Cuvânt înainte de Alexandru Barnea
Apariția acestei cărți era necesară, mai ales pentru că multe lucrări de specialitate tratând chiar mai recent acest segment de istorie au rămas în urmă față de descoperirile ultimelor decenii. Or, autorul este la curent cu acestea până la cele chiar foarte recente. Este ceea ce face ca această ediție nouă a „Istoriei militare a Daciei post-romane” care cuprinde acum intervalul anilor 275-614 să împrospăteze imaginea uneori deformată a situației acestui teritoriu. Aceasta chiar dacă, precum se exprimă autorul în introducere, dintre descoperirile arheologice acumulate, puține sunt relevante pentru istoria militară avută în vedere. Ele sunt, totuși, indirect, foarte utile și acestui câmp de investigație.
Așa de pildă, citind în această carte despre rolul și prezența gepizilor în Transilvania, aflăm mult mai multe lucruri concrete și solid argumentate decât în vocea corespunzătoare de sinteză din volumul al doilea din EAIVR (1996). Or, această deosebire de conținut se datorează în bună măsură descoperirilor la care ne-am referit. Între acestea, se numără așezări și necropole apărute în urma unor mari lucrări de infrastructură sau alte investiții, prin săpături arheologice preventive de amploare. Totodată, o asemenea schimbare a peisajului demografic al Daciei post-romane a dus acum inevitabil spre o înțelegere mai apropiată de realitatea istorică a strategiei puterilor aflate în contact în regiune pe o scară mai largă, puteri între care gepizii au ocupat multă vreme un loc foarte important.
Plecând de la subiectul tratat mai sus, trebuie spus că, pe bună dreptate, autorul atribuie locul cuvenit în toată această istorie militară Imperiului Romano-Bizantin și relațiilor acestuia, fie conflictuale, fie de alianță cu centrele de putere din regiune. În cadrul acestora, o descoperire punctuală mai veche și multă vreme neglijată chiar de specialiști, confirmă și completează remarcabil informațiile literare antice. Nu mă mai refer la acestea din urmă, întrucât ele sunt tratate detaliat de autorul cărții de față. Este vorba publicarea de către Ion Barnea în 1985 a unui sigiliu din plumb pentru corespondență provenind de la Tomis. Sigiliul purta numele lui Conimundus (regele gepizilor la care dl. Madgearu se referă în capitolul al IV-lea al acestei cărți), cu titulatura de stratelates, adică magister militum, pe românește comandant al armatei, în cazul de față comandant șef al armatei gepizilor. Desigur, acest titlu i-a fost acordat de Imperiu, cel mai probabil de către Iustinian, prin tratatul de alianță cunoscut, titlu purtat de regele gepid până la moartea sa tragică din anul 567, în lupta cu longobarzii. Acest document rămâne unic până acum și, în afară de confirmarea alianței cu Imperiul, arată rolul comandantului militar al provinciei Scythia, Baduarius, în această alianță, cel mai probabil legat de ultimele conflicte majore ale gepizilor cu longobarzii din timpul lui Iustin al II-lea.
Plecând de la acest document de excepție, am încercat mai demult să imaginez o reconstituire a căii urmate de mesagerul lui Conimundus. Reiau acum acest traseu, în spiritul cercetărilor de strategie militară ale autorului cărții de față. Așadar, dacă acel curier pleca din centrul temporar de putere de la Sirmium al regelui gepid, va fi urmat malul drept al Dunării, intrând pe drumul de limes inițiat de Augustus și încheiat de Traian, pentru a fi apoi folosit și întreținut până la căderea limesului de la finele secolului al VI-lea și începutul celui următor, traversând în final provincia Scythia, cel mai probabil pe drumul Axiopolis–Tomis. Dacă venea, lucru de asemenea posibil în lumina descoperirilor din ultimii ani, dinspre fosta provincie Dacia, trebuia să ajungă cât mai curând de-a lungul Oltului, pe fostul limes în curs de abandonare, din nou la Dunăre, unde putea traversa mai sigur de la Sucidava la Oescus pe malul drept, de unde va fi urmat calea mai sus amintită.
