NOUA SUPERDEZORDINE GLOBALA. MAGA, visul chinezesc („Zhōngguó Mèng”) și lumea rusă („Russkiy mir”)

Introducere

Zilnic se scriu și se publică pe mapamond zeci, sute sau mii de cărţi si articole dedicate competiției pentru putere şi securitate dintre SUA, China şi Rusia, despre transformarea Uniunii Europene sau evoluția NATO. Implicit sau explicit este vorba despre evoluţia ordinii mondiale. Mii de profesori, cercetători, doctoranzi dar şi simpli jurnalişti sau bloggeri talentaţi descriu cu atenţie sistemul internaţional sau sistemele regionale, explică cum va evolua lumea, dacă vor fi alte războaie sau nu, şi cât va mai dura cel dintre Ucraina şi Rusia. Cei mai mulți au acces doar la informații din surse deschise, adică studii științifice accesibile publicului (pe bani sau gratuit), presă, memorii, jurnale, declarații oficiale ale oamenilor de stat etc. Experţii care au acces şi la documente clasificate, cel mai adesea se feresc să scrie pentru publicul larg.

Ne aflăm în anul 2025 și suntem martorii unui război interstatal îndelungat în apropierea României, între Rusia ca agresor şi Ucraina ca victimă. Zilnic mor atât civili cât şi militari iar amplitudinea distrugerilor este evidentă. Diverse evaluări estimează că au decedat între 2022 și 2025 peste 600.000 militari ucraineni și ruși, plus un număr imens de civili. Războiul este în general unul de uzură dar în lunile mai-august 2025, armatele ruseşti au avansat circa 700 de km2 în interiorul Ucrainei, beneficiind de un număr mai mare de soldaţi, de numeroşi mercenari străini, şi de cantităţi uriaşe de drone şi muniţii de artilerie. Asaltul rusesc efectuat inclusiv cu motocicliști a dus la străpungerea frontului în câteva puncte lângă Pokrovsk, în Doneţk. Câteva sute de soldaţi ruşi au pătruns rapid în spatele liniilor defensive ucrainene, sperând să lărgească breşele şi să permită camarazilor să înainteze, ceea ce ar putea duce la încercuirea acestuia şi a oraşelor Kostyantynivka şi Dobropilia, şi căderea acestora. Cam 6000 km2 au fost cuceriți de ruși de la finele anului 2023 până în prezent (august 2025), circa 1% din total (din ceea ce ocupaseră până la mijlocul anului 2022). Chiar dacă Ucraina reușește să stopeze ofensiva de vară şi să păstreze bucata din Doneţk pe care o mai controlează, mai puțin de o treime, prețul plătit în vieţi umane este deja împovărător. Analiştii militari afirmă în general că țara care va avea o industrie de război mai dezvoltată, capabilă să producă mai ales drone, rachete, muniţii de artilerie, şi care va mobiliza mai bine societatea pentru un conflict lung, va câștiga războiul. Rusia îşi menține pe linia de plutire economia şi industria militară exportând petrol, gaze şi arme, iar Ucraina primind sprijin din Occident, dar şi exportând mai ales grâne în măsura în care reușește acest lucru. Moscova pare deocamdată în avantaj dar nimic nu este decis încă.

