Studiu introductiv

II. Studiu introductiv

Problematica relaţiilor internaţionale este una de actualitate şi de interes pentru istoriografia europeană, ea având la bază necesitatea cunoaşterii legăturilor dintre state, fie ele diplomatice, politice, economice, culturale, militare, etc. În mod similar relaţiile dintre România şi Serbia au la bază atât necesitatea firească a existenţei unor asemenea legături, cât şi nevoia celor două state vecine de a interacţiona, de a conlucra şi de a colabora în diverse domenii. Cu toate că au existat numeroase legături şi în epoca medievală, relaţiile oficiale la nivel de stat dintre România şi Serbia nu s-au putut materializa până în deceniul patru al secolului al XIX-lea, atât datorită dominaţiei otomane care a anihilat pentru o vreme total sau parţial existenţa celor două state, cât şi datorită faptului că pentru o bună perioadă de timp graniţa dintre ele fie nu a existat, fie a avut o lungime foarte scurtă, fiind realizată în mod natural de Dunăre.

Până la începutul secolului al XIX-lea legăturile dintre cele două popoare au fost mai de grabă de natură religioasă şi culturală decât politică şi economică. În acest sens, este binecunoscut faptul că după căderea statului medieval sârb sub dominaţia Imperiului Otoman, numeroşi fruntaşi ai aristocraţiei sârbe s-au refugiat la est şi nord de Dunăre, mai ales în Ţara Românească. În aceste condiţii ţările române au devenit adevărate protectoare ale ortodoxiei din Balcani, mai ales din Serbia, unde au dus o politică de înzestrare materială şi de păstorire spirituală a multor mănăstiri. În acest sens, la începutul secolului al XIX-lea existau o serie de familii din Serbia care posedau moşii în Ţara Românească. Ulterior, odată cu apariţia frontierei comune prin înglobarea zonei timocene în statul sârb la mijlocul anilor 1830 în timpul lui Miloš Obrenović, se poate constata o apropiere tot mai intensă între Bucureşti şi Belgrad, fapt care i-a determinat pe unii istorici români şi sârbi să abordeze în scrierile lor tematica relaţiilor româno-sârbe, cu precădere din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Lucrarea de faţă abordează problematica relaţiilor dintre România şi Serbia în perioada cuprinsă între anii 1875 şi 1913 şi este rezultatul unei activităţi de cercetare şi documentare desfăşurată între anii 1999-2011 în arhive şi biblioteci din România şi Serbia, concretizată în teza de doctorat cu titlul „Relaţii româno-sârbe în perioada 1880-1920” susţinută în anul 2008. Aşa cum bine se poate observa sinteza de faţă reprezintă doar prima parte a tezei de doctorat mai sus menţionată. Punctele de reper ale lucrării sunt reprezentate de două momente importante din istoria modernă a celor două state, respectiv redeschiderea problemei orientale, pe de o parte, şi războaiele balcanice, pe de alta. În cea mai mare parte această perioadă se suprapune şi cu epoca creşterii influenţei austro-ungare în sud-estul Europei, mai ales asupra celor două state analizate în această lucrare.

Menţionăm că este vorba de o a doua lucrare ce are la bază prima parte a tezei de doctorat mai sus menţionată, deoarece datorită modificărilor semnificative realizate în ultimii ani atât la structura cât mai ales la conţinutul lucrării am optat pentru publicarea unei cărţi noi, cu un titlu nou.

Prin această sinteză dorim să transmitem o imagine cât mai obiectivă şi mai realistă asu­pra raporturilor politice, diplomatice, economice şi culturale dintre România şi Serbia. Deşi sunt greu de ignorat bunele raporturi din perioada anterioară celei ana­li­zate de noi, am încercat să aducem cât mai multe informaţii inedite şi interesante. Era nevoie de un asemenea demers ştiinţific deoarece o serie de lucrări apărute în România în cursul secolului al XX-lea au tratat raporturile româno-sârbe doar prin prisma aşa-ziselor relaţii de bună vecinătate şi prietenie dintre România şi Serbia. Aceste elemente au fost pe alocuri exacerbate în deceniile şapte şi opt ale secolului trecut, mai ales din dorinţa de a contribui la apropierea regimurilor politice din acea vreme ale celor două state şi pentru a evidenţia că între ele nu a existat niciodată vreun conflict armat. Acest lucru este perfect adevărat, dar orice exagerare poate contribui la denaturarea ade­vă­rului istoric. Tocmai de aceea, ideea de bază a lucrării este că în perioada studiată, deşi relaţiile dintre România şi Serbia au fost în general bune, pe alocuri chiar foarte bune pentru acele vremuri, nu a existat totuşi o colaborare şi o conlucrare atât de fructuoasă între guvernanţii celor două state, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple între două state vecine şi prietene. Probabil că şi mersul general al politicii europene, existenţa marilor imperii vecine, diferenţele de viziune ale conducătorilor celor două state nu au fa­vo­ri­zat o şi mai mare apropiere între România şi Serbia.

Nu trebuie ignorat nici elementul uman, miniştrii şi personalul agenţiilor diplo­ma­tice ale celor două state de la Belgrad şi Bucureşti. Astfel din analiza materialelor de arhivă am putut deduce că atunci când la Bucureşti sau Belgrad se găsea un ministru abil şi experimentat, aflat în relaţii amicale cu autorităţile statului de rezidenţă, le­gă­tu­rile de orice fel dintre cele două state s-au situat pe o pantă ascendentă. În schimb, atunci când a existat fie un ministru dezinteresat sau neexperimentat, fie unul rău-intenţionat, relaţiile bilaterale dintre România şi Serbia s-au aflat pe o pantă des­cen­den­tă, caracterizată fie prin rapoarte puţine, fie prin creionarea unei imagini dena­tu­rate a politicii statului de rezidenţă.

Menţionăm de asemenea că lucrarea este una autentică, pur ştiinţifică şi îşi doreşte să contribuie la conturarea unei imagini pozitive a relaţiilor româno-sârbe din perioada analizată, dar numai cu redarea fidelă şi obiectivă a adevărului istoric.

Mă voi opri aici cu aceste consideraţii generale dar nu înainte de a-i invita pe cei interesaţi de această problematică ca, după parcurgerea materialului, să contribuie pe mai departe la aprofundarea şi actualizarea informaţiilor prezentate în această lucrare.

2.1. Scurt istoric al reprezentanţelor diplomatice
de la Belgrad şi Bucureşti ale României şi respectiv Serbiei

Din secolul al XIX-lea evoluţia raporturilor diplomatice româno-sârbe a avut un curs ascendent, care a evoluat de la simple relaţii bilaterale, mai ales de ordin protocolar şi economic, între domnitorii celor două state, până la relaţii diplomatice la nivel de agenţie, legaţie sau, ulterior, de ambasadă.

Astfel, ca o consecinţă a evoluţiei relaţiilor diplomatice la nivel european dar şi datorită unor prevederi ale tratatului de la Adrianopol din 1829 ce priveau autonomia internă a celor două state, încă din martie 1836 Serbia instituia la Bucureşti un fel de agenţie diplomatică, trimiţând în capitala munteană aşa-numiţi „agenţi personali” ai cneazului Miloš Obrenović, cu caracter mai mult de intermediari, fără un statut diplo­ma­tic propriu relaţiilor internaţionale. Neoficial însă, Serbia avusese astfel de agenţi ai cneazului la Bucureşti încă din 1831. Asemenea trimişi speciali, mai ales de ordin economic şi protocolar, întâlnim şi la Iaşi, în Moldova, încă din 1844, când S. Simić a fost trimis de cneazul Serbiei, Al. Karađorđević în misiune specială pe lângă domnul Moldovei, Mihail Sturdza[1]. În schimb, domnitorii români nu au avut asemenea trimişi permanenţi în Serbia, iar acest lucru probabil se datorează şi faptului că interesele economice româneşti în Serbia erau mult mai scăzute decât cele ale Serbiei în România. Cu unele scurte întreruperi în anii 1839 şi 1851, agenţia Serbiei de la Bucureşti şi-a continuat existenţa până în vremea lui Cuza.

