literaturii”[9]. Este vorba de o „literatură de frontieră”[10], „paraliteratură”, „literatură secundă”[11] cum a fost ea caracterizată. Ruxandra Cesereanu a indicat și direcțiile de analiză a memorialisticii Gulagului românesc: tipologii de deținuți și de torționari, limbajul Securității, fenomenologia torturii, „arta” spectacolului, filosofia rezistenței în detenție dar și în afara ei. În lucrarea amintită, Ruxandra Cesereanu se apleacă și asupra literaturii propriu-zise, analizând romanele lui Paul Goma inspirate de realitatea Gulagului, precum și pe cele publicate în perioada „obsedantului deceniu” care „alternează, de fapt, între disidență față de regimul comunist și o indeniabilă impostură”[12].

Analiza memorialisticii de detenție, inițiată de Ruxandra Cesereanu, a fost continuată și coroborată de Iulia Pop cu mărturiile orale în încercarea de a contura o „Geografie a detenției românești”, din perspectiva subiectivă a martorului[13]. Autoarea propune și o tipologie a memoriilor publicate precum confesiunea, autobiografia, jurnalul, scrisoarea. Un capitol separat analizează „memorialistica feminină de detenție”[14] în care memoriile sunt caracterizate fie ca „amintiri elevate” precum cele publicate de Lena Constante, Adriana Georgescu, Ana Maria Marin și Dina Balș. „O altă categorie a mărturisirilor feminine este cea a mărturiilor vii”, care include interviurile orale realizate de cercetători cu Elisabeta Rizea, Lucreția Jurj, Oana Orlea și Maria Cenușă etc.[15].

Maria Hulber în lucrarea intitulată Memorialistica detențiilor postbelice românești coroborează memoriile publicate cu documentele din dosarele CNSAS pentru a pune în evidență mistificarea din documentele de arhivă, dar și a scoate în relief dorința de autenticitate a mărturisitorilor[16]. Volumul propune și o tipologie a personajelor care reies din memorialistică precum supraviețuitorii, resemnații, turnătorii etc., dar și o analiză a strategiilor narative din discursul memorialistic al scriitorilor. Lucrarea schițează și o „geografie” a închisorilor și pune în evidență aspectele vieții carcerale așa cum reies din memoriile de închisoare.

Memoria represiunii este analizată recent de Monica Ciobanu în cartea sa, Repression, Resistance and Collaboration in Stalinist Romania 1944-1964: Post-communist Remembering, care se concentrează asupra câtorva aspecte precum represiunea, rezistența armată anticomunistă, „proiectul” Pitești, Corneliu Coposu și renașterea PNȚ-c.d. Un capitol este dedicat „experienței femeilor și reprezentările lor asupra represiunii și rezistenței”,[17] punând în evidență influența rolurilor de gen asupra memoriei represiunii din perspectivă feminină, precum și integrarea discursului lor în tabloul general al represiunii, cercetătoarea americană afirmând că, „reprezentările publice au deposedat deținutele politic de acțiunea politică”[18].

Femeile ca o categorie de sine stătătoare nu au făcut decât rareori subiectul cercetărilor privitoare la epoca comunistă[19]. Egalitatea de gen, modelele feminine, regimul matrimonial, identitatea politică și viața cotidiană a femeilor din perspectiva unor martore sunt discutate în volumul colectiv, Statutul femeii în România comunistă[20]. Viața cotidiană a unor femei obișnuite care au trăit în România comunistă este analizată de Jill Massino în cartea sa Ambiguous Transitions. Gender, the State, and Everyday Life in Socialist and Postsocialist Romania[21], care și-a propus și a și reușit să elaboreze un „portret complex al vieții femeilor în socialism”[22]. Despre viața cotidiană a femeilor în perioada comunistă din perspectivă socială și personală am scris în lucrarea Eroine neștiute, în care precizam că: „Femeile, modelatoarele vieții cotidiene în comunism, au reprezentat atât motorul schimbării cât și punctul fix al păstrării tradițiilor”[23].

O primă încercare de analiză a memoriilor feminine de detenție i se datorează de asemenea lui Jill Massino, care, aplecându-se asupra mărturiilor Lenei Constante, ale lui Annie Samuellli, Nicole Valéry Grossu și Elisabetei Rizea, trage concluzia că supraviețuirea acestora se datorează credinței, sensului de comunitate în suferință și luptei pentru păstrarea identității. Cercetătoarea americană subliniază însă că „mărturisirea nu rimează cu catharsis-ul” iar rolul acestor memorii ar fi acela de a lupta împotriva tăcerii[24]. Opinie contrazisă însă de Liana Cozea în capitolul dedicat mărturiilor Oanei Orlea și Lenei Constante, intitulat, „O terapie prin cuvinte”, din cartea sa Confesiuni ale eului feminin. În opinia Lianei Cozea, „Rememorarea are, neîndoielnic, o tentă catartică”[25].

Pe baza memorialisticii, Grațian Cormoș a schițat un tablou al prezenței feminine în Gulagul românesc, expus în cartea sa apărută în 2007, Femei în infernul concentraționar din România[26]. Autorul stabilește două categorii de femei care au căzut victime represiunii comuniste: cele care au luptat împotriva sistemului precum cele din rezistența anticomunistă, legionarele și cele din exil și femeile a căror existență era problematică pentru regim precum soțiile, mamele și fiicele foștilor demnitari, călugărițele catolice sau reprezentantele cultelor protestante. Folosind memoriile și interviurile publicate până la aceea dată, acesta a elaborat un „eseu comportamental” prin care și-a propus și a și reușit să surprindă „gradat, pe capitole, întregul proces al represiunii și detenției politice a femeilor în perioada comunistă”[27].

Memorialistica feminină a fost analizată și de Mihaela Ursa, care în articolul său publicat în volumul 15 al Caietelor Echinox, apărut în 2008, pune față în față memoriile scrise de fostele deținute politic și mărturiile orale culese de către cercetători pentru a arăta că, „oricât de tăcut și invizibil cel care înregistrează poate încerca să fie, există un sens mai înalt al dorinței de a împărtăși istoria comunității în înregistrările de istorie orală decât în amintirile scrise”[28]. Cercetătoarea clujeană constata și diferențe de gen între bărbații și femeile care au depus mărturie: „… cele mai multe mărturii feminine au o motivație diferită de cele ale bărbaților: suferința din închisoare, …, este explicată de cele mai multe victime ca o trăire creștină și nu ca opoziție politică sau rezistență ideologică”[29].

Andrada Fătu-Tutoveanu analizează la rândul său relația dintre evenimentele istorice și subiectivitatea feminină așa cum reiese din jurnalele scrise de patru femei: Annie Bentoiu, Alice Voinescu, Nina Cassian și Constanța Buzea[30]. Fără a se concentra asupra memorialisticii de detenție, autoarea clujeană punctează importanța jurnalelor scrise de femei în construirea propriilor reprezentări despre sine și lume, precum și rolul lor catartic și în interpretarea trecutului.

Nici volumul recent al Simonei Mitroiu[31] nu se concentrează asupra memorialisticii de detenție, ci asupra scrierilor autobiografice și a memoriei feminine privitoare la perioada comunistă. Constituind o parte importantă a memorialisticii, mărturiile despre represiune sunt totuși puse în discuție, autoarea prezentând anumite aspecte în aceeași manieră în care apar în lucrarea mea, Ni victime, ni héroïne: les anciennes détenues politiques et les mémoires du communisme en Roumanie [32], precum și în teza mea de doctorat[33] și în publicațiile ulterioare[34].

În cărțile mele, Ni victime, ni heroine și Martore fără voie, pun în evidență importanța cadrelor sociale ale memoriei și a contextului postcomunist în rememorarea experienței comuniste a fostelor deținute politic. Lucrările subliniază totodată rolul memoriei istorice în modelarea identității sociale a foștilor deținuți politici, precum și a ortodoxiei în instituirea unei etici a iertării atât în societate cât și printre foștii persecutați politic. „Încrucișarea poveștilor de viață ale fostelor deținute participante la cercetare scoate în evidență existența unor teme recurente specifice discursului femeilor aparținând clasei de mijloc interbelice. Cele legate de familie, ale cărei valori sunt admirate și promovate, precum educația continuă, adaptarea la mediu, iubirea de patrie, de dreptate și adevăr, emanciparea de gen și cultivarea talentelor personale, dar și armonia dintre membrii săi și sprijinul reciproc. Solidaritatea de clasă este și ea prezentată mai ales ca mijloc de rezistență în fața opresiunii din închisori și lagăre de muncă. … Dacă foștii deținuți vorbesc în nume propriu și se promovează pe sine, fostele deținute intervievate de mine își asumă o misiune milenară, aceea de a transmite valorile mediului de apartenență, ale comunității și familiei, precum și valorile universale ale drepturilor omului de inspirație creștină”[35].

Autorii menționați deja propun o abordare generală a memoriei persecuțiilor politice din perspectivă feminină, în timp ce Cosmin Budeancă sau Ioana Zoia Sandu se concentrează asupra unor categorii specifice de femei. Cosmin Budeancă a dedicat un articol Lucreției Jurj, în care sublinia că: „deși rezistența armată anticomunistă din munți a fost reprezentată în special de bărbați, femeile, atâtea câte au fost, au avut o contribuție de care trebuie să se țină seamă în reconstituirea istorică a perioadei…”[36]. Ioana Zoia Sandu s-a aplecat la rândul său asupra experienței femeilor care au născut în închisoare punând în evidență trauma pe care au trăit-o nu doar ele, ci și copiii lor[37].

Relația dintre gen și rezistența anticomunistă a fost analizată și de Cristina Petrescu în articolul ei, „A genderless protest. Women confronting Romanian communism”. Cercetătoarea afirmă că femeile care au participat în rezistența din munți au avut un rol de subordonare față de bărbați. În ceea ce privește cele trei cazuri de intelectuale analizate în articol, care s-au opus de o manieră sau alta comunismului, Doina Cornea, Herta Müller și Ana Blandiana, rezistența lor a fost posibilă datorită poziției lor sociale și nu a avut o conotație de gen[38].

