INTRODUCERE
Protocronismul românesc reprezintă încă un fenomen abstract în conștiința publică din țara noastră, cunoașterea sa fiind restrânsă la specialiștii din domeniu și la un cerc restrâns de intelectuali și pasionați de istorie, literatură și știință. Pe cât de puțin asimilat de către publicul larg, pe atât de mult folosirea sa în diferite interpretări, narațiuni, concepții sau ca armă legitimantă a unui discurs, în mod conștient sau inconștient, reprezintă o constantă a prezentului. Această situație este întrucâtva explicabilă, datorată în mare măsură lipsei unei istoriografii critice consistente care să trateze acest subiect.
Pregnantă actualmente este chestiunea „moștenirii dacilor”, aceasta fiind, de exemplu, obsesiv discutată, într-un context protocronist, de către Daniel Roxin pe platforma YouTube[1]. Cu un canal care are peste nouăzeci și trei de mii de abonați în prezent și o descriere sugestivă, „Istoria, altfel decât în varianta oficială…”, Roxin contrazice în clipurile și emisiunile sale online nu doar istoriografia strict specializată asupra subiectului, dar și tratatele oficiale de istoria României ale Academiei Române, încercând să impună interpretări proprii, în contrast cu evidențele documentare și arheologice. Frapant este că manipularea funcționează impecabil, clipurile sale adunând zeci de mii de vizualizări. Halucinantă este și secțiunea de comentarii, unde zeci de oameni își arată aprecierea pentru inițiativa de a prezenta cineva în sfârșit „adevărul” și adeziunea la aceste răstălmăciri. După cum afirmam și la început, protocronismul poate fi folosit pentru legitimarea unui discurs, iar un exemplu în acest sens este discursul politic. Într-un discurs agresiv susținut în Parlament cu ocazia sărbătorii naționale a României, avocata și senatoarea Diana Iovanovici Șoșoacă amintește, printre altele, de Tăblițele de la Tărtăria ca fiind o mărturie a longevității și măreției neamului românesc.[2] Aceste două exemple sunt doar o mică parte a „moștenirii” protocronismului apărut și cultivat în perioada regimului național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu.
Prin cartea de față, intitulată „Protocronismul românesc în perioada Nicolae Ceaușescu (1971-1989)”, dorim, în principal, să oferim anumite răspunsuri întrebărilor pe care unii concetățeni și le pun cu privire la sorgintea protocronismului. Vom arăta exact cum a pornit această tendință de hiperbolizare a literaturii, istoriei, științei și tehnicii românești. Întrebarea fundamentală de cercetare de la care a plecat studiul prezent a fost următoarea: Care a fost legătura dintre protocronism și Partidul Comunist Român în perioada 1970-1989?, iar pentru a răspunde cât mai limpede acestei interogații a fost nevoie de o cercetare arhivistică intensă, fiind și prima analiză bazată pe documente primare care tratează tema protocronismului. Derivată din aceasta, o altă interogație de cercetare a fost următoarea: Care a fost contextul politic care a permis nașterea și maturizarea unei asemenea teorii?, iar în acest context analiza relației partidului cu scriitorii în perioada deceniilor al optulea și al nouălea este indispensabilă cercetării. După cum vom arăta pe parcursul acestei cărți, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu în 1965, se observă o transformare profundă în spațiul cultural românesc. Pe lângă alte domenii, această transformare s-a manifestat și la nivelul intelectualității, ajungându-se la o scindare între scriitorii cu experiență, care dețineau notorietate în societate și funcții importante în Uniunea Scriitorilor, și noua generație, care dorea, pe de o parte, afirmarea rapidă în plan național, iar pe de altă parte, intrarea în grațiile regimului. Mulți dintre scriitorii tineri vor umple rândurile adepților protocronismului în perioada anilor 1970 și 1980.
Urmând perioadei liberalizării (atent gestionată de regim), politica lui Nicolae Ceaușescu a intrat într-o altă etapă, revenindu-se la un neostalinism rigid. După momentul enunțării tezelor din iulie[3] 1971, relația partidului cu scriitorii s-a schimbat dramatic, aceștia fiind supuși unor presiuni ideologice în creștere. Rolul scriitorului, așa cum era acestea perceput de Nicolae Ceaușescu, era de a-și aduce contribuția la făurirea unei societăți „multilateral dezvoltată” și implicit a „omului nou”. În acest context, în perioada deceniului al optulea, se remarcă o oarecare distanțare a Uniunii Scriitorilor de chingile politicii de partid, organizația profesională având câștig de cauză în mai multe rânduri.
Următoarea interogație derivată din întrebarea de cercetare fundamentală a lucrării a fost: Care au fost implicațiile acestei dispute dintre scriitori? Se va putea constata parcurgând această lucrare că relația dintre scriitori s-a deteriorat treptat, punctul culminant fiind atins de apariția protocronismului în spațiul cultural românesc. Această situație a dus la constituirea a două grupări mai importante de scriitori, formate din adepții curentului și criticii săi. Interesant este că în toată perioada deceniilor al optulea și al nouălea interpretarea pregantă, care a dominat conținutul principalelor reviste culturale românești, a fost protocronismul, reacțiile adversarilor fiind izolate sau cenzurate.
Principalele polemici din epocă s-au deschis pe tema protocronism versus sincronism, transformându-se treptat în ciocnirea protocroniști-sincroniști (sau protocroniști versus antiprotocroniști). Totodată, a existat și o ofensivă protocronistă asupra Uniunii Scriitorilor, încercându-se chiar desființarea instituției. Gruparea protocronistă a avut și un dușman comun cu PCR-ul, postul de radio Europa liberă. Atât Securitatea, prin acțiunile sale de poliție politică sau chiar teroriste, cât și protocroniștii prin scrierile lor au făcut front comun pentru reducerea la tăcere a grupului românesc care activa la postul de radio occidental.
Ultima întrebare derivată de cercetare la care am încercat să oferim răspuns a fost: Care a fost metoda de propagare a discursului protocronist? În cazul de față, a fost necesară o analiză atentă a presei culturale. Majoritatea hebdomadarelor au început la finele anilor 1970 și începutul anilor 1980 să găzduiască cele mai exacerbate teze protocroniste. Astfel, în reviste precum Luceafărul, Săptămîna, Contemporanul, Flacăra se promova excesiv discursul hiperbolizant conform căruia cultura română era plină de „pionierate”, „anticipații” sau „precursorate” mondiale. Modelul conceptual de protocronism literar, propus inițial de Edgar Papu, a suferit și multe mutații, provenite de la partizanii curentului. Astfel, teoria sa a fost preluată și propagată mai departe într-o formă distorsionată, migrând astfel foarte rapid, spre alte domenii de activitate precum istoria, matematica, muzica, medicina, științe, tehnica, teatru, arta etc. Asemenea reverberații ale protocronismului apărut în perioada lui Nicolae Ceaușescu se regăsesc și astăzi în pana celor mai „aventuroși” conaționali care promovează cultura într-o anumită paradigmă.