Există anumite speranţe legate de summit-ul Trump-Putin din Alaska, organizat pe 15 august anul acesta, într-o bază militară americană, la invitaţia liderului american, dar la data finalizării acestui volum totul rămâne la nivel de speranţe şi aşteptări neconcretizate. Putin a reușit să spargă relativa izolare internațională în care se găsea, și să puncteze la capitolul imagine. Cei doi au negociat timp de câteva ore, alături de membrii cercurilor lor decizionale[1], apoi membrii Coaliţiei de voinţă condusă de Franţa, Germania şi Marea Britanie au decis să participe, alături de Zelenski la discuțiile post-Alaska cu Trump, pe 18 august la Washington, spre a îl sprijini şi proteja pe primul de solicitările liderului de la Casa Albă. Atmosfera a fost cordială, s-au exprimat gânduri optimiste despre o posibilă pace, europenii au dat dovadă de unitate și solidaritate cu Kievul iar Trump ca gazdă a lăudat eforturile comune în direcția cea bună[2]. Însă realitatea este că se pune problema unor cedări teritoriale, condiție sine qua non a Rusiei, pe care Kievul le refuză dar care i se par rezonabile liderului american. Din relatările unora dintre cei implicați în episodul Alaska, președintele rus ar fi solicitat Kievului să abandoneze toată regiunea Doneţk, deci şi zona intens fortificată lungă de 50 km, de-a lungul autostrăzii Kostiantinivka-Sloviansk, pe care agresorii  nu reușesc de atâția ani să o cucerească, dar a promis că va reda Ucrainei la schimb anumite mici teritorii ocupate deja (Sumî și Harkov). Situația din zonele Herson și Zaporoje ar îngheța iar noile granițe ar urma linia actuală a frontului. Mai mult, dacă îl credem pe Steve Witkoff, emisarul special al preşedintelui american, Putin ar accepta inclusiv să garanteze în scris că nu va mai ataca ulterior Ucraina sau alt stat european, şi ar fi de acord cu anumite garanţii de tip apărare colectivă oferite de occidentali Kievului, dar nu prin NATO ci în alt format. Moscova nu a confirmat aceste afirmații până pe 18 august. Totuși presa internațională afișează un optimism moderat privitor la o pace în viitorul apropiat, așadar pentru oprima dată în peste trei ani de război se întrevede o speranță de pace reală. Cu toate că rușii au continuat să bombardeze sălbatic zone civile din Ucraina, chiar în timpul negocierilor. Chiar un summit trilateral Trump-Putin-Zelenski ar avea șansa să se desfășoare destul de curând.

Dacă acest ‚deal’ s-ar realiza, Rusia ar dobândi o mare parte dintre teritoriile la care râvnește (e drept, fără porțiunea din litoralul rămas Ucrainei, la vest de Crimeea), fără a mai pierde alte numeroase vieţi de soldaţi, şi ar scăpa şi de sancțiunile economice impuse de SUA, şi poate treptat si de cele ale UE. Pentru că economia sa este grav afectată de acestea și de prețul petrolului, în scădere.  Însă ştim că Witkoff nu este expert în spațiul rus, ci om de afaceri, şi uneori are anumite probleme în a înțelege exact mesajele venite de la Moscova. Iar istoria ne arată că Putin adesea nu respectă acordurile, dovadă fiind încălcarea Memorandumului de la Budapesta din 1994, care garanta securitatea Ucrainei în schimbul renunțării la toate armele nucleare moștenite de la URSS. Prin cedarea zonei dorite de acesta, armata rusă ar înainta fără pierderi cu 80 de km spre Vest şi ar avea drum deschis către Harkov și Dnipropetrovsk. Aşadar Ucraina şi-ar asuma un risc foarte mare. Rămâne întrebarea dacă Moscova s-ar mulţumi doar cu o cedare de facto a Donbasului şi Crimeei de către Ucraina, caz în care ar urma un armistițiu de tipul celui existent între Coreea de Sud şi de Nord, sau ar cere un tratat semnat si ratificat de autoritățile ruse şi ucrainene. Prima soluţie ar putea fi acceptată de Kiev şi de statele NATO, dar şi de UE, a doua e puţin probabil să fie acceptată. În schimb Trump probabil ar prefera a doua variantă spre a se asigura că pacea va fi durabilă şi că nu trebuie să mai ajute militar Ucraina.[3] Rusia a încălcat în multe rânduri încetări ale focului și probabil va continua, dacă nu vor exista garanții de securitate de care să se teamă și forțe străine de monitorizare pe noua graniță. Liderii statelor NATO cunosc acest aspect și îl vor lua în calcul la negocierile finale pentru pace.