Schimbările survenite în statului intern şi internaţional al Principatelor şi al Serbiei în anii 1856-1859, nevoia unor relaţii diplomatice mai strânse între România şi Serbia şi apariţia la Bucureşti a unui minister al afacerilor externe în vara anului 1862, au condus la înfiin­ţa­rea oficială pe bază de reciprocitate a agenţiilor diplomatice de la Bucureşti şi Belgrad la începutul anului 1863. Astfel, ca urmare a numiri în luna februarie 1863 de către cneazul Mihailo Obrenović a lui Konstantin (Kosta) Magazinović[2] în funcţia de agent oficial al Serbiei la Bucureşti, la 12/24 martie 1863 domnitorul A.I. Cuza a semnat actul de înfiinţare a agenţiei diplomatice a României de la Belgrad, având ca prim agent pe Teodor Calimachi (1836-1894), fost agent al României la Constantinopol[3].

După recunoaşterea independenţei celor două state prin hotărârile Congresului de pace de la Berlin din 1878, se impunea stabilirea unor relaţii diplomatice în concor­dan­ţă cu noul lor stat internaţional. Astfel la 9/21 februarie 1879 guvernul I.C. Brătianu a emis legea prin care agenţiile diplomatice ale României în străinătate, printre care şi cea de la Belgrad, au fost ridicate la rangul de legaţie. Drept urmare la 14/26 aprilie 1879 agenţia diplomatică a României de la Belgrad a devenit legaţie. Întâiul ministru rezident al României la Belgrad a fost Lascăr Catargiu (1823-1899), nimeni altul decât unchiul după mamă al cneazului Milan al Serbiei. Lascăr a fost numit în această înaltă funcţie la data de 25 mai/6 iunie 1879, acreditarea oficială în capitala Serbiei având loc la 26 iunie/7 iulie 1879. În paralel, la 7/19 iunie 1879 agentul Serbiei la Bucureşti, Milan A. Petronijević (1830-1914) îi prezenta principelui Carol scrisorile de acreditare ca ministru rezident al Serbiei la Bucureşti[4]. Ulterior, după ce în anii 1881 şi respectiv 1882, România şi Serbia au devenit regate, titulatura miniştrilor acreditaţi la Belgrad şi Bu­cureşti s-a schimbat în „trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar”. Primii miniştrii care au avut această calitate au fost Mihail Mitilineu, din partea României, şi Milan A. Petronijević, pentru Serbia[5].

Ca un epilog, dorim să  menţionăm faptul că cele două legaţii de la Belgrad şi Bucureşti şi-au desfăşurat activitatea, cu o anumită întrerupere în perioada primului război mondial, până în anul 1939, când au fost ridicate la rangul de ambasadă. Cel de-al doilea război mondial a dus la o nouă întrerupere a relaţiilor bilaterale în perioada 1941-1945, după care legăturile au fost reluate la nivel de legaţie. Anul 1956 a adus cu sine ridicarea reprezentanţelor diplomatice de la Belgrad şi Bucureşti la rangul de ambasadă, situaţie care se menţine şi în prezent. De asemenea, în ultimii ani Serbia a deschis un Consulat general la Timişoara iar România unul la Vârşeţ.

2.2. Legături dinastice româno-sârbe
în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Graniţa comună dintre români şi sârbi şi statutul internaţional asemănător din prima jumătate a secolului al XIX-lea au făcut ca relaţiile dintre Principatele Române (ne vom referi cu precădere la Ţara Românească) şi Serbia să fie destul de diverse şi variate. Astfel acestea nu s-au limitat doar la simple relaţii de ordin diplomatic sau economic, ci au existat şi altfel de legături de diverse tipuri, precum cele de rudenie, căsătorii, legături economice, culturale, etc.. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea fa­mi­liile Obrenović şi Karađorđević au deţinut în Principatele Române / România mai multe proprietăţi care, în final, au fost cumpărate de proprietari români.

De-a lungul secolului al XIX-lea au existat o serie de persoane private din România care aveau interese de afaceri în Serbia şi care dobândiseră sau cumpăraseră proprietăţi imobiliare în ţara vecină tocmai în acest scop. Aici putem aminti unii membri ai familiilor Catargi şi Lahovary, aceasta de pe urmă fiind implicată şi în comerţul cu sare, element de primă importanţă în comerţul dintre România şi Serbia în secolul al XIX-lea.

Dominaţia otomană a fost mult mai puternică în Serbia în comparaţie cu Prin­ci­pa­tele Române iar acest aspect s-a materializat prin lipsa dreptului de proprietate individuală în Serbia, fapt care i-a determinat pe unii dintre conducătorii locali sârbi să achiziţioneze bunuri în Principatele Române, îndeosebi în Ţara Românească, dar şi în Moldova, probabil şi datorită puternicului sprijin rusesc pentru cauza sârbă.

Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea cunoscutul conducător al Serbiei, Miloš Obrenović (1780-1860), cu sprijinul domnitorilor români ai vremii, a cumpărat mai multe moşii în ţările române. De asemenea, Miloš a obţinut monopolul comerţului cu sare de la domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica (1796-1862), domnitor în perioada 1834-1842, pe care o exporta în Balcani, unde era foarte căutată. În ceea ce pri­veşte posesiunile sale de la est şi nord de Dunăre, încă din 1816 Miloš poseda moşia Hereşti din judeţul Giurgiu, împreună cu palatul de acolo al marelui învăţat Udrişte Năsturel. În biserica din apropierea palatului, Miloš a reînhumat rămăşiţele fratelui său mai mare, Milan, decedat  la Bucureşti în 1813. Aproximativ din aceeaşi perioadă datează şi posesia moşiei Poiana din judeţul Dolj. Acolo, în anul 1835, Miloš Obrenović se întâlnea cu proaspătul şi primul domnitor regulamentar al Ţării Româneşti, Alexan­dru D. Ghica, în vederea rezolvării unor chestiuni în litigiu dintre cele două ţări[6]. Tot din anul 1835 datează şi posesia moşiei Manasia din apropiere de Urziceni, pe care fra­tele lui Miloš, Jevrem Obrenović, a cumpărat-o de la familia Ipsilanti şi pe care familia Obrenović a deţinut-o până undeva în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Una dintre legăturile celebre ale dinastiei Obrenović cu Ţara Românească/România este cea care l-a avut în centrul său pe Milan Obrenović (1854-1901), fiul lui Miloš Obrenović[7] (1829-1861) şi nepot al lui Jevrem Obrenović (1790-1856), fratele mai mic al vestitului Miloš Obrenović (1780-1860), principele Serbiei (1817-1839; 1858-1860)[8]. Miloš (1829-1861) şi Jevrem, împreună cu mai mulţi membri ai familiei Obrenović, s-au aflat în exil în România, după ce în 1842 Mihail Obrenović (1823-1868), prinţ al Serbiei între anii 1839-1842 (prima domnie), a fost nevoit să părăsească Serbia în urma unei revolte, la conducerea Serbiei ajungând Alexandru Karađorđević[9] (1806-1885), care a condus Serbia între anii 1842 şi 1858. Aflat la Bucureşti şi fiind încadrat în armata Ţării Româneşti în calitate de ofiţer, Miloš Obrenović s-a căsătorit la 22 aprilie 1851 cu Maria Elena Catargi (1832-1879[10]), fiica Marelui Logofăt Constantin (Costin) Catargi şi a Smarandei, fiica lui George Balş[11]. Din această căsătorie la 22 august 1854, la reşedinţa de vară a familiei Catargi de la Mărăşeşti, una dintre cele mai frumoase din Moldova[12], se năştea Milan Obrenović, care avea se devină cneaz iar mai apoi primul rege al Serbiei. Iniţial micul Milan a fost crescut la Iaşi de mama sa, dar în urma divorţului părinţilor săi din 1855 şi a morţii bunicului său, Jevrem Obrenović la 21 septembrie 1856[13] iar apoi a tatălui său în 1861, Milan a părăsit România, fiind adoptat de unchiul său[14], cneazul Mihail (Mihailo) al Serbiei (1860-1868, a doua domnie), care nu avea urmaşi legal recunoscuţi. La vârsta de şase ani Milan a fost adus în Serbia de vărul său, prinţul Mihailo, dar nu la Belgrad ci la Kragujevac, unde a fost crescut de o guvernantă care l-a educat şi l-a învăţat sârbeşte. Ulterior, în 1864, Milan a fost trimis la studii în Franţa, la liceul „Louis le Grand“ din Paris, unde se găsea şi în momentul alegerii sale ca prinţ al Serbiei, în vara anului 1868[15].