Despre relația dintre femei și Securitate văzută din perspectivă postco­munistă a scris Lavinia Stan în al său articol, „Women as anti-communist dissidents and secret police collaborators” în care analizează cazul Mona Muscă. Cercetătoarea pune în evidență „execuția politică” suferită de aceasta și vehemența cu care a fost atacată în contrast cu atitudinea tolerantă față de colaboratorii bărbați ai Securității, intelectuali precum Alexandru Paleologu, Sorin Antohi etc., care au fost lăudați pentru asumarea publică a acestei colaborări[39].

Colaborarea foștilor deținuți politici cu Securitatea nu s-a bucurat totuși de analize pertinente. Gabriel Andreescu în lucrarea sa, Cărturari, opozanți și docu­mente. Manipularea Arhivei Securității[40], pornind de la dosarele lui Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei, Mihai Botez și Nicolae Breban, a făcut câteva observații utile arătând că mizele politice, ideologice și culturale au dus la utilizarea necritică a documentelor elaborate de Securitate pentru a distruge reputații și incrimina persoane[41].

Despre Securitate s-a scris destul și uneori pertinent. Mai multe articole, publicate în Caietele CNSAS[42], și câteva monografii au încercat să descâlcească atât stufoasa organizare a aparatului de represiune cât și funcționarea sa cotidiană. Marius Oprea a fost cel care a deschis calea cercetării și analizei activității Securității cu a sa lucrare, Banalitatea răului[43]. Cercetările sale au fost continuate de cercetătorii afiliați CNSAS care au publicat atât documente din arhivă cât și analize punctuale ale activităților și structurii de cadre a serviciului secret comunist. Lucrarea, Securitatea. Structuri-cadre. Obiective și metode, apărută în două volume în 2006, oferă o primă imagine de ansamblu asupra instituției represive[44]. Aceasta este continuată și dezvoltată de o altă mono­grafie apărută în 2016, Securitatea, 1948-1989, volum datorat lui Florian Banu și Liviu Țăranu, care descrie pe baza surselor structura organizatorică a instituției represive, „atribuțiile unităților, șefii care le-au condus, principalele rațiuni care au stat la baza reorganizărilor”[45]. Alte lucrări se apleacă asupra unor aspecte concrete ale funcționării și activităților Securității, precum raporturile dintre cadrele sale și puterea politică[46], asupra trupelor de Securitate[47] sau ale represiunii îndreptate împotriva celor din rezistența armată anticomunistă[48].

Unele analize păcătuiesc însă printr-un program asumat de manipulare[49]. În România și în literatura de specialitate publicată, Securitatea a fost privită de cele mai multe ori fie ca o instituție patriotică[50], fie ca una represivă, cele două tabere disputându-și monopolul asupra adevărului. Condamnarea Securității a ținut de o tactică a elitelor postcomuniste de a oferi un țap ispășitor pentru relele comunismului. Daniel Barbu afirma că Nicolae Ceaușescu a lansat ideea privitoare la omniprezența și omnipotența Securității, în 1968, indicând serviciul secret ca singurul responsabil de represiune și acuzându-l că a lucrat împotriva intereselor partidului comunist[51]. Cristina Petrescu scria chiar că discursul anti-totalitar postcomunist derivă din poziția lui Ceaușescu care a pus pe umerii Securității toate crimele săvârșite de regimul comunist la începuturile sale[52].

Aplecându-se asupra reprezentărilor publice și individuale despre Securitate atât în perioada comunistă cât și în cea postcomunistă[53], analizând atât amintirile victimelor acestei instituții, cât și a celor care au „servit-o”, cercetătoarea afirmă că memoria privitoare la poliția secretă comunistă se caracterizează printr-o anume ambiguitate, ce pune în evidență faptul că mulți dintre cei care s-au prezentat pe sine anticomuniști după căderea comunismului au colaborat cu Securitatea. Totodată, Cristina Petrescu atrage atenția că o delimitare clară între victime și torționari este greu de definit atâta timp cât rememorarea comunismului se face de pe poziții de moralitate[54].

De pe poziții de moralitate, mai mult sau mai puțin asumate, și-au publicat dosarele aflate în arhiva CNSAS scriitori și publiciști precum, Gabriel Liiceanu, în Dragul meu turnător[55], Dorin Tudoran, în Eu, fiul lor[56], Bujor Nedelcovici, în Un tigru de hârtie. Eu, Nica și Securitatea[57], sau Niculai Constantin Munteanu în volumul, Ultimii șapte ani de acasă[58]. Abordărilor subiective  asumate de autori în aceste volume li se opune impresionantul volum de documente din arhiva Securității referitoare la Anton Golopenția editat de fiica sa, Sanda Golopenția. Aceasta a publicat atât declarațiile acestuia din timpul anchetei prin care Anton Golopenția își asuma identitatea de „dușman al poporului”, cerând totodată iertare și îndrumare pentru a se integra noii societăți, cât și o anexă cu diverse scrisori, documente din timpul procesului Pătrășcanu și din arhiva familiei etc.[59]

Dosarele acestea, „fabricate” de Securitate și aflate acum în custodia CNSAS, au fost studiate intens în căutarea adevărului, analizate din perspectiva adevăr/minciună, realitate/ficțiune fiind folosite îndeosebi ca surse de către istorici și jurnaliști fără a fi puse sub semnul întrebării în cele mai multe cazuri. Câteva excepții întăresc această afirmație. În primul rând, lucrarea Cristinei Vătulescu, Police Aesthetics: Literature, Film and the Secret Police in Soviet Times[60], care analizează dosarele produse de Securitate nu ca documente istorice, ci ca mijloace de estetizare a secretului[61], ca narațiuni ce aveau drept scop, în funcție de context, să producă o biografie coerentă a persoanei urmărite sau, în perioada post-stalinistă, să construiască „creativ” povești[62]. Lucrarea discută și alte aspecte privitoare la colaborarea artiștilor cu serviciile secrete comuniste dar și relația dintre cercetător și arhivele produse de Securitate.

Despre relația dintre cercetător cu propriul său dosar dar și cu alte dosare cercetate a scris și Smaranda Vultur în articolul său, „Daily Life and Surveillance in the 1970s and 1980s”[63]. Cercetătoarea bănățeană observa că limbajul folosit de agenții Securității a fost un instrument de creare și totodată de distorsionare a realității.

Rolul jucat de aceste dosare în descoperirea trecutului ascuns sau interzis urmașilor celor persecutați este discutat de Ioana Luca în articolul său, „Secret Police Files, Tangled Life Narratives: 1.5 Generation of Communist Surveillance”, care analizează influența acestor dosare în realizarea unei „arheologii a sinelui”, în scrierea propriei povești de viață și în asumarea trecutului familial[64].

Katherine Verdery, pe de altă parte, privește dosarele Securității ca surse etnografice pe care le analizează în cartea sa, Secrets and Truths. Ethnography in the Archive of Romania`s Secret Police[65]. Cercetătoarea americană „încearcă să vadă în ofițerii poliției politice un fel de etnografi, care folosesc anumite tehnici pentru a înțelege `disimulările` celor pe care îi investighează, și care au anumite preconcepții, precum și tipul de cunoaștere pe care ei încearcă să o creeze”[66].

Din perspectiva mea, ofițerii nu sunt atât „etnografi”, cât mai ales „inventatori” de „identități multiple”, un fel de „scribi malefici”, care compun și descompun vieți în funcție de interesul de moment al conducerii partidului comunist și al Securității. Prin urmare, arhiva produsă de ei joacă un rol nu atât în producerea cunoașterii cât mai ales în crearea (distorsionată) socială a realității (comuniste și postcomuniste).

2. Surse, metode și concepte

În această lucrare, documentele emise de Securitate vor fi analizate nu ca surse ale adevărului, ci ca instrumente de crearea a realității comuniste și postcomuniste. Acestora li se vor adăuga interviurile luate de mine în perioada 2003/2004 și 2005/2006 în cadrul cercetării doctorale menționate mai sus și care se prezintă sub forma „povestea vieții”, precum și informații din fișele matricole penale publicate pe site-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) sau din articolele și memoriile publicate de fostele deținute politic în perioada postcomunistă.

„Poveștile de viață” (récits de vie) au fost culese și interpretate după metodologia magistral definită și exemplificată de Daniel Bertaux[67]. Sociologul francez considera „poveștile de viață” ca fiind produsul unui tip specific de interviu, interviul narativ, în cadrul căruia persoana intervievată își povestește experiența trăită[68] într-o relație de dialog, de interacțiune între informator și cercetător. Această metodă pleacă de la premisa că există nu unul, ci doi autori ai povestirii: naratorul și cercetătorul, „care îl ascultă, îl acompaniază în poveste, îl încurajează și susține”[69]. Astfel, povestea vieții nu este doar o sursă de informații, ci reprezintă o reconstituire a experienței trăite prin intermediul discursului, fiind un act de comunicare, un tip de interacțiune socială care participă la construirea unui „obiect” de cercetare[70].

„Povestea vieții” reprezintă astfel o rememorare a experiențelor trăite din perspectiva prezentului, organizarea acestora într-un discurs retrospectiv, diacronic, și, în cele mai multe cazuri, coerent. Acest discurs are menirea de a da sens vieții povestite, fiind influențat atât de orizontul de așteptare al cercetătorului, cât și de obiectivele celui care mărturisește. Viața povestită de narator nu devine astfel echivalentul vieții trăite, ci este o reconstrucție în funcție de context, influențată fiind de procesul de (re)construcție identitară personală și/sau de grup[71].

Discursul memorial al celor șapte femei, foste deținute politic, va fi interpretat din perspectiva memoriei ca reconstrucție a trecutului prin prisma intereselor prezentului, amintirile fiind convocate pentru a oferi elementele necesare construcției identității individuale și sociale. Discursul acesta capătă sens, dincolo de conținut, prin analiza contextului de elaborare și reproducere, precum și prin identificarea acelor elemente care îl influențează.

