Pledoarie pentru un parteneriat între Școală și Muzeu
Începând cu anii ’70 ai veacului XX, UNESCO și, îndeosebi, ICOM-ul au insistat în mai multe reuniuni asupra educației, în general, a formelor ei pentru copii, tineret și adulți, respectiv a factorilor care susțin educația permanentă. Între partenerii sistemului de învățământ, un loc de primă importanță îl deține muzeul, acestuia sporindu-i consistent rolul și sarcinile de natură educativă. Și în România, acest subiect și-a adjudecat o poziție centrală, dezvoltând un domeniu nou, marcat sub definiția de pedagogie muzeală, în cadrul căruia s-au stabilit treptat sarcini și metode specifice, ceea ce a condus la delimitare între diferitele curente tradiționaliste și cele moderne, avangardiste. Noua muzeografie a introdus și generalizat definiții, abordări și practici educative, inclusiv prin crearea de servicii specializate în muzee. Muzeosofia contemporană a marcat astfel rolul și poziția muzeului ca factor educativ, partener și inițiator, în amplul proces de reformare – comunicare – dialog pe care îl patronează muzeul, rezultat din cercetarea patrimoniului cultural și natural tezaurizat ca bun public.
Cartea de față aparține unui practician, profesor, cu specialitatea Istorie, care a inițiat și finalizat un amplu program de pedagogie – deopotrivă muzeală și școlară – concretizat în rezultate notabile. Lucrarea are ca sorginte o teză de doctorat, susținută cu laude în urma unui efort consistent, atât științific, cât și cultural. Desfășurat în colaborare cu muzee, pe parcursul a trei ani, programul s-a conturat într-o varietate de forme (începând cu cele tradiționale, clasice), permițându-i elaborarea unor concluzii care permit generalizare, atât pentru practicile de tip strict școlar, cât și pentru verificarea celor de tip muzeal și recalibrarea lor cât mai eficientă. Întrunind aspecte istorice (evoluția concepțiilor și practicilor în etape succesive), lucrarea cumulează caracterul istoric și deopotrivă pe cel muzeografic, ambele privite din perspectiva serviciului educativ școlar asumat de un insider al sistemului.
Pornind de la definiții și funcții muzeale, autoarea a evaluat formele și mijloacele muzeale, definitivate prin coduri și legislație specifică, în temeiul cărora evoluează însuși sistemul muzeal din România. Această analiză permite să urmărim conceptele care s-au nuanțat, treptat, pe seama importanței funcțiilor, misiunii, rolului și poziției muzeului în societate (cu deosebire în cea românescă); sublinierea rolului cultural, științific și social al instituției muzeale a permis autoarei să fie puse în discuție, comparat, aspecte importante care nuanțează muzeografia din România în evoluția conceptelor (de la elitism la democrație; de la caracterul eminamente științific la cel profund social; de la imobilism educativ la marketing, uneori agresiv; de la conducere strict academică la manageriat dezvoltat; de la inactivism economic la activism declarat). Analizând instituția muzeală din perspectiva beneficiarilor (vizitatorii), doamna Luminița Elena Vasiliu a radiografiat -putem spune – noua muzeosofie care plasează în prim plan pe cei care frecventează Muzeul din rațiuni de instruire și educație. Toate strategiile culturale poziționează în prim-plan educația copiilor și tineretului. O multitudine de aspecte decurg din analiză: audiență crescândă privită în raport cu măsurile școlare (incluzînd evenimente special dedicate, dar și eforturile individuale de a identifica soluții paracurriculare), înregistrate cronologic între 1938 și 2020. La fel, în aceeași direcție, se plasează și eforturile sporite din partea muzeelor de a instala oferte educative atractive, eficiente și consolidate cu programe, care să răspundă așteptărilor beneficiarilor. Acest demers arată ritmuri crescânde, venind în compensație și completare față de un anumit tradiționalism școlar (dar și de inerție muzeală) și de reducerea drastică a timpului dedicat științelor socioumane (ca istoria și derivatele ei) și chiar a unor materii ca geografia și biologia. Realitățile lumii contemporane, cu crize diverse periodice (inclusiv ale resurselor naturale, dar și de natură politică ori sanitară) motivează din plin noile oferte, ca și efortul de a conduce copiii și tineretul spre muzee-depozitarele mărturiilor asupra consecințelor nefaste datorate agresiunii asupra mediului, efectelor dictatoriale și instabilității echilibrelor universale.
