Teama de știință. Epoca neîncrederii de la creaționism la inteligența artificială

Prefata

Știința. Oamenii de știință. Urmăresc de mulți ani, cu atenție, popularitatea acestor cuvinte așa cum un expert în finanțe urmă­­rește oscilațiile la bursă. Unii folosesc acest ter­men scriindu-l cu S mare, adică „o spune Știința”, afir­mă cu tă­­rie, folosind acest cuvânt magic pentru a-și înt­ări argu­mentele. Alții nu vorbesc despre asta decât cu scep­­­ticism, și ridicând precaut și întrebător din sprân­cene. Când eram la universitate, student în pri­mii ani la Fizică, cu mult timp în urmă, atunci când citeam cu entuziasm de neofit Manifestul Comunist al lui Karl Marx și Friederich Engels, am scris o notă pe marginea cărții: „Socialismul științific? Bietul Marx este nevoit să folosească știința pentru a face marke­ting socialis­mului”. Nu reușeam să înțeleg cum un filo­sof emerit putea să folosească acel cuvânt magic într-o manieră atât de improprie. Cum putea fi științific socialismul? Știa distinsul filosof despre ce vorbea? Cum s-ar putea aplica vreodată o teorie socio-politică de natură știin­ți­fi­că dacă nimeni nu a fost vreodată în stare să o expe­ri­men­teze și nici măcar să o replice? Eram tânăr, impul­siv, cu siguranță puțin schematic și în aroganța mea nu mi-a fost teamă că voi trezi sar­cas­mul profe­sio­niș­tilor filozofiei. Astăzi nu aș îndrăzni­ nicio­dată să tra­tez atât de superficial insolența unui om care, cu mun­ca lui, a modelat secole de istorie: nu știam, la acea vre­me, că pentru acea definiție râuri de cerneală au fost fo­­lo­site de autori mult mai conștienți decât mine.

L-am citat pe Marx – plus nota mea nevinovată pe margine – pentru a explica faptul că această carte se naște din întrebările ce mi le pun de câteva decenii, întrebări care gravitează în jurul impactului pe care știin­ța o exercită, cu fiecare zi care trece, asupra socie­tății. Cu trecerea timpului această întrebare a devenit și mai clară până a devenit extrem de ascuțită, așa cum este lama unui aparat de ras. De ce, într-o societate atât de dependentă de rezultatele cercetării, încre­de­rea între comparațiile făcute de știință pare să scadă? De ce în perioada pandemiei Covid-19, după ce mai multe companii au demonstrat capacitatea de a dezvol­ta vaccinuri eficiente în mai puțin de un an, relația cu știin­ța este dominată de un scepticism larg prin care tot mai puțini oameni aleg să se vaccineze? De ce asta se întâmplă atunci când, dimpotrivă, ar trebui să fie evi­dent pentru oricine că cercetarea științifică a fost mo­torul care a permis, în ultima sută de ani, dublarea spe­ranței de viață a oamenilor, cel puțin în Occident? Pentru a răspunde la aceste întrebări am adunat indi­cii de mult timp. Interviuri, lecturi, reflecții. Era at­mos­fera specifică ce se respira în toate talk-show-urile de televiziune, acolo unde se discuta despre Covid-19, atmosferă ce m-a făcut să îmi scot notițele din arhivă și să scriu această carte. După ce am asistat la perfor­man­țele multor oameni de știință, după ce i-am obser­vat în timp ce se contraziceau, se certau și contrau în fie­care seară în numele științei, intrând ade­sea pe teri­to­rii îmbibate de  narcisism, ei bine, auzind acei ter­meni magici – Știință și Oamenii de Știință – au început să-mi ajungă la urechi cuvinte pom­poase, cuvinte care tre­buiau tratate cu prudență.

Însăși formularea om de știință a început să mi se pară inconfortabilă, umflată de triumfalismul re­toric cu care se vorbește despre o sectă de preoți infai­li­bili. Am aflat, după o scurtă anchetă printre cunoscuții mei, că mulți dintre ei simt același sentiment de neîn­cre­dere. Nu este vorba doar de o problemă sin­gu­lară. Scepticismul față de știință este o boală gravă care poate provoca daune importante: inocularea dubiilor că vacci­­nurile provoacă decese, alimentând neîncrederea asu­pra cercetărilor care duc la încălzirea globală, pro­vocând deja tragedii.

Neîncrederea în știință are multe cauze, nu există un singur vinovat. Nu sunt adeptul non-ficțiunii re­­duc­­ționiste și înfloritoare, mai ales în țările anglo-saxo­ne, acolo unde un înțelept este publicat doar dacă este tăiat cu securea, aceea care identifică și cauza și so­luția problemei cu precizie chirurgicală, ca și cum lu­mea ar fi doar o soluție de cuvinte încrucișate.

Principalul inculpat al acestei cărți este puterea, cea care adesea s-a folosit de știință pentru a-și apăra inte­resele. Dar puterea poate fi înțeleasă în mai multe feluri. Este puterea religioasă, cea care (în cazul evan­ghelicilor americani) atacă darwinismul și inven­tează o știință alternativă pentru a-și susține propria nara­țiune a creației, este puterea industriei care investește sume colosale pentru a-și susține afacerea (de la țigări la petrol) și care creează dubii în rândul cetățenilor vis-a-vis de credibilitatea consen­sului științific, și mai este puterea ecologiștilor, aceea care contestă biotehnologia neobosiți și cu argumente covârșitoare.