Cu această reconstituire, îi invit pe cititori să urmeze atât de interesanta istorie care urmează și care aduce multă noutate în înțelegerea evenimentelor în care a fost implicată fosta provincie între ultimul sfert al secolului al IV-lea și începutul celui de al
VII-lea.
Prof. univ. dr. Alexandru Barnea,
Universitatea din București
Introducere
Acest volum își propune să reconstituie istoria miliară a perioadei dintre abandonarea provinciei Dacia și retragerea ultimelor elemente ale puterii militare romano-bizantine de pe frontiera dunăreană, în al doilea deceniu al secolului al VII-lea. Prin Dacia înțelegem tot spațiul mărginit de Tisa, Dunăre și Nistru, care înainte de cucerirea romană a fost populat de triburile denumite convențional de istoricii moderni „geto-daci”. Retragerea armatei și a administrației romane a eliminat frontiera dintre teritoriul care fusese ocupat și cel rămas în afara provinciei, și, de aceea, istoria acestui spațiu trebuie tratată în ansamblul său, pentru perioada care a urmat. Am dorit să evit folosirea termenului „spațiul carpato-dunărean” pentru a-l denumi, pentru că este anistoric.
Lucrarea nu-și propune studierea istoriei romanității nord-dunărene, și nici nu discută problema continuității de locuire a daco-romanilor în secolele IV-VII, la nord de Dunăre. Este strict o istorie a conflictelor care s-au desfășurat în Dacia. Nu este o sarcină ușoară, deoarece izvoarele care au supraviețuit nu ne îngăduie decât o cunoaștere lacunară a ceea ce s-a petrecut în acest spațiu de-a lungul unui sfert de mileniu. Ele au înregistrat în cea mai mare proporție evenimente petrecute pe teritoriul de atunci al Imperiului Romano-Bizantin, iar Dacia post-romană intra din ce în ce mai mult într-un con de umbră. Începea ceea ce se numește în mod curent „mileniul întunecat”
Istoria militară a Daciei post-romane a fost de fapt o parte a istoriei contactelor romano-barbare la Dunărea de Jos, în care într-o primă etapă actorii au fost Imperiul Roman târziu, goții, sarmații, diferitele grupuri de daci încă neromanizați, precum și populația daco-romană rămasă pe teritoriul fostei provincii. Ulterior, locul primilor barbari a fost luat de huni, gepizi, bulgari, slavi și avari, în timp ce populația daco-romană devenea tot mai izolată de lumea romană din care se desprinsese. Abandonarea provinciilor de frontieră va desăvârși această izolare.
În privința relațiilor romano-barbare, retragerea armatei romane din Dacia nu a fost un reper semnificativ, deoarece atacurilor goților, sarmaților și carpilor au continuat în condiții similare celor din deceniile anterioare. Momentul retragerii este semnificativ doar pentru istoria romanității nord-dunărene, deoarece atunci ea a început să evolueze pe căi diferite față de societatea din imperiu. Dacă judecăm însă din perspectiva Imperiului Roman, atunci momentul de răscruce pentru raporturile cu barbarii de la nord de Dunăre a fost victoria de la Naissus (Niș) din septembrie 269. Până atunci, în timpul crizei din secolul al III-lea, balanța conflictelor se înclinase de partea goților și a aliaților lor, care au devastat de mai multe ori nu doar zonele din apropierea frontierei, ci și unele mai îndepărtate, până în Grecia. Atacurile pe mare ale ambarcațiunilor gotice au pus în pericol grav și securitatea în Marea Neagră. După cum vom arăta în capitolul II, după 269 Imperiul Roman a trecut la o nouă strategie față de barbari, consolidând frontiera prin scurtarea ei și prin reorganizarea mai judicioasă a forțelor militare dislocate de-a lungul ei. Atacurile care au mai continuat au fost respinse în apropiere de limes și au fost adesea urmate de contraofensive în adâncimea teritoriului inamic, care vor culmina cu reocuparea unei regiuni de la nord de Dunăre în epoca lui Constantin cel Mare. Apoi, invazia hunilor în estul Europei a schimbat din nou și în mod radical raporturile imperiului cu lumea barbară de la nord, deoarece noii inamici au venit cu un mod de purtare a războiului diferit și superior atât față de cel roman, cât și față de cel al germanicilor. Spre deosebire de perioada anterioară, marile centre de putere barbare de la nord de Dunăre au fost situate în afara Daciei post-romane, în Pannonia sau în stepa nord-pontică. Înainte de 376, conflictele cu goții din Muntenia și Moldova îndreptaseră atenția autorilor contemporani și asupra acestor regiuni, dar după ce hunii s-au mutat în Pannonia, fosta Gothia a devenit un tărâm practic ignorat de izvoarele scrise. Doar invaziile slave din secolul al VI-lea au făcut ca aceste zone să redevină interesante pentru istoricii bizantini, într-o măsură similară cu cea din perioada Gothiei.
