PUNCTE CARDINALE ÎNDEPĂRTATE. BUCUREȘTI – HELSINKI – TOKYO – CANBERRA

Mărturisire (în loc de prefață)

Mă simt, de fapt, sunt, un privilegiat. Am trăit mult. Mult ca număr de ani și, mai ales, ca experiență de viață. O experiență aproape neobișnuit de bogată, diversă, variată. O creionez aici din dorința de a oferi cititorului repere pentru înțelegerea sensului acestei cărți. A sensului ei pentru cei care-i deschid paginile. A sensului ei pentru mine, cel care se confesează.
Într-o adolescență târzie și o primă tinerețe, m-am simțit atras de politică. După un război foarte greu, plin de primejdii, sub un impuls străin copleșitor, țara se schimba. În Calafatul copilăriei mele tata, țăran sărac, rănit la Mărășești, aflat sub arme până la Budapesta, abia reușea să hrănească patru guri. Muncea pământ „în parte”, iar iarna mergea în port la „lopătat” grâul și porumbul depozitate în silozuri spre a „nu se încinge”, până când roadele acelui colț de Oltenie luau calea Germaniei, în șlepuri pântecoase, încărcate ochi. Și, bineînțeles, noi copiii, mai întâi fratele mai mare, apoi și eu, mezinul, puneam umărul la tot ceea ce era de făcut și puteam face. Și, la fel de bineînțeles, mama, deși era firavă și „stătea rău cu sănătatea”, trudea din greu, în afară de treburile gospodărești. Tata nu avea încredere în „domni”, cu atât mai puțin în politicieni. Prin el, ca și prin vecini, noi, copiii, eram puși la curent cu noutățile Urbei. La primăria așezării noastre prăfuite alternau reprezentanții partidelor istorice. Când învingeau liberalii, noul gospodar intra în localul primăriei ordonând: „deschideți ferestrele, pute a opincă!”. La rândul său, când adversarul țărănist își adjudeca scaunul celei mai înalte demnități administrative primele cuvinte rostite când intra în același local erau: „Deschideți ferestrele, aici duhnește a cafenea pariziană!”. Asemenea știri defineau orizontul nostru politic; ziare nu citeam – ar fi fost un lux; radio nu aveam. După 23 August 1944, tata s-a schimbat cu totul. El, țăran cu 3 clase primare, ne-a deslușit propriul sens a ceea ce se întâmpla: „acum se va face dreptate, veți putea și voi să învățați carte, nu numai ai lu’ Mitoi și Litră”. Mitoi și Litră erau doi vecini, plutonieri majori, cărora tata le lucra pământurile și ai căror copii plecaseră la Craiova și la București, pentru studii. Nu era răzbunător, nu dorea ca alții să piardă ceea ce aveau. Dorea doar, cu obidă, ca și copiii săi să fie școliți. S-a „înscris la comuniști”, primul de pe „linia” (strada) noastră; în parte, și la îndemnul său, noi copiii îl urmam. Cu pământul pe care-l primise la împroprietărirea de după Primul Război Mondial, a fost cel dintâi care s-a înscris în cooperativa agricolă de producție și-i povățuia pe alții să facă la fel. Unii îl ascultau; alții, cei mai mulți, îl înjurau și-și vedeau de treburi; doi sau trei, în întunericul unei seri, îi trânteau câțiva pumni, cu sete, „să se învețe minte că i-a băgat la colectivă”. S-au scurs ani, decenii; nimic nu i-a clintit ideea de dreptate. A trecut în lumea celor drepți la 85 de ani, cu satisfacția, cu mândria că fiul său cel mare, Ghiță, era licențiat în drept și președinte de tribunal raional; că cel mic, Costi, „doctor în filozofie”, cutreiera lumea cu tot felul de treburi și ajunsese ambasador în Finlanda. Închidea ochii cu convingerea că fiii săi intraseră și ei „în rândul domnilor” doar întrucât țara, pentru care își vărsase sângele, devenise un loc unde și săracii, și cei dezmoșteniți până atunci se bucurau de șanse nevisate în trecut. Nu l-am contrazis atunci în această credință a sa; n-o fac nici acum în fața memoriei sale, într-o privire de perspectivă.
