Descriere
„Volumul lui David A. Andelman este o excelentă introducere în toată dezbaterea geopolitică a lumii de azi. Din Coreea până în Irak și din Iran până în Africa, trecând desigur prin Europa (inclusiv Ucraina…), acest volum vă va oferi o imagine credibilă despre viitorul proxim – prin prisma unui prezent mereu în discuție.”
Autorul scrie deseori la persoana întâi, pentru că a văzut unele țări la fața locului, ceea ce sporește veridicitatea relatării. Ajuns, de exemplu, într-un restaurant din Tallin (capitala Estoniei), autorul ascultă localnici discutând despre problemele acelei țări care are, totuși, o graniță de 295 de kilometri cu Rusia – și problemele aferente, dată fiind demografia concretă, în care inevitabil unii dintre cetățeni sunt admiratori ai președintelui rus Putin. În timp ce alții, în aceeași țară, nu sunt. Mai apoi, spre finalul acestui volum, David A. Andelman scrie un lucru cu care sunt întru-totul de acord: „nu sunt un ghicitor, dar istoria ne poate oferi adesea o foaie de parcurs utilă și există multe avertismente îngropate în aceste pagini”. Și, imediat, el adaugă: „Feriți-vă, mai ales, de liderii care nu au învățat niciuna dintre aceste lecții din trecut, dar care încearcă, în schimb, să-și croiască drumul către un viitor întunecat.”… David A. Andelman știe că unele linii roșii dispar în cursul istoriei, iar altele apar în altă parte, când nu te aștepți, ca rezultat al unor relații de putere pe care nu toată lumea le vede ca atare, imediat, dar le poate suporta consecințele, ani sau decenii mai târziu. Pe scurt fie s, acest volum este un binevenit manual de geopolitică aplicată. Autorul nu e numai un teoretician, ci și un călător prin o bună parte a spațiilor despre care vorbește. În câteva din aceste pagini e vorba și despre România – ceea ce e firesc. Am fost mereu curios să văd ce spun autori de acest gen despre istoria noastră – iar aici, printre altele, veți avea un exemplu: în capitolul 5 al acestui volum se va spune clar că, la un moment dat, România, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și alte state au fost create, după Primul Război Mondial, tocmai în ideea de a „ține în frâu Rusia”. Istoria merge mai departe, eu nu cred că ea se repetă, dar iată că tot ea are curiosul obicei de a se cita, sau plagia, pe ea însăși, căutând mereu acele rime despre care odată vorbea scriitorul Mark Twain… Adrian Cioroianu 27 martie 2022
dr. Adrian Cioroianu
„În noua sa carte esențială, O linie roșie în nisip, David Andelman prezintă cu pricepere o multitudine de exemple din istoria diplomatică și militară. Andelman ne avertizează urgent asupra nucleelor viitoarelor conflicte, precum și a oportunităților de a face pace.” – Richard Galant, editor șef, CNN Opinion
*
„Gardurile bune fac vecinii buni? O intervenție costă mai multe vieți decât salvează? Înainte de a decide cum să abordăm Coreea de Nord, Rusia, Iranul și alte puncte fierbinți, următorul președinte trebuie să citească această carte.” – dr. Parag Khanna, director general al FutureMap din Singapore și autorul Connectography și The Future is Asian
„O linie roșie în nisip sondează o dinamică care a devenit aproape omniprezentă în afacerile globale – linii roșii care nu trebuie trecute (dar care adesea sunt) traversate pentru a oferi un cadru convingător pentru înțelegerea războiului și a păcii în secolul al XXI-lea.” – Lincoln A. Mitchell, Arnold A. Saltzman Institute of War and Peace Studies, Universitatea Columbia
„Examinarea istoriei statelor care utilizează amenințarea represaliilor pentru a-și controla vecinii este esențială pentru construirea unei lumi mai incluzive și pașnice. Este o puternică mărturie” – Laetitia Garriott de Cayeux, CEO la Global Space Ventures și membru al Proiectului de Securitate Națională Truman
„O lucrare fantastică și revelatoare, vitală pentru înțelegerea liniilor roșii din trecut și prezent care au modelat lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Oferă lecții care pot ajuta lumea să devină mai sigură și mai pașnică.” – dr. Sulaiman Al Hattlan, CEO al Hattlan Media, fost redactor-șef al „Forbes Arabia”, membru al Fundației Nieman
„David Andelman a reușit să realizeze cu măiestrie cel mai dificil exercițiu intelectual posibil: să înțeleagă unde se află punctul de echilibru dintre război și pace. Scrierea lui, fără îndoială, este un reper esențial pentru toți cei care analizează sau influențează afacerile internaționale.” – Patrick Wajsman, redactor-șef și editor al „Politique Internationale”.
Prefața la ediția în imba romana de Adrian Cioroianu
Prefață la ediția în limba română.
Pledoarie pentru o educație geopolitică românească –
cu un bun manual, în acest volum
de Adrian Cioroianu
Se întâmplă și la case foarte mari: miercuri, 1 decembrie 1982, președintele american Ronald Reagan era oaspetele omologului său brazilian, Joao Figueiredo, și, în ceremonia de la banchetul oficial, cu seninătate, Reagan a comis o mică gafă (pe care presa braziliană de a doua zi, totuși, a considerat-o mai curând mare). Ridicând paharul, președintele american a spus că îl închină „pentru președintele Figueiredo și poporul Boliviei” – apoi, după câteva secunde, s-a corectat singur: „adică al Braziliei” și și-a continuat toastul.
Cu toții facem greșeli, iar președinții sunt și ei oameni.
Dar problema, în dimensiunile ei reale, este cu mult mai complexă decât erorile pe care oricare dintre noi le poate face, încurcând capitalele unor țări (vezi maniera repetată în care, la televiziunile românești, Istambulul este oferit periodic drept capitală a Turciei etc.) sau pronunțând greșit numele străine (precum cel al Turnului Eiffel, pe care mulți dintre noi îl citesc în cele mai exotice moduri). Ceea ce este într-adevăr grav nu este perenitatea acestor greșeli – ci faptul că, în toată lumea (și în România cu atât mai mult) este foarte mic numărul celor ce știu să citească o hartă.
Multe hărți, puține lecturi
Ce înseamnă a citi o hartă? Înseamnă, înainte de orice, a putea lega geografia unui loc de istoria poporului care locuiește acolo, de legile și cutumele sale, de demografia sa și de profilul cultural-religios aferent. Luând în considerație aceste aspecte (și multe altele), dintr-o dată o hartă spune mult mai mult decât fragilitatea unor granițe și mai mult decât numele unor orașe, râuri, deșerturi sau munți. Ei bine, cei care fac acest lucru sunt animatorii acestei discipline care se cheamă geopolitică. Ca și istoria, geopolitica nu e neapărat o știință – ci mai curând o manieră de interpretare a unei fotografii a prezentului și de prognozare a viitorului, folosindu-se de trecutul și de „antecedentele” acelor teritorii și/sau popoare. Geopolitica nu oferă date precise despre ziua de mâine – dar poate anticipa, în anumiți parametri, cum un popor/stat sau altul reacționează la anumiți stimuli.