Izvoarele scrise referitoare la zona de la nordul Dunării de Jos în perioada 275-614 sunt sărace. Regiunea Dunării de Jos a rămas periferică în comparație cu alte zone de conflict, în scrierile altminteri abundente în informații de natură politico-militară. De exemplu, în istoria lui Zosimos, scrisă la sfârșitul secolului al V-lea, dar care se oprește cu relatarea evenimentelor în 410, foarte detailată și importantă pentru cunoașterea istoriei romane târzii, există puține informații despre regiunea de care ne ocupăm[1]. Pierderea primelor 13 cărți din istoria lui Ammianus Marcellinus, atât de amănunțită și de credibilă, ne privează de cunoașterea a numeroase evenimente de dinainte de anul 353, care vor fi fost poate consemnate de aceasta, inclusiv abandonarea Daciei. Altă operă importantă din care au rămas doar unele fragmente a fost cea a lui Dexippos (redactată în jurul anului 270), în care se aflau informații despre atacurile goților din secolul al III-lea. Multiple tehnici avansate de fotografiere a unui palimpsest au permis unei echipe de cercetători de la Academia de Științe din Viena să reconstituie fragmente necunoscute din această operă, referitoare la anii 250-260[2]. Alte opere dispărute sunt istoria lui Eunapios care mergea până la 404, ori acea istorie a perioadei 407-424 scrisă de Olympiodoros din Theba, din care nu au rămas decât fragmente păstrate în antologia patriarhului Photios din secolul al IX-lea. Aceeași soartă a avut-o istoria lui Malchus, care ajungea până în timpul domniei lui Zeno (474-491). Din acea istorie compusă de Priscus din Panion care acoperea, se pare, perioada 434-474, nu s-au păstrat decât fragmentele, întinse, este drept, despre relațiile diplomatice cu barbarii, în compilația întocmită pentru Constantin VII Porphirogenetul la mijlocul secolului al X-lea[3].
Sursele păstrate integral sunt toate foarte laconice în privința istoriei provinciilor de la Dunărea de Jos și de Mijloc și a lumii barbare vecine. Unele dintre ele sunt prin natura lor texte sumare (analele lui Eusebius continuate de Hieronymus, Sextus Aurelius Victor, Eutropius, Festus, Marcellinus Comes, Iordanes), în timp ce altele sunt tendențioase (Panegyrici Latini, Vita Constantini a lui Eusebius din Caesarea, Historia Augusta). Istoriile bisericești ale lui Philostorgios, Socrates Scolasticul, Sozomenos, Theodoretos, Zacharias Retorul și Theodor Anagnostes conțin și ele unele știri valoroase, dar evenimentele militare ocupă un loc marginal în narațiunea lor. Pentru perioada stăpânirii hunice, principalele izvoare disponibile rămân ultimele capitole din opera lui Ammianus Marcellinus, relatarea foarte precisă a lui Priscus, Getica și Romana ale lui Iordanes, precum și Cronografia lui Marcellinus Comes. Informațiile din sursele scrise referitoare la perioada dintre destrămarea dominației hunice și venirea avarilor sunt extrem de reduse pentru spațiul dacic. Scrierile lui Procopius din Caesareea, cu precădere ultimele patru cărți din opera Războaiele, oferă cea mai mare parte dintre ele, completate cu ceea ce s-a transmis în opere precum cronicile universale ale lui Ioannes Malalas și Ioan din Antiochia (aceasta din urmă redactată în epoca lui Heraklios și păstrată fragmentar), sau istoria lui Agathias (referitoare la anii 552-559). După constituirea centrului de putere al avarilor din Pannonia în 567, conflictele tot mai frecvente și mai intense dintre aceștia și Imperiul Romano-Bizantin au readus zona în atenția surselor. În principal, este vorba de istoria lui Theophylact Simocatta (transmisă integral), alte date provenind din cronografia mai târzie a lui Theophanes Confessor, ori din fragmentele despre relațiile diplomatice păstrate din istoria lui Menander Protector, care trata perioada 558-582. Din păcate, s-au pierdut și ultimele capitole din istoria bisericească a lui Ioan din Ephes, încheiată în 58[4], în care se știe că se vorbea despre invaziile avaro-slave. Ele s-au păstrat doar în rezumate în compilația patriarhului Mihail Sirianul din secolul al XII-lea.
