Descriere
„Povești de viață din comunism. Represiune și cotidian” de Claudia‑Florentina Dobre este un volum de interviuri care pune față în față nostalgia de azi după comunism cu experiențele reale ale celor care au trăit sub dictatura ceaușistă. Plecând de la sondaje recente, care arată că mulți români cred că „se trăia mai bine” înainte de 1989, autoarea lasă cifrele deoparte și caută răspunsuri în mărturiile directe ale oamenilor.
Cartea adună 21 de povești de viață – femei și bărbați, de vârste și profesii diferite, din mediul urban și rural: intelectuali, muncitori, țărani. Fiecare poveste arată alt chip al comunismului: dosare care blochează accesul la educație, frica de Securitate, lipsurile zilnice, dar și prietenii puternice, solidaritate, mici gesturi de rezistență, spații de libertate interioară sau familială. Interviurile, realizate între 2015 și 2025 și însoțite de fotografii din arhive personale, conturează o lume „gri”, plină de constrângeri, dar și de încercări de a trăi demn „printre rânduri”.
Prin comentariile și concluziile sale, autoarea arată cum memoria comunismului este astăzi fragmentată: între amintirea lipsurilor și a fricii și nostalgia pentru siguranța locului de muncă sau pentru aparenta „grijă a statului”. Volumul nu idealizează, dar nici nu demonizează simplist: oferă o imagine nuanțată, din perspectiva celor care au simțit regimul pe pielea lor.
Această carte este o invitație directă la cunoașterea istoriei recente, a anilor în care România a fost sub dictatura ceaușistă. Citind aceste mărturii, înțelegem mai bine ce a însemnat lipsa de libertate, cum arată un regim care controlează viața de zi cu zi și cum se nasc miturile și nostalgiile de după. A citi astfel de povești nu înseamnă doar a afla „cum a fost”, ci și a ne vaccina împotriva repetării greșelilor trecutului: fără o minimă cunoaștere a comunismului românesc, suntem mai vulnerabili la promisiuni simple, la populism și la tentația „omului providențial”.
De aceea, acest volum merită citit de oricine vrea să înțeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat în anii comunismului și de ce memoria lor contează pentru România de azi și de mâine.
***
”Caracterizat drept mesianism politic, utopie totalitară, întruchipare a mitologiei milenariste, comunismul a reprezentat şi o „societate a anti-disciplinei” prin modalităţile prin care cetăţenii şi-au asumat, interpretat şi bricolat postulatele oficiale şi prin tacticile folosite pentru a conturna strategiile puterii. Povestirile de viaţă cotidiană ne oferă indicii despre aceste tactici folosite de cei mulți pentru a-și trăi viața dincolo de constrângerile societății de supraveghere.
Volumul acesta de interviuri își propune să dea voce unor persoane care au trecut prin comunism, alese aleatoriu, de vârste diferite, provenind din medii sociale diverse, cu experiențe de viața extraordinare sau comune multor cetățeni ai României comuniste. Sunt 21 de femei și bărbați, intelectuali, muncitori, țărani, care au depus mărturie despre viața lor și a celorlalți în epoca comunistă. Interviurile stau mărturie interiorizării trecutului personal și public, al intruziunii politicului în viața privată, precum și al tacticilor folosite de indivizi pentru a supraviețui unui regim totalitar.”
Claudia-Florentina Dobre
***
Claudia-Florentina Dobre este doctor habilitat în istorie și cercetător științific III la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga”. Domenii de cercetare: istoria și memoria comunismului, memoria persecuțiilor politice, viața cotidiană în perioada comunistă, muzee și memoriale, deportările din perioada stalinistă. Publicații recente: Historia y Memoria en Rumania Postcomunista, Bogota, Editorial Aula De Humanidades, 2024; Fostele deținute politic și Securitatea. Studiu de caz, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2023.