S-ar zice că, în anii din urmă, trecutul ne-a ajuns din urmă și, oarecum, pare că ne dictează și viitorul. Cum acest text este scris în a doua lună (deja!) a războiului rezultat din invazia Rusiei asupra Ucrainei, a trebuit cu toții să conștientizăm că memoria imperială a Rusiei nu e numai un capitol de istorie trecută ci, foarte probabil, va ține și de istoria noastră viitoare.
La fel, conștintizăm cu toții că, parcă, ne reîntoarcem într-o epocă a imperiilor. Pentru că ce altceva sunt (sau doresc să fie sau să redevină) SUA, China, Rusia, India sau Turcia de azi? În consecință, Uniunea Europeană este și ea obligată la o integrare din ce în ce mai profundă – tocmai pentru a mai putea rămâne la masa celor mari, UE trebuie să cumuleze toate atu-urile diferitelor state care o alcătuiesc, de la puterea industrială a Germaniei până la ambiția și soft-power-ul francez, de la coasta atlantică a Spaniei și Portugaliei până la Mediterana italienilor sau grecilor sau Marea Neagră a românilor și a bulgarilor. În opinia mea, UE nu are altă alternativă decât a-și continua și mai aprofundat integrarea, în contra tendințelor locale (unele teleghidate din afara UE, altele firești, desigur) de opoziție și suveranism. Azi, oricare stat european, fie el chiar și Germania sau Franța ș.cl., nu mai este suficient de puternic pentru a conta la scară mondială. În schimb, Uniunea Europeană, tocmai ca uniune, o poate face. Dacă vrea să conteze în viitoarele decenii, Uniunea Europeană trebuie să devină un imperiu democratic. Nu va fi ușor, dar mi se pare a fi singura șansă de relevanță a acestei puternice uniuni, care a început ca un consens economic, nebănuind că într-o zi avea să devină un actor efectiv geopolitic.
În România, o piață în extindere…
În acest context, în anii din urmă cititorul român a fost tentat, de către editurile noastre, cu lucrările unor geopoliticieni și/sau politologi de mare calibru. Numele unor Samuel P. Huntington, Joseph S. Nye, Fareed Zakaria, George Friedman, Robert D. Kaplan, Tim Marshall ș.a. sunt familiare multor români interesați de marile constante, dar și de marile rupturi, ale epocii noastre. Pentru cititorii încă francofoni, numele ilustre ale școlii franceze contemporane de geopolitică și/sau geoistorie sunt la fel de prețuite: Yves Lacoste, Aymeric Chauprade, Frédéric Encel, Jean-Paul Bled, Charles Zorgbibe, Thierry de Montbrial, Pascal Gauchon ș.a., din păcate mai puțin traduși la noi decât autorii anglo-saxoni.
Vestea bună, în această ecuație, este și existența unor intelectuali români care, în deceniile post-1989, au abordat, treptat, subiecte legate de reflecția geopolitică. În cazul generației de studenți din care fac parte, la Facultatea de Istorie a Universității București, primul profesor care ne-a vorbit despre Mahan, Mackinder, Hausofer, Heartland, Rimland, Spykman ș.cl. a fost Mihai Retegan (la nivelul anilor 1992-’93), cadru asociat atunci al facultății, dar care avea particularitatea de a veni din instituția armatei române – singura din România, după știința mea, care studia bazele disciplinei geopoliticii inclusiv în anii regimului comunist. Dealtfel, aceasta pare a fi o trăsătură a tuturor statelor cu regim comunist din Europa secolului XX: oficial, geopolitica era o știință tabu, considerată responsabilă de războiul Germaniei naziste pentru spațiu vital etc.; dar, în același timp, școlile militare pentru ofițeri din țările Estului comunizat studiau geopolitica (oare de ce?), fie și pentru a o combate.
În anii noștri, eu încerc să fiu la curent cu analizele/cărțile/textele unor autori autohtoni sau românofoni precum Șerban F. Cioculescu, Iulian Fota, Oleg Serebrian, Dan Dungaciu, Adrian Pop, Șerban Pavelescu, George C. Maior, Mihail E. Ionescu, precum și ale multora dintre colaboratorii revistei Monitor staregic, pe care o recomand tuturor cititorilor acestor rânduri. Fac precizarea că amintirea acestor nume nu e nicidecum un clasament de valoare – ci, pur și simplu, i-am amintit pe acei oameni pe care îi cunosc, admițând că există alți autori, pe care nu am avut încă șansa de a-i întâlni direct.
Cu siguranță, în România de azi există o piață pentru această dezbatere de idei despre continuități și discontinuități care este geopolitica (și toată familia ei conexă: geoistoria, geoeconomia, geocultura ș.cl.). Atunci când am publicat volumul meu Geopolitica Matrioșkăi. Rusia post-sovietică în noua ordine mondială (Curtea Veche Publishing, 2009) nu bănuiam că aceasta avea să fie una dintre cele mai bine vândute cărți ale mele. A fost, totodată, și una dintre cărțile cu cele mai serioase consecințe: faptul că, în iunie 2015, am fost inclus pe lista unor cetățeni români (în număr de cinci) și europeni (circa 60) care erau declarați persona non grata în Federația Rusă are legătură și cu acea carte a mea din 2009, la al cărei al doilea volum lucrez de atunci (dar e greu de oprit la un moment dat, dat fiind că Rusia a fost, aș putea spune, un factor dinamic al actualității europene, în tot acest prezent continuu al nostru…).
Aceeași surpriză plăcută privind interesul pentru analiza geopolitică o am, în prezent, săptămânal, după ce am inaugurat – în februarie 2022, în semestrul al II-lea al anului universitar – un curs de Geopolitică a României în secolul XX. Spre bucuria mea (orice profesor o înțelege), de regulă trebuie să forțez finalul discuțiilor – pentru că acești cursanți ai mei cărora cursul le e dedicat (nivel de Master an I, la Facultatea de Istorie, UB) efectiv au poftă de discuții, de fiecare dată. Ceea ce e foarte bine. Avem nevoie de cât mai mulți oameni care să încerce să citească harta noastră, parte din hărțile lumii.
… pentru că românii vor să citească harta
Să mai spun și un alt detaliu de ordin personal – dar care-mi confirmă bănuiala că există realmente, în România, o piață pentru reflecția de gen geopolitic. În amiaza zilei de 16 martie a.c., la Oradea, în somptuoasa și recent renovata sală mare a Muzeului Țării Crișurilor (fostă clădire emblematică pe plan local a Imperiului austro-maghiar, desigur), am propus – la invitația istoricului-decan Gabriel Moisa – o conferință despre „Constante istorice și rupturi generaționale. Scrierea și rescrierea istoriei, sub ochii noștri”. Desigur, această conferință nu putea face abstracție de știrile zilei – și de invadarea Ucrainei de către Rusia, care deja intra atunci spre finalul unei luni calendaristice. Mă așteptam ca multe dintre întrebările de la finalul celor 45 de minute de conferință ale mele să fie pe tema Ucrainei.
Răspunsul publicului a fost dincolo de ce puteam anticipa: sala a fost plină, semn că, în urma pandemiei și a izolărilor/restrângerilor sociale de tot felul, lumea simte nevoia de comunicare și interacțiune în plan fizic, nu numai digital.