Observăm că, deși istoricii perioadei romano-bizantine au relatat, unul după altul, evenimentele secolelor III-VII, transmiterea parțială a acestor opere este un impediment major în reconstituirea istoriei politico-militare a relațiilor Imperiului Romano-Bizantin cu barbarii. Sursele epigrafice care pot servi la reconstituirea istoriei relațiilor romano-barbare la Dunăre în perioada pe care o tratăm sunt și ele foarte puține, iar arheologia și numismatica ne pot ajuta doar în clarificarea anumitor aspecte ale prezenței romane la nord de Dunăre. Dintre descoperirile arheologice, puține sunt cele relevante pentru istoria militară a perioadei 275-614 în spațiul dacic. Ele se rezumă la cele legate de prezența militară romano-bizantină la nord de Dunăre, sau la acele vestigii care într-un fel sau în altul sugerează existența unor centre de putere ale goților tervingi, hunilor, ostrogoților, gepizilor și avarilor (tezaure și diverse obiecte care au aparținut elitelor militare).
Daco-romanii care au continuat să locuiască în fosta provincie după 275 au fost un element pasiv în această istorie. Izvoarele literare referitoare la perioada de care ne ocupăm în această carte nu fac nici o mențiune despre populația daco-romană care a supraviețuit pe teritoriul fostei provincii. Motivul este neparticiparea ei la conflictele care au fost înregistrate de aceste surse, care oricum sunt sărace. Toate mărturiile din izvoarele literare care privesc spațiul nord-dunărean în perioada 275-614 sunt legate de conflicte, cu excepția celor referitoare la răspândirea creștinismului în Gothia. Dezinteresul autorilor acestor surse pentru alte aspecte decât cele care țineau de războaie ne privează de cunoașterea vieții populației locale neimplicate în conflicte. În această situație, singurele date de care dispunem sunt cele arheologice, dar acestea nu ne pot lămuri decât în mică măsură și într-un mod puțin sigur asupra modul în care s-au apărat daco-romanii care mai trăiau în Transilvania, Banat și Oltenia, după ce au fost părăsiți de puterea imperială.
Unele orașe din fosta provincie au continuat să fie locuite de o populație mai redusă numeric și care își ducea viața în condiții mult mai modeste decât înainte de abandonarea provinciei, dar încă în forme urbane, deoarece respecta normele acestui tip de habitat[5]. Continuitatea de locuire nu este însă suficientă pentru a proba și existența unor forme de apărare a acestor comunități, decât dacă sunt surprinse activități constructive de natură defensivă, databile în mod sigur după retragerea armatei din Dacia. Există două asemenea cazuri. La Sarmizegetusa, amfiteatrul a fost transformat în spațiu de locuire fortificat, prin blocarea intrărilor, cândva la sfârșitul secolului al IV-lea. În acest loc de refugiu a fost ascuns un tezaur monetar ale cărui cele mai târzii piese sunt din timpul lui Valens (364-378)[6]. La Drobeta, în amfiteatru au fost blocate porțile de est și de vest și fost efectuată o amenajare destinată locuirii (un zid semicircular cu raza de 15 metri, din pietre legate cu mortar).[7]
Amfiteatrele au mai fost transformate în fortificații și în alte orașe romane în curs de ruralizare din provinciile abandonate, deoarece forma lor era foarte potrivită pentru o asemenea destinație. La Aquincum (Budapesta), intrările au fost zidite în a doua jumătate a secolului al IV-lea[8]. La Circencester (în Britannia), amfiteatrul a fost blocat în secolul al V-lea și transformat într-o fortificație locuită până la începutul secolului al VI-lea[9]. La Arelate (Arles), amfiteatrul dezafectat a fost încorporat în incinta construită la începutul secolului al V-lea[10], iar la Aquae Sextiae (Aix-en-Provence), în amfiteatrul dezafectat s-au amenajat locuințe pe la mijlocul secolului al V-lea[11]. Amfiteatrul de la Emerita (Mérida) a fost folosit ca fortificație începând din secolul al V-lea, până la cucerirea arabă din 713[12].