Cuvânt înainte
În vara lui 2025, România a fost lovită de un val de nostalgie. Un sondaj realizat de INSCOP la comanda Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) dezvăluia că 55,8% dintre românii intervievați considerau că în perioada comunistă s-au întâmplat lucruri bune. Mai mult, 48,4% consideră că „se trăia mai bine” în comunism decât în prezent, în timp ce 66,4% cred că „statul avea mai multă grijă de cetățean”(sic!). Un procent semnificativ de 77,2% afirmă că România era „o țară mai bogată decât în prezent” iar 73,2% că era „mai respectată pe plan extern” decât azi. Totuși, 59,2% recunosc că guvernul comunist a fost responsabil de crime și abuzuri împotriva poporului său, 82% fiind conștienți că „sute de mii de români au fost omorâți și torturați în închisorile comuniste”, în timp ce 80,9% cred că era o lipsă de libertate în comparație cu situația de astăzi[1].
Pentru a înțelege trendul acesta nostalgic, care pare să invadeze România și care a stârnit reacții de uimire, de îngrijorare și de superioritate intelectuală, poveștile de viață ale celor care au experimentat comunismul se pot dovedi esențiale. E important să aflăm cum s-a trăit în comunism dincolo de statistici, de documentele oficiale și de discursurile istoriografice.
Volumul acesta de interviuri își propune să dea voce unor persoane obișnuite care au trecut prin comunism, alese aleatoriu, de vârste diferite, provenind din medii sociale diverse, cu experiențe de viață extraordinare și/sau comune multor cetățeni ai României. Sunt 21 de femei și bărbați, intelectuali, muncitori, țărani, care au depus mărturie despre viața lor și a celorlalți în epoca comunistă. Fiecare a trăit comunismul în felul său, l-a perceput diferit și îl povestește așa cum crede de cuviință, căci întrebările mele au reprezentat doar un instrument de ghidare prin labirintul memoriei și nu un șablon ce trebuia respectat.
Cartea nu își dorește să ofere o panoramă a comunismului românesc, ci își propune să aducă la lumină povești de viață modelate de experiența unui regim dominat de partidul unic, condus ultra-centralizat și care concentra puterea la vârful său, care a făcut din represiune un mijloc de guvernare și care își propusese nu doar să schimbe societatea, mediul și relațiile sociale, ci și ființa umană. Comunismul românesc a fost un regim totalitar, așa cum îl definea Hannah Arendt, pentru că s-a bazat pe alianța dintre elita partidului unic și poliția secretă pentru eliminarea opozanților politici, dar și pentru încorporarea în masă a cetățenilor în organizații de fațadă, fără reală putere politică sau socială[2].
Comunismul a fost și un regim politic de zi cu zi în care oamenii au trăit, au iubit, au suferit, și-au realizat visele sau au eșuat lamentabil, au creat și au construit, au dărmat și au luat-o de la capăt. A fost un regim în care, așa cum sublinia Michel de Certeau, în ciuda tuturor constrângerilor și strategiilor folosite de autorități, „colonizarea totală a vieții cotidiene de către sistem” a fost practic imposibilă[3]. Comunismul românesc, în ciuda represiunii, a supravegherii permanente și a instrumentalizării timpului cetățenilor săi, a permis și existența unor spații de libertate, de cele mai multe ori interioară, dar și comunitară, familială și chiar profesională. Interviurile grupate în această carte stau mărturie acestui mix de totalitarism și libertate, de represiune și rezistență, de adaptare și nonconformism, de reziliență și renunțare.
Interviurile au fost realizate între 2015 și 2016 cu femei din diverse zone ale țării, în 2023 cu Albu Nasta și Ionuț Gherasim, iar în 2020 și 2025 cu persoane din satele din Bărăgan. Toate au fost înregistrate și apoi transcrise cât mai fidel de mine. Pozele provin din arhiva personală a celor intervievați sau din colecția mea de fotografii din perioada comunistă. Căci, da, și eu am trăit în comunism. Chiar dacă am fost doar un copil, îmi amintesc încă atmosfera anilor ‘80, o atmosferă de sfârșit de lume. În anii 2000, curiozitatea științifică față de acest regim, care a provocat reacții atât de violente, care a fost condamnat și hulit, dar care pare să hrănească și sentimente nostalgice mi-a fost stârnită de întâlnirile revelatoare cu foștii deținuți politici și foștii deportați în Bărăgan. De atunci, comunismul a devenit un subiect de studiu căruia i-am dedicat peste 50 de articole științifice și mai multe cărți, două filme documentare și 90 de comunicări ținute în cadrul unor conferințe naționale și internaționale. În toate aceste contexte, am încercat să găsesc explicații pentru durata lungă a regimului, pentru atitudinea indivizilor față de acesta dar mai ales am încercat să înțeleg cum au supraviețuit oamenii și cum și-au trăit viața dincolo de constrângerile impuse de un sistem totalitar, care încerca să controleze totul, inclusiv timpul și spațiul.