Anne Applebaum, cunoscuta jurnalistă şi istorică americană, afirmă că, deşi Trump a fost dominat psihologic de Putin la Anchorage, şi a afișat o doză prea mare de optimism, totuşi nu a cerut capitularea Ucrainei, doar a amintit de posibilitatea unor cedări de teritorii, astfel că summit-ul din Alaska probabil nu va deveni un eveniment odios, similar Conferinţei de la München (1938) sau Pactului sovieto-nazist din 1939. Dar rămâne faptul că Trump, prin numirile controversate făcute în aparatul de stat, a șubrezit eficiența politicii externe şi de securitate americane, eliminând specialiști de valoare şi înlocuindu-i cu personaje din anturajul său de afaceri.[4]

Războiul se apropie de noi toți sub forma zvonurilor, povestirilor și scenariilor. De cel puţin cinci ani se vorbești insistent de către analişti militari şi ofiţeri ai unor state NATO chiar de iminența unui mare conflict militar între Rusia şi NATO, într-un orizont de timp cuprins între 5 şi 10 ani. Se aduc în discuție și teribilele arme nucleare care ar putea produce o distrugere cvasi-totală a Europei. Faptul că Ucraina și Rusia ar putea să nu mai lupte pentru o perioadă sau pe un termen mai lung nu înseamnă că Occidentul (din care România face parte geopolitic) își va normaliza și el relațiile cu Rusia, imediat. Din contră, sentimentele de teamă și ostilitate reciprocă pot dura timp de zeci de ani de aici încolo, afectând generații întregi.

Nu e singurul mare conflict din lume în 2025, pentru că şi Israelul şi Iran s-au aflat temporar în stare de război în luna iunie, India şi Pakistanul la fel în luna mai, iar în luna iulie, Tailanda şi Cambogia s-au “duelat” cu rachete și lovituri de artilerie, pentru neînțelegeri mai vechi legate de frontieră. O densitate extrem de mare a conflictelor dintre națiuni. Acum două decenii nu aveam niciun război interstatal pe harta conflictelor lumii, acum sunt cel puţin trei şi sunt perspective să apară şi altele. Toate conflictele încheiate prin armistiții se pot relua oricând deoarece cauzele profunde nu au fost înlăturate.

Mă întristează faptul că un anumit relativism moral împiedică uneori oamenii din anumite ţări să se simtă solidari cu cei aflați mai mult sau mai puţin la depărtare şi supuşi chinurilor şi arbitrariului războiului. Milioane de indieni, chinezi şi brazilieni nu se simt deloc afectaţi de uciderea civililor ucraineni de către Rusia, dar la fel simt și milioane de români, unguri sau slovaci. Cunosc personal concetățeni care aruncă vina războiului pe „încăpățânarea” Ucrainei de a nu da satisfacție Rusiei și de a nu i se supune, deși în opinia lor „dreptatea istorică” ar fi de partea rușilor. Aceştia găsesc cu ușurință pe internet argumente care sunt favorabile țelurilor geopolitice ale Kremlinului şi consideră că Ucraina are partea ei de vină în declanșarea războiului. Uciderea de către Israel a zeci de mii de palestinieni, prin gloanțe dar și prin înfometare, chiar dacă scopul general al acestuia e defensiv şi legitim, însă mijloacele utilizate sunt excesive, lasă reci segmente importante ale populațiilor din state UE, SUA și alte țări ale lumii. Însă altele se inflamează și acuză Israelul de cele mai grave crime umanitare, iar antisemitismul crește alarmant pe mapamond. Semnalăm că în vara acestui an, Comisia Europeană a propus suspendarea parțială a Israelului de la participarea la programul Horizon Europe, care stimulează cercetarea și inovația, și are un buget de 93 miliarde euro. Statele membre nu s-au pus de acord astfel că momentan, propunerea nu a fost adoptată dar este un semnal clar al dezaprobării față de modul în care Tel Aviv-ul desfășoară campania anti-Hamas în Gaza. În același timp, numeroși ruşi, chinezi, indieni şi europeni sunt total insensibili la dramele trăite de civilii israelieni atacați sălbatic de teroriști palestinieni în octombrie 2023, considerând că respectivii și-au meritat soarta și plătesc pentru faptele comise de statul de care aparțin.