Castrele abandonate de armata romană ofereau posibilități de apărare, pentru că ele nu au fost demantelate. Probabil că ele au fost lăsate în mod intenționat în această stare, pentru a fi folosite de către civili. Se poate presupune că populația din împrejurimi a pătruns în castre în primul rând pentru a se folosi de edificiile interioare existente, dar incinta le putea oferi și apărare. Cercetările arheologice au stabilit existența locuirii după 275 în castrele de legiune de la Apulum și Potaissa, precum și în unele dintre castrele de trupe auxiliare (de exemplu: Bologa, Buciumi, Gilău, Ilișua, Jupa, Vețel)[13]. S-a susținut că și fostul castru roman cu incintă de piatră de la Răcari (jud. Dolj), care fusese distrus la mijlocul secolului al III-lea, a fost refăcut în secolul al IV-lea, prin construirea unui val de pământ peste fosta incintă; de asemenea, că s-a lărgit șanțul de apărare și s-au baricadat porțile[14]. În realitate, cercetările mai noi efectuate de Eugen Silviu Teodor au demonstrat că acel val de pământ este de fapt agger-ul castrului roman. Fortificația de la Răcari nu a fost refăcută după retragerea armatei romane, iar nivelul presupus din secolul al IV-lea nu a fost evidențiat prin săpăturile recente (fortificația va fi reocupată însă în secolul al VI-lea)[15]. În privința fortificației de pământ de la Cioroiul Nou (jud. Dolj), aceasta a fost construită de către civili, dar în perioada finală a administrației romane în Dacia Malvensis[16]. De fapt, în nici un castru din Dacia nu au fost depistate refaceri sau construcții databile după retragerea armatei (cum a încercat să argumenteze Doina Benea).[17] Faptul că fostele castre populate de civili nu au avut nevoie de reparații de-a lungul secolului al IV-lea înseamnă fie că ele nu au suferit amenințări, fie că populația era prea redusă sau prea săracă pentru a efectua asemenea lucrări de întreținere. În aceste condiții, nu se poate demonstra că populația locală a menținut funcția defensivă a castrelor, deși a locuit în ele. Dimpotrivă, faptul că în castrul de la Tibiscum (Jupa) au fost săpate în val (agger) un cuptor menajer și un cuptor pentru prepararea pâinii[18] arată că valul fortificației nu mai era întreținut în scop defensiv. În alte cazuri, nu s-a locuit în interiorul castrelor, ci numai în așezările civile limitrofe deja existente. Această situație a fost observată la Gherla, unde locuirea și legăturile comerciale cu imperiul au continuat până către sfârșitul secolului al IV-lea[19].