Metodologia cercetării
Lucrarea de față presupune un studiu interdisciplinar care reunește analiza istorică cu analiza de discurs, deoarece protocronismul a fost la bază o teorie literară, dar a influențat spațiul cultural românesc în perioada regimului național-comunist condus de Nicolae Ceaușescu. Pentru a răspunde întrebării și întrebărilor derivate de cercetare ale studiului, metodologia lucrării îmbină investigarea sistematică a documentelor de arhivă, analiza critică de discurs, elemente de cercetare mixtă calitativ-cantitativă, studiul comparativ și documentarea în mediul online a unor surse relevante.
O altă metodă pe care ne bazăm îndeaproape în cartea noastră este analiza critică a documentelor de arhivă, iar cu ajutorul ei, ne conturăm o imagine limpede asupra legăturii regimului cu scriitorii protocroniști. Mai mult, suportul documentelor de arhivă este indispensabil pentru reliefarea schimbărilor pe care Nicolae Ceaușescu le dorea din sfera literară după momentul 1971. Fiind prima cercetare asupra protocronismului dintr-o perspectivă care include și izvoarele inedite, vom regăsi referențierea documentelor de arhivă în diverse părți ale studiului, cu excepția capitolelor dedicate exclusiv analizei presei culturale a epocii.
La fel de importantă este și analiza critică de discurs. Metoda este utilă în principal în aria științelor sociale, precum: istoria, antropologia, sociologia, politica și economia.[4] Un atribut fundamental al acestei metode este reprezentat de analizarea limbajului ideologic[5] indivizilor aflați într-o poziție de „putere”, care cauzează inegalități în societate prin prisma discursului lor.[6] Folosirea acestei metode în cercetarea presei culturale din perioada 1970-1989, devoalează discursul protocronist în ceea ce privește mecanismele de control social pe care le presupunea transmiterea și propagarea acestei idei.
Numărul scrierilor protocroniste din presa culturală a perioadei 1970-1989 este foarte mare, astfel că un rol important în analiza lor îl are și metoda calitativ-cantitativă.[7] Conform cercetătoarelor Jeniffer
C. Greene și Valerie J. Caracelli, analiza mixtă are utilitatea de a clarifica rezultatele altei metode folosite și de a le dezvolta printr-o strategie diferită.[8] În cazul de față, o folosim în principal în analiza campaniilor protocroniste întinse pe mai mulți ani îndreptate împotriva scriitorilor aflați în Occident care lucrau la postul de radio de la Europa Liberă. Astfel, pentru a surprinde îndeaproape ideile autorilor protocroniști este absolut necesară lecturarea și analizarea a sute de articole publicate în presa vremii, extragerea esenței lor conceptuale și redactate sub într-o forma unui text istoriografic coerent.
Utilă în demersul științific este și metoda comparativă. Totuși, această denumire nu este pe deplin acoperitoare pentru analiza întreprinsă, deoarece, așa cum demonstrează Adrian Dușa, această metodă este interpendentă cu analiza calitativă, termenul cel mai bun fiind cel de „analiză calitativ-comparativă”.[9] Utilitatea ei s-a adeverit indispensabilă în discernerea teoriilor și ipotezelor asupra protocronismului românesc ale diverșilor autori. Mai mult, însuși evoluția termenului de protocronism regăsit în diverse dicționare și surse online am realizat-o prin folosirea acestei metode.
Nu în ultimul rând, putem evidenția ca o altă metodă de cercetare, internetul, prin navigarea în mediile online pentru depistarea surselor relevante. De pildă, de mare folos este baza de date online Arkanum[10], unde se regăsesc majoritatea revistelor culturale în format electronic. Interviuri relevante cu scriitori protocroniști din perioada comunistă, dar și protocroniști actuali se regăsesc pe platforma online Youtube.
La acestea, se pot adăuga și studiile și părerile personale referitoare la protocronism publicate pe diverse bloguri personale de către critici literari, istorici și istorici literari care au activat și în perioada comunistă a anilor 1970 și 1980. La fel de importante sunt și site-urile oficiale ale mai multor reviste culturale sau instituții literare, unde am găsit informații prețioase despre istoricul acestora în perioada comunistă.
Sursele documentare
Pentru a răspunde problemelor de cercetare a fost nevoie, în primă instanță, de investigarea izvoarelor inedite. Fiind prima abordare pe bază de arhive cu privire la protocronism ca fenomen politic-cultural, documentele de la C.N.S.A.S dovedesc o importanță covârșitoare pentru studiul prezent. Astfel, cele două volume ale dosarelor Fondului Informativ numărul 5304, referitoare la Edgar Papu, conțin documente importante care ilustrează relația partidului cu protocronismul. Tot în privința lui Edgar Papu, utilă a fost și cercetarea fondului Penal, unde am găsit informații prețioase despre perioada detenției acestuia. Revenind la Fondul Informativ, am investigat cele trei volume existente referitoare la scriitorul Dan Zamfirescu. În același fond, am cercetat alte trei volume despre muzicologul Doru Popovici. Pentru a avea o perspectivă mai completă asupra activității lui Popovici am studiat și dosarele referitoare la acesta din fondul Recrutare. În Fondul Informativ am găsit două volume de documente referitoare la scriitorul Paul Anghel. Informații valoroase despre protocronism și alți scriitori adepți ai curentului am găsit și în șapte volume ale Fondului Documentar. Totodată, pentru clarificarea stării de spirit din climatul literar românesc am investigat îndeaproape și alte unsprezece volume de documente ale Fondului Documentar. Aici am găsit informații cruciale despre bătăliile culturale dintre protocroniști și antiprotocroniști.
Foarte importante și relevante pentru analiza și prezentarea relației partidului cu scriitorii au fost documentele din Fondul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, secția Propagandă și Agitație. În acest sens, primordiale pentru clarificarea multor aspecte avute în vedere au fost Stenogramele ședințelor lui Nicolae Ceaușescu cu executivul Uniunii Scriitorilor din deceniile al optulea și al nouălea. Spre exemplu, cu ocazia vizitei lui Nicolae Ceaușescu la Casa Scriitorului de la Mangalia în 4 august 1971, la care a participat și executivul Uniunii Scriitorilor, ne sunt relevate informații prețioase referitoare la presiunile ideologice la care erau supuși scriitorii în contextul apariției tezelor din iulie. Aceeași raportare critică a lui Ceaușescu referitoare la scriitori reiese limpede și din următoarele două întâlniri, din septembrie 1971 și 4 februarie 1972, în care este redat conținutul discuțiilor acestuia cu reprezentanții Uniunii Scriitorilor. Informații prețioase conține și consfătuirea lui Nicolae Ceaușescu cu membrii activiști din Uniunea Scriitorilor din 7 august 1974, în care se discută în principal despre „contribuțiile” aduse de scriitori în vederea desfășurării zilei de 23 august. Odată cu încetarea din viață a lui Zaharia Stancu în 1975 (Președintele Uniunii din acel moment), a avut loc la 2 aprilie 1975, o altă întrevedere între Ceaușescu cu Uniunea Scriitorilor, având ca principal obiectiv delegarea președinției instituției. În sfârșit, printre alte ședințe ale lui Ceaușescu cu Uniunea Scriitorilor pe care le amintim în lucrarea noastră, au avut loc în 1978, 1980 și 1981. Toate aceste ședințe arată și multe dintre probleme care se regăseau în cadrul Uniunii Scriitorilor și implicit situația conflictuală dintre scriitori. La fel de relevante pentru lucrarea de față, s-au dovedit și ședințele lui Nicolae Ceaușescu cu istoricii, în vederea „pregătirii” Congresului Internațional de Științe Istorice găzduit de România în 1980. Pentru o imagine de ansamblu completă asupra propagandei și exercitării controlului asupra culturii, am lecturat alte mii de documente ale fondului Academiei de Științe Social Politice a Republicii Socialiste România, secția Istorie-Arheologie pentru perioada 1970-1989.