Prezentând studiile asupra vizitării muzeelor, se evaluează cum acestea identifică diferențele (inclusiv cele de regim politic), la fel cum democratizarea accesului la beneficiile patrimoniului cultural/natural a creat noi obligații pe seama muzeelor (de a-și moderniza expunerile și comunicarea) și școlii (de a identifica soluții paracurriculare).
Privind muzeul ca factor activ-educativ, sunt analizate platformele ideologice care diferențiază acțiunea muzeală în socialism (1964-1989), respectiv în perioada postdecembristă (1990-2020). Remarcând factorii care au impus creșterea numerică, îndeosebi a muzeelor de istorie, se observă atent fiecare etapă (Declarația din aprilie 1964, reorganizarea teritorială din 1968, eforturi delimitative pe seama suveranității, noi orientări de politică internațională odată cu 1971 ș.a.), putând fi completate cu cele desprinse din traseul așa-zisului socialism național activ după eforturile de decuplare din siajul modelului stalinist. În privința efortului educativ evaluat între 1990 și 2020, se impune o subliniere asupra eficienței, privită deopotrivă din perspectiva muzeului și a școlii. Vom lua în considerare – pe lângă patrimoniul muzeificat, cel fizic, tangibil – și zona imaterială, intangibilă a tezaurului istoric (precizată în Definiția ICOM, Praga, august 2022).
Autoarea s-a concentrat justificat pe cercetarea, metodologia și interpretarea datelor privind vizitarea muzeelor de către școlari. Nu cunoaștem o lucrare de asemenea amploare, din care să decurgă concluzii corecte și verificabile, ceea ce dă cărții un vizibil caracter de utilitate. Din chestionarele anexate se deduce sporul calitativ, iar proiectele utilizate vădesc un mare efort de diversificare a ofertei patrimoniale, intensificat după anul 2000. Privite din perspectivă istorică, toate instrumentele de investigare aduc mărturie modernizării și modernității demersului de cunoaștere și interpretare științifică a vastului proces educativ care are in prim-plan patrimoniul – tezaur național. Desigur că pot fi adăugate o sumă de considerații rezultate din evaluarea crizei pandemice, în sensul politicilor muzeale preventive, ca și – tot în același registru – prioritățile educative și, totodată protective, atât pe seama publicului școlar, cât și valorilor patrimoniale, care decurg din contextul actual al marilor conflicte militare. Muzeul are un rol vizibil de a promova Pacea și Buna Înțelegere, respectul valorilor umane și naturale, de a proteja capodopere și mărturii elocvente ce privesc evoluția lumii, spre beneficiul generațiilor viitoare.
Decizii ministeriale recente, intens dezbătute, propun amendamente și reorientări curriculare pe seama studiilor umaniste în general, a Istoriei în special. Școala din România -de toate gradele – nu și-a stabilizat încă nici strategia, nici metodologiile și nici parteneriatele necesare modernizării. Tranziția de la „școala veche” – mereu acuzată, dar furnizoare de valori și reușite profesionale, privite obligatoriu în raport cu condițiile epocii – la cea nouă, cu standarde și modele performante străine, nu s-a încheiat, pretinzând un lider vizionar, profesionist, cu experiență, stabilitate, finanțare optimă și o reevaluare a statutului educației și educatorului în societatea contemporană. E drept că nici sistemul muzeal din România nu și-a definitivat statutul, prioritățile și locul lui în vastul proces educativ la care, printr-una din funcțiile sale de bază, contribuie. Parteneriatul cu învățământul de toate gradele nu este juridic clar stabilit – cu responsabilități, obligații și răspunderi parteneriale, – iar echivalările funcționale, în raport cu performanțele, sunt deziderate.