Maria Obrenović (fostă Catargi), care înainte de tatăl lui Milan fusese căsătorită cu un general sârb, din această căsătorie rezultând şi un fiu, avea să devină o figură controversată în viaţa politică românească datorită legăturilor sale cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1820-1873)[16]. Din această legătură s-au născut doi băieţi, Alexandru şi Dimitrie, care au fost înfiaţi de Cuza şi de doamna Elena. După 1866 Maria l-a urmat pe Cuza în exil, mai ales pentru copii, dar l-a părăsit în 1870. După înfrângerea Franţei în războiul franco-prusac, Maria a fost pentru o vreme doamnă de onoare în suita împărătesei Augusta (1811-1890), soţia împăratului Germaniei, Wilhelm I (1797-1888). Din această postură ea a încercat să îşi ajute fiul să înlăture dominaţia otomană din ţara sa cu ajutor din partea Germaniei, dar influenţa sa la curtea Germaniei era extrem de scăzută. S-a stins din viaţă la 4/16 iulie 1876 la Dresda, în Germania, de unde a fost adusă în România şi înmormântată în cimitirul Bisericii „Sf. Spiridon” din Iaşi. Ulterior, în 1908, Maria a fost deshumată şi înmormântată în cavoul familiei Catargi de la cimitirul Eternitatea din Iaşi[17]. În privinţa morţii Mariei alte surse vorbesc despre faptul că în 1876 s-a descoperit că aceasta era grav bolnavă, dar că moartea sa a survenit la 16 iunie 1879[18].

În jurul relaţiei Mariei cu A.I. Cuza s-au ţesut diverse legende ce au stârnit interesul curioşilor şi prozatorilor. Astfel Emanuel Copăcianu[19] în romanul său dedicat lui Cuza Vodă şi Lucia Borş[20] în cartea sa dedicată Elenei Cuza au amintit şi despre relaţia lui Cuza cu Maria Obrenović-Catargi şi despre imaginea acesteia din România acelor vremuri. Despre viaţa şi imaginea acesteia în România dar şi în Serbia aminteşte şi Ljubomir Kaljević în memoriile sale. De asemenea Slobodan Jovanović în cartea sa dedicată epocii lui Milan Obrenović afirmă că acesta „a moştenit lăudăroşenia vlahă (românească) a mamei sale”[21].

Revenind la Cuza, primul conducător de stat care a recunoscut unirea Principatelor din 1859 şi dubla alegere a lui A.I. Cuza a fost Miloš Obrenović, el aflându-se la Bucu­reşti în acele zile memorabile din ianuarie 1859[22]. Cuza a avut relaţii dintre cele mai bune şi cu Mihail Obrenović (1823-1868), cunoscut în ţara vecină sub numele de Knez Mihailo, cel care îl adoptase pe Milan, fiul Mariei Catargi. Cei doi conducători de stat au colaborat admirabil în mai multe rânduri, cel mai elocvent caz fiind cel din 1862 când Cuza a protejat transportul de arme pe Dunăre venit din Rusia şi destinat Serbiei[23].

În aprilie 1867 prinţul Mihail Obrenović a vizitat Bucureştiul, la întoarcerea lui din Constantinopol, unde mersese pentru a lua în primire cetăţile turceşti din Serbia. Cu acea ocazie, ziarul „Românul” din 2 aprilie 1867 nota că „… o mulţime numeroasă de ce­tă­ţeni de toate condiţiunile au ieşit înaintea suveranului poporului Serbiei şi recepţiunea cordială şi entuziastă ce i-au făcut a fost o nouă manifestare a sim­ţă­min­telor de simpatie şi de solidaritate ce leagă pe cele două popoare”[24].

În discuţiile dintre cei doi şefi de stat, prinţul Mihail şi-a exprimat „pe faţă părerea că România, la fel ca şi Serbia, ar avea interesul de a se desface de legăturile de vasalitate faţă de Turcia; spre a ajunge la aceasta cele două ţări ar trebui să încheie o alianţă strânsă. Prinţul Carol recunoaşte că şi lui i se pare apăsătoare şi înjositoare suzeranitatea turcească; pentru ca să se scape însă de jugul umilitor, trebuie să se scape mai întâi statele, milităreşte; el [Carol] cel puţin are de gând să întreprindă cu energie reorganizarea armatei sale”[25]. Drept urmare, în vara anului 1867, agentul României de la Belgrad, Radu Ionescu a prezentat proiectul unei convenţii de colaborare militară. Deşi în timpul vizitei prinţului Mihail nu a fost iscălit un tratat de alianţă, este cert că această vizită a contribuit şi mai mult la apropierea punctelor de vedere ale celor două părţi, trecându-se încă din vara anului 1867 la dezbaterea problemelor privind încheierea unei alianţe interbalcanice. La început s-a preconizat crearea unei alianţe între România, Grecia, Serbia şi Muntenegru, dar neputându-se ajunge la un rezultat concret, guvernul român a căutat să-şi concentreze toate eforturile în direcţia concretizării bunelor relaţii cu statul sârb, prin încheierea unui tratat de alianţă. Acesta a fost semnat la Bucureşti la 20 ianuarie 1868[26].

În ceea ce îl priveşte pe Mihail Obrenović, acesta nu a avut urmaşi legali, deşi avea un fiu nelegitim iar între anii 1853-1865 fusese căsătorit cu o membră a familiei Huniazilor, contesa Julia (1831-1919). Cneazul Mihail Obrenović, în urma mai multor decese în cadrul marii familii din care provenea, a devenit singurul moştenitor al averii Obrenović-ilor din România. Dar la 29 mai/10 iunie 1868 Mihailo a fost asasinat de un grup de complotişti conduşi de fraţii Radovanović la Košutnjak, în parcul de la Topčider din împrejurimile Belgradului[27].

În urma morţii cneazului Mihail se deschidea în România unul dintre cele mai mari procese de succesiune, datorită lipsei moştenitorilor direcţi ai lui Mihail Obrenović. Averea acestuia din România era compusă din 10 moşii răspândite în 6 judeţe. Tribunalul din Belgrad a dispus ca averea să revină moştenitorilor celor două surori ale defunctului[28]. Asupra averii a avut pretenţii şi fosta soţie a defunctului, contesa Julia Obrenović. Aceasta, prin intermediul procuratorului său în România, avocatul Petre Gră­dişteanu a deschis în ianuarie 1869 la Tribunalul Ilfov o acţiune împotriva moş­teni­to­rilor fostului ei soţ pe motiv că, după divorţul de Mihail Obrenović din 1865, acesta garantase cu moşiile sale din România (şi este menţionată aici îndeosebi cea de la Poiana Mare de azi, din judeţul Dolj) renta ce urma să i-o plătească fostei sale soţii. În plus avocatul contesei a invocat şi articolul 614 din Codul Civil din România care prevedea că soţia al cărei bărbat lasă averea sa unor rude are dreptul la o pătrime din averea defunctului soţ[29].

După trei luni în care procesul a avut un larg răsunet în România, la 4 aprilie 1870 tribunalul Ilfov a dat sentinţa finală în defavoarea Juliei Obrenović, aceasta fiind obligată să plătească şi 500 lei cheltuieli de judecată[30]. Abia în 1873 cei patru moştenitori, printr-o altă sentinţă a Tribunalului Ilfov au hotărât să împartă averea în mod egal. Treptat, până la începutul secolului al XX-lea, majoritatea posesiunilor celor patru moştenitori au fost cumpărate de proprietari români. La fel s-a întâmplat şi cu celelalte proprietăţi deţinute de alţi membri ai familiei Obrenović sau chiar de unii membri ai familiei Karađorđević, precum moşia Hârleşti din judeţul Teleorman[31].

Revenind la Milan Obrenović, în urma asasinării cneazului Mihail, acesta era pro­cla­mat principe al Serbiei sub numele de Milan Obrenović IV la vârsta de doar 14 ani, până în 1872 aflându-se sub autoritatea unei regenţe formată din Milivoje Petrović-Blaznavac (1824-1873), Jovan Ristić (1831-1899) şi Jovan Gavrilović (1796-1877). Dintre aceştia, Blaznavac a fost adevăratul conducător al Serbiei, el conducând adesea ţara asemenea unui dictator[32]. Domnia lui Milan (1868-1889) a fost una zbu­ciu­mată atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, deşi presărată cu numeroase realizări precum obţinerea independenţei în 1878 şi ridicarea ţării la rang de regat în 1882.

În anul 1874 principele Milan a efectuat o călătorie la Constantinopol iar la întoarcere a făcut o vizită în România. Cu acel prilej el a fost numit colonel onorific al armatei române. Coborând pe Dunăre, Milan a acostat al 14/26 aprilie 1874 la Turnu Severin unde era aşteptat de unchiul său dinspre mamă, Lascăr Catargiu, pe atunci prim-ministru al României. Milan s-a deplasat apoi pe Dunăre, până la Giurgiu – Ruse, unde a fost întâmpinat de Vasile Boerescu, ministrul român al afacerilor străine. De acolo a mers cu trenul la Varna,  iar apoi pe mare până la Constantinopol[33].