Pe lângă documentele de arhivă, folosite pentru prima dată pentru analiza protocronismului românesc, în mare parte a lucrării ne-am concentrat asupra cercetării presei culturale. Dat fiind faptul că propagarea paradigmei protocroniste s-a transmis maselor prin presă, am avut în vedere analiza sistematică și cronologică a principalelor reviste culturale. Astfel, am investigat și analizat întreaga colecție a revistei Luceafărul pentru perioada 1970-1989, fiind concentrată
într-un capitol consistent al lucrării. La fel de importantă a fost și cercetarea integrală a revistei culturale Săptămîna în intervalul 1970-1989, care, pe lângă protocronismul propagat, era o publicație în care discursul naționalist și xenofob era foarte insistent promovat. Alături de aceste două portavoci ale protocronismului, am cercetat sistematic și revistele Contemporanul și Flacăra din perioada 1970-1989, care s-au dovedit de un real folos pentru cartea noastră, fiind, de altfel, insuficient studiate în istoriografie. În vederea redactării capitolului dedicat ofensivei protocroniste contra Uniunii Scriitorilor, am folosit în documentarea noastră și Suplimentul literar-artistic al Scînteii Tineretului, aceasta fiind tribuna de la care scriitorii protocroniști lansau atacuri. Pe lângă acestea, am citat consistent și din acte periodice culturale studiate precum România literară, România Mare, Climate literare, Convorbiri literare, Secolul XX, Adevărul literar și artistic, Tribuna.
O altă sursă documentară prețioasă în contextul cercetării prezente a fost memorialistica. Pentru capitolul dedicat campaniei protocroniștilor asupra postului de radio Europa liberă, multe informații esențiale se regăsesc în jurnalele personale ale Monicăi Lovinescu[11] din perioada comunistă, dar și din perioada ulterioară. Acestea au creat o imagine mai clară a modului cum era receptată campania protocronistă de către Europa liberă și ce măsuri erau luate pentru a contracara presiunea din România. Informații importante se regăsesc și despre campania denigratoare a revistei Săptămîna îndreptată împotriva poetului Ion Caraion. Mai mult, jurnalele relevă și relația bună a Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca cu alte personalități marcante ale culturii românești precum Emil Cioran, Mircea Eliade, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu.
Pe de altă parte, la fel de importantă cercetării a fost lecturarea și investigarea întregii creații literare a lui Edgar Papu[12]. Lucrările acestuia oferă perspectiva unei vaste cunoașteri a literaturii universale. Erudiția autorului reiese și din comparatismul conceptual aplicat diferitelor culturi literare ale lumii, îmbrăcat într-o lucrătură fină, detaliată, dar totodată însoțită de rigorile academice. Totuși, după cum vom arăta pe parcursul cărții, această vastă cunoaștere a comparatistului a fost alterată încă din tinerețe de o tendință protocronistă. Deja după momentul oficializării teoriei în literatura română, protocronismul din lucrările lui Edgar Papu a devenit mult mai evident și a coincis cu politica promovată de Nicolae Ceaușescu. Pe lângă cărțile comparatistului, la fel de importante pentru înțelegerea fenomenului sunt și unele dintre creațiile istoricului literar Dan Zamfirescu[13], criticului literar Mihai Ungheanu[14], dramaturgului Paul Anghel[15] sau sociologului Ilie Bădescu[16]. Pentru protocronismul aplicat altor domenii, sunt importante de menționat și lucrările lui Solomon Marcus[17], Doru Popovici[18], I.M. Ștefan[19].
Pentru definirea protocronismului, a fost necesară consultarea a mai multor dicționare oficiale precum Dicționarul explicativ al Limbii Române ( din anul 1996), coordonat de Ion Coteanu, Dicționarul român de neologisme (din anul 2000), coordonat de Elena Ciobanu, Dicționarul Enciclopedic volumul al V-lea, O-Q, (din anul 2004), coordonat de Marcel Popa, Dicționarul general al literaturii române.
P-R (din anul 2006), coordonat de academicianul Eugen Simion, Dicționarul esențial de neologisme al limbii române (din anul 2009), coordonat de Monica Mihaela Busuioc.
Nu în ultimul rând, de un folos real au fost și informațiile regăsite pe site-ul Uniunii Scriitorilor[20], site-ul revistei Flacăra[21], site-ul revistei Luceafărul[22], site-ul revistei Contemporanul[23] etc.
Istoriografie
În deceniile al optulea și al nouălea contextul politic impus de aparatul ideologico-propagandistic nu a permis apariția studiilor critice referitoare la protocronism. Teoria era totodată marcată de noutate și nu a putut fi analizată retrospectiv, într-o formă completă, cu toate implicațiile pe care le-a avut asupra spațiului cultural românesc. După colapsul regimului comunist în 1989, situația s-a schimbat iar protocronismul românesc a început să facă obiectul unor abordări critice de mai mică întindere (de regulă) sau ceva mai ample, în foarte puține cazuri.
Paradoxal, prima lucrare în care este amintit protocronismul românesc nu a fost scrisă de un român, cum poate era de așteptat, ci de cercetătoarea americană Katherine Verdery. În 1994, în absența accesului la arhivele românești, Verdery a publicat cartea cu titlul Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu[24] (ediția românească este traducerea lucrării din limba engleză, publicată în 1991: National Ideology under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania[25]). Lucrarea prezintă pozițiile intelectualilor români le-au dat în raport cu regimul ceaușist care au optat pentru supraviețuire, autonomie sau aliniere la dezideratele cerințelor politicii de partid. În a doua parte a studiului, Verdery dedică un capitol de aproximativ cincizeci de pagini protocronismului românesc[26], iar viziunea sa principală asupra teoriei are în centru lupta internă pentru resurse și beneficii dintre scriitorii generației staliniste a anilor 1950, aflați în poziții cheie ale Uniunii Scriitorilor, și cea tinerilor, care se simțeau excluși și marginalizați de către intelectualii „dogmatici” ai epocii lui Gheorghiu-Dej. Analizând bătălia culturală de la finele anilor 1970, dintre partizanii protocronismului și scriitorii adversari ai acestora, autoarea introduce pentru prima dată într-o lucrare istoriografică noțiunea de „antiprotocroniști”[27], deși admite că în presa culturală a epocii scriitorii foloseau deja această denumire. Totuși, fiind termenul cel mai uzitat în definirea grupării opuse teoriei literare, a fost ulterior preluat în majoritatea studiilor dedicate teoriei literare, însușindu-l în lucrarea de față în diferite ocazii. Având în vedere că Verdery a sintetizat protocronismul românesc într-un singur capitol al studiului, autoarea nu a reușit să radiografieze toate mijloacele prin care teoria a influențat spațiul cultural românesc. De pildă, nu analizează discursul protocronist propriu-zis apărut în felurite reviste culturale și nici campaniile protocroniste îndreptate contra scriitorilor aflați în exil. Mai mult, Verdery nu a avut acces nici de documentele de arhivă (documentele din cadrul Securității au fost oferite cercetătorilor spre studiu abia în 2010), ceea ce transformă demersul său mai degrabă în ipoteze (deși multe dintre ele adevărate), decât în analiză. Totuși, studiul său de pionierat este salutar, cu atât mai mult cu cât reușea să desțelenească un tărâm necunoscut la vremea respectivă și să devoaleze o parte a realităților culturale românești impuse sub umbrela protocronismului.