Revenim la realitatea palpabilă. Așadar sistemul internațional bazat pe normele westfalice și pe Pax americana e amenințat puternic, dreptul internațional e sub asalt. SUA de azi nu mai seamănă cu cea din 1945 și nici din 1991. Trump, Xi și Putin par că pun toți umărul la crearea unei noi ordini mondiale – desigur fiecare o vede în alt fel – dar ne pregătesc deocamdată pentru faza de haos și turbulențe specifică tranziției. Iar Sudul global e atât de anti-american si anti-occidental încât nu mai vede nimic rău in ceea ce fac Rusia și China, din contră se simt atrase de voluntarismul acestora și de resursele pe care le pot dobândi. Occidentul trebuie să ducă o luptă pentru inimile și mințile populațiilor și liderilor acestor state, să le convingă că nu este arogant, duplicitar, dominator. Dar este o misiune cvasi-imposibilă. Liderii și populațiile din India, Nigeria, Africa de Sud etc. își aduc aminte de epoca colonială și o asociază cu exploatarea și violența contra populațiilor locale. Să privim la Franța, care a fost nevoită să își retragă în ultimii ani trupele de stabilizare din Côte d’Ivoire, Senegal, Mali, Burkina Faso, Republica Centrafricană și Chad, în timp ce diverse junte militare locale au chemat în sprijin mercenarii ruși Wagner (redenumit Africa Corps) și consilieri ruși, căutând să atragă capitaluri chineze. Efectul este că noi valuri de imigranți se vor revărsa peste Europa, fugind din state slabe și cu elite tiranice, dar și grupări teroriste care își găsesc refugiu în state slabe și eșuate din Africa de nord și subsahariană. Putin a acționat prin actori locali de tip proxy spre a destabiliza Europa, conștient că europenii nu vor sau nu pot să îi facă Rusiei ceva similar. Pierderea de avânt a Rusiei în Caucazul de Sud și Asia Centrală nu se datorează acțiunilor subversive ale Franței, Italiei, Germaniei[5] ci propriilor erori de politică externă, alocării excesive de resurse pentru frontul din Ucraina și competiției geo-economice cu China.

Ne întrebăm cine va fi actorul statal care va structura decisiv noua ordine mondială şi îşi va afirma hegemonia? Va fi unul sau vor fi mai mulți, o superputere sau o coaliție victorioasă? Unipolaritate, bipolaritate sau multipolaritate? Știm că nu putem anticipa cu exactitate viitorul. Factorii decisivi vor fi cei științifici și tehnologici – AI, digitalizare, arme revoluționare, robotizare, dar și accesul la resurse, calitatea elementului uman, demografia. Și desigur calitatea leadership-ului. O buna strategie de mare putere este acompaniată de o teorie a victoriei adaptată, în situațiile conflictuale inerente competiției geopolitice.

Revenind la afirmația inițială, dat fiindcă există deja atât de multe articole şi cărţi dedicate relaţiilor internaţionale, de ce ar mai fi nevoie de încă un volum consacrat situaţiei actuale de pe scena globală a relaţiilor internaţionale? Credem că în ciuda cantității mari de analize dedicate fenomenelor competiționale și conflictelor, realitatea este atât de fluidă și complexă încât vor rămâne întotdeauna unghiuri noi de abordat și perspective neașteptate. În mod cert suntem fragmentați identitar şi în planul emoţiilor, avem preferinţe şi citim conflictele prin prisma unor ochelari psiho-cognitivi care deformează realitatea şi elimină aspectele care ne contrazic viziunile de ansamblu. Biasul cognitiv devine treptat regula iar manipularea maselor prin rețele sociale şi propagarea de mesaje ţintite, amplifică efectele.

Trăim începuturile unei epoci tulburi, pline de incertitudine, cu echilibre fragile și mișcări tectonice la nivel global, o (super-)dezordine mondială pe care nici marile puteri, nici organizațiile internaționale și nici normele de drept nu reușesc să o îndrepte spre un echilibru stabil. Multilateralismul şi dreptul internațional sunt într-un grav declin iar politica de putere revine, amintind de prima jumătate a secolului precedent. Ne îndreptăm spre o nouă ordine dar nu știm care va fi aceea și când se va termina tranziția. Deceniile de stabilitate şi ordine de după 1991 cad treptat în uitare, sub asaltul forţelor destabilizante care se manifestă la nivel global şi regional. State agresive, coaliții revizioniste, declin al democraţiei liberale, crize economice repetate, pandemia de Covid 19, ridicarea agresivă a unor actori non-statali transnaţionali dar şi avansul tehnologiei de tip Artificial Intelligence, asociat robotizării şi digitalizării.