Documentele de arhivă elaborate de autoritățile comuniste sunt valorificate ca „surse” ale cercetării în aceeași măsură cu „sursele orale”. Consider aceste documente ca purtătoare ale unei memorii instituționalizate ele având aceeași caracteristică de „indiciu” aparținând trecutului, reactivat în prezent, același caracter construit cu o anume finalitate ca și mărturiile orale culese de mine. Evident că există diferențe semnificative între mărturiile orale și cele lăsate de autorități, acestea din urmă având o finalitate funcțională, birocratică[72] și, în cazul documentelor Securității, represivă, de control și supunere a indivizilor. De altfel, multe dintre documentele aflate în dosarele „create” de Securitate sunt rezultatul transcrierii unor mărturii orale, interviuri, discuții, interceptări ale unor convorbiri telefonice etc. Ele reprezintă punctul de vedere al instituției, perspectiva contemporană creării lor, devenind documente demne de luat în seamă doar atunci când le investim cu rolul de sursă istorică[73]. Privindu-le din această perspectivă, documentele de arhivă sunt ca oricare alte documente niște „surse inventate”, investite cu coerență de către cercetători în scopul cunoașterii[74].

Așa cum sublinia Katherine Verdery, dosarele produse de Securitate sunt polifonice (cuprind punctul de vedere și informații date de mai multe persoane), deseori pline de informații fictive și de persoane inventate[75]. Dosarele sunt, de cele mai multe ori, creația mai multor „autori”, sunt caracterizate de „limbajul de lemn” al epocii și au un caracter militarizat, ilustrat prin argoul folosit de cadrele instituției represive: „obiectivul”, „operații”, „agentura”, „rezidența” etc[76]. Un rol important al acestor arhive, remarca Katherine Verdery, este acela de a crea categoria de „dușman”[77], organele de represiune românești jucând în acest context rolul de creatori ai unor noi categorii de oameni, în sensul dat acestei idei de Ian Hacking, care a demonstrat că „inventarea unor noi categorii de oameni” (making up people), a fost rezultatul cunoașterii dobândite prin intermediul științelor sociale, medicale, dar nu numai[78]. Hacking sublinia că știința creează astfel categorii sociale care nu existau înainte și că persoanele odată incluse într-o anumită categorie evoluează și își schimbă caracteristicile[79].

Aceasta este și perspectiva abordată de mine în analiza sistemului comunist care, cu ajutorul organelor de represiune, creează noi categorii sociale precum cea de „dușman al poporului” cu diferitele sale subcategorii (spion/criminal/bandit etc.) prin intermediul probelor adunate în dosarele penale, de urmărire informativă, de rețea[80]. Dacă privim aceste dosare din această perspectivă, de instrumente prin care se inventează noi categorii de oameni și se creează identități fictive, atunci sursele acestea trebuie chestionate cu mare atenție, aplecându-ne în mod deosebit asupra contextul de producere și reproducere al acestora[81].

Așa cum sublinia Henry Rousso, niciun document nu vorbește de la sine, el trebuie interpretat cu rigoare științifică, dar mai ales cu scopul de a fi util cunoașterii[82]. „Fetișismul” documentului și dorința de transparență nu sunt utile în procesul de cunoaștere științifică. Cercetătorul trebuie să se chestioneze pe sine, „subiectul” supus cercetării, dar și contextul de producere al surselor și al elaborării discursului istoriografic[83].

2.1. Șapte povești de viață

Datoria cercetătorului este aceea de a-și contextualiza propria-i cercetare, pe lângă analiza producerii și reproducerii surselor analizate. Studiul de față, așa cum am precizat deja, pornește de la cercetarea mea doctorală, care a avut-o în centrul său pe Micaela Alexandra Ghițescu și în jurul căreia a fost construit obiectul cercetării, și anume „comunitatea de memorie” a fostelor și foștilor deținuți politici din clasa de mijloc interbelică. Adăugând acum informațiile provenind din dosarele de Securitate, analizate prin grila deja menționată, poveștile lor de viață capătă un alt sens iar cercetarea capătă o nouă dimensiune așa cum rezultă din paginile care urmează.

Pe Micaela Ghițescu am cunoscut-o la sediul revistei Memoria în anul 2000. Ulterior, am și locuit câteva zile în casa sa de pe strada Cobălcescu, nr. 50, din apropierea Gării de Nord. Am continuat să ne frecventăm și în anii următori. Văzându-ne azi, văzându-ne mâine, mi-a încolțit în minte ideea de a face o cercetare despre memoria persecuțiilor politice din perspectivă feminină pornind de la povestea sa de viață.

Primul interviu l-am făcut în iunie 2003 acasă la Micaela Ghițescu, în biroul său, și a durat în jur de 2 ore. Interviul, care poate fi citit în anexa acestei lucrări, a fost unul logic și coerent. Povestea vieții a fost spusă cronologic fără ca Micaela Ghițescu să insiste prea mult asupra represiunii. Acest fapt l-am pus atunci și chiar în teza mea de doctorat pe seama traumei care încă lucra. Acum, citindu-i dosarele aflate în custodia CNSAS cred mai degrabă că mă testa. Așa cum eu am realizat cu ea un interviu exploratoriu, de testare, la fel și Micaela Ghițescu îmi testa capacitatea de a-mi asuma această cercetare. După ce, în decembrie 2003, am ținut, în cadrul unei conferințe o prezentare despre Elisabeta Rizea, la care Micaela Ghițescu a ținut să participe și în urma căreia m-a invitat să public în revista Memoria, interviul din februarie 2004 și-a schimbat tonul. A fost mult mai dinamic, cu mai multă implicare din partea Micaelei Ghițescu, dornică de a împărtăși cu mine experiențele trăite și de a-mi oferi unele detalii, mai ales în ceea ce privește viața de după închisoare.

Autenticitatea celor povestite de ea a fost dovedită de poveștile de viață ale celorlalte colege de închisoare pe care le-am intervievat în perioada 2003-2006 și ulterior de cartea sa de memorii, Între uitare și memorie[84]. Recent, am descoperit o scrisoare trimisă de Micaela Ghițescu unei prietene la sfârșitul lui decembrie 1989 și publicată de Katherine Verdery într-un articol[85]. Scrisoarea demonstrează astfel autenticitatea discursului memorial al Micaelei Ghițescu, ceea ce povestește în scrisoare reprezentând primele amintiri așternute pe hârtie despre Revoluția din decembrie 1989, amănunte povestite cvasi-identic în interviul înregistrat de mine în februarie 2004, dar și în cartea sa de memorii, Între uitare și memorie. Importanța acestei scrisori este dublă: pe de o parte, pune în evidență procesul de structurare al unei memorii individuale despre căderea comunismului început chiar în 1990, iar pe de altă parte demonstrează faptul că aceste amintiri sunt demne de luat în considerare ca surse istorice. Scrisoarea nu purta semnătura Micaelei Ghițescu și nu avea drept scop valorificarea ei publică în scop identitar sau de altă natură.

Pe Micaela Ghițescu am rugat-o să mă pună în contact cu prietene sau colege de-ale sale de închisoare. Am obținut astfel numărul de telefon al Silviei Vasiliu, căsătorită Iașinschi, pe cel al Zinei Popa (Tanasiciuc) și pe al Aurorei Ille (Dumitrescu). Am făcut cu fiecare dintre ele câte un interviu, acasă la ele[86], în 2003-2004. Interviurile acestea au fost folosite în teza de master susținută la Ecole Doctorale Francophone en Sciences Sociales la fel ca și interviul luat Ioanei Berindei, în casa sa de pe strada Toamnei.

Interviurile făcute cu Silvia Iașinschi și Zina Tanasiciuc au durat aproximativ 2 ore, au urmat un fir narativ cronologic, dar cu interpretări diferite pe care le analizez în acest volum. Cele două interviuri cu Aurora (Lola) Dumitrescu au fost făcute la un interval de câteva luni, primul în septembrie 2003 iar cel de-al doilea în februarie 2004. Ambele au durat în jur de 40 de minute și s-au axat pe temele dragi Aurorei Dumitrescu precum anticomunismul familiei, lupta sa pentru dreptate și nevoia de adaptare de după eliberarea din închisoare.

Interviul cu Ioana Berindei a fost realizat în casa familiei, în octombrie 2003, și a durat în jur de 2 ore. Povestea vieții spusă de Ioana Berindei, redată în acest volum, e o sinteză a amplului interviu realizat împreună cu Lavinia Betea și publicat în 2006 sub titlul, Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu Ioana Berindei.

În toamna lui 2005, am realizat alte două interviuri: unul cu Constanța Moței și un altul cu Ileana Samoilă. Interviul cu Constanța Moței a fost foarte scurt, 35 de minute de înregistrare, realizat în casa sa din str. Popa Nan, nr. 38, casă naționalizată și recuperată la momentul interviului. Am revenit ulterior în casa familiei Moței pentru a realiza un interviu cu soțul, Mircea Moței.

Interviul cu Ileana Samoilă a durat în jur de 4 ore și a fost realizat în două reprize la un interval de o săptămână. Prima data s-a simțit obosită și ne-am oprit, a doua oară interviul a luat sfârșit în momentul în care a sosit ginerele său. De altfel povestea vieții spusă de Ileana Samoilă se concentrează asupra unor teme importante pentru ea, precum dragostea de familie și sacrificiul făcut pentru aceasta, nu urmează un fir logic și nici o ordine cronologică.

Trebuie precizat că toate aceste doamne se cunoșteau între ele, chiar dacă nu se frecventaseră decât ocazional la AFDPR sau în alte circumstanțe postcomuniste. M-au întrebat de fiecare dată cu cine mai urma să vorbesc și în interviuri fac referire una la cealaltă. Nu întâmplător și discursul lor a fost unul asemănător, modelat de experiențele și mediul de apartenență similare, precum și de limitele impuse pe de o parte de calitatea mea de cercetătoare iar pe de alta, de faptul că se cunoșteau și își știau parcursul și povestea de viață.