Vizita propriu-zisă în România a avut loc în perioada 5-17 mai 1874, la întoarcerea cneazului Serbiei din capitala Imperiului Otoman. Probabil că Milan a dorit să îl felicite pe Carol cu ocazia sărbătoririi celei de-a opta aniversări a urcării pe tronul României. De astă dată, Carol a mers el însuşi la Giurgiu pentru a-l întâmpina pe principele Serbiei. Vizita lui Milan găsea familia domnitoare română într-un moment extrem de nefericit, cauzat de moartea prinţesei Maria, singurul copil al familiei princiare române, în urmă cu circa o lună din cauza unei anghine respiratorii. În acest sens, Milan, chiar în seara zilei în care a sosit la Bucureşti, a mers să depună o coroană de flori pe mormântul prinţesei. Datorită doliului, Carol nu a putut asista la serbările date în cinstea vizitei principelui Milan, dar s-a întâlnit de mai multe ori cu acesta şi cu primul-ministru al Serbiei, Jovan Marinović[34] (1821-1893). La 9 mai Milan părăsea Bucureştiul pentru a petrece câteva zile la ţară, la rudele sale din România[35].

Prinţul Carol al României vorbeşte despre această vizită într-o scrisoare adresată tatălui său. Datorită momentelor grele prin care treceau, Carol şi Elisabeta au stat la distanţă faţă de ceremoniile publice care au avut loc în cinstea oaspetelui sârb, pe care l-au invitat din când în când la cină sau la un ceai. De fiecare dată când a venit la Cotroceni, Milan a adus câte o coroană pe care a depus-o la mormântul Mariei. Carol îl descrie ca fiind o persoană plăcută, chipeşă, un excelent vorbitor, dar la care se putea observa cu uşurinţă lipsa culturii generale. Se pare că vizita lui Milan la Bucureşti a făcut o vie impresie la Constantinopol, pe care îl părăsise însă în grabă[36].

Carol a fost plăcut impresionat de cneazul Milan. Astfel, domnitorul român con­sem­na că acesta avea o înfăţişare agreabilă, o inteligenţă nativă, deşi se simţea lipsa in­struc­ţiei superioare[37]. De asemenea, Milan, după revenirea la Belgrad vorbea despre clipele preţioase trăite la Bucureşti, precum şi despre amiciţia gazdei sale şi de sim­pa­tia naţiunii române. Această vizită în România a rămas pentru cneaz drept una dintre cele mai frumoase şi mai plăcute amintiri[38].

Însoţitorul lui Milan în perioada acestei vizite, primul ministru al Serbiei, Jovan Marinović, a rămas şi el plăcut impresionat de pri­mi­rea care le-a fost făcută de autorităţile române. “Noi ştim – arăta Marinović – că această vizită în România prietenă nu este pe placul Turciei, dar în limita drepturilor pe care le dau tratatele, am făcut această vizită, chiar dacă Porţii îi convine acest lucru ori nu. S-au făcut diferite comentarii despre această vizită şi nu este rău dacă i-am speriat pe turci cu aceasta”[39]. De altfel, după vizita în ţara noastră, J. Marinović îl informa pe omul politic mun­te­ne­grean, Boja Petrović, că o alianţă între Serbia, Muntenegru, România şi Grecia este un lucru cu totul natural, iar întâlnirea de la Bucureşti a scos în evidenţă, o dată în plus, “simpatia dintre ţările noastre”. La rândul său, Carol consemna în legătură cu această vizită în memoriile sale că “s-a întreţinut mult cu primul-ministru sârb Marinović asupra confederaţiei Balcanice”[40].

În penultima zi a şederii sale în România, la 16 mai 1874, Milan a primit din partea principelui Carol comanda Regimentului 6 de infanterie al armatei române. Cu ocazia acestei festivităţi, acesta purta deja uniforma de colonel a armatei române. În această atmosferă amicală Carol declara că prin această numire a lui Milan la comanda unui regiment românesc „s-a făcut o legătură strânsă între armata română şi cea sârbă şi s-a pregătit înfrăţirea celor două popoare vecine”[41].

Un alt moment important al acestor relaţii de ordin dinastic dintre România şi Serbia este reprezentat şi de căsătoria lui Milan Obrenović din octombrie 1875 cu Natalia Keşco[42] (1859-1941). Bunicul acesteia, Petru Cheşcu, Mare Vornic în Moldova pe la 1800, apoi înalt funcţionar în Basarabia, după anexarea acesteia de către ruşi, era căsătorit cu Natalia Balş, sora Smarandei, nimeni alta decât mama Mariei Obrenović, respectiv mama lui Milan. Petru Cheşcu şi Natalia Balş au avut un fiu, pe nume Pavel, care a devenit colonel în armata rusă. Acesta s-a căsătorit cu Pulcheria (Profira) Sturdza, nepoata domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza (1761-1842)[43], şi a avut trei fiice[44], dintre care cea mai mare, Natalia, a devenit soţia lui Milan[45]. Natalia avea să devină o figură importantă a vieţii politice din Serbia, fiind prima regină a acestei ţări. Înaintea Nataliei, la prinţul Serbiei aspirase şi ieşeanca Olga Sturza[46], dar aceasta fusese obligată să renunţe la Milan în favoarea Nataliei.

În Serbia nu s-a vorbit prea mult despre originea română a Nataliei, ea fiind văzută ca având o filiaţiune rusă, lucru care nu este deloc adevărat dacă ne gândim că ambii părinţi erau de origine română iar tatăl său, care într-adevăr avusese puternice legături cu Rusia, murise pe când Natalia avea doar 6 ani. În plus, mama sa, care era o fire bolnăvicioasă, locuise foarte puţin timp în Rusia. Astfel că încă de la o vârstă fragedă Natalia fusese îngrijită de bunica şi mătuşile sale materne, care la rândul lor proveneau din vechi familii de boieri moldoveni. În această privinţă trebuie menţionat faptul că au existat perioade, pe când Natalia era regină a Serbiei, în care relaţiile sale, sau chiar ale lui Milan, cu familia regală română au fost destul de reci. Acest lucru s-a datorat mai ales atitudinii ostile ale unor familii boiereşti din Moldova, printre care şi unele rude materne atât ale Nataliei, cât şi ale lui Milan, faţă de regele Carol şi familia sa. Aceste persoane, având adesea sprijinul Rusiei, au contestat la început ascensiunea lui Carol la tronul României în baza faptului că unii strămoşi ai lor ocupaseră în trecut fie tronul Moldovei, fie pe cel al Ţării Româneşti. Natalia, însă, a reuşit să îşi creeze o imagine foarte bună la Curtea Regală română, mai ales în ochii regelui Carol şi a reginei Elisabeta. În acest sens Natalia a avut mai multe întrevederi cu aceştia de-a lungul timpului.

Întâlnirea dintre Milan şi Natalia a avut loc la Viena în vara anului 1875, unde a avut loc şi logodna, şi a fost „aranjată” de mama lui Milan şi de rudele lor pe linie maternă (buni­cile materne ale celor doi, Smaranda şi Natalia, erau surori, fiicele lui George Balş)[47]. Alte surse afirmă însă că întâlnirea ar fi avut loc la Paris[48]. Smărăndiţa, cum îi plăcea Nataliei Keşco să-i spună mătuşii sale, a fost cea care i-a dat într-o zi Nataliei o fotografie a nepotului său, Milan Obrenović, iar Natalia a roşit toată la vederea fotografiei tânărului prinţ al Serbiei[49]. Deşi erau veri, Natalia afirmă în memoriile sale că era prima oară când auzea de Milan[50].

Natalia spune la un moment dat în memoriile sale că în acea perioadă aştepta un sem­nal şi de la prinţul Obolenski, un tânăr chipeş care s-a căsătorit apoi şi a avut o căs­ni­cie minunată. Dacă scrisoarea acestuia ajungea cu două săptămâni mai devreme Natalia urma să fie soţia acestuia. Dar, se pare, că s-a împlinit profeţia ţigăncii care i-a ghi­cit la un moment dat Nataliei că va deveni regină. După ce s-au întâlnit de două ori la Viena şi o dată la Paris[51] şi s-au plăcut reciproc, cei doi tineri împreună cu familiile lor au hotărât ca nunta să aibă loc în toamnă. De la Viena, Milan a revenit la Belgrad iar Natalia a mers la Paris pentru a-şi cumpăra toaleta pentru nuntă[52]. De la Paris Natalia s-a dus la Odessa, o parte din drum fiind făcută cu vaporul pe Dunăre. Prin Serbia, de la Belgrad şi până la Baziaş, Natalia a fost însoţită de Milan şi de câţiva dintre miniştrii săi[53].