Și, da, evident că au fost întrebări despre invadarea Ucrainei de către Rusia.
Desigur, istoria chiar se scrie sub ochii noștri
În acea conferință de la Oradea, am vorbit acelui minunat public despre „durata lungă a istoriei”, cea teoretizată de Fernand Braudel, și despre renovatoarea Școală a Analelor care, între anii ’50-’90 ai secolului trecut, au schimbat fața istoriografiei franceze și europene.
În această „durată lungă a istoriei” se află realități pe care noi le trăim din plin, în chiar prezentul nostru imediat. De exemplu: războiul din 2022 dintre Rusia (invadatoare) și Ucraina (care se apără, cu ajutor occidental) are directă legătură cu o clasică prezumpție geopolitică: Zbigniew Brzezinski – consilier de politică externă al președinților americani Lyndon B. Johnson și Jimmy Carter – presupunea că Rusia plus Ucraina este un imperiu, iar Rusia minus Ucraina este o putere regională. E clar că, în martie ’22, am ajuns să trăim aceași indecizie a Rusiei în privința viitorului său loc în lume… Va fi, vreodată, Rusia un stat-național, mai curând atent la dezvoltarea internă decât la posibilitățile de subminare a vecinilor? Sau, după cum transpare la ora scrierii acestor rânduri, Rusia va rămâne un mereu-dorit imperiu? Gata să sacrifice orice (credibilitate, reputație, predictibilitate, parteneriate externe etc.) pentru a-și delimita prin puterea armatei propriul spațiu imperial dorit (dar nu și acceptat, de către vecinii Rusiei).
Sau, ca alt exemplu (istoric), iată că avem încăpățânarea Marii Britanii de a lupta împotriva oricărui hegemon care ar tinde să ocupe Europa continentală – inclusiv, și mai ales, actuala Belgie (iar doctrina strategică a SUA din prezent urmează același tipar, ceea ce arată că temerea britonilor era rațională, din punct de vedere geopolitic). Cu alte cuvinte: cine va încerca vreodată ocuparea Belgiei – pe locul ei de pe hartă – va avea de luptat împotriva Marii Britanii, împotriva Franței și, totodată, după secolul XX, împotriva Statelor Unite ale Americii, pentru că în ultimul secol european nu există vreun semn după care cineva ar putea presupune o distanțare între euro-insula britanică și imperiul de facto american.
Așadar, pare că lectura geopolitică a hărților lumii încă are un important viitor în fața noastră…
Viitoarele puteri, alte linii roșii
Într-un volum deja devenit clasic despre importanța învățământului geografic (Why Geography Matters… More than Ever, Oxford University Press, 2012), profesorul universitar (și „translator” în probleme de geografie pentru telespectatorii posturilor americane ABC, NBC și PBS) Harm de Blij aduce în discuție un detaliu prospectiv de o oarecare importanță pentru rândurile de față. Anume, el citează un raport pe probleme demografice al Organizației Națiunilor Unite din anul 2011, conform căruia în anul 2100 se estimează că statul probabil cel mai populat azi, anume China, va avea atunci cca 941 de milioane de locuitori.
Atunci, în 2100, top 1 în privința populației între statele lumii va fi deținut, cel mai probabil, de către India – care va avea cu cca 600 de milioane mai mulți locuitori decât China (adică, +/- 1,5 miliarde). Dar știți cine va fi pe locul trei, în acel prognozat an 2100? Un stat din Africa, pe nume Nigeria – estimat, atunci, la 730 milioane de locuitori! Iar top 5 în acea hartă demografică a viitorului de peste trei generații va fi… Tanzania – un stat care azi nu e între primele 10 cele mai populate ale lumii, dar care spre 2100 ar putea ajunge la cca 316 milioane. În fine, de reținut că singura țară bogată din lumea de a azi care va fi prezentă în vârful acelui clasament demografic al viitorului va fi America – mai corect spus, Statele Unite ale Americii, estimate, pentru 2100, la cca 478 milioane (adică, top 4 în acel viitor).
În consecință, rămâne în sarcina geopoliticienilor de azi și de mâine să încerce să analizeze consecințele acestei resetări demografice, foarte probabile, din viitorul previzibil. Care vor fi noile relații de putere, în toate acele decenii care urmează? Care vor fi următoarele pretenții expansioniste ale emergentelor puteri demografice – și, pe cale de consecințe, care vor fi viitoarele granițe? De aici, miliarde de întrebări apar la tot pasul. Va rămâne India cea mai populată democrație a lumii – sau o tentație imperială o va ajunge din urmă, cu un naționalism propriu în exercițiu direct? Vor rămâne Statele Unite ale Americii… unite, câtă vreme există crainici ai apocalipsei care mizează acolo, în viitor, mai curând pe scindare decât pe coeziune? Va rezista regimul autointitulat comunist din China încă 80 de ani, combinând pe mai departe capitalismul de stat și ortodoxia ideologică? Sau, altfel spus, în continuarea ideilor de bază ale acestei cărți: care vor fi liniile roșii ale acestui viitor?
Câte întrebări, tot atâtea căi alternative de dezvoltare a unei eventuale prognoze.
Despre volumul de față
Al cincelea președinte al Statelor Unite ale Americii, James Monroe, avea să rămână în istoria țării sale – și a lumii – printr-o doctrină care avea să-i poarte numele: doctrina Monroe. Cum spune autorul cărții care se deschide aici, doctrina Monroe a fost probabil prima linie roșie a Statelor Unite – dintr-o listă care avea să se acumuleze. Unele au rezistat, altele nu. De ce? Pentru că Istoria merge mai departe.
Volumul lui David A. Andelman este o excelentă introducere în toată dezbaterea geopolitică a lumii de azi. Din Coreea până în Irak și din Iran până în Africa, trecând desigur prin Europa (inclusiv Ucraina…), acest volum vă va oferi o imagine credibilă despre viitorul proxim – prin prisma unui prezent mereu în discuție.
Autorul scrie deseori la persoana întâi, pentru că a văzut unele țări la fața locului, ceea ce sporește veridicitatea relatării. Ajuns, de exemplu, într-un restaurant din Tallin (capitala Estoniei), autorul ascultă localnici discutând despre problemele acelei țări care are, totuși, o graniță de 295 de kilometri cu Rusia – și problemele aferente, dată fiind demografia concretă, în care inevitabil unii dintre cetățeni sunt admiratori ai președintelui rus Putin. În timp ce alții, în aceeași țară, nu sunt.
Mai apoi, spre finalul acestui volum, David A. Andelman scrie un lucru cu care sunt întru-totul de acord: „nu sunt un ghicitor, dar istoria ne poate oferi adesea o foaie de parcurs utilă și există multe avertismente îngropate în aceste pagini”.
Și, imediat, el adaugă:
„Feriți-vă, mai ales, de liderii care nu au învățat niciuna dintre aceste lecții din trecut, dar care încearcă, în schimb, să-și croiască drumul către un viitor întunecat.”…
Autorul David A. Andelman știe că unele linii roșii dispar în cursul istoriei, iar altele apar în altă parte, când nu te aștepți, ca rezultat al unor relații de putere pe care nu toată lumea le vede ca atare, imediat, dar le poate suporta consecințele, ani sau decenii mai târziu.