A doua lucrarea care tratează problematica protocronismului românesc a fost semnată de Alexandra Tomiță în 2007, fiind intitulat O istorie „glorioasă”. Dosarul protocronismului românesc.[28] Studiul autoarei reprezintă cel mai complet demers analitic asupra protocronismului apărut până în prezent. Principala teză pe care o susține în cercetare este că protocronismul a fost doctrina culturală oficială adoptată de regimul Ceaușescu. Autoarea lansează ideea că scriitorii protocroniști au fost favorizați de regim, iar intelectualii care nu s-au plasat pe linia noii teorii literare s-au văzut proscriși atât de către protocroniști, cât și de politic. Chiar dacă ambele teze sunt corecte, autoarea își extrage concluzii fără a fi căutat dovezile care să certifice indubitabil analizele sale. Astfel, din investigația sa lipsește elementul primordial, ca și în cazul cercetătoarei americane amintită anterior, cel arhivistic, care arată limpede cum regimul a guvernat protocronismul în scopuri propagandistice. Tomiță citează consistent din presa culturală a vremii, nuanțând diferite excese protocroniste și aducându-și contribuția fundamentală la înțelegerea fenomenului, dar fără o sistematizare a materialului supus cercetării. Deși analiza sa are miez, o „asamblare” propice a articolelor analizate oferă o imagine mai completă și limpede asupra protocronismului ca fenomen cultural. Mai trebuie spus că în nucleul scrierilor sale se află revistele Luceafărul și Săptămîna, la care se adaugă referirea la câteva articole din alte reviste, dar discursul protocronist din Contemporanul și Flacăra, piloni importanți de propagare a teoriei, îi scapă cu desăvârșire. Pe lângă acestea, autoarea dedică un amplu capitol disputei dintre protocroniști și antiprotocroniști, dar nu pune accentul și pe „bătălia” dintre partizanii teoriei și scriitorii aflați în Occident. Chiar dacă Tomiță remarcă că protocroniștii au întreținut o polemică și cu radio Europa Liberă, aceasta nu aprofundează această pistă, amintită doar în treacăt, ceea ce conduce la o imagine incompletă a fațetelor acelei dispute. Tocmai acest aspect care lipsește din studiul cercetătoarei demonstrează foarte clar legătura dintre protocroniști și politica de partid, deoarece postul de radio occidental era privit ca un „ghimpe” în coasta regimului de la București.
O altă lucrare dedicată protocronismului a fost redactată de Cristian Roiban sub titlul Ideologie și istoriografie: protocronismul[29]. Autorul vine cu o abordare distinctă asupra protocronismului, una mai degrabă conceptuală și istoriografică, care are la bază discursul identitar interbelic valorificat în național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu. În introducere, Roiban își apleacă atenția asupra definirii termenului de protocronism, apariția protocronismului și reflectarea acestuia în istoriografie. În primul capitol al studiului, autorul analizează discursul despre națiune apărut în perioada interbelică, preluat ulterior și în perioada ceaușistă, punând accentul pe activitatea lui Constantin Rădulescu-Motru și conceptul de „românism”. În al doilea capitol, autorul cercetează și corelează conceptul de „specific national”, formulat tot în perioada interbelică, cu politicile regimului comunist. Astfel, din investigația sa istoriografică fac parte ca studii de caz Dumitru Drăghicescu cu sensul etnic al specificului național, Garabet Ibrăileanu cu ipotezele sale despre cultura națională și Mihai Ralea cu perspectiva sociologică a conceptului. În cel de-al treilea capitol, Roiban analizează conceptul de națiune formulat în perioada lui Nicolae Ceaușescu, cu accentul pus asupra națiunii socialiste și a celei etnice. În ultimul capitol, autorul își apleacă atenția mai mult asupra protocronismului autentic, analizând acest tip de discurs în revista culturală Magazin istoric începând din 1967 până în 1989. Așadar, deși titlul lucrării indică că protocronismul se află în centrul investigației, autorul se axează pe alte aspecte corelate la nivel conceptual cu acesta. Totodată, deși Roiban amintește că documentele de arhivă ar fi adus un plus de cunoaștere asupra fenomenului, acestea lipsesc, în ciuda faptului că în 2014, când a fost publicată lucrarea, arhivele CNSAS erau disponibile cercetării. Istoriografia problemei citată de autor este foarte restrânsă, amintindu-se doar cărțile lui Katherine Verdery și Alexandrei Tomiță.
Un alt studiu dedicat protocronismului cu titlul Edgar Papu și protocronismul în spațiul revistei «Luceafărul»[30], fiind redactat chiar de fiul comparatistului, Vlad-Ion Pappu. După cum reiese din titlu, autorul supune unei analize de discurs activitatea publicistică a lui Edgar Papu din cadrul revistei Luceafărul. Așa cum se întâmplă adeseori în asemenea situații, Vlad-Ion Pappu caută constant exonerarea tatălui său în privința exceselor protocronismului. Deși are dreptate în unele cazuri, deoarece teoria inițială a protocronismului enunțată de Edgar Papu nu a fost atât de toxic precum cea avansată de partizanii săi ulterior, autorul pedalează și pe ideea că perspectiva tatălui său nu a servit politicii de partid, ci a fost pur teoretico-culturală. Acest argument nu rezistă unei analize critice, protocronismul fiind preluat în cadrul regimului și promovat de acesta. Documentele de arhivă dovedesc adeziunea acestuia la schimbările ideologice care au urmat momentului 1971.
Protocronismul i-a reținut atenția și lui Grațian Cormoș, autorul lucrării Edgar Papu și teoria protocronismului românesc.[31] În esență, chiar dacă citează și articole protocroniste semnate de alți autori, pentru o imagine comparată asupra fenomenului, cartea are în mijloc imaginea comparatistului. Considerat un apologet al lui Edgar Papu și al protocronismului, în monografia sa Grațian Cormoș se dovedește un cercetător lucid al teoriei formulate de comparatist. De pildă, autorul este cel care demonstrează că preocuparea pentru anticipări culturale a fost prezentă în conștiința lui Edgar Papu încă din tinerețe. Mai mult, ca majoritatea intelectualilor importanți din România (Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Eugen Simion, etc), Cormoș recunoaște erudiția cu care Edgar Papu și-a construit cariera culturală din zona comparatisticii literare, dar afirmă totodată că oficializarea teoriei protocronismului a reprezentat „începutul sfârșitului”, conducând și la o stigmatizare a sa în spațiul cultural românesc. Autorul mai remarcă, pe bună dreptate, și folosirea teoriei în scopuri propagandistice și de legitimizare de către regimul comunist, oglindind întocmai perspectivele sale asupra culturii românești la momentul respectiv. Anterior acestei cărți, Grațian Cormoș, avându-l drept coautor pe Ilie Rad, a adunat sub forma unei lucrări cu titlul Edgar Papu. Interviuri[32], mai multe interviuri oferite de comparatist de-a lungul timpului. Din cauza acestei publicații a fost perceput, probabil, Grațian Cormoș ca un partizan al protocronismului, în special de Laszlo Alexandru, deoarece sunt redate acolo mai multe interviuri oferite de Edgar Papu, unor dintre cei mai infocați simpatizanți ai teoriei, precum Mihai Ungheanu.