Apărarea locală a comunităților daco-romane nu era posibilă fără existența unor conducători. A existat oare o elită cu funcții politico-militare? Anumite descoperiri arheologice ne determină să răspundem afirmativ. Accesoriile vestimentare cu funcție de prestigiu și de exprimare a unui statut social, precum fibulele cu capete în formă de ceapă, paftalele pentru centuri sau inelele, sunt indicii materiale ale persistenței unei asemenea elite, aflate în legături greu de definit cu imperiul[20]. În Transilvania s-au descoperit însemne militare romane databile după retragerea armatei, care pot atesta forme de organizare militară locale legate de armata romană. La Vețel, jud. Hunedoara, cunoscuta fibulă cu capete în formă de ceapă, de argint, cu inscripția QVARTINE VIVAS, era un atribut al uniformei ofițerilor superiori din armata romană. Alte fibule de argint cu capete în formă de ceapă s-au mai descoperit la Târnăvioara și Turda. Ele se datează între 280 sau 290 și 330. Este de reținut că asemenea fibule de argint au apărut în afara imperiului doar în Dacia. Tot din echipamentul militar ofițeresc făceau parte și piesele de centură descoperite la Alba Iulia (anterior se credea că s-a descoperit la Feisa, jud. Alba), Saschiz și Vețel. Inelul de argint de la Bologa datat în ultima treime a secolului al III-lea era și el un însemn de rang, posibil folosit ca sigiliu.[21] Datarea fibulelor de argint și a pieselor de centură exclude folosirea lor de către unii șefi goți și permite atribuirea lor unor reprezentanți ai elitei daco-romane, care se aflau în anumite raporturi cu imperiul. Asemenea indicii disparate referitoare la prezența unei elite daco-romane cu atribuții militare permit formularea concluziei că au existat unele forme de apărare locală în Transilvania după retragerea armatei romane, care au supraviețuit probabil până la extinderea dominației hunilor.
Doar menținerea unor forme de organizare militară poate explica moștenirea în limba română a unor cuvinte latine referitoare la arme și război, între care: arc (arcus), armă (arma), luptă (luctor), oaste (hostis), pace (pax), săgeată (sagitta), scut (scutum), spată (spatha)[22]. În cazul cuvântului cetate, schimbarea de sens a lat. civitas (de la „oraș” la „fortificație”) nu era posibilă decât în condițiile ruralizării totale care a urmat după secolul al IV-lea. În celelalte limbi romanice, lat. civitas și-a păstrat sensul de „așezare urbană” (cité, città etc.), fiindcă orașele nu au dispărut. Supraviețuirea cuvântului civitas cu sensul restrâns evoluat de la cel de „așezare urbană” la cel strict militar (cetate) nu s-ar fi petrecut dacă populația romanică nu ar fi trăit în permanență în preajma incintelor ruinate ale orașelor și castrelor romane. Civitas s-a păstrat și în dialectul macedoromân (țitate), dar și în albaneză (qytet = „oraș”), ceea ce înseamnă că evoluția s-a produs în întreaga romanitate orientală[23].
Spre deosebire de limbile romanice occidentale, româna nu a moștenit lat. castrum, care a pătruns chiar și în greaca medievală (kastron), și nici castellum (diminutivul lui castrum) sau burgus, care s-au păstrat acolo unde fortificațiile antice cu caracter militar s-au transformat în orașe medievale cu caracter civil (denumirile formate cu –burg sau –chester). Substantivul comun castellum, care se referea la un tip de habitat intermediar între civitas și vicus sau villa, a fost moștenit de la autohtonii romanici chiar și în toponimia sârbă și maghiară din fostele provincii Pannonia, Dacia Ripensis și Moesia Superior (Keszthely, Kostel, Koztel, Kostol, Kesztölc, Kostolac)[24], unde aceste fortificații de mici dimensiuni au fost utilizate până la abandonarea provinciilor respective (Pannonia în 430, Noricum în 488, iar Dacia Ripensis și Moesia Superior la începutul secolului al VII-lea). Noricum și Pannonia au fost abandonate în mod organizat, ca și Dacia nord-dunăreană. Numele burgus, cu sensul de fortificație de mici dimensiuni (cu laturile între 15 și 20 m), de origine probabil germanică, este atestat în inscripții începând de la mijlocul secolului al II-lea[25]. Absența în limba română a unor cuvinte derivate din castrum, castellum și burgus este unul dintre cele mai clare indicii asupra evoluției sale izolate, în afara frontierelor imperiului, așa cum erau acestea până la începutul secolului al VII-lea, deoarece pe limes-ul dunărean asemenea castella și burgi s-au construit doar după abandonarea Daciei. La mijlocul secolului al VI-lea, Procopius din Caesarea a consemnat numeroase toponime derivate din aceste substantive comune, în descrierea provinciilor Moesia Prima, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea și Moesia Secunda (precum: Alakaniburgu, Burgonovo, Kastellobretara, Kastellongo, Kastellion, Laccoburgu, Mareburgu, Moutzianikastellon, Riginokastellon, Sculcoburgu, Stilibourgu)[26]. Faptul că limba română nu a păstrat amintirea acestor tipuri de fortificații (burgus și castellum) care erau atât de dese în Moesia Prima, Dacia Ripensis, și Dacia Mediterranea este alt indiciu al formării ei preponderent în izolare, la nord de Dunăre.