Pe scurt fie spus, acest volum este un binevenit manual de geopolitică aplicată. Autorul nu e numai un teoretician, ci și un călător prin o bună parte a spațiilor despre care vorbește. În câteva din aceste pagini e vorba și despre România – ceea ce e firesc. Am fost mereu curios să văd ce spun autori de acest gen despre istoria noastră – iar aici, printre altele, veți avea un exemplu: în capitolul 5 al acestui volum se va spune clar că, la un moment dat, România, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și alte state au fost create, după Primul Război Mondial, tocmai în ideea de a „ține în frâu Rusia”.
Istoria merge mai departe, eu nu cred că ea se repetă, dar iată că tot ea are curiosul obicei de a se cita, sau plagia, pe ea însăși, căutând mereu acele rime despre care odată vorbea scriitorul Mark Twain…
Adrian Cioroianu
27 martie 2022
Aprecieri pentru Linia roșie. Diplomația, strategia și războaiele de mâine
Aprecieri pentru Linia roșie.
Diplomația, strategia și războaiele de mâine
„Pe măsură ce învățăm în fiecare zi, lumea devine un loc din ce în ce mai periculos, într-o situație critică de la Est la Vest și de la Nord la Sud. David Andelman, unul dintre cei mai experimentați jurnaliști ai noștri de securitate națională, ne oferă o analiză perspicace și intuitivă a pericolelor și a soluțiilor prospective în această carte foarte binevenită.”
– Tom Brokaw, corespondent senior NBC News
„David Andelman a reușit cu măiestrie să îndeplinească cel mai dificil exercițiu intelectual posibil: să înțeleagă unde se află punctul de echilibru dintre război și pace. Opera lui, fără îndoială, este un reper esențial pentru toți cei care analizează sau influențează afacerile internaționale. ”
– Patrick Wajsman, redactor-șef și editor al Politique Internationale
„În noua sa carte vitală, David Andelman aranjează cu pricepere o multitudine de exemple din partea diplomaților și din istoria militară pentru a demonstra pericolele de viață și moarte ale proclamării liniilor roșii fără a gândi pe deplin consecințele. Atrăgând atenția asupra amețitoarei rețele de linii în nisipul din întreaga lume, Andelman ne avertizează urgent asupra semințelor viitoarelor conflicte, precum și a oportunităților de a face pace.”
– Richard Galant, editor șef, CNN Opinion
„David Andelman se bazează pe experiență de zeci de ani în calitate de corespondent străin pentru a oferi o abordare inteligentă și proaspătă asupra fenomenului proliferant al «liniilor în nisip» coercitive pe care liderilor mondiali le place să le traseze, adesea cu consecințe dezastruoase.”
– Jacques Leslie, cronicar și fost corespondent străin, The Los Angeles Times
„Gardurile bune fac vecini buni? Intervenția costă mai multe vieți decât salvează? De la Ramayana la Siria, Andelman ne duce într-un tur general al fiecărui loc important în care se intersectează granițele arbitrare și cacealmalele diplomatice. Înainte de a decide cum să abordăm Coreea de Nord, Rusia, Iranul și alte puncte fierbinți, următorul președinte trebuie să citească această carte.”
– Dr. Parag Khanna, director general al FutureMap din Singapore,
autor al Connectography și The Future is Asian
„Cartea lui David Andelman este valoroasă pentru specialiști, oameni de știință și cetățenii care doresc să înțeleagă nu doar diferitele conflicte de pe glob, ci și originile acestor conflicte și modul în care structurile noastre politice globale fac conflictele viitoare aproape inevitabile. O linie roșie în nisip este mai mult decât o altă călătorie în jurul lumii. Sondează o dinamică ce a devenit aproape omniprezentă în afacerile globale – linii roșii care nu trebuie trecute (dar deseori sunt) traversate – pentru a oferi un cadru convingător pentru înțelegerea războiului și a păcii în secolul al XXI-lea.”
– Lincoln A. Mitchell, Arnold A. Saltzman Institute of War and Peace Studies, Universitatea Columbia
„Termenul «linie roșie în nisip» a fost folosit de veacuri, dar cu rezultate variate, adesea dezastruoase. Examinarea istoriei statelor care utilizează amenințarea represaliilor pentru a-și controla vecinii este esențială pentru construirea unei lumi mai incluzive și pașnice. David Andelman oferă o puternică dovadă a modului în care lumea de astăzi este plină de mai multe «linii roșii» ca niciodată și pericolele pe care le reprezintă.”
– Laetitia Garriott de Cayeux, CEO al Global Space Ventures și membru al Proiectului de Securitate Națională Truman
„O lucrare fantastică și revelatoare, vitală pentru înțelegerea liniilor roșii din trecut și prezent care au modelat lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Prelevă lecții care pot ajuta lumea să devină mai sigură și mai pașnică. Acest lucru este deosebit de important în lumina răspândirii pandemiei COVID-19, care nu a recunoscut limite sau linii roșii. Recentul acord dintre Emiratele Arabe Unite și Israel pentru a stabili relații diplomatice formale este un alt exemplu al modului în care eliminarea liniilor roșii ar putea ajuta binele general al națiunilor.”
– Dr. Sulaiman Al Hattlan, CEO al Hattlan Media, fost redactor-șef al Forbes Arabia și membru al Fundației Nieman
„În această carte importantă și reflexivă, David Andelman explorează povestea fascinantă a modului în care liniile roșii au jucat un rol decisiv, dacă nu întotdeauna pe deplin înțeles, de-a lungul istoriei înregistrate a diplomației globale. Andelman urmărește modul în care liderii au folosit și au abuzat de strategiile liniei roșii de-a lungul secolelor, cu consecințe care sunt adesea neprevăzute, uneori dezastruoase și, din când în când reușite. Studiul detaliat al lui Andelman descoperă un aspect al statecraft-ului care, remarcabil, nu a fost niciodată examinat cu adevărat înainte, oferind perspective noi și originale asupra geopoliticii trecutului și prezentului nostru.”
– Stephen Schlesinger, membru al Century Foundation, fost director al Institutului World Policy, autor al cărții Act of Creation; co-autor al cărții Bitter Fruit; coeditor la The Letters of Arthur Schlesinger Jr.
„Cartea lui Andelman este atât de actualitate, cât și orientată spre viitor – o analiză clară a situației din multe dintre cele mai fierbinți zone ale planetei noastre. Ca istoric al prezentului, munca sa combină cercetarea aprofundată a unui istoric și capacitatea de reacție a unui jurnalist care a urmărit cele mai imediate și convingătoare evenimente globale. El aduce la această muncă contacte la cele mai înalte niveluri pe care le-a acumulat de-a lungul deceniilor și pe care le-a folosit în vânătoarea căutării sale. Un ghid Michelin către o lume a crizelor, o hartă a pericolelor care ne amenință pe toți. Citiți-l cu ochii deschiși pentru a afla mai multe despre lumea de astăzi, cum să reacționați la ea, dacă puteți, și unde să puneți piciorul.”