Ulterior, la întoarcerea în Serbia, venind dinspre Odessa, Natalia a trecut prin România. Astfel, la 6 octombrie 1875 la Prefectura Dolj sosea o telegramă de la Guvern, sem­nată de directorul general G. Lahovary, prin care autorităţile locale erau aten­ţio­nate despre trecerea prin gara Craiova a trenului în care se afla logodnica prinţului Milan şi care se îndrepta spre Vârciorova. Prefectului i se cerea ca la sosirea trenului în gară poliţia să fie prezentă şi la dispoziţia prinţesei. Poliţia trebuia să rămână acolo pe toată perioada cât trenul se va afla în gară[54].

Natalia în memoriile sale nu aminteşte despre călătoria cu trenul. Ea relatează că a călătorit împreună cu profesorul Đura Daničić (1825-1882) de la Universitatea din Belgrad, care a învăţat-o primele propoziţii în limba sârbă[55], mai ales cele ce trebuiau rostite în faţa deputăţiei ce urma s-o întâmpine la Turnu Severin, dar care i s-a înfăţişat la Baziaş, unde Natalia s-a îmbarcat pe corabia „Sofia“, trimisă de logodnicul său. Ulterior, în ziua de duminică, 5/17 octombrie 1875, la Belgrad a avut loc cununia reli­gioa­să dintre Milan şi Natalia. La această ceremonie România a fost reprezentată de generalul Nicolae Lupu, care s-a întors în ţară şi cu o afectuoasă scrisoare personală din partea cneazului Milan către principele Carol[56]. În urma căsătoriei Nataliei cu Milan, la 2/14 august 1876 se năştea Alexandru Obrenović (1876-1903), Saşa, după cum era alintat de mama sa, viitor rege al Serbiei.

Încă de la ceremonia nunţii au apărut neînţelegeri între Milan şi mătuşile Nataliei, dintre care trebuie menţionată mai ales prinţesa Moruzi. Pentru Natalia postura erau du­reroasă: deşi situaţia arăta clar că mătuşile aveau dreptate, inima o îndemna pe Natalia să fie alături de logodnicul său. La fel s-a întâmplat şi cu Maria Catargi, mama lui Milan, care a părăsit în grabă Belgradul, nemulţumită de evoluţia negativă a carac­te­ru­lui tânărului său fiu. Ea îşi exprima regretul că familia sa îi scrisese Nataliei numai cuvinte de laudă la adresa comportamentului lui Milan. Cu toate acestea, Natalia nu a simpatizat-o deloc pe soacra sa, considerând-o responsabilă pentru degradarea morală a lui Milan[57]. De asemenea, relaţia dintre regele Milan şi mama sa nu a fost una prea apropiată, având în vedere că Milan fusese luat încă de la o vârstă fragedă de lângă aceasta. Cu toate acestea, la mai bine de 10 ani de la moartea mamei sale Milan încă avea atârnat pe unul dintre pereţii salonului pentru fumat un imens portret al Mariei Catargi[58].

În perioada următoare Natalia a păstrat o vie corespondenţă cu prietenii şi cu membrii familiei sale, sau chiar ai soţului, din România. În acest sens, remarcăm via co­res­pondenţă cu Elena Catargiu, soţia lui Lascăr Catargiu, în cadrul căreia Natalia face aluzii la viaţa sa privată, la regele Milan. În fondul familiei Catargi de la Arhivele Naţionale ale României există şi o carte de vizită a Nataliei cu un mesaj către Elena, pe antetul căreia se pot citi cuvintele „La Princesse de Serbie”[59].

În timpul războiului din 1877-1878 de un real interes pentru tema acestui subcapitol este corespondenţa principelui Milan al Serbiei cu unchiul său, colonelul Gheorghe Catargi[60]. Acesta a îndeplinit funcţia de emisar special al principelui Milan al Serbiei în România şi, totodată, pe lângă oficialii ruşi din România. Informaţii inedite despre această corespondenţă avem de la generalul Radu Rosetti, care dispunea de informaţii de primă mână, având în vedere faptul că o mătuşă de-a sa, Ana Rosetti, fusese cea de-a treia soţie a colonelului Catargi[61]. Pentru redactarea lucrării sale generalul Rosetti a folosit arhiva lui Rene Bogdan din Oneşti, care constă în scrisori în limba franceză adresate generalului Catargi atât de către principele, apoi regele, Milan, cât şi de către soţia acestuia, Natalia. Relaţiile excelente dintre Milan şi Gheorghe Catargi se pot deduce şi din tonul cordial şi familial al scrisorilor, care de obicei încep cu formulări de genul: mon chère George, mon cher Bădiţă, mon vieux[62]. Firea impulsivă şi invidioasă a lui Milan l-a discreditat în ochii principelui Carol, care a stat mereu departe de planurile şi intrigile aventuroase ale acestuia. În plus, în scrisorile sale către colonelul Catargi, Milan îl numea uneori pe Carol, în derâdere, Zephyrin, aluzie la unul dintre numele de botez ale acestuia[63].

În urma contactelor stabilite de colonelul Catargi cu oficialii ruşi, în prima jumătate a lunii iunie 1877 principele Milan s-a aflat la Bucureşti, fiind găzduit de unchiul său, Lascăr Catargiu. La 16/28 iunie 1877 Milan a plecat la Ploieşti unde s-a întâlnit cu ţarul Rusiei. Primirea ţarului a fost una rece, despre aceasta vorbind şi Carol într-o scrisoare adresată tatălui său[64]. Regina Natalia, în memoriile sale, pare se infirme ideea lui Carol, afirmând că, deşi Milan nu a reuşit să încheie un document scris cu ţarul, el s-a întors „destul de satisfăcut” de la Ploieşti[65]. Probabil că Milan, care era un foarte bun actor, nu îi relata soţiei sale toate amănuntele demersurilor sale politice. Prinţul Carol nu a fost prea încântat de prezenţa lui Milan în România, probabil şi datorită faptului că tocmai în acea perioadă România se confrunta cu respingerea de către ruşi a propunerii româneşti de cooperare militară[66].

În timpul acestei vizite în România, prinţul Milan al Serbiei a trecut şi prin Craiova, prilej cu care autorităţile locale şi-au arătat pe deplin ospitalitatea faţă de oaspetele sârb. Prin telegrama din 12 iunie 1877, guvernul îl însărcina pe prefectul de Dolj, Iancu N. Titulescu (tatăl marelui diplomat de mai târziu) să ia toate măsurile pentru primirea principelui Serbiei ce va intra în ţară pe la Orşova[67]. La rândul său, prefectul s-a adresat notabilităţilor locale pentru a le obţine sprijinul. Mai întâi i-a cerut Preşedintelui Comitetului Permanent Dolj să vină la gară în întâmpinarea prinţului Serbiei[68]. De asemenea, o telegramă a fost trimisă primarului oraşului Craiova pe care îl ruga să se ocupe de pregătirea mesei de 14 persoane pentru prinţul Milan al Serbiei[69].

După obţinerea independenţei un moment important din istoria celor două state l-a constituit ridicarea lor la rangul de regat şi recunoaşterea titlului de rege pentru cei doi conducători. Primul a fost Carol care obţinuse acest titlu încă din 14 martie 1881. La doar câteva săptămâni după proclamarea României regat, Ministerul Român de Externe a trimis la Belgrad o scrisoare a M.S. regele Carol I către prinţul Serbiei prin care acesta era înştiinţat despre noua stare de lucru din România[70].

Un an mai târziu, la 22 februarie 1882 Serbia s-a proclamat regat, iar Milan Obrenović devenea primul rege al acestei ţări. În aceeaşi zi Carol i-a telegrafiat proas­pă­tului rege pentru a-l felicita iar a doua zi Milan transmitea mulţumirile sale regelui României[71]. Notificarea oficială a proclamării regatului Serbiei, prin intermediul unei scrisori autografe a regelui Milan[72], a fost făcută abia a doua zi de Paşti, la 29 martie/10 aprilie 1882 cu ocazia întâlnirii lui Carol cu noul ministru al Serbiei la Bucureşti, Ljubomir Kaljević (1841-1907)[73]. Drept urmare, în luna aprilie 1882 regele Carol al României l-a felicitat oficial pe proaspătul suveran al Serbiei[74]. Bineînţeles că primul conducător de stat care l-a felicitat pe regele Milan nu putea fi decât împăratul austro-ungar Franz Joseph (1848-1916)[75], dacă ne gândim numai la concesiile economice şi politice ale Serbiei faţă de vecinul său de la nord.