Ultima lucrare care vizează exclusiv protocronismul, a fost semnată de Lionel Decebal Roșca sub titlul La umbra timpului în floare. Protocronismul.Prolegomene la monografia unei idei[33]. Autorul explorează eterogenitatea protocronismului, folosindu-se deseori de istoria literară și antropologie pentru a da contur tezelor sale. Concluzia la care ajunge Roșca este că, protocronismul a reprezentat metamorfoza crizei identitare a anilor ’70 și ’80, fiind instrumentalizat îndeaproape de regim pentru satisfacerea propriilor interese.
Pe lângă aceste lucrări importante dedicate aproape exclusiv protocronismului, nu putem omite investigațiile referitoare la mitologia politică ale lui Lucian Boia[34]. Fundamentale pentru înțelegerea interpretării istoriei prin prisma perpetuării miturilor existente în conștiința românească, mai ales a formelor preluate și folosite de comuniști, autorul oferă uneori o perspectivă foarte critică asupra istoriei naționale, taxată în discursurile publice[35] sau în diverse cărți de președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel-Pop[36], cu care a polemizat într-o serie de lucrări. Cu toate acestea, operele lui Lucian Boia ridică probleme importante în ceea ce privește politicile culturale ale României ceaușiste care au încercat să exalteze mândria națională cu teme false sau mult exagerate. La fel de importantă pentru înțelegerea miturilor care au existat și încă supraviețuiesc în cultura românească încă de la Nicolae Densușianu este și lucrarea semnată de către Dan Alexe[37]. Având la bază o perspectivă a lingvistului profesionist, autorul demontează multe dintre percepțiile false, care au devenit treptat, parte de netăgăduit a culturii românești. Începând de la diverse alimente culinare, basme populare și cuvinte care se doresc a fi o creație românească, toate conțin un soi de mitizare a lor în conștiința românească, care au ca descendent alte culturi de drept.
Din zona literaturii, diferite analize referitoare la protocronism se regăsesc în lucrările unor autori precum Nicolae Manolescu[38], Eugen Negrici[39] și Mihai Iovănel[40]. La acestea, putem adăuga și studiul recent întreprins de Liviu Tofan cu titlul Ne-au ținut în viață. Radio Europa Liberă 1970-1989[41]. Fiind scrisă din perspectiva jurnalistului care a lucrat la Europa Liberă, Tofan prezintă sistematic multe dintre presiunile Securității românești asupra postului de radio occidental. De la amenințări, molestări fizice și psihice, până la atentat cu bombă, toate au făcut parte din arsenalul Securității cu scopul de a combate una dintre puținele voci din exterior care puteau demasca realitățile din societatea românească.
O serie de istorici amintesc de protocronism în cărțile pe care le-au semnat. Astfel, fragmente referitoare la această teorie culturală și efectul său nociv din cultura românească, apar, printre alții, în studiile unor intelectuali ca Vladimir Tismăneanu[42], Cezar Stanciu[43], Ana-Maria Cătănuș[44], Denis Deletant[45] și Cristian Vasile[46]. Relația partidului cu intelectualii în perioada 1970-1989 este sistematic analizată și de istoricul Cosmin Popa în opera Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989)[47]. Autorul radiografiază, aproape ca într-un roman polițist, într-o analiză științifică riguroasă, bazată pe documente de arhivă, presiunile și mecanismele pe care regimul le-a folosit împotriva intelectualilor români pentru a-i supune propriilor interese ideologice. Mai mult, Popa dovedește că veritabila instituție a Academiei Române, cu identitatea sa stabilită în sec. al XIX-lea, a fost practic abolită de către regim, fiind înlocuită cu Academia RPR cuplată la centura partidului. Un alt fenomen foarte important analizat de autor privește ascensiunea rapidă a Elenei Ceaușescu în lumea științifică, aceasta fiind lăudată ca un savant de „renume mondial” în domeniul chimiei, deși nu cunoștea elementele de bază ale acelui domeniu.
În cadrul studiilor de mai mici dimensiuni care au atins și protocronismul, îl amintim din nou pe Cristian Vasile. Autorul a publicat în 2015 un articol științific în Studii și materiale de istorie contemporană (SNIC) cu titlul Protocronism, dacomanie și literatură cu tematică geto-dacică în România anilor 1970[48]. Totodată, Cristian Vasile a mai publicat un articol și în Anuarul IICCMER, 2019-2020, intitulat Antidisidența. Scriitorii și diversele forme de adeziune la politica oficială în România anilor 1980[49].
Structura lucrării
Pentru a oferi un tablou cât mai amplu al protocronismului, lucrarea este divizată în patru capitole, fiecare conținând mai multe subcapitole. Acestea sunt structurate astfel încât să putem răspunde eficient întrebărilor fundamentale de cercetare enunțate mai sus.