– Patrice de Beer, fost șef al biroului din Washington și Londra și editorialist pentru Le Monde
„O privire asupra momentelor critice de conflict ale lumii, al căror număr pare să crească exponențial. Adevărul central este valabil: pretutindeni în întreaga lume, oamenii intră în conflicte și există o luptă sigură care va veni. Dacă pariați unde va izbucni următorul război, aceasta este o lectură esențială.”
– Recenzii Kirkus
„Corespondentul veteran străin și expertul în afaceri internaționale David Andelman ne ajută să înțelegem rețeaua complexă de «linii roșii» schimbătoare care amenință să dezlănțuie conflicte ce ar putea împinge lumea noastră fragilă în conflagrații din care s-ar putea să nu ne mai recuperăm niciodată. O carte de forță, această carte este o lectură obligatorie pentru oricine este îngrijorat de viitorul umanității într-o eră a prăbușirii alianțelor și accelerarea amenințărilor existențiale.”
– Mira Kamdar, fostă membră a comitetului de redacție din Paris al The New York Times, este autoare a India in the 21st Century
„O carte în timp util și bine cercetată despre liniile roșii care modelează viețile a milioane de oameni din întreaga lume. De la Rusia și China până la Africa și Orientul Mijlociu, numărul de linii de separare crește. O necesitate pentru oricine dorește să înțeleagă mai bine lumea în care trăim astăzi și mâine.”
– Linas Koiala, Fondatorul și Directorul Centrului de Studii Est-Europene din Vilnius, Lituania
„În acest tur al orizontului între cele mai fierbinți puncte din lume, David Andelman a sintetizat, în stilul său obișnuit măreț, vastele perspective ale unei lungi și ilustre cariere jurnalistice. Oricând Statele Unite decid să se angajeze din nou cu restul planetei noastre – majoritatea în care Andelman a reușit să ajungă și să o examineze la un moment dat sau altul – și se confruntă cu ceea ce urmează, va fi un ghid indispensabil.”
– David Margolick, editor colaborator la Vanity Fair
Aprecieri pentru
A Shattered Peace: Versailles 1919 and the Price We Pay Today
„Eșecurile din Versailles aruncă o umbră întunecată. David A. Andelman oferă o evaluare atentă a dilemelor învingătorilor Marelui Război și a nobilelor și nefericitei încercări a lui Woodrow Wilson de a proiecta o nouă ordine internațională.”
– Henry A. Kissinger
„David Andelman readuce totul la viață – idealurile înalte, compromisurile urâte, personalitățile mai mari ale vieții care au venit la Paris în 1919. Și leagă acel dans diplomatic îndepărtat de problemele actuale pentru a ilumina vremurile noastre tulburi. O completare extraordinară la acest subiect de o importanță vitală.”
– Ambasador Richard Holbrooke
„Lectură esențială, deoarece fără o înțelegere a istoriei pe care Andelman o relatează atât de bine, știrile de astăzi și de mâine, iluminarea nebunească a drumului către moartea prăfuită, nu poate fi decât un caleidoscop uluitor al întâmplărilor.”
– Sir Harold Evans, Editor-emerit a The Sunday Times, președinte și editor la Random House, editor general la Reuters
„Acordul de pace eșuat după Marele Război din 1914-1918 a făcut obiectul a numeroase cărți bune. În multe privințe, O pace spulberată a lui David Andelman, este cea mai bună dintre acestea.”
– Ernest R. May, Profesor Charles Warren de Istorie Americană la Universitatea Harvard
„Conferința de Pace de la Paris de la sfârșitul Primului Război Mondial a fost primul și ultimul moment de speranță pură pentru pace în istoria afacerilor mondiale. David Andelman, un reporter clasic și povestitor, spune această poveste fascinantă a speranței care a eșuat în cele din urmă pentru totdeauna pe bancurile naivității și cinismului dur.”
– Leslie H. Gelb, fost cronicar pentru The New York Times, și președinte emerit al Consiliului de Relații Externe
Capitolul I PUNCTE DE APRINDERE - fragment
În august 1983, am ajuns în Ciad, națiunea africană întinsă al cărei teritoriu este împărțit cu grijă între sudul vastului deșert Sahara și nordul junglei subsahariene. O linie care ar putea fi cu totul trasă cu un cuțit X-Acto taie în două această națiune remarcabilă. Dar acea linie a existat încă din timpul geologic. Era arșiță în acea vară, temperaturile din timpul zilei situându-se cu puțin sub 38 de grade, deoarece capitala Ciadului, N’Djamena, se află la doar 12 grade deasupra Ecuatorului. Misiunea mea pentru CBS News a fost să raportez despre un pericol diferit, mai modern – amenințarea mâinii de fier libiene, colonelul Muammar Gaddafi împingând sudul ținuturilor sale sahariene peste o linie figurativă în nisip pe care președintele francez François Mitterrand o trasase și promisese să o apere cu un număr de aliați ai Franței în Africa. Impulsurile iredentiste ale unui Gaddafi expansionist trebuie să fie reținute – împiedicate să iasă din granițele sale și să se extindă, dar fără control, în inima continentului african.
Această linie, care împărțea nordul de sud, deșertul de junglă, linia pe care Gaddafi nu trebuie să o traverseze, cel puțin nu fără a plăti un cost substanțial, era un tip de linie roșie dintre cele mai periculoase. Această carte este povestea acestor tipuri de bariere – fizice, diplomatice, militare și adesea existențiale – care au proliferat de-a lungul anilor pe fiecare continent și au atins un vârf toxic ca număr și virulență în acest moment al istoriei. Nu au existat atât de multe linii roșii în niciun moment al istoriei ca astăzi. O parte a acestei responsabilități trebuie să revină președintelui american, Donald Trump. Însă abordarea lui adesea prea don-quichotescă a problemelor internaționale nu ar trebui să fie îmbrățișată de dușmanii săi ca singura explicație pentru multe dintre aceste construcții dăunătoare. Însăși natura lor pare să fie prost înțeleasă de conducători și guverne care le-au adus la viață.
În ultima jumătate de secol, am vizitat multe astfel de regiuni de pe cinci continente, am raportat despre anatomia lor și jucătorii care le-au animat. Examinând originile, structura și planul lor, am putea avea o înțelegere mai bună a acelor puțini care au reușit și prea mulți care au eșuat. Și am putea sugera câteva ghiduri pentru a identifica care sunt cele mai susceptibile de a-și îndeplini misiunea și care sunt destinate să ducă doar la rezultate nocive.