În legătură cu proclamarea regatului Serbiei ziarul The New York Times titra: ”There is a new King in Europe. Prince Milan of Servia, who, ever since the Prince of Romania became a King, has been anxious to follow his example”[76]. Chestiunea aceasta a proclamării regatului Serbiei l-a interesat în mod deosebit pe regele Carol I. Deşi în mod oficial el s-a declarat indiferent şi de acord cu fapta vecinului său, în cadrul corespondenţei sale private Carol şi-a exprimat din plin dezacordul şi chiar dispreţul faţă de noul monarh al Europei. Astfel, în corespondenţa cu tată său, Carol Anton de Hohenzollern (1811-1885), regele Carol I, comparând poziţia Austriei faţă de proclamarea regatului în România şi în Serbia, remarca graba acesteia în a-l recunoaşte rege pe Milan, în opoziţie cu tergiversarea recunoaşterii regatului României care a durat peste zece zile[77].

Încă de la început Carol s-a arătat rezervat faţă de noua dinastie care se contura în Europa, atât datorită modalităţii prin care s-a realizat ascensiunea acesteia, cât şi da­to­rită caracterului regelui Milan, pe care suveranul român îl cunoştea îndeaproape. Într-o scrisoare din luna martie 1882 adresată tatălui său, Carol Anton de Hohenzollern, re­ge­le Carol povestea despre impresia ministrului rus la Bucureşti, prin­ţul Obolensky[78], faţă de încoronarea lui Milan ca rege. Lui Obolensky parcă nu-i venea să creadă că nepoata sa, Natalia, devenise regină şi considera că vina aparţinea doar Austro-Ungariei, care, cu toată vechimea casei de Habsburg, a permis apariţia unei astfel de dinastii. Ministrul Rusiei arăta în mod ironic că el l-a cunoscut personal pe bunicul regelui Milan, care pe atunci se ocupa de creşterea porcilor, iar apoi a făcut o comparaţie între încoronarea regelui Milan şi cea a lui Napoleon Bonaparte, ambele făcându-se cu binecuvântarea Austriei, dar spre deosebire de Milan, Napoleon fusese cel care dicta întregii Europe în acea perioadă[79].

Făcând o analiză a situaţiei din România şi Serbia, la începutul lunii martie 1882 regele Carol considera că în timp ce în România proclamarea regatului a reprezentat încoronarea unei opere realizate prin lupte aprige şi mari greutăţi, respectiv unirea principatelor şi lupta pentru dobândirea independenţei, în Serbia ridicarea în rang a fost a folosită pentru a se salva de la un faliment politic şi financiar. Falimentul politic la care se referea Carol era cel al lui Milan iar cel financiar avea în vedere falimentul afacerii Bontoux[80], echivalentul sârbesc al afacerii Strousberg din România. Există mărturii ale unor persoane apropiate[81] lui Milan care atestă faptul că în mod indubitabil Bontoux, prin intermediul altor persoane, a oferit mită mai multor membrii ai Skupštinei, inclusiv regelui Milan şi unchiului său, Generalul Catargiu[82].

În această privinţă în România circula în acea vreme o glumă care afirma că în timp ce „La couronne de Roumanie a été forgé d’un canon de Plevna, la couronne de Serbie sera faite d’un rail Bontoux”[83]. Temerile lui Carol în acest sens au fost confirmate de un raport amănunţit al ministrului român la Belgrad, Lascăr Catargiu, unchiul după mamă al regelui Milan, care zugrăvea în culori sumbre situaţia nepotului său, exprimându-şi temerea că falimentul căilor ferate din Serbia putea avea urmări grave. Acelaşi Catargiu telegrafiase la Bucureşti în cursul lunii februarie, afirmând că guvernul Piročanac s-ar fi hotărât să proclame imediat regatul pentru a-şi salva principele şi pe sine însuşi de la o catastrofă, iar această decizie a primit imediat încuviinţarea Vienei, deşi aceasta era direct răspunzătoare de falimentul căilor ferate din Serbia şi de înlănţuirea economică a ţării[84].

Fără a-şi arăta dezaprobarea şi afişând o anumită indiferenţă, Carol a trebuit să facă faţă efectelor resimţite în România de pe urma proclamării lui Milan ca rege al Serbiei. Astfel, Carol declara tatălui său într-o scrisoare că unele vechi familii boiereşti din Ro­mâ­nia, precum Ghica, Sturdza, Bibescu, Ştirbei, au început să nutrească visuri regale şi să afirme că ele erau mai îndreptăţite la a purta o coroană regală decât Milan, a cărui mamă, Maria Obrenović, fusese amanta oficială a lui Cuza şi al cărui tată, ca ofiţer de ordonanţă al domnitorului, fusese nevoit să tolereze aşa ceva. Odată cu ridicarea lui Milan la rangul de rege, România s-a trezit că Bucureştiul şi Iaşul adăpostesc mai multe rude ale perechii regale sârbeşti decât întreaga Serbie. În privinţa acestor rude din România, Carol afirma că multe dintre ele lăsau de dorit, iar dintre acestea, un grup de boieri în frunte cu Grigore Sturdza[85] (1821-1901) i-au telegrafiat lui Milan pentru a-l felicita că devenise „primul rege ortodox din Orient”[86], ridicat la această înălţime de Austria catolică.

În toamna anului 1882 Milan s-a întâlnit în Bulgaria cu prinţul Alexandru Battenberg iar la întoarcere a făcut o scurtă vizită în România. Conform ministrului bri­ta­nic la Bucureşti, W.A. White, vizita lui Milan s-a circumscris unui plan mai amplu susţinut de diplomaţia ţaristă prin care s-a încercat organizarea la jumătatea lunii octombrie 1882 a unei întâlniri la Rusciuc a conducătorilor Serbiei, Bulgariei şi României. Întâlnirea avea ca scop facilitarea formării unei viitoare Confederaţii Balcanice sub egida Rusiei. Dar regele Carol a refuzat să participe la o asemenea întâlnire deoarece invitarea României avea ca scop final răcirea relaţiilor dintre Bucureşti şi Viena. La Rusciuc regele Milan a avut parte de o primire triumfală şi entuziastă, fiind perceput ca primul rege slav care a vizitat statul bulgar liber[87]. Natalia Obrenović în memoriile sale consideră că de fapt cu acea ocazie Milan ar fi încercat să-l convingă pe Alexandru al Bulgariei să se îndepărteze de Rusia[88].

Milan a sosit în Bucureşti incognito în seara zilei de 17 octombrie 1882 şi a încercat să dea vizitei un caracter strict privat, având în vedere numărul mare al rudelor sale materne din Bucureşti şi absenţa din capitală a familiei regale române. Ministrul Marii Britanii la Bucureşti, W.A. White, în calitatea sa de fost ministru la Belgrad, ar fi dorit să îşi prezinte omagiile suveranului Serbiei, dar a fost refuzat pe motiv că Milan călătorea incognito. W.A. White arăta într-o telegramă către ministrul de externe al Marii Britanii, ducele de Granville (1815-1891) că regele Milan nu a înştiinţat nicio persoană oficială din România despre prezenţa sa în ţară şi s-a limitat doar la întâlniri cu numeroasele sale rude materne, împreună cu care a mers la vânătoare şi pentru care a dat câteva dineuri. Pe toată durata şederii sale în România, Milan a acordat foarte puţină atenţie Curţii Regale a României, afişându-se de obicei în compania diverselor familii boiereşti române, dintre care unele erau ostile lui Carol. White remarcă întâlnirea cu văduva Otetelişanu, căreia Milan i-a lăsat o carte de vizită, deşi aceasta nu deţinea nicio poziţie oficială[89].