Când programa școlară va depăși stadiul „Școlii Altfel”, iar „Noaptea Muzeelor” va fi o filă de istorie, abia atunci educația prin muzeu, pedagogia muzeală, va valida caracterul permanent al unui proces de instruire și educare de lungă durată, normalizat ca parte a ciclurilor școlare. Prezența patrimoniului cultural și natural în forme curriculare – cerând evident un parteneriat clar și bine definit cu muzeul – se cuvine a debuta cu învățământul preșcolar și a-și încheia prezența în cel universitar. E de neînțeles cum atitudini și comportamente civilizate pot fi generate în viața societății, a indivizilor acesteia, fără să fi fost incluse în amplul proces formativ al personalității indivizilor, cu debut la vârsta mică. Și, pe parcursul vieții, în formele educației adulților, a celei permanente. E absurd cu totul a profesa într-o funcție didactică, ori ca economist, jurist, administrator etc. fără să fi fost incluse valorile tezaurului cultural în pregătirea de bază. În școala de toate tipurile, educația cetățenească cere spre a construi profilul individual, prezentarea tezaurului cultural și natural ca bunul cel mai de preț, moștenit, care definește identitatea și care asigură continuitate. Mai mult, acest tezaur contribuie plenar la recunoașterea suveranității și a contribuției națiunii la valorile universale.
Prof. Univ. Dr. Ioan OPRIȘ
INTRODUCERE
În societatea contemporană, funcția educativă a muzeului a fost adusă în prim-plan. Muzeul a devenit un loc de învățare captivant și interactiv pentru publicul de toate vârstele. În timp ce educația tradițională s-a axat pe instituțiile de învățământ formale, cum ar fi școlile și universitățile, rolul muzeelor în acest proces a devenit tot mai evident și mai apreciat.
Teza își propune să exploreze și să analizeze, din perspectivă interdisciplinară, importanța și impactul muzeelor în procesul instructiv-educativ, prin analiza educației muzeale din România în perioada cuprinsă între 1964 și 2020, o perioadă cu schimbări semnificative în domeniul social, politic și cultural. Prin analiza acestui interval istoric, se observă modul în care educația muzeală s-a adaptat și a evoluat, demonstrând modul în care cultura și educația sunt interconectate în societatea românească. Studiul furnizează orientări utile pentru dezvoltarea practicilor de educație muzeală într-un context aflat în continuă transformare.
Prin examinarea diverselor dimensiuni ale acestui fenomen, de la aspectele istorice, pedagogice și didactice până la influențele socio-culturale și psihologice, lucrarea oferă o analiză asupra rolului muzeului în educație.
În acest context, a fost prezentată evoluția muzeului, de la apariția primelor instituții publice până la transformarea într-un spațiu de învățare interactiv și experiențial, în care vizitatorul este încurajat să exploreze și să descopere subiectele prezentate în propriul ritm și într-un mediu neformal. Muzeul este un centru de resurse educaționale, care oferă materiale didactice și programe adaptate diferitelor grupuri de vârstă și nevoi educaționale.
Pe lângă aspectele practice ale rolului muzeelor în educație, lucrarea prezintă și implicațiile teoretice și conceptuale ale acestui fenomen. În lumina teoriilor educaționale și a cercetărilor interdisciplinare, se observă modul în care muzeul poate contribui la dezvoltarea competențelor cognitive, emoționale și sociale ale vizitatorilor săi. Cercetarea aduce o contribuție semnificativă la înțelegerea și aprecierea rolului muzeelor în procesul instructiv-educativ, subliniind importanța lor în promovarea învățării active.
Motivația alegerii temei
Motivația alegerii temei este dată de importanța și relevanța acestui domeniu în societatea contemporană, de necesitatea de a documenta și analiza evoluțiile din România în perioada cuprinsă între 1964 și 2020, de contribuția la îmbunătățirea practicilor educative, precum și de impactul pozitiv asupra dezvoltării personale și profesionale a cercetătorului. Această cercetare oferă perspective noi și valoroase, sprijinind astfel eforturile de a transforma muzeele în centre de învățare continuă și de promovare a patrimoniului cultural.
Limitele cercetării
Limitele cercetării includ o serie de aspecte metodologice, contextuale și practice. În primul rând trebuie subliniată lipsa accesibilității la unele documente de arhivă din perioada analizată. Aici ne referim la arhiva Muzeului PCR. Pe de altă parte, datele disponibile din perioada comunistă sunt influențate de propaganda de stat și nu reflectă cu exactitate realitatea activităților muzeale și percepțiile vizitatorilor.
Perioada de cercetare acoperă atât regimul comunist, cât și perioada post-comunistă, caracterizată de tranziții sociale și politice semnificative. Această variabilitate a făcut dificilă comparația directă între perioadele analizate. Metodele de colectare a datelor și de evaluare a activităților muzeale variază semnificativ între perioadele analizate. Instrumentele moderne de evaluare nu erau disponibile sau utilizate în aceeași măsură în perioada comunistă. Limitarea cercetării la anumite surse, cum ar fi rapoartele oficiale și documentele muzeelor, poate exclude perspective importante ale vizitatorilor și angajaților muzeelor.