Explorând aceste teme mi-am dat seama de cât de mult s-a schimbat rolul științei în ultimele decenii și m-am întrebat dacă imaginea abstractă care ne-a fost trans­misă la școală, și care încă pătrunde în imaginea co­lec­tivă, corespunde realității contemporane, dacă fi­gu­­ra savantului independent, dezin­teresat, deasupra păr­ților, cel care lucrează pentru binele comun, este și astăzi aceeași dominantă într-o lume a cercetării, una din ce în ce mai privatizată.

Și asta m-a condus inevitabil (în a doua parte a căr­ții) la rolul pe care îl joacă azi platformele digitale în cercetarea științifică, un punct cheie pentru a înțelege mo­dul în care relația dintre știință și putere este desti­na­tă să evolueze. Este vorba de o problemă uriașă, în mare măsură subestimată de opinia publică. Revo­luția tehno­logică în curs, revoluție susținută de pro­gre­se­le inte­ligenței artificiale este destinată să schimbe lumea cu o viteză nemaivăzută până acum și care stă la baza succe­­selor extraordinare înregistrate în multe discipli­ne: de la farmacologie la biologie, de la calculul cuantic la astronomie.

Datorită capacității sale de a trasa noi drumuri în cunoașterea naturii, și chiar să propună teorii noi, inteligența artificială preia un rol decisiv în cercetarea științifică. Unii chiar prezic (le este teamă) că ar putea deveni unica știință. Dar viitorul inteligenței artificiale este marcat de o contradicție dureroasă: pe de o parte promite să rezolve problemele dramatice ale planetei, pe de altă parte este controlată de un număr limitat de com­panii private, în frunte fiind platformele tehno­lo­gi­ce, cele care în practică dețin monopolul și nu ezită să îl folosească – pentru interesul economic personal – intro­­ducând algoritmi care alimentează furia colectivă într-un joc pervers care pare să nu aibă sfârșit.

Puterea științei depășește acum cu mult granițele interioare, pe care imaginația noastră a îngrădit-o cu cin­ci­spre­zece ani în urmă. Tehnologii care permit in­ves­­­­­­tigarea secretelor, biologia și dezvoltarea noilor me­di­­­ca­­mente sunt aceleași care permit platformelor teh­no­­­­­logice să colecteze date despre viețile noastre, controlându-ne și influențându-ne.

Explorez în această carte noi teritorii în care noua știin­ță s-a răspândit ajungând la concluzia conform că­reia controlul public a acestei imense puteri este un obiectiv neamânat pentru a evita neîncrederea care este deja în creștere în opinia publică de azi, copleșind democrația.

Îmi cer scuze anticipat dacă voi recunoaște în cuprin­sul acestei cărți digresiuni asupra teritoriilor ve­cine (doar aparent) limitrofe. Fiindcă neîncrederea în știin­ță crește în paralel cu neîncrederea în stat și în eli­tele lui culturale. Este un proces riscant, unul care ne uzea­ză societățile și ne subminează chiar și viața obiș­­­nuită, de zi cu zi. Mulți își umplu gura cu cuvântul știin­ță, cu argumente retorice, abstracte, în afara con­tex­­tului vieții noastre.

Știința nu este o abstracție. Este o activitate care se întruchipează în lumea în care trăim, este o forță produc­tivă care alimentează activitățile econo­mice, indus­tria și obiceiurile noastre zilnice. În pri­mul capi­tol descriu modul în care mișcarea evan­ghe­lică a con­ceput o știință alternativă pentru a combate dar­winis­mul. În al doilea capitol, cel mai complex, ana­­­lizez o multitudine de episoade în care puterea eco­­no­mică a semănat dubii asupra cercetării știin­ți­fi­ce pentru a-și apăra propriile interese.

În cel de-al treilea capitol mă ocup despre tema ma­ni­pulării genetice și opoziția internă a mișcării ecologiste.

În capitolul patru reiau pașii care au condus la crea­rea mișcării no-vax (refuzul vaccinării).

În capitolul cinci încerc să înțeleg în ce mod miș­ca­­rea postmodernă a dat o mână de ajutor –  mai mult sau mai puțin conștientă –  mișcărilor angajate în dis­cre­­ditarea cercetării științifice.

În al șaselea capitol mă scufund în problemele inter­ne ale lumii științifice – o lume din ce în ce mai privatizată – unde concurența nemiloasă crește erorile și articolele retrase.

În al șaptelea capitol descriu contradicțiile unei discipline – inteligența artificială, din ce în ce mai cen­trală în cercetarea științifică – în mare măsură priva­tizată, defavorizată de reguli și aflată acum în mâinile ma­­rilor platforme tehnologice care au capitalizări bur­sie­re care depășesc PIB-ul multor țări.

În cele în urmă, în al optulea capitol, încerc să răspund la întrebarea principală a cărții: cine este cri­mi­nalul în serie care hrănește neîncrederea oamenilor în știință?