*
În cele două luni pe care le-am petrecut în Ciad, acest tărâm asediat și suferind, avioanele de război ale lui Gaddafi au bombardat oaza Faya-Largeau, adânc în regiunea sahariană a Ciadului, înconjurată de deșertul torid, apoi au preluat rapid controlul asupra orașului. Dar forțele sale terestre s-au înfrânat să avanseze mai departe spre sud, pentru a prelua un detașament comun al trupelor din Ciad, francezi și zairezi care își trasaseră propria linie roșie pe care erau clar pregătiți să o apere, chiar și în cele mai cumplite condiții. Pentru un sens al naturii acestui teritoriu contestat, camerele noastre electronice Sony și Ikegami erau inutile în căldura asemănătoare cuptorului a oazei Faya, ale cărei temperaturi la umbră în timpul zilei atingeau adesea 43 grade și rămâneau constante, deși în Sahara însăși, temperaturile din timpul zilei atins și 58 de grade. Erik Durschmied, cameramanul de film independent pe care l-am trimis, mi-a spus mai târziu că, dacă nu-și păstrează pelicula de film la umbră, devine atât de fierbinte, încât emulsia s-ar evapora. La 805 km spre sud, dincolo de căldura furioasă a Saharei, într-un cantonament militar francez la marginea capitalei N’Djamena, și-au stabilit tabăra forțele Legiunii Străine și, cu scopul de a-i arăta lui Gaddafi exact cu ceea ce s-ar putea confrunta, nu aveau rezerve cu privire la defilarea puterii lor armate în fața jurnaliștilor occidentali. În câteva zile, cea mai mare parte a acestora se mutase în deșertul de la sud de Faya pentru a înfrunta forțele lui Gaddafi și pentru a-i împiedica înaintarea.
Pe 20 august, am primit un pont la nenorocitul de hotel, fără aer conditionat, unde am împărțit locuința cu gândaci mari care ar fi putut fi ușor înșeuați și aruncați afară din cameră, că Mobutu venea în oraș. Ambasadorul american Peter Moffat a aflat despre vizită abia la 6.30 în acea dimineață, dintr-o emisiune de radio pe care o auzise un lucrător de la ambasadă. Mobutu Sese Seko a fost ultimul titan al Africii. În momentul în care a pătruns în atenția mea, el deținuse deja o putere necontestată asupra Republicii Democrate Congo (pe care o redenumise Zair) timp de aproape un sfert de secol de când a demis, apoi a aranjat executarea președintelui ales democratic Patrice Lumumba. Mobutu va rămâne la putere încă paisprezece ani după vizita sa în Ciad. Deși era aproape de China și s-a angajat să elimine toate vestigiile de influență colonială din națiunea sa, care până la independența sa fusese cunoscută sub numele de Congo Belgian, poziția sa hotărâtă antisovietică l-a făcut îndrăgit în Belgia și Statele Unite, ca să nu mai vorbim de Franța. Așadar, nu a fost deloc surprinzător că va apărea brusc la N’Djamena pentru a sprijini un autocrat vecin – președintele Ciadului, Hissene Habré – care la rândul său era sprijinit de președintele Franței, dar care, mai presus de toate, fusese sfidat de dușmanul de moarte al lui Mobutu, colonelul Gaddafi. La urma urmei, colonelul îi îndemnase pe oamenii lui Mobutu să se mobilizeze și să-și destituie conducătorul. Gaddafi avea în mod clar planuri în întreaga regiune – indiferent dacă ar conduce sau influența, el părea oarecum indiferent. Avionul DC-10 al lui Mobutu a aterizat dimineața târziu – întregul exercițiu a fost clar programat pentru a face difuzări de știri de seară în rețea în Europa și Statele Unite. Și într-adevăr, din momentul în care a ieșit pe ușă, îmbrăcat într-o tunică întunecată, cu pălărie din piele de leopard și cu ochelari de soare mari, a fost teatru pur. Habré, care aștepta la piciorul scării după ce avionul se oprise, era îmbrăcat din cap până în picioare în alb. La capătul unui covor roșu lung se afla imensul Jeep personal al lui Mobutu, personalizat cu anvelope mai înalte decât mine. Cei doi s-au urcat în acest vehicul gigantic și s-au îndreptat încet spre oraș. Încet, pentru că, alergând înainte, exista o gardă de onoare în uniforme militare de camuflaj, cântând ritmic Mo-BU-tu, Mo-BU-tu, Mo-BU-tu – o cântare preluată de mulțimile care i-au aliniat traseul. Mobutu, stând în picioare în Jeep, învârtind un enorm baston sculptat, fără să zâmbească, a ridicat bastonul în semn de salut fanilor lui aparent adoratori.
– “Am venit să arăt că Ciadul nu este singur”, a declarat Mobutu alături de președintele Habré pentru parada lor prin centrul orașului.
Dincolo de declarația sa, Mobutu își arătase deja sprijinul. Trimisese vreo 2000 de soldați zairezi care se uniseră cu miile de legionari francezi pentru a înființa un perimetru defensiv la sud de Faya și care reprezenta cel mai îndepărtat avans în țară de către forțele libiene. Mobutu a petrecut doar două ore în Ciad, înainte de a pleca la Roma, unul dintre locurile sale preferate de cumpărături, unde îi plăcea să cheltuiască cantități substanțiale din miliardele de dolari pe care le-a prădat din trezoreria țării sale.
În cele din urmă, Gaddafi a bătut în retragere la nord de paralela 15 – linia pe care Mitterrand și Mobutu erau clar hotărâți să apere, care era, de asemenea, din întâmplare, cea mai îndepărtată rază de acțiune a avioanelor libiene pe care o puteau gestiona într-o singură ieșire. Deși liderul libian nu a ezitat să încerce din nou în mai multe rânduri să o străpungă, francezii au trimis în cele din urmă cel mai puternic semnal posibil în 1986, când propriile avioane de război au bombardat pista Ouadi Doum la nord-est de Faya-Largeau, în nordul Ciadului, pe care Gaddafi o construise în mod expres pentru raidurile sale. Mesaj expediat și primit. Peste tot, linia a ținut. Dar acestea erau vremuri mult mai simple. Nu existau rețele teroriste globale reale. Câțiva dictatori, precum Mobutu, fuseseră la putere suficient de mult timp pentru a afla limitele puterii lor nelegiuite și, în afară de Gaddafi, au reușit să-și împiedice îndemnurile expansioniste. Acele națiuni occidentale cu rădăcini îndelungate și profunde în trecutul colonial au putut să-și exercite paternalismul, în acest caz definitiv, și când o linie roșie părea necesară ca în Ciad, puterile geopolitice care existau au putut să o identifice, să o stabilească și să o apere. Și când nevoia nu mai exista, s-a renunțat la linie.
Paralela 15 a Ciadului care împarte națiunea, aproximativ, între deșerturile sahariene la nord
și sub-sahariene la sud, cu oaza Faya Largeau situată la nord.
Acum 30 de ani, existau, în consecință, dar două astfel de linii pe continentul african. Una înconjura Libia și regimul dăunător a lui Gaddafi. Președintele Ronald Reagan a ordonat avioanelor de război americane să bombardeze Tripoli în 1986, într-o încercare reușită, în cele din urmă, de a înlătura ambițiile nucleare ale lui Gaddafi, după un deceniu învăluit de o linie roșie controlată în mare parte de forțele americane cu asistență britanică și franceză. Cele două linii care înconjurau Libia și Ciadul în urmă cu 30 de ani s-au transformat astăzi într-o întreagă pânză de păianjen, o rețea de linii, deseori încrucișate, prin și peste o duzină de națiuni din Africa Centrală. Cel puțin 6.298.812 kilometri pătrați și 278.030.000 de persoane sunt astăzi acoperite de linii roșii care s-au dezvoltat în mare parte de la începutul acestui mileniu și de la sosirea unei serii de grupări teroriste. Nigeria are propria colecție de bariere între teritoriile în care, din 2002, Boko Haram a funcționat cu virtuală impunitate. Toate aceste linii roșii asortate trebuie să fie patrulate și susținute – totuși inconsistent – de forțe militare enorme, conducând în 2007 la crearea AFRICOM, cea mai recentă structură regională de comandă militară a SUA care cuprinde prima bază militară din lume bazată complet pe drone. Această facilitate administrată de americani este situată în Niger, care a devenit intersecția luptei împotriva jihadiștilor din Africa.