În primul capitol, denumit Protocronismul românesc: coreografia unui curent literar în „Epoca de Aur”, oferim o perspectivă de ansamblu a teoriei, dar și relația partidului cu scriitorii în perioada 1970-1989. În debutul capitolului vom recurge la definirea termenului de protocronism, folosind diverse resurse lingvistice și analitice, începând de la cele oferite de dicționarele fizice și online și până la opiniile unor istorici și specialiști din zona literaturii. Tot aici vom urmări evoluția definițiilor protocronismului, deoarece termenul a pătruns destul de târziu în dicționare, iar perspectiva din care a fost privit inițial era ambiguă. Următoarele trei subcapitole sunt reprezentate de analiza relației P.C.R cu scriitorii și istoricii români între 1970-1989. Astfel, în primă etapă, investigăm toate ședințele de partid pe care Nicolae Ceaușescu le-a desfășurat cu scriitorii în perioada anilor 1970. Acestea ne oferă posibilitatea schimbărilor pe care dictatorul le-a dorit de la zona literară pentru a satisface noile direcții impuse de după 1971. În acest context, deși protocronismul a fost oficializat trei ani mai târziu, vom putea constata că germenii unei astfel de teorii se anunțau încă din 1971, mai ales că dictatorul îndemna scriitorii în direcția unor astfel de preocupări. Prin urmare, protocronismul a apărut la momentul potrivit pentru a răspunde așteptărilor lui Nicolae Ceaușescu, mulându-se perfect pe evidențierea destinului măreț a culturii românești în context universal. În continuare, vom supune investigației ședințele lui Nicolae Ceaușescu din perioada anilor 1980. Deși într-un număr mai mic decât în deceniul precedent, la întâlnirile dictatorului cu scriitorii au participat și protocroniști de prim rang, fapt care arată ascensiunea acestora din spațiul cultural românesc, chiar dacă constituiau încă un grup minoritar. Printre diverse probleme ale literaturii românești expuse în cadrul ședințelor, mai ales în contextul polemicii culturale dintre gruparea protocronistă și cea antiprotocronistă, adepții teoriei evidențiau condițiile inadecvate în care trăia comparatistul Edgar Papu. Ulterior, vom supune analizei Congresul Internațional de Științe Istorice care a avut loc în România în 1980. Chiar dacă ar putea părea ruptă din context, analiza acestui eveniment este relevantă din mai multe rațiuni. În primul rând, protocronismul încă de la început a operat cu analize din sfera istoriei literare, prin urmare modalitatea în care istoriografia în general reflecta istoria românilor este extrem de importantă. În al doilea rând, vom constata că evenimentul organizat în România nu a fost nici pe departe unul neutru din punct de vedere al cadrului organizatoric, fiind instrumentalizat îndeaproape de intenția partidului de a preamări istoria românilor. În acest sens, au fost „antrenați” dinainte diverși intelectuali și politruci pentru a interveni în cazul în care străinii aduceau diverse argumente care nu conveneau regimului comunist de la București. Ne vom îndrepta apoi atenția asupra nașterii protocronismului în spațiul cultural românesc și alinierii sale la politica de partid. Vom constata că teoria lui Edgar Papu s-a corelat la politicile culturale ale regimului dezvoltate încă din 1971, după modificările ideologice survenite ca urmare a tezelor din iulie. Însuși Nicolae Ceaușescu exprima în cuvântările sale publice astfel de tendințe de glorificare a României în context universal, chiar înainte de oficializarea teoriei. Ulterior, vom avea perspectiva activității literare a lui Edgar Papu, pentru a vedea imaginea genezei protocronismului ca un curent literar distinct. În același context, vom studia sistematic „biblia” protocronistă a comparatistului apărută în 1977, dar și cărțile publicate ulterior, subsumate aceluiași curent. În ultimul subcapitol, vom întreprinde o analiză prosopografică a principalilor protocroniști. Vom trece succint în revistă viața și activitatea acestor scriitori, începând de la formare, studiile pe care le-au efectuat de-a lungul vieții, activitatea literară, cu accent pe perioada protocronistă, până la dispariția fizică a acestora, deoarece majoritatea s-au stins la scurt timp de la colapsul regimului comunist. Totodată, vom parcurge documente esențiale care demonstrează ca regimul a agreat și a susținut protocronismul în cultura română. De o atenție sporită se va bucura analizei activității și a vieții lui Edgar Papu, întemeietorul curentului. Mai mult, vom investiga îndeaproape, folosind documente de arhivă relevante, și perioada detenției lui Edgar Papu, deoarece istoriografia amintește doar pe scurt motivele pentru care a fost închis, punctând și etapa grea pe care intelectualul român a petrecut-o în cadrul închisorii ca victimă a regimului comunist din perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Tot în acest subcapitol, vom analiza un element fundamental, care guvernează întreaga lucrare și răspunde celei mai importante întrebări de cercetare a tezei, legătura acestor intelectuali cu politica de partid, inclusiv din perspectiva rolului Securității.
În capitolul al doilea capitol, denumit Discursul protocronist în revista Luceafărul (1970-1989), vom prezenta și analiza manifestările protocroniste care au umplut paginile editorialului în perioada deceniilor al optulea și al nouălea al secolului trecut. Revista Luceafărul a reprezentat căminul protocroniștilor, fiind cel mai important pilon de propagare a retoricii de acest tip. În prima parte, vom investiga, într-o formă sistematică, articolele protocroniste cele mai relevante redactate de diverși autori care glorificau destinul unic și anticipativ al culturii românești în context universal. Astfel, în a doua jumătate a anilor 1970 cu precădere, paginile revistei au fost ocupate doar de articole care își anunțau obiectivul încă din titlu. Toate aceste manifestări plecau de la teza originară promovată de Edgar Papu, dar într-o formă metamorfozată, mult exagerată și hiperbolizată, ajungându-se la exagerări de tot soiul. Vom vedea că autorii au preluat protocronismul și l-au aplicat și altor domenii, precum matematica, muzica sau teatrul. Tot aici ne vom apela și asupra unei serii de articole dedicate lui Edgar Papu, deoarece comparatistul a căpătat rapid notorietate după oficializarea teoriei, mai ales printre adepții conceptului. În al doilea subcapitol vom avea în vedere discursul protocronist publicat în Luceafărul în perioada anilor 1980. Pentru a se legitima, protocroniștii și-au schimbat orientarea în această perioadă, de la evidențierea caracterului anticipativ al culturii române spre revendicarea paternității unor mari personalități. Prin urmare, în viziunea protocronistă, prolifici intelectuali precum Nicolae Iorga sau Vasile Gherman Pop probaseră astfel de înclinații în scrierile lor, cu mult înainte ca teoria să fi existat.
În capitolul al treilea, cu titlul Discursul protocronist în revistele Contemporanul, Flacăra și Săptămîna (1970-1989), vom continua analiza începută în capitolul precedent pentru cartografierea și analiza critică a manifestărilor protocroniste din revistele culturale românești ale epocii. Chiar dacă teoria lui Edgar Papu viza în principal literatura, mai mulți autori au preluat curentul și l-au aplicat și în alte domenii, după cum aminteam și mai înainte. Astfel, primul subcapitol este dedicat analizei revistei Contemporanul, în care se regăsesc numeroase articole protocroniste referitoare la domeniul aeronauticii românești. De asemenea, au fost publicate diverse editoriale în aceeași cheie despre medicina românească. Nu în ultimul rând, au fost comentate în context protocronist personalități precum Vasile Conta și Ștefan Zeletin. Al doilea subcapitol îl dedicăm investigației revistei Flacăra, care a oferit o platformă a hiperbolizare a medicinei românești. Diverse materiale au fost dedicate lui Ștefan Odobleja, pe care le-am grupat separat, deși acesta era tot medic. Într-o secțiune distinctă vom oferi un spațiu analitic și altor scrieri protocroniste prezente îl paginile revistei Flacăra. Ultimul subcapitol îl vom dedica investigării revistei Săptămîna. În cadrul acesteia, pe lângă expunerea discursului protocronist propriu-zis, vom realiza și câte o analiză distinctă asupra activității publicistice a unor protocroniști importanți precum istoricul literar Dan Zamfirescu sau muzicologul Doru Popovici. Ambii au girat, prin scrierile lor, atât protocronismului cât și politica regimului, prin argumentele articolelor publicate în revista Săptămâna.