2.2. Câteva zeci de dosare: penale, de urmărire informativă, de colaborare

Alta a fost situația cu dosarele elaborate de Securitate și aflate în arhiva CNSAS. Limitele din aceste dosare se datorează modului de arhivare, substratului ideologic care le-a dat naștere, „fabricarea” lor cu un scop bine definit, dar și transferului lor ulterior din arhiva Securității către armată, apoi din martie 1990 către SRI și din 2000 încoace în custodia CNSAS.

În urma solicitării adresate acestei din urmă instituții, am primit următoarele dosare privitoare la Micaela Alexandra Ghițescu: un Dosar Individual pe numele Ghițescu Mihaela (sic!) deschis la 10 martie 1958, care are 286 de file printre care, un dosar de verificare, angajamentul semnat de Micaela Ghițescu privitor la stabilirea domiciliului după eliberare, un referat privitor la tatăl Constantin Ghițescu din Arhiva Siguranței, numeroase rapoarte ale ofițerilor care se ocupau de „caz”, diverse cereri de verificare la cartotecă a unor persoane din anturajul Micaelei Ghițescu, note informative ale diverselor „surse”, poze ale Micaelei Ghițescu, un tabel cu numele agenților care s-au ocupat de „obiectivul” Micaela Ghițescu, copii ale scrisorilor interceptate, planuri de acțiuni, planuri de măsuri, extrase ale unor declarații din anchete ale unor persoane cu care Micaela Ghițescu intrase în contact, planuri de măsuri privind recrutarea unor persoane din anturajul Micaelei Ghițescu, declarații luate unor persoane, precum și hotărârea de închidere a dosarului personal din data de 24 noiembrie 1963.

Un alt Dosar de Urmărire Informativă (D.U.I.) cu numărul 13875 deschis în aprilie 1981. Acesta are 202 file și cuprinde un plan de măsuri, copiile scrisorilor trimise și/sau primite de Micaela Ghițescu, numeroase verificări ale unor persoane din anturajul familiei Ghițescu-Stoian în scopul recrutării, inclusiv a menajerei și soțului acesteia care locuiau în casa Micaelei Ghițescu, poze, interceptări de convorbiri telefonice și o sinteză a DUI în care Micaelei Ghițescu i se atribuia numele de cod „Georgescu”, dosar închis pe 25 iunie 1983.

Și un dosar de rețea pe numele „Georgescu” cuprinzând 142 de file, deschis la date de 28 iunie 1983. Cele 41 de documente din dosar reprezintă: raportul cu propunere de recrutare, note cu informații despre diverse persoane din anturajul său, note de filare, diverse rapoarte, angajamentul scris și semnat de Micaela Ghițescu, un tabel cu relațiile, unul cu ofițerii de legătură, rapoarte de analiză și raport cu propunere de abandonare din 30 martie 1987. Un alt dosar de 69 de file cuprinde transcrieri ale convorbirilor telefonice și ale scrisorilor trimise și primite în perioada 1981-1986. Pe lângă acestea, din dosarul de rețea mai face parte „o mapă anexă cuprinzând materiale informative furnizate de Georgescu, deschisă la 28. 06. 1983” care conține 13 documente și 37 de file. Mapa cuprinde notele informative furnizate de sursa „Georgescu”, respectiv: o notă despre călătoria în SUA din 8 mai 1983, un material „antiromânesc din SUA” (10.06.1983), persoane cunoscute în SUA (10.07.1983), notă despre Paul Balatre din din 18.08.1983, notă despre Emanuel Merdinger, datată 22.09.1983, notă informativă despre Nadia Brunstein (12.12.1983), notă despre Maria Dumitrescu din 12.12.1983, notă informativă despre Veronica Mihăilescu din 30 aprilie 1984, notă informativă despre Gheorghe Danielopolu din 8 mai 1984, notă informativă despre Paul Balatre (29.08.1984), notă raport din 17.11.1985, notă informativă despre deplasarea în Franța din 27 mai 1986 și o notă informativă despre o traducere din Jose Sarney din 20 august 1986. Cu excepția primului dosar, celelalte sunt integrale sau cel puțin așa susțin funcționarii CNSAS care au copiat, la cererea mea, documentele.

Dosarele pe care le-am primit pentru Zina Popa (Tanasiciuc) se prezintă astfel: un dosar de urmărire informativă, datând din 1962, microfilmat în 1979, de 12 pagini, ce conține mai multe cereri de verificare la cartotecă, 2 referate despre Zina Popa, angajamentul semnat la ieșirea din închisoare privind domiciliul, un raport al unui agent de Securitate din 1964, o informare privind clasarea dosarului de urmărire din 1968. Pe numele Popa Zina Viorica există și un dosar de rețea deschis în iunie 1954 ce cuprinde rapoarte și planuri de măsuri în vederea recrutării acesteia ca informatoare „necalificată” în perioada în care își ispășea pedeapsa în penitenciarul Mislea. Dosarul are 44 file și conține mai multe rapoarte privind modalitățile de recrutare, o notă biografică scrisă de Zina Popa pe când era studentă, mai multe referate și cereri de verificare la cartotecă, observații privitoare la activitatea ei de la Mislea, un raport cu concluzii privitoare la discuțiile purtate cu aceasta în vederea recrutării, o cerere de consultare a dosarului. Dosarul a fost clasat pe 29 martie 1955 deoarece „s-a stabilit că nu corespunde și că nu v-a accepta să colaboreze cu org. Securității…”[87].

Atât pentru Micaela Ghițescu cât și pentru Zina Popa am primit și dosarele penale cu procesele verbale de interogator ale „lotului francez”.

Dosarul penal al Silviei Iașinschi și al lotului din care a făcut parte mi-a fost de asemenea transmis de CNSAS. Pentru Silvia Vasiliu Iașinschi am mai primit și un dosar de urmărire informativă cu 55 de file. Dosarul cuprinde: angajamentul privind domiciliul Silviei Vasiliu la eliberarea din închisoare, mai multe hotărâri de trecere în evidența MAI, o hotărâre de încetare a urmăririi informative datând din 1 martie 1975, o cerere de urmărire a telefonului din 1973, un raport asupra unei discuții avută de ofițerii de Securitate cu Silvia Iașinschi în 1973, o schiță a apartamentului său, o notă-raport din 1973, un raport din 1971, un altul din 1982 cu avizarea negativă a cererii sale de a pleca în Israel, un alt raport din 1976, un raport al unei „surse” din decembrie 1976, o caracterizare a directorului Mocanu, o notă-raport a Securității, o declarație a Silviei Vasiliu din mai 1977, o notă raport despre soțul său Antonio Iașinschi, conținutul unei cărți poștale venite din Israel de la Nina Schwartz, precum și al altei cărți poștale de la Mioara Schwartz, o notă raport cu verificările de la liceul Dimitrie Cantemir despre Silvia Iașinschi din 1977, un raport privind avizarea negativă a cererii de a merge în Israel din 1981, o notă de studiu din 1982, și două rapoarte din 1981 și 1982 privind scoaterea Silviei Iașinschi din „dosarul de problemă”. Pe numele Silviei Iașinschi există și un dosar de rețea, al „agentei Florina”, deschis în februarie 1958, care avea misiunea de a oferi informații despre Micaela Ghițescu. Deoarece agenta „Florina” nu a fost sinceră în martie 1962 se făcea propunerea abandonării sale. De altfel, dosarul de rețea pe lângă angajamentul scris de mână, o chitanță de plată a sumei de 200 de lei către Silvia Vasiliu conține diverse caracterizări și informări ale altor surse despre ea, interceptări de scrisori și descrierea conținutului pachetelor primite, precum și cereri de verificare la cartotecă a dosarului ei din diverse perioade. Cele 4-5 informări date despre Micaela Ghițescu se află în dosarul de urmărire informativă al acesteia.

În ceea ce o privește pe Aurora Ille (Dumitrescu), am primit atât dosarele penale cât și cele de urmărire informativă. Dosarele penale conțin procesele verbale de interogator ale întregului grup din care a făcut parte, printre care câteva declarații quasi-identice date de Aurora Ille în timpul anchetei. Primul dosar de urmărire informativă a fost deschis pe numele Aurorei Sfetcu, Sfetcu fiind numele primului soț, pe 30 aprilie 1957 și închis pe 18 decembrie 1962. Dosarul e constituit din două volume și are 96 de file. Acesta conține: hotărârea de deschidere a dosarului de urmărire, trei cereri de informații despre Sfetcu Aurora din 1961, două cereri de verificare la cartotecă din 12 aprilie 1957, 2 cereri de documente compromițătoare despre Sfetcu Marius, soțul Aurorei, din ianuarie 1958 și răspunsul (negativ) la acestea, o declarație a Aurorei Sfetcu despre soțul său și familia acestuia din 11 martie 1960; o notă de lucru în care se propunea o serie de măsuri privind urmărirea Aurorei Basarab (noul nume după recăsătorie) și a soțului său; plan de măsuri din aprilie 1957 cu propunere de recrutare de informatori care să o urmărească; o notă informativă a sursei „Constantinescu” din 27 iunie 1962; o notă informativă din 19 aprilie 1962 a sursei „Constantin”; o notă informativă din 24 noiemvrie 1961 a sursei „Tabără Vasile” despre Aurora Basarab care făcea școala de asistente medicale la Oradea; o notă a aceleiași surse despre Aurora Sfetcu (văduvă prin divorț, sic!)[88]; mai multe note informative din septembrie 1954, precum și din ianuarie și martie 1961; o autobiografie a lui Sfetcu Marius din 15 aprilie 1958; o notă informativă a lui „Zamfirescu Nicolae” despre Marius Sfetcu; o notă din 8 octombrie 1951 redând o discuție avută de Aurora Ille cu un informator; o notă informativă din 3 decembrie 1951; mai multe note informative din 1951 ale lui unui prieten, devenit informator, Tănase; o copie a hotărârii Tribunalului Militar Teritorial Oradea prin care Aurora Ille este condamnată la 6 ani de închisoare; raport de investigații din iunie 1951 și din martie 1961;  conținutul a două scrisori din 1954 trimise de Lola unei prietene din Timișoara; o notă despre o discuție a mamei Aurorei după arestarea acesteia din decembrie 1951 de la informatorul Costel; raport din 8 ianuarie 1958 despre Sfetcu Marius care se dovedea a fi avut atât el cât și familia o atitudine anticomunistă; hotărârea de închidere a dosarului de urmărire. Volumul al doilea conține hotărârea de trecere în evidență a Aurorei Ille Basarab la Serviciul „C”[89]; luarea în evidență de către Securitatea București în 1967, notă a MAI din aceiași perioadă, câteva note informative din perioada 1961-1962, precum și cereri de verificare la MAI; copie a hotărârii Tribunalului Militar Teritorial Oradea de condamnare la 6 ani de închisoare. Tot pe numele Aurora Silvia Ille este deschis un nou dosar de urmărire în 1980, care are 26 de file și conține mai multe rapoarte ale MAI și ale Securității Beiuș, Oradea și București despre Aurora Ille și familia sa.