Cu toată această penurie a izvoarelor, elaborarea unei istorii militare a Daciei post-romane între anii 275 și 614, cu o privire introductivă și asupra chestiunii abandonării provinciei, este posibilă. Studiile autorilor români și străini din ultimele decenii au reușit formularea unor concluzii solide asupra unora dintre problemele care vor fi discutate în această carte, dar alte aspecte rămân controversate sau insuficient documentate. În această tentativă de reconstituire rămân multe pete albe.
[1] Pentru valoarea istorică și sursele acestei opere, vezi Zosimos, tome I, p. IX-LXIII (studiul introductiv de F. Paschoud); Treadgold 2007, p. 107-114.
[2] Pentru cele mai recente rezultate ale investigației, vezi Martin, Grusková 2022,
p. 438-493.
[3] Pentru aceste opere ale istoriografiei greco-romane târzii, vezi: Blockley, în Fragmentary, I, p. 1-85; Rohrbacher 2002, p. 64-81; Croke 2007, p. 568-570; Treadgold 2007, p. 79-107.
[4] Data celui mai recent eveniment menționat în izvor a fost stabilită de Allen 1979, p. 251-254.
[5] Horedt 1982, p. 59-70; Chirilă, Gudea 1982, p. 130-135; Protase 1987, p. 232-235; Diaconescu, Opreanu 1988-1989, p. 574-575; Protase 2000, p. 13-17; Nemeti 2000,
p. 16-23.
[6] Diaconescu, Opreanu 1988-1989, p. 583-584; Protase 2000, p. 9, 178-179; Gudea, Lobüscher 2006, p. 99; Lăzărescu 2015, p. 40.
[7] Popescu F. M. 2015, p. 104-107.
[8] Székely G. 1973, p. 339.
[9] Brooks 1986, p. 88.
[10] Heijmans 2013, p. 93-94.
[11] Nin 2006, p. 43-45.
[12] Sabio González 2020, p. 127-143.
[13] Protase 1987, p. 236-237; Protase 2000, p. 18; Benea 1996, p. 99-104; M. Simion, D. Vleja, I. Bocan ș.a., Mintia, com. Vețel, jud. Hunedoara Punct: [Micia], în Cronica 2020, p. 195 (nr. 31); F. Marcu, G. Cupcea ș.a., Bologa, com. Poieni, jud. Cluj. Punct: Castrul Roman, în Cronica 2013, p. 26 (nr. 13); Cronica 2020, p. 44-49 (nr. 7); Matei 2021, p. 113-127, 138-167.
[14] Tudor 1978, p. 294; Protase 2000, p. 20; Matei 2021, p. 128-134.
[15] Bondoc, Gudea 2009, p. 52-54; Matei 2021, p. 128-134.
[16] Tudor 1978, p. 210-211; L. Petculescu, E. Oberländer-Târnoveanu, D. Bondoc, în Cronica 2001, p. 104-105; Bondoc 2010, p. 8-9.
[17] Isac 2006-2007, p. 132-138.
[18] Benea 1996, p. 102-103.
[19] Protase, Gudea, Ardevan 2008, p. 67-71, 133-135.
[20] Nemeti 2000, p. 22.
[21] Diaconescu, Opreanu 1988-1989, p. 581-582; Diaconescu 1999, p. 209-224.
[22] Mihail 2015, p. 29-34, 44-48.
[23] Kramer 1989-1990, p. 207-211; Mihail 2015, p. 52-53.
[24] Pais 1954, p. 269-283; Székely G. 1973, p. 342. Faptul se explică prin prezența unei populații slave în Pannonia, care a sfârșit prin a fi asimilată de către maghiari.
[25] Baatz 1981, p. 274-276.
[26] Procopius, Despre zidiri, IV. 4-6 (ed. Dewing, p. 262-279; ed. Popa-Lisseanu, p. 18-20, 59-60, 64, 99, 103; FHDR II, p. 466/467, 472/473).