Noutatea temei
Noutatea adusă de acestă lucrare despre educația muzeală în România între 1964 și 2020 constă în furnizarea unei analize cuprinzătoare și detaliate a evoluției acestui domeniu, în integrarea unei perspective interdisciplinare și în utilizarea unor metode inovative de cercetare. De asemenea, teza prezintă rezultatele a două cercetări care au ca obiectiv principal percepția cadrelor didactice și a elevilor în ceea ce privește rolul muzeului în cadrul procesului instructiv-educativ. Din sinteza literaturii de specialitate, s-a constatat că în România, astfel de cercetări nu au fost realizate. Există doar un singur studiu în domeniu, prezentat de Alexandra Zbuchea, un focus-grup organizat pe un grup mixt de 25 de persoane, 19 cadre didactice și șase educatori muzeali.
Teza contribuie la îmbogățirea literaturii de specialitate și propune soluții pentru optimizarea funcției educative a muzeelor, având un impact direct asupra practicilor educative.
Întrebările cercetării
Pornind de la aceste precizări, au fost formulate întrebările cercetării, cu ajutorul cărora s-a urmărit trasarea principalelor caracteristici ale muzeului ca factor educativ în perioada menționată.
- Este muzeul o instituție într-o continuă transformare care se adaptează nevoilor societății?
- Care sunt principalele teorii și concepte care au influențat dezvoltarea educației muzeale?
- Care au fost principalele caracteristici ale programelor educative înainte și după 1989 în România?
- Care este percepția cadrelor didactice și a elevilor cu privire la rolul educativ al muzeului?
Obiectivele cercetării
Obiectivul central al lucrării este de a investiga și de a analiza în profunzime rolul muzeelor în procesul instructiv-educativ, prezentând mecanismele prin care aceste instituții culturale influențează și contribuie la dezvoltarea cunoștințelor, a abilităților și a atitudinilor în rândul vizitatorilor lor, în plan național, în perioada cuprinsă între 1964 și 2020. În lumina acestui obiectiv, cercetarea subliniază rolul social al muzeului, inclusiv experiențele de învățare oferite de acesta, impactul său asupra dezvoltării cognitive și emoționale a vizitatorilor, adaptarea muzeului la nevoile și interesele diferitelor grupuri de public și contribuția acestuia la promovarea dialogului intercultural și a înțelegerii reciproce în societatea contemporană.
Obiectivele specifice, care se desprind din obiectivul general, sunt următoarele:
- Analiza rolului pe care îl au muzeele în cadrul procesului instructiv-educativ în perioada cuprinsă între 1964 și 2020;
- Identificarea unor modalităţi prin care muzeele pot colabora cu şcolile;
- Analizarea preferințelor și experiențelor profesorilor din învățământul primar, gimnazial și liceal în ceea ce privește utilizarea muzeelor ca resursă educațională pentru elevi.
- Evidențierea frecvenței de participare a elevilor la activități extrașcolare care includ muzeele, precum și identificarea unor instrumente și modalități de a putea apropia activitatea didactică de experiența muzeală.
- Colectarea și analizarea părerilor și recomandărilor profesorilor privind îmbunătățirea activităților muzeelor pentru a face experiența mai eficientă și mai atractivă.
- Studierea modului în care vizitele la muzeu influențează educația copiilor.
- Studierea modului în care vizitele la muzeu favorizează gândirea critică și imaginația elevilor.
Istoriografia problemei
În ceea ce privește cercetările anterioare, au fost studiate peste 400 de lucrări și articole, împărțite în mai multe categorii. Prima categorie cuprinde lucrările și articolele care se referă la definiția, tipurile, funcțiile, managementul și marketingul muzeelor. A doua categorie vizează rolul social al muzeelor, iar cea de-a treia categorie se referă la educația muzeală. Lucrările relevante pentru evoluția definiției muzeelor, pentru tipurile și funcțiile muzeelor sunt: Georges Henri Rivière, „La Museologie selon Georges Henri Riviere. Cours de museologie/Textes et temoignages”. Georges Henri Rivière a fost un pionier al muzeologiei moderne și a jucat un rol esențial în transformarea modului în care muzeele funcționează și își îndeplinesc misiunea educativă și culturală. Această carte cuprinde cursuri, texte și mărturii care reflectă filosofia și contribuțiile sale în domeniu, fiind o lucrare importantă care compilează teoriile și practicile lui Rivière privind muzeologia.