În final, ultimul capitol al lucrării, intitulat Marele război cultural – protocronism versus antiprotocronism, surprinde o serie de teme polemice importante în care au fost implicate cele două grupări adverse de scriitori. Din punct de vedere al spațiului dedicat capitolului, acesta este cel mai amplu, deoarece dinamicile și implicațiile bătăliei culturale dintre scriitori au fost multiple. Acesta va încerca să contureze cauzele și mizele principale care au dus la disputele aprinse dintre protocroniști și antiprotocroniști de la finele anilor 1970 și în perioada anilor 1980, deoarece protocronismul a reprezentat doar scânteia care a aprins flacăra dezbaterilor. Tensiuni între scriitori existau cu timp înainte de oficializarea protocronismului, dar acestea se aflau într-o stare latentă. După analiza cauzelor și mizelor ambelor curente, vom detalia cele două grupări de scriitori, realizând un inventar al acestora. În continuare, vom opera pe primul front al disputei, deschis în jurul protocronismului și sincronismului. După oficializarea teoriei lui Edgar Papu, foarte mulți scriitori, inclusiv comparatistul întemeietor, l-au contrapus sincronismului, cel din urmă fiind văzut ca un adversar direct. Din acest punct, zeci de articole au umplut paginile revistei Luceafărului (dar nu numai)la finele anilor 1970 și în perioada anilor 1980, în care se comenta relația dintre cele două teorii. Astfel, vom expune și analiza sistematic întregul material, inclusiv colocviile Luceafărului din 1977 și 1978 care au fost dedicate exclusiv acestui subiect. În subcapitolul următor vom trece prin filtrul investigației campaniile protocroniste întinse pe mai mulți ani îndreptate împotriva postului de radio de la Europa Liberă. Iscate tot din jurul discuțiilor dintre protocronism și sincronism, ofensivele protocroniste au avut ca ținte principale pe Monica Lovinescu, fiica lui Eugen Lovinescu, și pe soțul acesteia, Virgil Ierunca. Mai mult, aceste campanii au fost atent urmărite și încurajate de regimul lui Nicolae Ceaușescu, prin intermediul Securității. În subcapitolul al cincilea vom realiza o radiografie a campaniei protocroniste îndreptate împotriva criticului Nicolae Manolescu, dar și o analiză a argumentelor acestuia publicate în revista România Literară. Tot aici, cu ajutorul documentelor de arhivă, vom vedea cum era privit Nicolae Manolescu de regim prin prisma organelor Securității. Vom trece, în continuare, prin filtrul analitic și campania protocronistă, atent urmărită de Securitate, îndreptată asupra Uniunii Scriitorilor, care încerca să conducă desființarea ei. În final, folosindu-ne exclusiv de documentele de arhivă, ne vom raporta la perspectiva prin care Securitatea a privit acest război cultural, dar și implicațiile sale în susținerea protocroniștilor. Într-un subcapitol distinct, pentru a completa imaginea protocronismului din spațiul cultural românesc cu urmele sale care încă se simt în cultura românească, vom radiografia teoria după colapsul regimului Ceaușescu, în contextul în care își pierduse principalul suport venit de la organele superioare. În final, ne vom apleca asupra unei reviste locale, târgoviștene, Climate literare,apărută în 2008. Aceasta constituie o dovadă că resuscitarea protocronismului are loc nu numai la rampa națională, unde întâmpină mai des critici, dar și în orizonturile locale, unde sunt elogiați rând pe rând diverșii corifei ai teoriei și sunt încă aplaudate opiniile lor.
[1] Canalul de YouTube al lui Daniel Roxin se regăsește la linkul următor: https://www.youtube.com/user/roxindaniel/featured, accesat la 13.06.2022, ora 15:40.
[2] Videoclipul se poate consulta la linkul următor: https://fb.watch/b5-zxpfuqN/, accesat la 13.06.2022, ora 16:00.
[3] Denumite generic în istoriografie ca „Tezele din iulie”, în urma unui discurs întreprins de Ceaușescu în fața Biroului Executiv la 6 iulie 1971, acestea au reprezentat un set de măsuri, prin care regimul Nicolae Ceaușescu trecea de la o politică de relativă liberalizare la una de tip stalinist. După momentul 1971 și până la căderea comunismului în 1989, viața românească a fost animată de o politică profund ideologizată și centralizată, la care s-a alăturat și înăsprirea continuă a condițiilor de trai. Prin urmare, în viziunea lui Nicolae Ceaușescu, prețul care trebuia plătit de România în crearea „omului nou” și a „societății multilateral dezvoltată” era totala lipsa a libertății. Mare parte a istoricilor s-au pus deacord asupra teoriei conform căreia Nicolae Ceaușescu a schimbat traiectoria politicii sale în urma turneului asiatic din 1971. Acesta ar fi rămas plăcut suprins de desfășurarea Revoluției Culturale dusă de Mao Tse Tung, aplicând modelul chinez în România. La fel de relevantă este și teoria înaintată de Cosmin Popa, prin care Nicolae Ceaușescu ar fi preluat practicile dictatorului nord-coreean, Kim Ir Sen. (Pentru informații suplimentare, a se consulta, Cosmin Popa, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), Editura Litera, București, 2021; Cezar Stanciu, Traversând infernul. Scurtă istorie a comunismului românesc (1948-1989), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Fundația Academia Civică, București, 2010; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Editura Humanitas, București, 2014; Idem, Arheologia terorii, Editura Eminescu, București, 1992; Ana Maria Cătănuș, Vocația libertății: forme de disidență în România anilor 1970-1980, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014; Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989. Geniul Carpaților, Editura Polirom, București, 2011; Lavinia Betea, Ilarion Țiu, Florin-Răzvan Mihai, Viața lui Ceaușescu. Tiranul, volumul al III-lea, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012.
[4] Ruth Wodak, Michael Meyer, Critical discourse analysis: history, agenda, theory and methodology, London, 2009, p. 6
[5] Teun A. Van Dijk, „Critical discourse analysis” în Discourse & Society, volumul 4, London, 1993, p. 250.
[6] Ruth Wodak, Michael Meyer, op. cit., p. 9
[7] A se vedea Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura Pro Universitaria, București, 2022.
[8] Jeniffer C. Greene, Valerie J. Caracelli, Advances in mixed-method evaluation: The challenger and benefits of integrating diverse paradigms. New direction of evaluation, Editura Josseys-Bass, San Francisco, 1997, pp. 19-32.
[9] Adrian Dușa, Elemente de analiză comparativă, Editura Tritonic, București, 2014, p. 45.
[10] Site-ul se regăsește la linkul următor: https://www.arcanum.com/
[11] Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, Editura Humanitas, București, 1990; Idem, Unde scurte II. Seismograme, Editura Humanitas, București, 1993; Idem, Unde scurte III. Posteritatea contemporană, Editura Humanitas, București, 1994; Idem, Unde scurte IV. Est-Etice, Editura Humanitas, București, 1994; Idem, Unde scurte V. Pragul, Editura Humanitas, București, 1995; Idem, Unde scurte VI. Insula Șerpilor, Editura Humanitas, București, 1996; Idem, Jurnal inedit 2001-2002, Editura Humanitas, București, 2014; Idem, Jurnal esențial, Editura Humanitas, București, 2010; Idem, Jurnal 1990-1993, Editura Humanitas, București, 2003; Idem, Jurnal 1994-1995, Editura Humanitas, București, 2004; Idem, Jurnal 1996-1997, Editura Humanitas, București, 2005; Idem, Jurnal 1998-2000, Editura Humanitas, București, 2006; Idem, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, București, 2008; Idem, La apa Vavilonului. Portretul lumii în care am trăit 20 de ani, Editura Humanitas, București, 2010.