Pentru Constanța Georgescu (Moței) am solicitat și primit dosarele de urmărire informativă și penal, pe numele său neexistând în arhiva CNSAS un dosar de rețea. Dosarul penal conține o fișă personală, mai multe note-raport despre Constanța Georgescu, cereri de informare despre aceasta și răspunsurile serviciului „C” din MAI, mai multe referate despre deținuta Georgescu, deciziile privind internarea sa administrativă (trimiterea în colonii de muncă), un acord al MAI către serviciul „C” pentru încadrarea sa în producție și stabilirea în București, decizia MAI de eliberare din aprilie 1964, o notă a lui Ion Georgescu din mai 1964 care cerea eliberarea fiicei sale. Primul dosar de urmărire informativă deschis pe numele Constanței Georgescu pe 3 octombrie 1964 are 96 de file și conține fișa personală, hotărârea de luare în evidență din 10 septembrie 1964, numeroase note informative ale informatorilor alocați cazului: „Jianu Silvia”, „Ionescu Marga”, „Barbu Cornelia”, „Marina Oprea”, „Dragomir Maria”, „Tulbure”, „Banea”, copia unui proces verbal de interogator din 12 octombrie 1960 pe când se afla în penitenciarul Arad, un referat din 13 iunie 1960 cu propunerea de recrutare ca informator a „deținutei contrarevoluționară Georgescu Constanța”, un raport din mai 1960 privind studierea deținutei în vederea recrutării, un raport de studiere a dosarului din martie 1960, sentința Tribunalului Militar Teritorial București din 10 noiembrie 1954, o notă informativă despre o discuție din anul 1980 în care Constanța Moței își spune părerea despre salarii. Cel de-al doilea dosar informativ deschis pe numele Constanța Moței, zisă „Tanța”, are 157 de file a fost deschis pe 10 decembrie 1984 și conține un plan de măsuri, 50 de note informative ale diverșilor informatori, mai multe descrieri ale Constanței Georgescu făcute de agenții Securități, interceptări de corespondență, câteva note de analiză, o notă de analiză din 22 octombrie 1989 privitoare la Constanța Moței. Mai multe file au fost cenzurate de CNSAS îndeosebi note informative date de diverse „surse” în anii 1984, 1986 și 1989.

Ileana Samoilă a avut parte de mai multe dosare, unul de urmărire informativă pe numele Opriș Elena, deschis pe 26 iunie 1954, care conține 16 file cu mai multe rapoarte, fișe și note informative acoperind perioada 1954-1969. Pe numele Ileana Samoilă am primit și un dosar de rețea în două volume, deschis în 1980, cu numele de cod, „Ana Arbore”. Acest dosar preia și dosarele mai vechi de rețea deschise pe numele „Dana Rădulescu”. Primul volum conține zeci de declarații date din închisoare despre colegele de celulă, relatând convorbirile care aveau loc între deținutele politic și despre atmosfera din celulă, câteva scrisori trimise și primite de la familie, mai multe rapoarte despre activitatea sa de informatoare în închisoare dar și după ieșirea din închisoare, câteva note informative date după ieșirea din închisoare până în 1989, un ultim raport din decembrie 1989 despre activitatea sa ca informatoare, câteva cereri de transfer a dosarului său de la București la Oradea și de la Oradea la Galați, câteva declarații ale ofițerilor de Securitate din Oradea după revenirea ei în oraș referitoare la cererile ei de a fi ajutată să își găsească un serviciu. Volumul al doilea conține notele informative date de Ileana Samoilă/Ana Arbore despre diverse persoane, în număr de câteva sute, ultima datând din 21 decembrie 1989.

Numele Ioana Berindei apare în arhiva CNSAS în mai multe volume din dosarele de anchetă pe care le-am primit integral și fără a fi cenzurate și într-un dosar de urmărire informativă, care conține documente referitoare la perioada ianuarie 1984-12 septembrie 1989. Dosarul de urmărire informativă conține câteva note informative ale „sursei Ana Maria”, câteva rapoarte despre Ioana Berindei, transcrierea scrisorilor primite din străinătate sau trimise de aceasta acasă din străinătate, note privitoare la conținutul pachetelor primite din Olanda, Franța și Israel sau trimise de Dan Berindei ca urmare a peregrinărilor sale prin diverse state europene, transcrieri ale unor convorbiri telefonice și o cerere de verificare la cartotecă din 1985.

Dosarele acestea, pline de delațiuni și informații mai mult sau mai puțin exacte, au fost analizate prin prisma tematicii acestei cărți. M-au interesat formele discursului și identitățile construite prin intermediul documentelor elaborate de către instituțiile represive. Informația factuală a reprezentat doar fundalul pe baza căruia a fost construită analiza și din care s-a decupat materialul considerat relevant interpretării.

2.3. Studiul de caz

Poveștile de viață și dosarele Securității se referă la un grup de persoane, „o comunitate de memorie”, care constituie studiul nostru de caz. Cercetarea unui subiect pe baza unui studiu de caz reprezintă o metodă calitativă cu o lungă istorie în științele sociale[90]. Studiul de caz se concentrează pe analiza în profunzime a factorilor care structurează relația unui individ sau a unei comunități cu mediul său (în accepțiunea largă a termenului)[91]. Această metodă poate fi utilizată cu succes în descrierea, explicarea și analiza diverselor fenomene individuale și sociale, care duc la „reprezentări autentice ale realității studiate”[92]. O cercetare bazată pe studiul de caz este pertinentă pentru comunitatea studiată, concluziile acesteia neputând fi însă extinse la ansamblul corpului social. În cazul nostru concret, concluziile cercetării se aplică categoriei sociale analizate, și anume foste deținute politic din clasa mijlocie interbelică, provenind din medii intelectuale și având o conștiință politică. Rezultatele cercetării nu pot fi însă generalizate la întregul corp social al fostelor deținute politic, diversele categorii de femei persecutate necesitând propriile lor studii de caz.

Grupul țintă, cel al fostelor deținute politic din clasa mijlocie, a fost creat de mine în scopul cunoașterii prin metoda „bulgărelui de zăpadă”. Totul a pornit de la o informatoare principală, Micaela Ghițescu, care m-a pus în contact cu fostele sale colege de închisoare. Grupul astfel constituit avea anumite caracteristici comune, importante pentru pertinența analizei: femei din mediu burghez, cu o bună capacitatea de a elabora un discurs personalizat asupra persecuțiilor politice, locuitoare ale Bucureștiului, intelectuale, condamnate pentru activități și atitudini anticomuniste și implicate activ în procesul de transmitere a memoriei represiunii în perioada postcomunistă.

Apartenența la un mediu social care își avea propriile sale valori, în contradicție cu cele comuniste a jucat un rol important în analiză. Încorporate în procesul de educare și formare, aceste valori și idealuri caracterizau habitus-ul femeii moderne animată de dorința de dezvoltare armonioasă în acord cu mediul social din care făcea parte, de realizare profesională și familială, de interesul arătat educației și carierei, dar mai ales încrederea în capacitatea individului de a face alegeri conștiente și asumate, credința că orice persoană dispune de capacitatea de agency, și anume, capacitatea de a reflecta, de a conștientiza prezența sa în lume, de asumare a alegerilor personale, abilitatea de a fi și a acționa conform sinelui. În ceea ce le privește pe fostele deținute politic, capacitatea de rememorare și de povestire a experiențelor trăite devine parte importantă a agency pe care și-o manifestă însă plenar abia după căderea comunismului în decembrie 1989.

2.4. Memorie/identitate

Funcția pozitivă a rememorării experiențelor traumatice în context favorabil persoanei care le-a trăit a fost demonstrată de numeroase studii științifice. Ba mai mult, se pare că amintirile negative sunt reținute mult mai amănunțit decât cele pozitive și redate într-o manieră mai coerentă[93]. Prin urmare, memoria individuală nu poate fi neglijată atunci când vrem să înțelegem fenomenele traumatice precum represiunea comunistă.

Memoria individuală integrează pe de o parte funcția biologică a creierului, cu ale sale procese cognitive precum codarea, stocarea, modelarea și redarea mnezică, iar pe de altă parte, influența mediului extern asupra acestor procese. Neurologii, psihiatrii și psihologii care au studiat creierul uman au realizat că nu există în creier o cutiuță pentru memorie, aceasta putându-se activa în orice parte a creierului în funcție de numeroși factori, mai ales externi[94]. „Memoria este o funcție a creierului care se manifestă prin intermediul minții și care dirijează conștiința sau acțiunile conștiente, precum auto-reflecția sau rememorarea autobiografică”[95] și este influențată de stimulii externi în așa fel încât redarea mnezică poate fi diferită de fiecare dată. Acest fapt se datorează capacității memoriei personale de a reda trecutul într-un mod creativ, datorită proceselor neuronale care au loc în creier și care pot fi alterate prin intervenții externe (un exemplu foarte concret fiind medicamentele sau drogurile care pot acționa asupra memoriei). Amintirile sunt practic rescrise în creier de fiecare dată când sunt accesate în funcție de context, ele nu sunt niciodată copii ale experiențelor trecute, ci sunt parțial reconstruite ceea ce permite creierului să folosească trecutul ca resursă pentru prezent[96].