Corina Nicolescu este un specialist recunoscut în domeniul muzeologiei din România. Lucrarea sa, „Muzeologie generală”, oferă o introducere detaliată în conceptele și practicile muzeologiei. Este prezentată evoluția istorică a muzeelor, de la colecțiile private până la instituțiile moderne. De asemenea, lucrarea prezintă rolul muzeelor în societate, precum și aspecte legate de administrarea acestora, inclusiv managementul colecțiilor, politicile muzeale, finanțarea și marketingul.
George Brown Goode este cunoscut pentru activitatea sa în cadrul Smithsonian Institution și pentru contribuțiile sale esențiale la organizarea și clasificarea muzeelor. „On the Classification of Museums”, apărută in 1888, a oferit un cadru teoretic pentru clasificarea și organizarea muzeelor. G.B. Goode a abordat modul în care muzeele ar trebui structurate pentru a servi cel mai bine publicului și a promovat idei care rămân relevante și astăzi. Acesta a propus o clasificare a muzeelor în funcție de scopul și funcția lor principală. El a identificat mai multe tipuri de muzee: muzee de istorie naturală, muzee de artă, muzee de istorie, muzee de tehnologie și știință și muzee etnografice. Muzeele au roluri multiple, inclusiv educarea publicului, conservarea artefactelor, cercetarea și furnizarea unui loc pentru recreere. G.B. Goode a insistat că muzeele trebuie să fie accesibile și relevante pentru comunitatea pe care o servesc.
Lucrarea lui Timothy Ambrose și Crispin Paine, „Museum Basics”, acoperă toate aspectele esențiale ale funcționării unui muzeu. Cartea este concepută pentru a fi accesibilă și practică, oferind îndrumări clare și concise pentru gestionarea eficientă a muzeelor.
„Museums in Motion: An Introduction to the History and Functions of Museums”, autori Edward P Alexander și Mary Alexander, este o lucrare care explorează evoluția și rolul muzeelor în societate. Cartea oferă o analiză detaliată a evoluției muzeelor de la colecțiile private antice până la instituțiile moderne, subliniind schimbările în funcțiile și structura acestora. Autorii prezintă multiplele roluri ale muzeelor, inclusiv conservarea patrimoniului, educația publicului, cercetarea și rolul social și cultural al acestor instituții. Lucrarea este un ghid practic pentru administrarea muzeelor, incluzând managementul colecțiilor, designul expozițiilor și strategiile de marketing și finanțare.
„Towards a Methodology of Museology” este o teza doctorală al cărei autor este Peter Van Mensch. Această lucrare propune un cadru metodologic pentru studiul și practicile muzeale, abordând aspecte teoretice, conceptuale și practice ale muzeologiei.
În ceea ce privește Lucrările Conferințelor ICOM, fiecare conferință are o temă centrală care reflectă subiectele de actualitate și interesele comunității muzeale. Aceste teme pot varia de la conservarea patrimoniului și noile tehnologii în muzee, până la rolul social și educativ al muzeelor.
„Istoria muzeelor din România”, scrisă de Ioan Opriș, explorează originile, dezvoltarea și transformările muzeelor din România, de la primele colecții și cabinete de curiozități până la instituțiile de astăzi. Cartea se bazează pe o cercetare minuțioasă a documentelor istorice, a arhivelor și a altor surse relevante, oferind o imagine clară și detaliată a parcursului muzeistic românesc.
Studiul lui Gary Edson, „Managementul muzeal”, oferă o analiză a principiilor, metodelor și practicilor esențiale pentru gestionarea instituțiilor muzeale.
Lucrarea „Museum Marketing and Strategy. Designing Missions Building Audiences Generating Revenue and Resources”, autori Neil G. Kotler, Philip Kotler și Wendy I. Kotler, oferă o abordare strategică asupra marketingului și managementului muzeal. Autorii prezintă metode și strategii pentru dezvoltarea misiunii muzeului, atragerea și menținerea audienței, generarea de venituri și resurse, și asigurarea sustenabilității pe termen lung a instituțiilor muzeale.
În România, lucrarea „Management și educație muzeală în România”, autori Herman Aarts, Anneke van de Kieft, Judikje Kiers, Plaisier Kees, Diana Timmer, publicată de Asociația Muzeelor din Olanda, oferă informații importante despre educația muzeală și despre activitățile de educație muzeală.