Sursa acestor rețele periculoase de linii roșii a ajuns să definească noua ordine mondială. Propulsate prea des de ignoranța și de umilința celor care le-au așezat, la mii de kilometri distanță, pe hărțile pe care nu le-au recunoscut cu ușurință, astfel de linii au transformat viețile unui număr mare de oameni ale căror limbi, ritualuri, speranțe și aspirații sunt greu de înțeles sau apreciat de cei care au căutat să le definească. În această privință, cel puțin, nu erau diferiți de stăpânii universului de la începutul secolului al XX-lea. Acești lideri ignoranți și prost sfătuiți ai aliaților victorioși ai Primului Război Mondial, așa cum am descris-o în ultima mea carte, A Shattered Peace: Versailles 1919 and the Price We Pay Today, au stabilit bazele multor dintre aceste regiuni la Paris în 1919, unde au redactat Tratatul de la Versailles. Unele dintre liniile pe care le-au tras au fost granițe reale, naționale, care trebuiau patrulate și apărate de legiuni de bărbați și femei înarmați. Dar multe, deși nu le-au numit așa, erau liniile roșii pe care oamenii de stat și războinicii de astăzi le-ar recunoaște cu ușurință.
*
Dacă în secolul trecut a existat un singur cel mai remarcabil și cel mai puțin vestit gambit politic și diplomatic, impus de dominația militară și garantat prin hotărâre și smulgere, aceasta este „linia roșie”. Este un concept înrădăcinat adânc în istoria omenirii, din vremurile biblice. Proverbiala „linie în nisip” a fost trasată tot mai mult, adesea cu rezultate catastrofale, pe aproape fiecare continent. Treceți peste această linie – la propriu sau la figurat – și suportați consecințele. Sau nu. O linie în nisip a provocat prima lansare pe scară largă din istorie a rachetelor avansate de croazieră, de Donald Trump, în Siria. Altele au condus la intervenții rusești de la Crimeea până la Eufrat. Și amenințările atârnă astăzi asupra capetelor noastre – arsenale nucleare, reale sau anticipate, ale Coreei de Nord și Iranului; expansiunea chineză peste Marea Chinei de Sud; tânjirea rusească pentru teritoriile pierdute din Ucraina până în Marea Baltică; provinciile Helmand și Kandahar din Afganistan, contestate vehement de-a lungul Hindu-Kush-ului până în Pakistan; ca să nu mai vorbim de o gamă largă din Africa subsahariană, unde teroriștii nou-veniți amenință o metastabilitate menținută timp de secole de către triburile nomade. Într-adevăr, există mai multe astfel de linii roșii, invocate ca efect – și în mare măsură ineficiente și ignorate în mod periculos – existente mai mult în prezent decât în orice alt moment al istoriei. O numărătoare conservatoare sugerează cel puțin patruzeci la nivel mondial și se înmulțesc pe fiecare continent. Iar această oribilă realitate geopolitică poate fi așezată cel mai direct la picioarele unui singur om: Donald Trump. Președintele american, indiferent dacă este vorba de ignoranță, intoleranță sau pur și simplu încredere exagerată în sine, a fost responsabil pentru proliferarea unor astfel de provocări metastabile pentru ordinea mondială, regională sau locală. Mulți oameni de știință numesc acest lucru „diplomație coercitivă”. Acesta este un termen politicos pentru o armă încărcată la capul cuiva de la care vrei ceva sau mai des o abținere de la o acțiune evidentă care pare să aibă consecințe potențial dăunătoare. Dar, dacă este deficitară, această inacțiune se poate dovedi a fi mai ruinătoare decât dacă arma nu ar fi fost ținută niciodată la cap, linia roșie nu s-a stabilit niciodată.
Pentru a înțelege amploarea provocării, trebuie să înțelegem de la început scala problemei, densitatea rețelelor care există astăzi, modul în care au evoluat și, în special, câți indivizi sunt afectați direct de stabilirea lor. Dar ar trebui să fie evaluate, mai ales, de succesul sau eșecul lor. Să le examinăm regiune cu regiune și să luăm ca interval de timp ultimii 35 de ani, din 1985 până în prezent.
În 1985, lumea era foarte diferită față de astăzi. Au fost ultimii ani ai comunismului împotriva capitalismului ca forță conducătoare supremă, cu o putere dominantă de fiecare parte – Uniunea Sovietică și, respectiv, Statele Unite. Dar, în același timp, ultimii ani ai Distrugerii Reciproce Asigurate (DRA) au asigurat pacea mondială. Distrugerea Reciprocă Asigurată se referă la capacitatea arsenalului nuclear al unei puteri de a fi în măsură să reziste la o primă lovitură de arme nucleare și să riposteze, distrugând-o total pe cealaltă. Această linie roșie supremă a fost trasă din momentul în care Uniunea Sovietică s-a alăturat clubului nuclear, după Statele Unite, până astăzi singura putere care a dezlănțuit vreodată o armă nucleară împotriva unui inamic. La vârful puterii, Uniunea Sovietică și națiunile aliate ale Pactului de la Varșovia au ocupat întregul teritoriu de la Europa de Est și Centrală până în Eurasia și Pacific. NATO a ocupat o mare parte din continentul european rămas și America de Nord. Pentru Winston Churchill, la 5 martie 1946, exista o Cortină de Fier: „De la Stettin din Marea Baltică până la Trieste în Marea Adriatică, o cortină de fier a căzut pe tot continentul”. Dar ceea ce este adesea ignorat despre discursul de deschidere al lui Churchill la Westminster College din Fulton, Missouri, a fost marele prim-ministru britanic din timpul războiului care descrie celelalte provocări care au constituit efectiv o rețea de linii roșii în Europa.
„Statele Unite se află în acest moment în vârful puterii mondiale, a proclamat Churchill. Este un moment solemn pentru democrația americană. Căci cu întâietate a puterii se alătură și o terifiantă responsabilitate pentru viitor.” Apoi el a continuat să definească această viitoare responsabilitate și provocările sale, în Europa și nu numai:
„Turcia și Persia [Iranul] sunt ambele profund alarmate și deranjate de afirmațiile care le sunt aduse și de presiunea exercitată de guvernul de la Moscova. Rușii din Berlin încearcă să construiască un partid cvasi-comunist în zona lor de ocupație germană… În Italia, Partidul Comunist este serios îngreunat de nevoia de a susține pretențiile mareșalului Tito, pregătit de comuniști, asupra fostului teritoriu italian aflat în fruntea Adriaticii. Cu toate acestea, viitorul Italiei stă în balanță. Din nou, nu ne putem imagina o Europă regenerată fără o Franță puternică. Toată viața mea publică am lucrat pentru o Franță puternică și nu mi-am pierdut niciodată credința în destinul ei, nici măcar în cele mai întunecate ore. Nu voi pierde credința acum”.