Cartea de față este compusă mai ales din articole apărute pe platformele Centrul Politic si Contributors, cu care autorul colaborează frecvent, însă am inclus şi câteva fragmente din câteva articole publicate în alte reviste specializate în studii de securitate și relații internaționale. În majoritatea situațiilor am actualizat unele informații cuprinse în acestea, le-am adus la zi cu evenimentele importante survenite între timp, dar interpretările au rămas în mare parte aceleași. Afirmațiile cuprinse în volum îmi aparțin doar mie, fără a implica vreo instituție pentru care lucrez sau cu care colaborez. Dacă ceva este eronat sau exagerat, lucru perfect posibil, sunt singurul vinovat.

Am scris acest volum cu gândul atât la studenții mei pasionați de acest domeniu de studiu de la Facultatea de Științe Politice a Universității București, cât și la colegii din institute de cercetare specializate în studii de securitate și diplomație, precum şi din diverse universități, la jurnaliști şi la cei pasionaţi de relaţiile internaţionale, chiar fără a fi profesioniști afiliaţi instituțional unor centre de cercetare. Dragi cititori, dacă speraţi să găsiţi în aceste pagini certitudini și adevăruri definitive, sau analize exhaustive care vor să pună verdicte definitive, veți fi dezamăgiţi. Departe de mine să pretind că aș avea un glob de cristal cu care pot prezice viitorul. Dar creionez aspectele pe care le consider relevante pentru situația actuală a peisajului global de securitate, pun în evidență actorii strategici, mizele, acțiunile și calculele probabile pe care liderii le fac. Parcurgând aceste rânduri, veți înțelege mai bine ce s-a întâmplat, cum și de ce. Şi vă puteţi imagina mai lesne ce s-ar putea întâmpla în viitor. În acest fel nivelul de teamă și de incertitudine se va diminua şi sper că veţi putea trăi mai liniștiți evenimentele prezentului şi cele ale viitorului.

Autorul,

18 august 2025

Cotroceni, București.

[1] Secretarul de stat Marco Rubio, secretarul Comerțului, Howard Lutnick, secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, , trimisul special al SUA, Stephen Witkoff, șefa de cabinet a Casei Albe, Susie Wiles, adjunctul acesteia, Dan Scavino, directorul CIA, John Ratcliffe, secretarul de presă, Caroline Leavitt, secretarul Apărării, Pete Hegseth, șeful forțelor armate comune ale NATO din Europa, Alexus Grinkevich din partea SUA respectiv Iuri Uşkov, consilier pe politică externe, Serghei Lavrov,  ministrul de Externe, ministrul Apărării, Andrei Belousov, ministrul Finanţelor, Anton Silanov, şi şeful Fondului Rus de Investiţii Directe, Kirill Dmitriev, viceprim-ministrul Alexander Novak, primarul Moscovei, Serghei Sobyanin, șefa Băncii Centrale, Elvira Nabiullina, secretarul Consiliului de Securitate, Serghei Shoigu, șeful SVR, Serghei Naryshkin, șeful Administrației Prezidențiale, Anton Vaino, șeful Statului Major General, Valeri Gerasimov, și șeful Gărzii Naționale Ruse, Viktor Zolotov, din partea Rusiei.

[2] Pntre garanțiile de securitate de care Ucraina ar putea beneficia s-ar putea înscrie și un acord în valoare de 90 miliarde USD prin care Kievul ar cumpăra arme din SUA, probabil ajutat financiar de ceilalți europeni și poate și de stte asiatice.

[3] Discuţia telefonică dintre Trump şi Alexander Lukaşenko, dictatorul din Belarus, cu câteva ore înainte de summit-ul din Alaska, a avut probabil tot scopul de a facilita un dialog mai deschis între președintele SUA şi celal Rusiei, asigurând un canal de comunicare alternativ.

[4] Anne Applebaum, Trump has no cards, www.theatlantic.com/ideas/archive/2025/08/trump-putin-ukraine-talks/683899/, 16 august 2025.

[5] Cel puțin în prezent, folosind sursele deschise la care am acces, fac această afirmație bazându-mă pe elementele disponibile. Deschiderea în viitor, peste zeci de ani, a arhivelor, ar putea să infirme parțial aceste afirmații.