Stimulii externi (imagini, mirosuri, cuvinte etc.) acționează ca niște factori declanșatori de emoții care în cele din urmă afectează procesele neuronale din creier și creează noi amintiri prin readucerea la suprafață a unor experiențe/trăiri/stări emoționale din trecut. Prin urmare, memoria individuală este interconectată cu lumea exterioară, depinde de aceasta și se modelează prin interacțiunea cu practicile și formele culturale prezente în societate la un moment dat[97].

José van Dijck consideră chiar că putem vorbi de o „memorie individual-culturală”, care combină experiențele trăite cu factorii socio-culturali externi printr-un proces conștient de selecție, un proces prin care indivizii își însușesc activ în mintea și conștiința lor o parte din normele socio-culturale ale societății[98]. Astfel, memoria individului este strâns legată de cea a grupului său de apartenență și/sau a comunității în care trăiește și acest fapt are o importanță deosebită pentru felul în care individul își înțelege viața raportat la ceilalți membri ai societății și la mediul politico-social, precum și pentru felul în care își construiește propria identitate de-a lungul timpului, în funcție de locul sau contextul în care se găsește[99].

Memoria culturală joacă astfel un rol important în construirea sinelui și mai ales în modul în care individul se gândește și se prezintă pe sine în societate. Maurice Halbwachs considera de altfel că individul nu poate exista fără ceilalți, identitatea lui construindu-se prin limbaj (care aparține grupului său de apartenență), prin interacțiunea cu ceilalți și mai ales prin amintirile pe care le are/creează împreună cu ceilalți[100]. Prin urmare, „… memoria nu este un fenomen pur individual, ci trebuie privită în dimensiunea ei fundamental colectivă; doar combinația diferitelor apartenențe de grup cu ale lor ‘cadre sociale ale memoriei’ constituie în fapt elementul individual care distinge o persoană de alta”[101].

Cadrele sociale ale memoriei sunt în primul rând niște cadre mentale specifice diferitelor grupuri sociale care constituie societatea la un moment dat. Fiecărui grup îi corespunde un limbaj, un spațiu și un timp istoric care definesc aceste cadre[102]. În opinia lui Halbwachs, „cadrele sociale ale memoriei” sunt niște structuri care creează și transmit amintiri indivizilor din grupul respectiv și care la rândul lor participă la procesul de schimbare al acestor cadre. „În fiecare moment, cadrele sociale conferă amintirilor noastre sensul corespunzător perspectivei asupra lumii a grupului de apartenență”[103]. Jan Assmann argumenta la rândul său că „memoria culturală” este o formă a memoriei colective împărtășită de o comunitate largă de oameni care are rolul de a le asigura acestora o identitate culturală / națională / colectivă. Memoria culturală se menține de-a lungul generațiilor prin practici culturale și instituții precum lucrări istorice, literare, artistice, prin ritualuri, simboluri, monumente, memoriale, transformând anumite evenimente și figuri din trecut în subiecte ale rememorării publice ceea ce duce treptat la o mitologizare a acestora[104].

Memoria este strâns legată de identitate. Isaac Chiva definea identitatea ca fiind „capacitatea fiecăruia dintre noi de a conștientiza continuitatea eului de-a lungul vieții în ciuda schimbărilor, crizelor, rupturilor”[105]. Identitatea este, potrivit lui Joël Candau, o construcție socială rezultată din interacțiunile cu ceilalți[106]. În opinia lui Nathalie Heinich, există 3 momente ale identității: auto-percepția (imaginea sinelui pentru sine), reprezentarea (imaginea despre sine prezentată celorlalți) și hetero-percepția (imaginea de sine transmisă de către ceilalți)[107]. Identitatea corespunde unui ansamblu de reprezentări mai mult sau mai puțin obiective, instituționalizate și încorporate, este un fenomen în permanentă evoluție, multidimensională și imaginată[108]. Este imaginată în sensul că este simbolică, o reprezentare conștientizată prin interacțiunea cu celălalt[109]. Conștiința propriei identității (fapt valabil și pentru identitatea unei comunități, de grup sau națională, de altfel) apare mai ales atunci când există o criză a identității, când indivizii, grupurile, comunitățile, dar și națiunile trăiesc momente bulversante precum cele legate de stigmatizare, margi­na­lizare, război etc.[110].

Discursul memorial al fostelor deținute politic, studiul nostru de caz, este analizat prin prisma funcției sale de construire a identității individuale și de grup. Acest discurs este pus în oglindă cu cel care reiese din documentele elaborate de Securitate privitor la identitatea inventată de ofițerii și colaboratorii instituției represive comuniste. Scopul nu este acela de a confrunta memoriile sau de a ierarhiza identitățile, ci de a deconstrui ficțiunea din documentele de arhivă, precum și de a identifica elementele constitutive ale discursului memorial al fostelor deținute politic. Studiul își propune totodată să pună în evidență rolul contextului politic în crearea de noi categorii de oameni (abuzați și marginalizați în comunism, eroizați și marginalizați în postcomunism).

3. Structura lucrării

Primul capitol al lucrării schițează cadrul istoric al represiunii punând accent pe instituțiile, legile și oamenii care au instituit-o și practicat-o. Comunismul este văzut ca o inginerie socială menită să transforme societatea românească, prin intermediul persecuțiilor politice, cu ajutorul Securității, dar și a colaboratorilor acesteia și prin pasivitatea și adaptarea celor mulți la noul regim. Rezultatele acestei schimbări socio-politico-culturale pot fi evaluate analizând consecințele avute asupra societății românești postcomuniste.

Capitolul al doilea descrie contextul postcomunist al recunoașterii identității și suferinței foștilor deținuți politici, precum și instrumentele folosite în acest proces (instituții, legi, oameni). Analiza pune în evidență principalii actori publici susținători sau adversari ai asumării represiunii, precum și instituțiile create pentru a da sens procesului de de-comunizare a societății românești. Impactul acestui proces asupra identității individuale și colective a foștilor deținuți politici este de asemenea evidențiat.

Capitolul al treilea se apleacă asupra identităților multiple, asumate de fostele deținute politic, studiul nostru de caz, de-a lungul vieții, dar și asupra celor „inventate” de instituțiile represive ale statului comunist. Poveștile de viață și documentele Securității sunt convocate pentru a schița un portret al fiecăreia dintre cele șapte foste deținute politic care au constituit comunitatea de memorie investigată de noi. Identitățile din poveștile de viață sau din dosare pun în evidență două lumi paralele care se intersectează doar rareori. Sunt două lumi aflate în război timp de 45 de ani, un război din care a pierdut în cele din urmă România.

Așa cum cercetarea a pornit de la Micaela Ghițescu și analiza pornește tot de la ea, scopul acesteia fiind de a schița un portret din dublă perspectivă: personală și instituțională. Discursul memorial al Micaelei Ghițescu creionează o identitate de anticomunistă, patrioată și filofranceză cu toate consecințele care au decurs din această identificare în perioada comunistă. Asumarea identitară postcomunistă de martoră a istoriei este de asemenea pusă în evidență prin intermediul poveștii de viață. Pe de altă parte, discursul care reiese din documentele arhivate de Securitate este caracterizat de o logică instituțională, tipică regimului comunist, care inventa identități în funcție de nevoile sistemului de a identifica dușmanul de clasă și a-l ține sub observație și/sau de a colabora cu acesta.

Aceste obiective ale autorităților explică de ce imaginea creionată de acestea în dosarele penale, de urmărire informativă și de rețea se prezintă într-un contrast total cu portretul schițat prin intermediul discursului memorial de către Zina Popa (Tanasiciuc). O creștină anticomunistă asumată este descrisă de sistemul comunist ca o trădătoare de țară (spioană) și posibilă informatoare (un fel de Iudă).

De altfel, regimul comunist, în ciuda supravegherii intense, așa cum reiese și din povestea vieții și documentele Securității privitoare la Silvia Vasiliu (Iașinschi), nu reușește să îi plaseze pe cetățenii României în căsuțele corecte. La început pe Silvia, o anticomunistă romantică, o tratează de „dușman al poporului” pentru ca ulterior să o forțeze la colaborare în timp ce ea își asuma o identitate de „rebelă fără cauză”.

Același spirit rebel o caracteriza și pe Aurora Ille (Dumitrescu), care își asumă atitudinea de frondă și consecințele care decurg din aceasta. Autoritățile comuniste îi recunosc această identitate și îi aplică corecția necesară, nu doar în camerele de anchetă și în închisoare, ci și dincolo de porțile Jilavei sau ale Mislei. În ciuda represiunii însă, Aurora reușește să își păstreze firea „cea plină de energie și speranță” care se afirmă plenar după căderea comunismului.

Corecții a primit toată viața și Constanța Georgescu (Moței) pentru „atitudinea dușmănoasă” față de comunism, pentru că nu respecta „regimul de penitenciar” și pentru că a continuat să păstreze legătura cu prietenele din închisoare. Anticomunismul de manual al Constanței Moței reiese atât din povestea sa de viață cât și din dosarele Securității, pline de delațiuni pozitive sau false la adresa ei căci comuniștii nu doreau să cunoască realitatea, ci să arhiveze adevărul lor.

Adevărul Securității, înregistrat în sutele de pagini din dosarul de rețea, diferă de cel spus de Ileana Samoilă, care se identifică pe sine cu luptătorii din rezistența anticomunistă în mod public, dar ascunde cu bună știință colaborarea cu Securitatea. Neasumarea colaborării stă mărturie identificării victimei cu agresorul dar și o contestare a practicilor comuniste. Refuzul de a recunoaște că a colaborat cu Securitatea semnifică, măcar parțial, un refuz al regimului căruia nu vrea să îi recunoască această putere pe care a avut-o asupra sa timp de decenii.