Studiul evoluției numărului de vizitatori și al numărului de muzee în România a fost realizat prin analiza datelor furnizate de Anuarul de Statistică și de site-ul Institutului Național de Statistică. Pentru o cercetare detaliată, au fost analizate datele furnizate începând cu anul 1938 și până în 2020.
În ceea ce privește istoricul studiilor asupra vizitatorilor, acestea au evoluat de-a lungul timpului, reflectând schimbările în abordările teoretice și metodologice din domeniul muzeologiei, sociologiei și marketingului cultural. Aceste studii sunt importante pentru înțelegerea comportamentului vizitatorilor, optimizarea experienței acestora și dezvoltarea strategiilor de management și marketing pentru muzee. Principalele lucrări studiate sunt Kenneth A. Yellis, „Museum Education”, George E. Hein, „Learning in the Museum’, C.G. Screven, „United States A Science in the Making”, Ridgeley Williams și Rosalyn Rubenstein, „Canada: no going back”, Hana Gottesdiener; Lucien Mironer and Jean Davallon, „France: rapid development and public support”, care oferă informații despre evoluția studiilor asupra vizitatorilor în Statele Unite ale Americii, Canada și Europa.
În cazul României, studiile asupra vizitatorilor au fost publicate în special în „Revista Muzeelor”. Alte publicații care au abordat această temă au fost „Muzeul Național” sau „Acta Musei Napocenssis”, Din păcate, informațiile sunt lacunare, publicarea acestor studii oferind rezultate parțiale.
„Transmuseographia”, autor Ioan Opriș, tratează concepte esențiale și abordări inovative în domeniul muzeologiei, oferind o analiză complexă și profundă a funcțiilor și rolului muzeelor în societatea contemporană.
În ceea ce privește domeniul educației muzeale, principalele lucrări consultate sunt: „Learning in the Museum”, autor George E. Hein, „Museums and Education. Purpose, Pegagogy, Performance”, autor Eilean Hooper-Greenhill, „The Interrelationships Between Adult Museum Visitors’ Learning Identities and their Museum Experiences”, autor Lynda Kelly. Pentru România menționăm lucrarea „Pedagogie muzeală”, autori Venera Cojocariu, Neculai Barabaș și Victor Mitocaru. O altă sursă importantă pentru analiza activităților de educație muzeală în perioada 1964-2020 este reprezentată de „Revista Muzeelor”.
Nu în ultimul rând, menționăm cercetarea documentelor arhivelor SJAN Vâlcea, SJAN Vrancea, precum și cele din Arhiva Muzeului Național de Istorie a României. Acestea au oferit informații importante despre modul în care erau organizate activitățile de educație muzeală în perioada cuprinsă între 1964 și 2020.
Metodologia cercetării
Teza „Muzeul ca factor educativ în perioada 1964-2020 în România” analizează impactul muzeului în cadrul procesului instructiv-educativ. Având în vedere perioada cercetată, teza a abordat comparația activităților de educație muzeală care s-au desfășurat în perioadele cuprinse între 1964 și 1989 și 1990 și 2020. Acestea au fost coroborate cu tendințele internaționale în domeniu.
O altă metodă utilizată este metoda cantitativă, care a avut ca instrument chestionarul. Acesta a fost administrat pe un eșantion alcătuit din 344 de cadre didactice din învățământul primar, gimnazial și liceal.
Cercetarea calitativă s-a realizat prin intermediul focus-grupurilor organizate din elevi din ciclurile primar, gimnazial și liceal. Ambele cercetări au urmărit să identifice modul în care muzeul este perceput de către profesori și elevi.
Structura lucrării
Lucrarea este structurată în două părți: prima parte prezintă teoretic problematica cercetată, fiind împărțită la rândul său în trei capitole, iar cea de a doua prezintă, în capitolul al patrulea, rezultatele cercetării empirice asupra rolului muzeului în procesul instructiv-educativ.