Regele Milan a părăsit brusc şi în grabă Bucureştiul în zorii zilei de 22 octombrie 1882, cu trenul de ora 8 dimineaţa, datorită alarmei Poliţiei locale cu privire la punerea la cale a unui posibil atentat împotriva lui Milan[90]. Regina Natalia în memoriile sale este de părere că Milan a venit în România mai ales pentru a o mai vedea încă odată pe bunica sa maternă, Smaranda Catargi (1811-1886), născută Balş, care era grav bolnavă. În stilul său caracteristic, Milan nu a anunţat pe nimeni la Belgrad în legătură cu această vizi­tă, fapt care a stârnit nemulţumire în guvernul şi Parlamentul sârb, inclusiv Piroćanac şi-a exprimat dezacordul faţă de o asemenea conduită. Văzând că Milan nu se grăbea Ministerul de externe al Serbiei i-a trimis o telegramă prin care i se solicita să revină cât mai repede la Belgrad. La revenirea în ţară, Milan a trecut prin Viena iar la numai o zi după revenirea la Belgrad împotriva lui Milan a avut loc un atentat în timpul desfăşurării unei slujbe religioase[91]. Vizita acesta particulară a lui Milan în România a rămas foarte puţin cunoscută şi a contribuit şi mai mult la răcirea relaţiilor dintre cele două familii regale.

În anul următor, 1883, cei doi suverani, de acum, au avut o scurtă întâlnire în Germania, unde ambii au fost invitaţi de împăratul german Wilhelm I  (1797-1888) să ia parte la manevrele militare de la Hamburg. Într-o scrisoare din septembrie 1883 către fratele său Frederic de Hohenzollern (1843-1904), Carol arăta că Milan Obrenović era o persoană inteligentă şi plăcută în conversaţie, dar că în privinţa manevrelor este posibil să se fi descurcat mai greu deoarece abia ştia să călărească. Acelaşi lucru îi declarase lui Carol şi o cumnată a lui Milan din România[92]. Probabil că acesta a fost momentul care i-a apropiat pe cei doi suverani de la Bucureşti şi Belgrad şi l-a determinat pe Carol să accepte invitaţiile din ultimii ani ale diplomaţiei sârbe şi ale lui Milan de a vizita Belgradul[93].

În cursul anului 1883 la Bucureşti au avut loc numeroase discuţii pe tema vizitei regelui Carol la Bucureşti. Astfel, ministrul Serbiei la Bucureşti, Ljubomir Kaljević, în discuţiile sale cu ministrul român de externe, D.A. Sturdza, a abordat adesea tema vizitei lui Carol la Belgrad[94]. Tatonările Serbiei din cursul anului 1883 şi acceptul României din aceeaşi perioadă par să aibă legătură cu o tot mai clară conturare a neînţelegerilor ambelor state cu Bulgaria. Este posibil ca pe fondul neînţelegerilor Serbiei cu Bulgaria în problema graniţei de pe Timoc şi ale României cu Bulgaria pe tema delimitării frontierei dobrogene să fi apărut această apropiere româno-sârbă care a facilitat vizita lui Carol la Belgrad.

Vizita regelui Carol la Belgrad a fost precedată în primăvara anului 1884 de turneul balcanic al prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Rudolf. Periplul acestuia a cuprins atât Belgradul cât şi Bucureştiul şi parcă a venit să prefaţeze vizita lui Carol la Belgrad. Acceptul final al lui Carol şi perioada desfăşurării vizitei au fost stabilite în cadrul unei audienţe la rege a lui Kaljević de la jumătatea lunii iunie 1884. În urma acestor discuţii, la sfârşitul lunii iunie 1884 legaţia României de la Belgrad era înştiinţată oficial cu privire la desfăşurarea vizitei în cea de-a doua jumătate a lunii august 1884[95]. În aceeaşi perioadă Ministerul Afacerilor Externe al României a trimis o circulară către miniştrii români acreditaţi la Atena, Berlin, Constantinopol, Paris, Petersburg şi Viena prin care autorităţile statelor respective erau înştiinţate despre apropiata întâlnire a celor doi suverani[96]. Vestea apropiatei vizite a fost primită cu multă căldură la Belgrad. Încă din primele zile ale lunii iulie ziarele belgrădene vorbeau în cuvinte extrem de elogioase despre această vizită şi despre relaţiile cordiale dintre cele două popoare. Aceste articole făceau adesea referire la tradiţionalele relaţii de prietenie şi de bună vecinătate dintre români şi sârbi[97].

Cu puţin timp înaintea vizitei lui Carol la Belgrad, ministrul Marii Britanii la Bucureşti, W.A. White, amintea despre proiectul instituirii Domeniilor Coroanei în România care avea în vedere o suplimentare a listei civile a Familiei Regale române. În luna iunie 1884 se vorbea despre o suplimentare anuală cu 24 000 de lire sterline a listei, faţă de cele 49 000, cât fusese stabilit încă din 1866. White considera îndreptăţită această măsură şi arăta că în Serbia, unde el îndeplinise o misiune asemănătoare, Lista Civilă fusese mărită de curând la 50 000 lire sterline, cu toate că Serbia faţă de România era „de patru ori mai mică”[98].

Acelaşi ministru al Marii Britanii vorbea încă din luna iulie 1884 despre apropiata vizită a lui Carol la Belgrad, deşi oficialii români încercau să păstreze tăcere în această privinţă. În raportul său confidenţial din 10 iulie 1884, White remarca faptul că în ultimii doi ani s-a produs o răcire accentuată a relaţiilor dintre casele regale de la Bucureşti şi Belgrad şi considera că elementul cheie al acestei situaţii era tocmai vizita incognito la Bucureşti a lui Milan din octombrie 1882 şi neanunţarea prezenţei sale Familiei Regale române. Situaţia a fost înrăutăţită şi de intrigile rudelor materne ale lui Milan care erau şi cei mai aprigi adversari ai lui Brătianu şi chiar ai lui Carol. Cu toate acestea în cursul anului 1884, diplomaţia vieneză a făcut intense eforturi pentru apropierea României şi Serbiei, contribuind astfel la destinderea relaţiilor dintre cele două state. W.A. White[99] aprecia că îmbunătăţirea vizibilă a relaţiilor dintre cele două state din ultima perioadă s-a datorat în mare parte tactului şi corectitudinii ministrului Serbiei la Bucureşti, Ljubomir Kaljević[100]. Încă de la începutul lunii august 1884 Carol amintea despre această vizită într-o scrisoare adresată surorii sale, Maria de Flandra (1845-1912), mama regelui Albert I al Belgiei, şi despre „primirea strălucitoare” ce urmă să i se facă la Belgrad

Odată stabilite toate detaliile vizitei, la 16/28 august 1884 Carol a plecat din Bu­cu­reşti cu trenul prin Craiova. La Turnu Severin delegaţia a fost întâmpinată în sunetul clopotelor şi al salvelor de tun, cărora le-au răspuns tunurile sârbe de la Cladova. De aici, delegaţia oficială,  din care mai făceau parte, printre alţii, Şt. Fălcoianu (1835-1905), ministrul de război al României, Lj. Kaljević, ministrul Serbiei la Bucureşti, M. Mitilineu, ministrul României la Belgrad, colonelul Robescu, Al. Beldiman, maiorul Giurescu, etc., a pornit spre Vârciorova, unde s-a îmbarcat pe vasul Ştefan cel Mare, escortat de canoniera Griviţa şi de nava de escortă Alexandru cel Bun[101], şi a pornit spre Belgrad. La Baziaş delegaţia română a fost întâmpinată de cea sârbă, în frunte cu M. Garašanin (1843-1898), prim-ministru şi ministru de externe al Serbiei, generalul T. Nikolić, ministru de război, locotenent-colonel adjutant A. Simonović şi locotenent-colonel P. Schaffarik. Cu această ocazie Garašanin i-a înmânat lui Carol „Vulturul Alb” al Serbiei, împreună cu o scrisoare din partea regelui Milan[102].

După o noapte petrecută la Semendria, în ziua de 18/30 august 1884, Carol a plecat spre Belgrad unde a sosit în jurul orei 11, acostând în portul de pe râul Sava. În acest sens, la muzeul municipal din Belgrad se găseşte o fotografie inedită atât pentru subiectul acestui studiu cât şi pentru relaţiile româno-sârbe în ansamblu. Este vorba de o fotografie a lui V. Danilović ce surprinde chiar sosirea regelui Carol şi plecarea alaiului regal din port[103].