Cu toate acestea, într-un număr mare de țări, departe de frontierele rusești și din întreaga lume, se stabilește a cincea coloană comunistă și funcționează în unitate completă și ascultare absolută a direcțiilor pe care le primesc de la centrul comunist. Churchill a încheiat afirmând că „nu credea că Rusia sovietică dorește războiul. Ceea ce doresc sunt roadele războiului și extinderea nedeterminată a puterii și doctrinelor lor.” Apoi el a stabilit ceea ce a devenit efectiv un regim de linii pe care NATO și Statele Unite le vor controla de acum înainte, chiar din acel moment. „Dificultățile și pericolele noastre nu vor fi eliminate prin ignorarea lor. Ele nu vor fi eliminate prin simpla așteptare pentru a vedea ce se întâmplă; nici nu vor fi înlăturate printr-o politică de conciliere, a declarat el. Din ceea ce am văzut la prietenii și aliații noștri ruși în timpul războiului, sunt convins că nu există nimic pe care să-l admire mai mult ca forța și nu există nimic pentru care să aibă mai puțin respect decât slăbiciunea, în special slăbiciunea militară. Din acest motiv, vechea doctrină a unui echilibru de forțe este insondabil.” Desigur, când Churchill a vorbit, Uniunea Sovietică era încă la trei ani distanță de primul său test de bombă nucleară. America era singura energie nucleară și, aparent, garantul final al fiecărei mici rețele de linii roșii din Europa.
Europa împărțită de la est la vest, Pactul de la Varșovia și NATO, unde Cortina de Fier
a lui Churchill a împărțit continentul.
Pentru a le patrula, Churchill a propus în continuare crearea „unei forțe armate internaționale” sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite nou create. Desigur, știm astăzi că a fost cu totul fantezist în presupusa sa cerință ca națiunile să cedeze controlul asupra forțelor lor armate și, probabil, asupra securității lor naționale oricărei organizații dincolo de controlul imediat al acelei națiuni – cu alte cuvinte, renunțând la inima suveranității lor naționale pentru străini. Dincolo de granițele NATO, nicio putere nu a avut vreodată capacitatea de a stabili o rețea de linie roșie cu putere comparabilă sau toxicitate potențială cu cea a Alianței Atlanticului. În Asia, în 1985, exista o linie veche de 32 de ani, care împărțea nordul de sud a Peninsulei Coreea. A existat o linie de-a lungul strâmtorii Taiwanului de când naționaliștii conduși de generalul Chiang Kai-shek au fugit în insula Taiwan din China continentală în 1949, care a servit ca scânteie în numeroase ocazii de atunci și rămâne un punct de dispută astăzi. Au existat câteva linii roșii localizate împrăștiat pe insula indoneziană Timor și Noua Guinee. Dar chiar și în 1985, China nu apăruse încă pe lume, sau chiar pe scena regională, ca o putere care încearcă să exercite tipul de hegemonie pe care o revendică astăzi.
China, într-un efort de a-și extinde propriile orizonturi teritoriale, a început să construiască insule artificiale, fortificând în același timp numeroase insule existente, atoli și diverse bunuri imobiliare născute în ocean în Marea Chinei de Sud, fiecare cu perimetre defensive militarizate care îi provoacă pe alții să le treacă. Acestea includ Insulele Spratly (mai puțin de 490 de acri de teren împrăștiați pe 424.758 kilometri pătrați de apă) și Insulele Paracel (130 mici insulițe de corali și recife cu abia 8 kilometri pătrați de teritoriu într-o zonă de 15.022 kilometri pătrați), diferite locații în Golful Tonkin din Indochina, Insulele Natuna, revendicate de mult de Indonezia, care, alături de Filipine, nu a fost reticentă în a-și stabili propriile linii roșii și, cu ajutorul forțelor aeriene și navale americane, le controlează. Fiecare, în virtutea revendicărilor potențial letale chineze concurente, este înconjurată sau străbătută de una sau mai multe astfel de linii, în funcție de națiunile care ar putea efectiv
să pretindă.
Oricare dintre acestea ar putea servi drept puncte de aprindere, iar Statele Unite, prin intermediul vizitelor maritime și aeriene sau al zborurilor repetate, au încercat să stabilească linii roșii în același timp în care China încearcă să-și extindă și să-și cimenteze propria suveranitate.
În Orientul Mijlociu, o creștere organică similară a acestor limite s-a dezvoltat în ultimii 35 de ani. În 1985, o mână de astfel de linii clar definite a persistat chiar după al Doilea Război Mondial. Palestinienii și israelienii s-au luptat în Gaza și Cisiordania. Kurzii au încălecat frontierele Turciei, Irakului și Siriei. Și întrucât criza ostaticilor din Iran, care s-a soluționat în 1981, a fost încă o amintire proaspătă pentru cei 52 de americani deținuți timp de 444 de zile în sediul ambasadei americane la Teheran, Iranul a fost o linie roșie în sine. Astăzi, aceste linii acoperă cel puțin 288 de milioane de oameni din șapte țări, străbătând peste 5,6 milioane de kilometri pătrați în Orientul Mijlociu.
Aceste linii, adesea destul de literalmente în nisip, au generat războaie în curs de desfășurare între israelieni și palestinieni, yemeniți și houthi (efectiv surogate, respectiv, pentru Arabia Saudită și Iran). Statele Unite și Rusia și-au ales părțile acolo, precum și în Siria și Irak, stabilindu-și în consecință propriile limite cu impact letal. În Yemen, peste 70.000 de persoane au murit din ianuarie 2016; până la 570.000 în Siria; 460.000 în Irak; în conflictul palestinian-israelian, cel puțin 1.200 de israelieni și 9.500 de palestinieni au fost uciși în conflicte chiar din anul 2000. În același timp, astfel de conflicte au creat un vast corp de persoane strămutate și emigranți. Consiliul Național de Informații al Statelor Unite a estimat că în acest secol au fost creați cel puțin 244 de milioane de emigranți internaționali, dintre care 65 de milioane sunt persoane strămutate forțat. Multe dintre acestea au fost obligate să traverseze un număr de linii roșii, adesea cu teamă directă pentru viața lor, pentru a ajunge la orice aparență de siguranță, creând în acest proces poveri imense asupra multor națiuni care au stabilit sau au sprijinit construirea barierelor, reale sau figurative, care i-a trimis în călătorie.
*
Deci ce s-a schimbat în această lume pentru a trasa mai multe linii roșii decât acum o treime de secol sau pentru a-i conduce pe atât de mulți politicieni, adesea cu un capriciu aparent, să creeze astfel de bariere care au lăsat atât de mulți morți în urma lor? Cum s-a schimbat chimia solului politic, diplomatic sau militar atât de radical pentru a deveni mai hrănitoare ca să încolțească astfel de linii?