Primul capitol, „Muzeul, definiție și contextualizare”, prezintă evoluția definiției muzeului, precum și o clasificare a muzeelor și a funcțiilor acestora. Ulterior, se prezintă managementul și marketingul muzeal, precum și misiunea și viziunea unui muzeu, subliniind rolul acestora în organizarea instituției. Analiza organismelor și organizațiilor care se ocupă cu promovarea și gestionarea muzeelor este importantă pentru înțelegerea modului în care muzeul funcționează într-un context mai larg și pentru evaluarea impactului acestor instituții asupra domeniului cultural și social. Analiza legislației muzeale și a evoluției conceptului de patrimoniu, aduce o înțelegere mai profundă a rolului muzeelor în societate și a modului în care acestea contribuie la protejarea, promovarea și valorificarea patrimoniului cultural și istoric.
Al doilea capitol, „Muzeul, evoluție și rol social”, prezintă apariția muzeului public în diferite țări și în spațiul românesc. Muzeul public reprezintă o evoluție semnificativă în istoria societății și a instituțiilor culturale. Această evoluție a marcat trecerea de la instituții elitiste, accesibile unor anumite clase sociale, la instituții deschise, care au accesibilizat cultura și patrimoniul la nivelul întregii populații, indiferent de statut social sau economic. Muzeul se transformă într-un centru de educație și învățare, care completează educația formală. De asemenea, capitolul analizează, din punct de vedere numeric, evoluția muzeului în spațiul românesc. Din datele furnizate de Institutul Național de Statistică, precum și de Arhivele Naționale, s-a constatat o evoluție numerică a muzeelor, precum și o diversificare a tipurilor de muzee, evidențiind adaptabilitatea muzeelor la nevoile și interesele în continuă schimbare ale publicului. Studiile asupra vizitatorilor reprezintă o modalitate eficientă de a sublinia și de a înțelege mai bine rolul social al muzeului în comunitate. Aceste studii oferă oportunitatea de a analiza impactul și influența muzeului asupra vizitatorilor săi și asupra societății în ansamblu. Studiile asupra vizitatorilor, realizate în muzeele românești începând cu sfârșitul anilor ’60, au urmărit, la fel ca în celelalte muzee ale lumii, evaluarea impactului educațional, măsurarea influenței sociale și culturale, identificarea nevoilor și intereselor publicului, explorarea impactului economic și turistic, îmbunătățirea experienței vizitatorilor.
Analiza numărului de vizitatori în muzee în perioada cuprinsă între 1964 și 2020 oferă o perspectivă importantă asupra impactului și relevanței acestor instituții culturale în comunitate. În perioada cuprinsă între 1964 și 1989 muzeele, în special cele de istorie, au fost utilizate pentru a promova ideologia comunistă și pentru a educa populația conform principiilor regimului. Anumite expoziții și teme culturale au fost promovate în mod preferențial, în funcție de agenda politică a regimului, fiind realizate vizite organizate, în parteneriat cu școala, fabrici, uzine, instutuții sau organizații menite să construiască „omul nou” încă de la cele mai fragede vârste. Acestea sunt Organizația „Șoimii Patriei”, Organizația de Pionieri și Uniunea Tineretului Comunist. În cea de a doua perioadă studiată, cea cuprinsă între 1990 și 2020, s-a constatat o evoluție mai puțin spectaculoasă, atât in privința numărului de muzee, precum și în privința numărului de vizitatori.
Digitizarea a avut un impact semnificativ asupra educației muzeale, transformând modul în care publicul interacționează cu colecțiile și informațiile oferite de muzee. Digitizarea permite accesul online la colecțiile muzeale, ceea ce înseamnă că oamenii din întreaga lume pot explora artefactele și exponatele fără a fi nevoie să se deplaseze fizic la muzeu. Acest lucru este deosebit de benefic pentru educație, deoarece profesorii și studenții pot utiliza resursele muzeale în cadrul lecțiilor și proiectelor lor.
Muzeele au dezvoltat resurse educaționale interactive, cum ar fi jocuri educative, tururi virtuale, și aplicații mobile. Procesul de învățare devine astfel mai captivant. Prin digitizare, muzeele pot crea copii digitale ale artefactelor lor, reducând nevoia de manipulare fizică a obiectelor fragile și valoroase. Acest lucru ajută la conservarea patrimoniului cultural pe termen lung, asigurându-se că resursele sunt disponibile pentru generațiile viitoare. Platformele digitale permit personalizarea experienței de învățare. Utilizatorii pot alege ce informații să exploreze și în ce ordine, adaptându-și experiența în funcție de interesele și nevoile lor individuale. Tehnologii precum realitatea virtuală (VR) și realitatea augmentată (AR) sunt integrate în programele educaționale muzeale, oferind experiențe imersive care pot aduce la viață istoria și arta într-un mod nou și captivant.