Pentru mine, trecerea pragului politicii se contura ca o evadare din condiția de însingurare. Eram, într-adevăr, un singuratec, prin fire și prin ambianța socială. Mediul școlar, apoi cel universitar nu-mi satisfăceau năzuința spre a astfel de evadare. Simțeam nevoia să fiu alături de semeni în care să cred, de care să fiu legat prin idei și sentimente, cu care să merg umăr la umăr, într-o cadență comună. Știu, aceasta sună a înregimentare. Pentru mine însă era o înregimentare menită a-mi acorda o apartenență pe care o intuiam a fi calea spre dobândirea, spre conștientizarea și însușirea propriei identități. O astfel de cale îmi era înlesnită de o vie curiozitate intelectuală și o neostoită sete de lectură. În casa părintească nu exista bibliotecă, oricât de săracă. De aceea, citeam pe apucate ceea ce găseam prin alte locuri. Așa am ajuns la ideile, mai bine zis la ideologia care începea să se răspândească în țară, adică la marxism. Era prima teorie, primul sistem închegat de gândire pe care-l întâlneam. Mă impresiona coerența sa internă, logica succesiunii și înlănțuirii ideilor. Îl găseam convingător, instinctiv doream să fie convingător și mă lăsam furat și cucerit de argumentarea simplă, strânsă, care ducea la concluzii care mi se păreau de necontestat. Pe undeva întâlnisem o formulare a lui Georges Bourdieu, cunoscut politolog francez, pe care o reproduc dintr-un caiet cu file îngălbenite, unde o notasem atunci. Astăzi „nu există nici o doctrină, nici un plan de reformă socială, nici o concepție despre fundamentul și scopurile politicii care să nu se situeze, deschis sau implicit, în raport cu marxismul. Marxismul constituie un fel de atmosferă difuză de care gândirea politică nu poate face abstracție. El acționează ca un revelator indispensabil pentru claritatea ideilor; fără el, acestea par condamnate să se detașeze de realitatea socială”. Întrucât aflam că Bourdieu nu era marxist, asemenea aprecieri îmi întăreau credința că alegerea mea pe planul ideilor este cea justă.
Studiile universitare îmi ofereau prilejul să iau cunoștință, metodic și temeinic, cu disciplinele care se revendicau de la marxism. Într-un plan de învățământ bogat și variat mă aplecam asupra acestor discipline sub îndrumarea unor profesori de marcă ai vremii: Tudor Bugnariu, Athanase Joja, C.I. Gulian, Ioan Rachmuth. Faptul că unii dintre ei erau vechi ilegaliști sporea autenticitatea ideilor pe care aceștia le susțineau de la catedră. În plus, inimitabilul Grigore Moisil, într-un curs de filosofie a matematicii, ne dezvăluia, cu un har unic, virtuțile și meandrele dialecticii. Nu spunea niciodată dacă era vorba de dialectica lui Kant și Hegel sau de cea a lui Marx; dar, prin cuvânt, intonație, gestică, ridicatul… sprâncenelor, prin paradoxuri – unele mai îndrăznețe și savuroase decât altele, pleda cu o forță de convingere irezistibilă pentru acceptarea curgerii infinite a lumii, pentru rolul îndoielii și căutărilor în formarea certitudinilor cunoașterii, certitudini pândite, la rândul lor, de perspectiva de a deveni platitudini. Prin asemenea profesori mă întâlneam cu un marxism elevat, elegant, care reverbera, parcă, irizări renascentiste. Desigur, ceea ce se petrecea în sălile de cursuri, în cele de studiu, nu era imun la simplificările, închistările și denaturările moscovite. Mai ales că un cerber vigilent: nelipsitul consilier sovietic veghea, implantat chiar lângă biroul rectorului. Un cerber ajutat de câțiva năimiți, cu nume de un românesc „super neaoș”, ajunși la noi cu detașamentele Armatei Roșii, ale căror odrasle, peste decenii, aveau să devină cei mai convinși și vocali anticomuniști. Dar, grație profesorilor mei, lecturilor din ce în ce mai întinse și diverse ca orientare am realizat că marxismul nu este doar unul dintre marile curente de idei în istoria cunoașterii; că el a spus ceva esențial despre societate, despre om și umanitate, dincolo de orice limitări de spațiu și timp.
O asemenea cale de depășire prin carte a însingurării personale nu m-a îndrumat spre o profesiune politică propriu zisă, ci spre învățământ. Am îmbrățișat cariera de dascăl din toată inima și am profesat-o până la o vârstă înaintată. Alături de colegii de catedră am format multe generații de studenți. Am condus numeroși doctoranzi și, în ultima perioadă, masteranzi. Chiar atunci când m-am aflat în misiune în străinătate, cu orice prilej de revenire în țară mă întâlneam cu cei pe care-i îndrumam, pentru examene, susțineri de teze, etc. Dintre toate îndeletnicirile care mi-au umplut timpul, activitatea de dascăl mi-a fost cea mai dragă. Poate și pentru că îți vezi rezultatele muncii în cel mai concret mod prin creșterea sub ochii tăi întru cunoaștere a unor tineri care-și caută drumul în viață și-l găsesc și cu ajutorul tău, oricât de modest ar fi acesta.