În concluziile acestui volum, încerc să găsesc explicații atât pentru valul nostalgic, cât mai ales pentru discursul despre comunism al celor intervievați de mine. Pentru că e important să înțelegem cum a fost trăit comunismul, cum este perceput azi și care sunt consecințele sociale și politice ale reprezentărilor despre comunism. Regimul prăbușit în decembrie 1989 nu este doar un loc al memoriei (lieu de mémoire)[4], un spațiu, un timp și niște figuri supuse constant reinterpretării, încărcate de o simbolistică care variază în funcție de interesele prezentului și a diverselor grupuri sociale, cât mai ales un mediu de memorie (milieu de mémoire), un trecut care generează amintiri, care sunt transmise organic de la o generație la alta, de la bunici la părinți și nepoți. Aceste amintiri sunt modelate de cadrele sociale ale memoriei (les cadres sociaux de la mémoire)[5], acele cadre mentale fixe dar și în continuă schimbare care modelează dar care sunt la rândul lor modelate de diversele structuri ale societății precum familia, școala, mediul social etc., dar și de experiența cotidiană (l’expérience du réel) și orizontul de așteptare (l’horizon d’attente) al indivizilor[6].
Viața cotidiană a celor mulți adaugă un strat nou memoriei comunismului românesc. Pentru a face cunoscut acest tip de aducere-aminte pe care l-am analizat parțial în cărțile[7] și articolele deja publicate[8], am considerat util să public interviurile realizate de-a lungul timpului cu diverse persoane despre regimul comunist. Interviurile semi-structurate și cele de tip povestea vieții redau astfel o imagine a comunismului mult mai nuanțată, mai complexă și mai stratificată decât cea prezentată schematic în spațiul public.
[1] IULIE 2025: Sondaj de opinie INSCOP Research: Percepția populației cu privire la regimul comunist. Reperele nostalgiei. (2025) https://www.inscop.ro/iulie-2025-sondaj-de-opinie-inscop-research-perceptia-populatiei-cu-privire-la-regimul-comunist-reperele-nostalgiei/
[2] Hannah Arendt, Les origines du totalitarisme. Le système totalitaire, Paris, Seuil, 2002, p. 217.
[3] Michel de Certeau, Culture in the Plural, Minneapolis, University of Minnisota Press, 1997, pp. 137-138.
[4] Pierre Nora, «Entre mémoire et histoire», în Les lieux de mémoire, vol. 1, La République, Paris, Gallimard, 1984, p. XXVI.
[5] Maurice Halbwachs, Les cadres sociaux de la mémoire, Paris, Albin Michel, 1994.
[6] Folosesc aici conceptele utilizate de Reinhart Koselleck, cu referință la istorie și rolul istoricilor. Conceptele pot fi folosite și în cazul persoanelor obișnuite căci fiecare dintre noi este istoricul propriei sale vieți prin faptul că își gândește și regândește viața în mod constant într-o continuitate temporală sau în momente de ruptură și mai ales și-o povestește și/sau re-povestește în funcție de această tensiune temporală creată de diferența între experiența reală și așteptările individuale. Reihart Koselleck, L’expérience de l’histoire, Paris, Seuil, 1997, p. 112, 115.
[7] Claudia-Florentina Dobre (ed.), Eroine neștiute. Viața cotidiană a femeilor în perioada comunistă în Polonia, România și RDG. Studii de caz, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2020 (în continuare C.-F. Dobre, Eroine neștiute).
[8] Claudia-Florentina Dobre, “Women’s Everyday Life in Communist Romania: Case Studies”, în Analele Universității din București, Limba și Literatura Română, Vol. LXVII (2018), pp. 35-51; Claudia-Florentina Dobre, „Memoriile comunismului în România: reprezentări publice și individuale”, în Revista Istorică, nr. 1-3, 2025 (în curs de apariție).