[12] Edgar Papu, Giordano Bruno. Viața și opera, Editura Tiparul Românesc, București, 1947; Idem, Artă și imagine, Editura Tipografia Alexandru A. Terek, București, 1939; Idem, Din luminile veacului, Editura Pentru Literatură, București, 1967; Idem, Evoluția și formele genului liric, Editura Tineretului, București, 1968; Idem, Fețele lui Ianus, Editura Univers, București, 1970; Idem, Poezia lui Eminescu, Editura Minerva, București, 1971; Idem, Poezia lui Eminescu, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Junimea, București, 1980; Idem, Evoluția și formele genului liric, Editura Albatros, București, 1972, Idem, Arta și umanul, Editura Meridiane, București, 1974; Idem, Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc, Editura Eminescu, București, 1977; Idem, Barocul ca tip de existență, volumul I, Editura Minerva, București, 1977; Idem, Barocul ca tip de existență, volumul II, Editura Minerva, București, 1977; Idem, Existența romantică. Schița morfologică a romantismului, Editura Minerva, București, 1980; Idem, Orinzoturi la început de veac, Editura Eminescu, București, 1982; Idem, Motive literare românești, Editura Eminescu, București, 1983; Idem, Apolo sau Ontologia clasicismului, Editura Eminescu, București, 1985; Idem, Despre stiluri, Editura Eminescu, București, 1986; Idem, Lumini Perene. Retrospecții asupra unor clasici români, Editura Eminescu, București, 1989; Idem, Excurs prin literatura lumii, Editura Eminescu, București, 1990; Idem, Estetica I. Das fragment und die skizze in der kunst. Fragmentul și schița în artă. Fragmentul în artă. Contribuții la studiul structurii operei de artă, Editura Eikon, București, 2016.
[13] Dan Zamfirescu, Florica Moisil, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Editura Minerva, București, 1970; Dan Zamfirescu, Atitudini, Editura Eminescu, București, 1970; Idem, Spre noi înșine. Eseuri despre problemele culturii române actuale, Editura Eminescu, București, 1971; Idem, Permanența patriei, Editura Eminescu, București, 1975; Idem, Istorie și cultură, Editura Eminescu, București, 1975; Idem, Via magna, Editura Eminescu, București, 1979; Idem, Contribuții la istoria literaturii române vechi, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981; Idem, Cultura română, o mare cultură cu destin universal, Editura Roza Vânturilor, București, 1996; Idem, Locul și rolul culturii române în Europa și în lume. Discurs de recepție, rostit la 28 ianuarie 2005 în Sala de festivități a Universității ”Valahia” din Târgoviște, Editura Roza Vânturilor, București, 2006.
[14] Mihai Ungheanu, Arhipelag de semne, Editura Cartea Românească, București, 1975; Idem, Lecturi și rocade, Editura Cartea Românească, București, 1978; Idem, Interviuri neconvenționale, Editura Cartea Românească, București, 1982; Idem, Exactitatea admirației, Editura Cartea Românească, București, 1985; Idem, Holocaustul culturii române, Editura D.B.H, București, 1999.
[15] Paul Anghel, Noua arhivă sentimentală, Editura Eminescu, București, 1975.
[16] Ilie Bădescu, Sincronism European și cultură critică românească, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1984.
[17] Solomon Marcus, Din gândirea matematică românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975.
[18] Doru Popovici, Muzica corală românească, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România, București, 1966.
[19] I.M. Ștefan, Edmond Nicolau, Scurtă istorie a creației științifice și tehnice românești, Editura Albatros, București, 1981; Idem, 100 de… Oameni de știință și inventatori români, Editura Ion Creangă, București, 1987.
[20] Site-ul oficial al Uniunii Scriitorilor se regăsește la următorul link: https://uniuneascriitorilor.ro
[21] Site-ul oficial al revistei Flacăra se regăsește la următorul link: http://revistaflacara.ro
[22] Site-ul oficial al revistei Flacăra se regăsește la următorul link: https://luceafarul.net
[23] Site-ul oficial al revistei Flacăra se regăsește la următorul link: https://www.contemporanul.ro
[24] Katherine Verdery, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 1994.
[25] Idem, National Ideology under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania, Editura University of California Press, Berkeley și Los Angeles, California, 1991.
[26] Ibidem, pp. 152-198.
[27] Ibidem, p. 157.
[28] Alexandra Tomiță, O istorie „glorioasă”. Dosarul protocronismului românesc, Editura Cartea Românească, București, 2007.
[29] Cristian Roiban, Ideologie și istoriografie: protocronismul, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2014.
[30] Vlad-Ion Pappu, Edgar Papu și protocronismul în spațiul revistei «Luceafărul», Editura Eikon, București, 2015.
[31] Grațian Cormoș, Edgar Papu și teoria protocronismului românesc, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.
[32] Grațian Cormoș, Ilie Rad, Edgar Papu. Interviuri, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005.
[33] Lionel Decebal Roșca, La umbra timpului în floare. Protocronismul. Prolegomene la monografia unei idei, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013.
[34] Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 1997; Idem, Editura Humanitas, București, 2011; Idem, Cum s-a românizat România, Editura Humanitas, București, 2015; Idem, Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe), Editura Humanitas, București, 2016; Idem, Două secole de mitologie națională, Editura Humanitas, București, 2017; Idem, De la Dacia antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi, Editura Humanitas, București, 2018.
[35] A se vedea următorul clip cu o conferință susținută de Ioan Aurel Pop pe platforma Youtube: https://www.youtube.com/watch?v=Bb-XONv1KVo&t=391s , consultat la 03-05-2023.
[36] Ioan Aurel Pop, Identitatea românească, ediția a II-a, Editura Contemporanul, București, 2019; Idem, Istoria. Adevărul și miturile, Editura Școala Ardeleană, București, 2018.
[37] Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 2021.
[38] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură română, Editura Paralela 45, București, 2008.
[39] Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Editura Fundației Pro, București, 2006; Idem, Iluziile literaturii române, ediția a II-a, Editura Polirom, 2017.
[40] Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017; Idem, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020, Editura Polirom, București, 2021.
[41] Liviu Tofan, Ne-au ținut în viață. Radio Europa Liberă 1970-1989, Editura Omnium, București, 2021.
[42] Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Editura Humanitas, București, 2014; Idem et all, Raport final. Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii din România, București, 2006.
[43] Cezar Stanciu, Traversând infernul. Scurtă istorie a comunismului românesc (1948-1989), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010.
[44] Ana Maria Cătănuș, Vocația libertății: forme de disidență în România anilor 1970-1980, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014.
[45] Dennis Deletant, România sub regimul comunist, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Fundația Academia Civică, București, 2010.
[46] Cristian Vasile, Literatura și artele în România comunistă 1948-1953, Editura Humanitas, București, 2010; Idem, Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu 1965-1974, Editura Humanitas, București, 2015.
[47] Cosmin Popa, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), Editura Litera, București, 2021.
[48] Cristian Vasile, Protocronism, dacomanie și literatură cu tematică geto-dacică în România anilor 1970, în „Studii și materiale de istorie contemporană (SNIC)”, nr. 1, 2015, pp. 49-61.
[49] Idem, Antidisidența. Scriitorii și diversele forme de adeziune la politica oficială în România anilor 1980, în „Anuarul IICCMER, 2019-2020”, pp. 285-300.