Ioana Berindei, deși nu pare să fi colaborat cu Securitatea (nu există un dosar de rețea pe numele său), nu respinge regimul, nu îl critică și nu îl apreciază. De altfel, chiar securiștii recunosc că se comportă exemplar și nu se manifestă „dușmănos”. Poate și pentru că și-a iertat dușmanii despre care a ales să vorbească mai mult de bine decât de rău.

Plecând de la aceste șapte cazuri exemplare dar diferite prin asumările și neasumările lor identitare, studiul propune o perspectivă proprie asupra memoriei represiunii (elaborată anterior în volumele, Ni victime, ni héroïne și Martore fără voie), dar și asupra discursului Securității privitor la fostele deținute politic. Analiza pune în evidență faptul că discursul memorial al fostelor persecutate politic îndeplinește niște funcții precise, precum transmiterea „memoriei corecte” a represiunii, promovarea memoriei și identității grupului de apartenență și construirea unei imagini de sine în acord cu reprezentările societății despre categoria socială din care fac parte. Un alt aspect privește raportarea la arhivele fostei Securități a cărei parte de ficțiune este constant ocultată în spațiul public și cărora li se acordă un credit mult prea mare în interpretarea traiectoriilor de viață ale indivizilor care se regăsesc în dosarele „inventate” de instituția represivă. În al treilea rând, lucrarea pune în evidență importanța cadrelor sociale ale memoriei în modelarea identitară a foștilor persecutați politic și subliniază interdependența între diversele straturi de memorie având drept ultim scop deconstruirea acestora pentru o mai bună înțelegere a acestui fenomen complex numit memoria comunismului.

[1] Teza mea de doctorat a fost publică începând cu 1 ianuarie 2008 și poate fi consultată și azi pe site-ul https://www.collectionscanada.gc.ca//obj/s4/f2/dsk3/QQLA/TC-QQLA-24948.pdf (accesată recent pe 14 ianuarie 2023).

[2] Claudia-Florentina Dobre, Martore fără voie. Fostele deținute politic și memoria comunismului în România, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2021 (în continuare, C.-F. Dobre, Martore fără voie).

[3] Avishai Margalit definea „comunitatea de memorie”, community of memory, ca aceea comunitate bazată nu doar pe relațiile dintre membrii care trăiesc încă, ci bazată și pe memoria acelor membrii care nu mai trăiesc. Această comunitate este preocupată în egală măsură de membrii vii și de cei morți și pentru care comemorarea celor trecuți în neființă este o activitate susținută, mult mai activă decât în alte tipuri de comunități. Este o comunitate care se creează și există prin memorie. Avishai Margalit, The Ethics of Memory, Cambridge, Massachusetts-London, Harvard University Press, 2002, p. 69.

[4] Utilizând dosarele CNSAS dar și alte surse, Stejărel Olaru a publicat două volume interesante dar care păcătuiesc prin lipsa unei analize critice a surselor Securității. Stejărel Olaru, Maria Tănase. Artista, omul, legenda, București, Corint, 2019; Stejărel Olaru, Nadia și Securitatea, București, Epica Publishing, 2021.

[5] Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, Suferința nu se dă la frați. Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Munții Apuseni (1948-1958), ediția a II-a revăzută și adăugită, Iași, Polirom, 2022, p. 11.

[6] Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, Suferința nu se dă la frați. Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Munții Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.

[7] Ruxandra Cesereanu, Călătorie spre centrul Infernului, București, Fundația Culturală Română, 1998.

[8] Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiința românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Iaşi, Polirom, 2005 (în continuare, Cesereanu, Gulagul).

[9] Cesereanu, Gulagul, p. 10.

[10] Ion Manolescu, Literatura memorialistică. Radu Petrescu, Ion D. Sârbu, N. Steinhardt, București, Humanitas, 1996, p. 5.

[11] Cesereanu, Gulagul, p. 11.

[12] Cesereanu, Gulagul, p. 306.

[13] Iulia Pop, Memorie și suferință. Considerații asupra literaturii memorialistice a universului concentraționar comunist, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010.

[14] Ibidem, pp. 212-265.

[15] Ibidem, p. 213, p. 227.

[16] Maria Hulber, Memorialistica detențiilor postbelice românești, Oradea, Editura Ratio et Revelatio, 2015.

[17] Monica Ciobanu, Repression, Resistance and Collaboration in Stalinist Romania 1944-1964: Post-communist Remembering, New York, Routledge, 2020.

[18] Ibidem, p. 157.

[19] Menționez aici volumele editate de Cristina Olteanu (ed.), Femeile în România comunistă. Studii de istorie socială, București, Editura Politeia, SNSPA, 2003; Ghizela Cosma, Virgil Țârău (coord.), Condiția femeii în România în secolul XX. Studii de caz, Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană, 2002; precum și articolele publicate de Victor Clonaru, „Femeia în rezistența anticomunistă”, în Analele Sighet, vol. 1, București, Fundația Academia Civică, 1995, p. 340-342; Andreea Dobreș, „Mărturii despre drama femeii române în perioada 1950-1964”, în Anuarul de istorie orală, vol. 4, Cluj, Editura Presei Universitare Clujene, 2003, pp. 215-231; Valentin Orga, „The women’s attitudes during the anticommunist resistance movement”, în Anuarul de Istorie Orală, vol. 3, Cluj, Editura Presei Universitare Clujene, 2002, pp. 266-284; Theodora-Eliza Văcărescu, “Women and/in the communist political prisons: the first and the second circle of suffering, Romania, 1947-1965”, în Romanian Journal of Society and Politics, vol. 3, nr. 1, 2003, pp. 7-45.

[20] Alina Hurubean (coord.), Statutul femeii în România comunistă. Politici publice și viață privată, Iași, Editura Institutul European, 2015.

[21] Jill Massino, Ambiguous Transitions. Gender, the State, and Everyday Life in Socialist and Postsocialist Romania, New York-Oxford, Berghahn Books, 2019.

[22] Ibidem, p. 19.

[23] Claudia-Florentina Dobre (ed.), Eroine neștiute. Viața cotidiană a femeilor în perioada comunistă în Polonia, România și RDG. Studii de caz, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2020 (în continuare, C.-F. Dobre, Eroine neștiute), p. 262.

[24] Jill Massino, “Humanizing Imprisonment: Religion, Community and Gender Identity in the Narratives of Women Prisoners in Communist Romania”, în Ghizela Cosma, Virgiliu Tarău (ed.), Condiția femeii în România secolului XX. Studii de caz, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2002, pp. 179-198.

[25] Liana Cozea, Confesiuni ale eului feminin, Pitești, Editura Paralela 45, 2005, p. 79.

[26] Grațian Cormoș, Femei în infernul concentraționar din România (1945-1989), Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007.

[27] Ibidem, p. 7.

[28] Mihaela Ursa, ”Women Imprisoned History and (Her)story”, în Caietele Echinox, vol. 15, Mémoires de prison/Prison Memoirs, Cluj, Universitatea Babeș-Bolyai/Centrul de Cercetare a Imaginarului, 2008, p. 79.

[29] Ibidem, p. 90.

[30] Andrada Fătu-Tutoveanu, Personal Narratives of Romanian Women during the Cold War (1945-1989), Leviston, New-York, Edwin Mellen Press, 2015.

[31] Simona Mitroiu, Women’s Life Writing in Post-communist Romania. Reclaiming Privacy and Agency, Boston, De Gruyter, 2023.

[32] Claudia-Florentina Dobre, Ni victime, ni héroïne: les anciennes détenues politiques et les mémoires du communisme en Roumanie, București, Editura Electra, 2019, pp. 165-173.

[33] https://www.collectionscanada.gc.ca//obj/s4/f2/dsk3/QQLA/TC-QQLA-24948.pdf (accesată recent pe 14 ianuarie 2023).

[34] Claudia-Florentina Dobre, “Ni héros, ni victime. La mise en patrimoine de la répression et les anciens persécutés politiques roumains”, în Vincent Auzas, Bogumil Jewsiewicki (ed.), Traumatisme collectif pour patrimoine. Regards sur un mouvement transnational, Québec, Presses de l’Université Laval, 2008, pp. 331-350; Claudia-Florentina Dobre, “Women Remembering Communism in Romania: Former Political Detainees Perspectives”, în Kristina Popova, Nurie Muratova (ed.), Women and Minorities Archives: Subjects of Archiving, vol. 3, Blagoevgrad, Editura Universității Neofit Rilski, 2011, pp. 42-58.

[35] C.-F. Dobre, Martore fără voie, pp. 254-255.

[36] Cosmin Budeancă, „Aspecte privind implicarea femeilor în rezistența armată anticomunistă din munții României. Cazul Lucreției Jurj (Grupul Șușman), în Ghizela Cosma, Virgiliu Țârău (ed.), Condiția femeii în România secolului XX. Studii de caz, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 176.

[37] Ioana-Zoia Sandu (Ursu), „Memories of motherhood imprisoned in the Romanian Gulag”, în Cosmin Budeancă, Dalia Bathory (ed.), Histories (Un)Spoken. Strategies of Survival and Social-Professional Integration in Political Prisoners’s Families in Communist Central and Eastern Europe in the ‘50s and ‘60s, Zurich, Lit Verlag, 2017, pp. 245-261.

[38] Cristina Petrescu, ”A genderless protest. Women confronting Romanian communism”, în Analele Universității din București. Științe Politice, an. XVI, nr. 2, 2014, pp. 98-99.

[39] Lavinia Stan, „Women as anti-communist dissidents and secret police collaborators”, în Genre and the (Post-)Communist Woman. Analyzing Transformations of the Central and Eastern European Female Ideal, Florentina C.Andreescu, Michael Shapiro (ed.), Routledge, 2014, pp. 80-82.

[40] Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, Iași, Polirom, 2013 (în continuare, G. Andreescu, Cărturari).

[41] G. Andreescu, Cărturari, p. 279.