Aceeași pasiune pentru carte m-a condus la o îmbinare dintre cele mai firești a activității didactice cu cercetarea științifică. Am publicat articole, studii, apoi câteva cărți, a căror listă cititorul interesat o poate vedea la finele acestei lucrări. Am fost, cum se spune astăzi, manager în domeniul cercetării științifice: am condus un institut de politologie și am îndeplinit funcția de vicepreședinte al Academiei de Științe Sociale și Politice – calitate în care am gestionat o vreme relațiile externe ale acestui for științific.
Anii treceau. Conștiința mea, prin ceea ce politicul implantase în ea, reacționa la evenimente. O făcea pornind de la un fond moștenit din mediul familial. Am crescut între oameni obișnuiți, care-și iubeau țara în acel fel simplu, tăcut și profund, lipsit de orice ostentație și exhibiționism, propriu, în fapt, neamului privit în întregul său. În primul deceniu al ocupației străine am resimțit dureros, la fel ca atâția alți români, presiunea uriașă, brutală asupra a tot ceea ce era național în ființa acestui neam – de la istorie la știință și cultură, la mod de viață. De aceea, am înregistrat cu ușurare și, treptat, cu speranță orice semn care venea de la cei care purtau răspunderea pentru destinele țării în sensul redobândirii propriei identități. M-am angajat cu mijloacele mele modeste în sprijinirea acestei orientări. Am scris și publicat despre națiune, despre perenitatea valorilor naționale, despre necesitatea respectării principiilor suveranității și independenței naționale și în cazul țărilor socialiste, atât în relațiile lor cu ansamblul lumii, cât și în raporturile lor reciproce. De la catedră, în manifestări publice, în scris am sprijinit politica externă independentă a statului român și n-am ezitat să intru în dispute cu diverși străini când această politică, în genere, interesele naționale ale țării, erau atacate.
Între timp, centrele de interes ale preocupărilor mele intelectuale, de învățământ și cercetare, se schimbau. Treceam treptat, dar hotărât de la filosofie și istoria filosofiei la istoria relațiilor internaționale și diplomație. Făceam studii și coordonam lucrări privind premisele destinderii și ale unei conferințe internaționale care să statornicească noi raporturi inter-europene, pe baza unui sistem de securitate pe Continentul divizat de confruntările proprii Războiului Rece. Ajungeam astfel în componența delegației Ministerului Afacerilor Externe la reuniunea de la Helsinki, pregătitoare a unei astfel de conferințe. Activam în delegația amintită mai bine de șapte luni, alături de diplomați de înaltă clasă, cum arăt în cuprinsul lucrării de față. La capătul acelor luni, care se finalizau prin convocarea primei Conferințe pentru Securitate și Cooperare în Europa, eram acreditat ambasador al României în Finlanda.
După încheierea misiunii la Helsinki, reveneam la catedră și la munca de cercetare. Împreună cu câțiva colegi elaboram un studiu privind conceptul românesc de securitate în Europa în beneficiul prestigiosului Institut de Studii asupra Păcii din Stockholm (SIPRI). De asemenea, pregăteam un studiu asupra poziției României în problemele dezarmării și dezvoltării, studiu solicitat de și pus la dispoziția Națiunilor Unite. Timp de trei ani eram expert ONU, într-un grup care pregătea un amplu raport pentru Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite privind relația dezarmare-dezvoltare. Alți trei ani eram co-director al Institutului privind Securitatea în Relațiile Est-Vest, cu sediul la New York. În sfârșit, în 1985 eram invitat în calitate de expert la audieri organizate de Parlamentul European în problemele securității pe Continent. Toate aceste activități mă țineau angajat pe plan diplomatic, într-o îmbinare sui generis a diplomației cu cercetarea științifică în diferite aspecte ale relațiilor internaționale. Urma acreditarea mea ca ambasador în Japonia, apoi în aceeași calitate în Australia.
Preocupările mele privind cunoașterea politicii internaționale s-au concretizat într-o serie de lucrări, dintre care singularizez Diplomația Secolului XX, apărută în 2006 sub egida Fundației Europene Titulescu și reeditată în 2014 în Editura Cetatea de Scaun sub titlul Istoria Diplomației. Secolul XX, desigur revăzută și adăugită Experiența diplomatică trăită, încerc s-o înfățișez cititorului în lucrarea de față. Aria sa, ca întindere și substanță, e sugerată de titlul ales: „Puncte cardinale îndepărtate – București, Helsinki, Tokyo, Canberra”.