Digitizarea a transformat modul în care informațiile sunt accesate, prezentate și utilizate. Aceasta a deschis noi oportunități pentru învățare, colaborare și conservare, patrimoniul cultural și natural putând fi apreciat și studiat de către un public larg și divers.
Capitolul al III-lea, „Muzeul ca factor educativ în perioada 1964-2020 în România”, prezintă fundamentele teoretice și practice ale educației și pedagogiei muzeale. Alături de un scurt istoric al educației muzeale, au fost prezentate principalele teorii ale educației care au aplicabilitate și în domeniul muzeal. Capitolul prezintă activitățile de educație muzeală din perioada 1964-2020 în România. Divizarea perioadei 1964-2020 în două etape pentru analiza practicilor educative din muzee poate fi utilă pentru a observa schimbările și evoluțiile care au avut loc în timp. Prima etapă, 1964-1989, surprinde activitățile educative din muzee influențate de regimul comunist, iar cea de a doua etapă, 1990-2020 prezintă perioada de tranziție către o societate democratică. Evoluția educației muzeale pe parcursul a peste cinci decenii în România a fost marcată de schimbări semnificative atât la nivel politic și social, cât și în ceea ce privește strategiile și abordările educaționale ale muzeelor.
Studiul analizează perioada comunistă, când muzeele aveau un rol ideologic și propagandistic bine definit, dar și tranziția către democrație și economia de piață, care a adus noi provocări și oportunități pentru instituțiile culturale. În cadrul acestei cercetări sunt identificate și discutate principalele etape și tendințe în evoluția educației muzeale din România, de la centralizarea și controlul strict al activităților muzeale în perioada comunistă, până la deschiderea către inovație și digitizare în era postcomunistă.
Capitolul al IV-lea, „Cercetare sociologică asupra rolului muzeului în cadrul procesului instructiv-educativ”, care reprezintă partea a doua a lucrării, cuprinde un studiu cantitativ și unul calitativ, care au ca subiect rolul muzeului în cadrul procesului instructiv-educativ. Pentru a obține o înțelegere comprehensivă a percepțiilor cadrelor didactice și ale elevilor, am utilizat un design de cercetare mixt, combinând date cantitative colectate prin intermediul unui chestionar adresat cadrelor didactice și date calitative obținute prin intermediul focus-grupurilor. Chestionarul a fost structurat în patru secțiuni:
- Date demografice: Vârstă, gen, nivel educațional, experiență profesională (pentru cadrele didactice), clasă (pentru elevi).
- Frecvența vizitelor la muzeu: Întrebări despre frecvența și tipul vizitelor la muzeu (ex. vizite individuale, excursii școlare).
- Percepția asupra rolului educativ al muzeelor: Întrebări despre valoarea educativă a muzeelor, relevanța lor pentru curriculum și impactul asupra învățării.
- Sugestii pentru îmbunătățirea experienței muzeale: Întrebări deschise despre cum ar putea fi îmbunătățite vizitele la muzeu.
Chestionarul a avut 344 de respondenți, profesori din ciclurile primar, gimnazial și liceal. Datele au fost analizate folosind software-ul SPSS. Interpretarea chestionarului oferă date importante despre modul în care muzeul este perceput de către școală, care sunt principalele obstacole în parteneriatul școală-muzeu și oferă recomandări de îmbunătățire a relației dintre cele două instituții.
În ceea ce privește cercetarea calitativă, metoda folosită a fost cea a focus-grupurilor. Au fost organizate nouă focus-grupuri, fiecare focus-grup având 10-12 elevi. Aceste focus-grupuri au fost constituite din elevi din diferite județe și niveluri de învățământ: primar, gimnazial și liceal.
Această cercetare permite o evaluare a activităților de educație muzeală din România, identificând problemele din cadrul parteneriatului muzeu-școală și recomandările pentru o mai bună colaborare. Cercetările calitativă și cantitativă au evidențiat problemele esențiale care afectează relația dintre muzee și școli în România. Abordarea acestor probleme prin politici de susținere adecvate, investiții în infrastructură și programe de formare poate spori rolul educativ al muzeelor și poate facilita colaborarea dintre aceste instituții și sistemul educațional. Muzeele au un potențial considerabil de a îmbogăți experiențele de învățare ale vizitatorilor.