[42] Liviu Pleșa, „Proceduri și criterii de încadrare a personalului Securității în timpul regimului Ceaușescu”, în Caietele CNSAS, anul V, nr. 1-2 (9-10)/2012, pp. 191-214; Nicolae Ioniță, „Politica de cadre în Securitate (1956-1968). Evaluarea cadrelor I”, în Caietele CNSAS, anul X, nr. 1 (19)/2017, pp. 55-108; Elis Neagoe-Pleșa, „1968-anul reformării agenturii Securității”, în Caietele CNSAS, anul I, nr. 1/2008, pp. 9-22; Liviu Țăranu, „Încălcarea secretului corespondenței în anii 80. Studiu asupra organizării și funcționării Unității Speciale ‘S’”, în Caietele CNSAS, anul V, nr. 1-2 (9-10)/2012,, pp. 217-230.

[43] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securității în documente. 1948-1989, Iași, Polirom, 2002. Tot Marius Oprea a publicat o altă monografie, bazată însă pe aceleași documente, sub titlul, Bastionul cruzimii. O istorie a Securității (1948-1964), Iași, Polirom, 2008.

[44] Florica Dobre (coord.), Securitatea. Structuri-cadre. Obiective și metode, vol. 1, 1948-1967 și vol. 2, 1968-1989, București, Editura Enciclopedică, 2006.

[45] Florian Banu, Liviu Pleșa, Securitatea 1948-1989. Volumul 1, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016, p. 10.

[46] Cristina Anisescu, Silviu B. Moldovan, Mirela Matiu (ed.), „Partiturile” Securității. Directive, ordine, instrucțiuni, 1947-1987, București, Nemira, 2007.

[47] Florica Dobre, Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Țăranu, Trupele de Securitate. 1949-1989, București, Nemira, 2004.

[48] CNSAS, Bande, bandiți și eroi. Grupurile de rezistență și Securitatea (1948-1968), București, Editura Enciclopedică, 2003.

[49] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informații şi securitate ale regimului comunist din România, 1965-1989, București, Editura Elion, 2003; Cristian Troncotă, Torționarii. Istoria instituției securității regimului comunist din România, 1948-1964, București, Editura Elion, 2006.

[50] Un sondaj de opinie din iulie 2006 înregistra aprecierea românilor față de eficiența acestei instituții. Nu am mai putut verifica informațiile date de acest sondaj deoarece nu l-am mai regăsit în 2022.

[51] Daniel Barbu, Politica pentru barbari, București, Editura Nemira, 2005, pp. 142-143.

[52] Cristina Petrescu, ”The Totalitarian Origins of an Anti-totalitarian narrative. Past and Present Accounts on Communism in Romania”, în Arhivele totalitarismului, an XXVI, nr. 104-105, 3-4/2019, p. 253.

[53] Cristina Petrescu, ”The Afterlife of the Securitate : On Moral Correctness in Postcommunist Romania”, in Maria Todorova, Augusta Dimou, Stefan Troebst (ed.), Remembering Communism. Private and Public Recollections of Lived Experience in Southeast Europe, New York-Budapest, CEU Press, 2014 (în continuare, C. Petrescu, The Afterlife of Securitate), pp. 385-415.

[54] Ibidem, p. 388.

[55] Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, București, Humanitas, 2013.

[56] Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, Iași, Polirom, 2010.

[57] Bujor Nedelcovici, „Un tigru de hârtie. Eu, Nica și securitatea”, în Opere complete, București, Editura Allfa, 2008, vol. 7, pp. 9-356.

[58] Niculai Constantin Munteanu, Ultimii șapte ani de acasă. Un ziarist în dosarele Securității, București, Curtea Veche, 2007.

[59] Anton Golopenția, Ultima carte. Text integral al declarațiilor în anchetă ale lui Anton Golopenția aflate în Arhivele SRI, volum editat de prof. dr. Sanda Golopenția, București, Editura Enciclopedică, 2001.

[60] Cristina Vătulescu, Police Aesthetics: Literature, Film and the Secret Police in Soviet Times, Standford, Standford University Press, 2010.

[61] Ibidem, pp. 21-22.

[62] Ibidem, pp. 11-54.

[63] Smaranda Vultur, ”Daily Life and Surveilllance in the 1970s and 1980s”, în Maria Todorova, Augusta Dimou, Stefan Troebst (ed.), Remembering Communism. Private and Public Recollections of Lived Experience in Southeast Europe, New York-Budapest, CEU Press, 2014, pp. 417-436.

[64] Ioana Luca, „Secret Police Files, Tangled Life Narratives: 1.5 Generation of Communist Surveillance”, în Biography, vol. 38, nr. 3, Summer 2015, p. 369.

[65] Katherine Verdery, Secrets and Truths. Ethnography in the Archive of Romania`s Secret Police, New York-Budapest, CEU Press, 2014 (în continuare, Verdery, Secrets and Truths).

[66] Traducerea îmi aparține. Verdery, Secrets and Truths, pp. 7-8.

[67] O descriere detaliată a metodei se poate găsi în C.-F. Dobre, Martore fără voie, pp. 51-73.

[68] Daniel Bertaux, Les récits de vie, Paris, Nathan, 1997 (citarea se face din ediția a 4-a a lucrării republicată la Armand Colin în 2016), p. 11.

[69] Ibidem, p. 39.

[70] Philippe Lejeune, Je est un autre. L’autobiographie de la littérature aux médias, Paris, Seuil, 1980, p. 278.

[71] C.-F. Dobre, Martore fără voie, pp. 51-53.

[72] Henry Rousso, Face au passé. Essais sur la mémoire contemporaine, Paris, Belin, 2016 (în continuare, Rousso, Face au passé), p. 63.

[73] Ibidem, p. 64.

[74] Rousso, Face au passé.

[75] Verdery, Secrets and Truths, p. 51.

[76] Ibidem, p. 55.

[77] Ibidem, p. 64

[78] Ian Hacking, „Making up people”, în London Review of Books, nr. 28, 17 august 2006, pp. 23-26.

[79] Ibidem, p. 23.

[80] Această idee, care îi aparține lui Katherine Verdery, este preluată și de Liviu Mihail Iancu în articolul său, „The passive resistance of the Securitate’s informers. A Foucauldian perspective on the case of the archaeologist Nubar Hamparțumian”, în MemoScapes. Romanian Journal of Memory and Identity Studies, nr. 4, mai 2020, pp. 51-71 (versiunea on-line).

[81] Ideea de identități inventate în ceea ce le privește pe fostele deținute politic, am enunțat-o și într-un articol publicat în 2016, intitulat, “Identități feminine alternative în comunism şi postcomunism: deținutele politic”, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (ed.), Identități sociale, culturale, etnice şi religioase în comunism, Iași, Polirom, 2016, pp. 155-167.

[82] Rousso, Face au passé, pp. 66-68.

[83] Ibidem, p. 68.

[84] Micaela Ghițescu, Între uitare și memorie, București, Humanitas, 2012 (în continuare, M. Ghițescu, Între uitare și memorie), pp. 235-240.

[85] Katherine Verdery, „Începutul unei ere noi? Românii reacționează la căderea lui Ceaușescu”, în Lavina Stan, Diane Vancea (ed.), România postcomunistă. Trecut, prezent și viitor, Iași, Polirom, 2017, pp. 27-44. Scrisoarea a fost primită de Kathernie Verdery de la profesoara Călina Mare din Cluj.

[86] Interviurile se regăsesc în anexa acestei cărți.

[87] ACNSAS, Fond Rețea, Dosar R 013953, fila 1.

[88] ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 002884, vol. 1, fila 23.

[89] Serviciul C era Serviciul de evidență operativă, o structură a Securității Statului, departament introdus după reforma din 1956.

[90] A se vedea bibliografia!

[91] Yves-Chantal Gagnon, L’étude de cas comme méthode de recherche, Québec, Presses de l’Université de Québec, 2012, p. XI-XII.

[92] Ibidem, p. 3.

[93] Ruth Leys, Trauma: A Genealogy, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2000.

[94] Hipocampul este responsabil pentru memoria de scurtă și lungă durată iar amigdala pentru emoții. Totuși, s-a demonstrat științific că rememorarea se face mai degrabă în funcție de stimuli externi și nu este decât rareori întâmplătoare. José van Dijck, Mediated Memories in the Digital Age, Standford, Standford University Press, 2007 (în continuare, José van Dijck, Mediated Memories), p. 31.

[95] Ibidem, p. 32.

[96] Linda J. Levine, ”Reconstructing Memories for Emotions”, în Journal of Experimental Psychology, nr. 126, 1997, pp. 176-177.

[97] José van Dijck, Mediated Memories, p. 38.

[98] Ibidem, p. 19.

[99] Ibidem, p. 6.

[100] Maurice Halbwachs, La mémoire collective, ediție critică de Gérard Namer, Paris, Albin Michel, 1997, pp. 51-69.

[101] Astrid Erll, Memory in Culture, New York, Palgrave Macmillan, 2011, p. 16.

[102] Gerard Namer, Mémoire et société, Paris, Méridiens Klincksieck, 1987, pp. 33-34.

[103] Ibidem.

[104] Jan Assmann, La mémoire culturelle. Écriture, souvenir et imaginaire politique dans les civilisations antiques, Paris, Aubier, 2010, p. 47.

[105] Isac Chiva, în Marc Augé (coord.), Territoires de la mémoire, Thonon-les-Bains, Éditions d’Albaron, 1992, pp. 14-16.

[106] Joël Candau, Mémoire et identité, Paris, PUF, 1998, pp. 1-4.

[107] Nathalie Heinich, “Identity crises, the state of women and the use of the novel”, GSPM, 1989, pp. 14-15, citată de Michael Pollak, L’expérience concentrationnaire. Essai sur le maintien de l‘identité sociale, Paris, Métailié, 2000, p. 276.

[108] Nathalie Heinich, Ce que nest pas l’identité, Gallimard, Paris, 2018, pp. 105-106.

[109] Ibidem, p. 107.

[110] Ibidem, p. 113.

0
    0
    Coș de cumpărături
    Coșul este golÎnapoi la produse

    Adaugă în coș