Sosirea regelui Carol I în portul Belgrad de pe Sava la 18/30 august 1884
pe vasul Ştefan cel Mare şi ceremonia de primire organizată de autorităţile sârbe
în frunte cu regele Milan Obrenović*

La sosirea în port bateriile fortăreţei au salutat delegaţia română iar tunurile canonierei „Griviţa” le-a răspuns. La debarcader Carol a fost întâmpinat în acorduri de muzică militară de însuşi regele Milan în uniforma sa de ofiţer român, alături de numeroşi oficiali şi demnitari sârbi. De-a lungul întregului traseu spre Palatul Regal ce includea străzi precum Knez Mihailo sau Terazije se găseau numeroşi oameni care îl aclamau pe suveranul românilor iar în semn de respect pentru oaspeţi străzile fuseseră împodobite cu flori şi drapele româneşti şi sârbeşti[104].

Cu ocazia festivităţii oficiale de primire a suveranului român, regele Milan a adresat cuvinte elogioase la adresa României, a lui Carol şi a relaţiilor cordiale dintre cele două state. Regele României a răspuns pe acelaşi ton, evidenţiind „vechea fraternitate” dintre cele două state vecine şi speranţa continuării acestor relaţii de bună vecinătate[105]. Asemenea schimburi reciproce de replici elogioase între cei doi suverani au avut loc pe tot parcurs vizitei.

Carol a rămas plăcut impresionat de modul în care fusese pregătit oraşul pentru vizită. În după-amiaza aceleiaşi zile, după ce au fost îndeplinite toate formalităţile unui asemenea eveniment, Carol a fost numit şef al Regimentului 6 Infanterie[106], care ulterior a primit numele regelui României. Prima zi a vizitei lui Carol la Belgrad s-a încheiat cu un bal oferit de Milan în cinstea distinsului său oaspete.

Vizita a continuat şi în ziua următoare, 19/31 august, când Carol a avut ocazia, pentru puţin timp, să îşi conducă regimentul. Regele României a petrecut după-amiaza acestei zile în compania reginei Natalia, despre care declara că este fermecătoare. Natalia l-a dus pe Carol să vadă parcul Topčider, casa principelui Miloš şi grădina zoologică, după care l-a invitat la ceai. În memoriile sale regina Natalia menţionează că s-a ocupat personal de aranjarea detaliilor vizitei regelui Carol la Belgrad. Natalia aminteşte despre fastul manifestărilor organizate la Belgrad cu acest prilej şi afirmă că nimănui nu i se mai făcuse până atunci o asemenea primire, Carol fiind de-a dreptul „fascinat” de modul în care fusese întâmpinat[107].

Cea de-a doua şi ultima zi a vizitei s-a încheiat cu un dineu oferit de regele Serbiei, prilej cu care Carol i-a oferit lui Milan ordinul „Coroana României” iar pe membrii Curţii i-a decorat. Seara târziu printr-un oraş scăldat în lumină alaiul regal s-a deplasat spre debarcader însoţit permanent de aclamaţiile mulţimii şi de focul artificiilor, unde delegaţia română s-a îmbarcat pe vasul  Ştefan cel Mare. A doua zi la prânz Carol a ajuns la Vârciorova, unde s-a despărţit de delegaţia sârbă condusă de generalul Nikolić. De acolo Carol a mers cu trenul până la Craiova unde a înnoptat în casele doamnei Glogoveanu[108]. La Craiova Carol a efectuat şi o inspecţie a trupelor militare de acolo.

Vizita aceasta la Belgrad a lăsat o impresie foarte plăcută asupra regelui Carol, mai ales în ceea ce priveşte primirea Curţii regale sârbe şi a populaţiei din Belgrad, care l-au înconjurat pe Carol cu entuziasm, căldură şi atenţie. De asemenea, vizita lui Carol s-a bucurat de o vreme splendidă şi însorită iar oraşul fusese pavoazat din belşug cu steaguri. La sosire fanfarele au intonat imnul românesc iar din fortăreaţă şi de pe navele sârbeşti au fost trase salve de tun, cărora le-au răspuns tunurile aflate pe navele româneşti. La fel s-a întâmplat şi în seara plecării, atunci când Belgradul a fost scăldat într-o mare de lumini şi flăcări, iar de pe fortăreaţă s-a declanşat un foc de artificii foarte reuşit. De asemenea, toate localităţile sârbeşti erau luminate iar pe maluri ardeau focuri imense[109].

Pe lângă aspectele descriptive, Carol a realizat şi o fină analiză a situaţiei de la Belgrad. Astfel acesta vorbeşte despre impresia destul de bună pe care i-a lăsat-o armata sârbă, cu toate că trupa avea un serviciu militar prea scurt, artileria nu era dotată cu tehnică nouă iar cavaleria „lăsa mult de dorit”. În privinţa curţii regale de la Belgrad, Carol arăta că poporul o considera prea luxoasă; în viziunea lui Carol palatul regal de la Belgrad era mai frumos împărţit decât cel de la Bucureşti, iar mesele pe care le-a luat acolo au fost excelente şi servirea extrem de elegantă. Cu toată această strălucire, regele Milan, în opinia lui Carol, era şi se simţea singur în ţara sa, unde, în aparenţă era linişte dar în secret mocneau focarele revoluţiei. Din această cauză Milan era mereu înconjurat de tot felul de măsuri de securitate, care au fost diminuate cu prilejul vizitei suveranului român. Cu toate acestea poliţia sârbă a dat asigurări că pe toată perioada vizitei nu există nici un pericol la adresa securităţii regelui Carol. În plus, la festivităţile de primire şi la cortegiul cu torţe organizat de municipalitate a fost prezentă întreaga opoziţie de la Belgrad îmbrăcată în haine de gală[110].

Cuvinte frumoase în legătură cu vizita lui Carol la Belgrad folosea şi Vladan Đorđević, care, într-o întrevedere cu ministrul român la Belgrad, Ion Papiniu, ce a urmat învestirii sale ca prim-ministru al Serbiei în toamna anului 1897, amintea despre faptul că făcuse încă de pe atunci cunoştinţă cu regele Carol iar acesta îi lăsase o amintire foarte plăcută[111]. Vladan Đorđević fusese numit de doar câteva săptâmâni preşedinte al Consiliului local din Belgrad, poziţie care i-a permis să conducă o delegaţie care s-a întâlnit cu regele Carol în timpul vizitei acestuia la Belgrad.

Un an mai târziu, în luna iunie a anului 1885, Carol şi Milan s-au revăzut la Viena atât într-un cadru particular cât şi cu ocazia unui dineu oferit de împăratul Austriei[112].

În anii următori au existat o serie de evenimente care au tulburat viaţa politică din Serbia, precum certurile publice dintre Milan şi Natalia, abdicarea lui Milan şi lovitura de stat a lui Alexandru[113], care au contribuit la o anumită stagnare a relaţiilor româno-sârbe. În planul relaţiilor la nivel dinastic, prestigiul şi prestanţa lui Carol în Europa l-au determinat să fie tot mai precaut în relaţiile cu membrii monarhiei din statul vecin.

În această perioadă tulbure din viaţa cuplului regal din Serbia regina Natalia s-a aflat de mai multe ori în România, fie la Bucureşti, fie la Sinaia unde s-a întâlnit cu regele Carol, fie în Moldova la rudele sale sau chiar la ale soţului său, pe linie maternă. Neînţelegerile dintre Milan şi Natalia aveau la bază, pe de o parte, suspiciunile lui Milan cu privire la presupusele ambiţii politice ale Nataliei, şi, pe de altă parte, relaţiile extraconjugale de care Natalia îl acuza pe Milan[114]. Cu toate acestea cauzele erau mult mai adânci şi aveau în vedere caracterele şi educaţia diferită a celor doi. Chiar dacă ne gândim la puternicele sale legături din trecut cu Rusia şi la unele sentimente anti-austriece, precum opoziţia faţă de propunerea lui Milan ca Alexandru să îşi facă studiile în Austria, nu putem fi de acord cu acuzaţiile de rusofilie aduse Nataliei de unii istorici[115]. Acest lucru se poate observa atât din preocuparea Nataliei pentru opere de caritate în Serbia, iar mai târziu în Europa, fapt care i-a atras simpatia opiniei publice sârbe şi europene, cât şi din opţiunea acesteia de a se stabili în Franţa după 1900, şi nu în Rusia. De aceea considerăm că Natalia era în primul rând o mare iubitoare a culturii şi civilizaţiei şi abia după aceea se poate spune despre ea că a avut anumite afinităţi politice faţă de occident, faţă de Rusia, faţă de radicalii sau liberalii sârbi sau, de ce nu, faţă de România.

Ca urmare a situaţiei tensionate de la Belgrad, Grigore Ghica (1847-1913), director general la Ministerul Afacerilor Externe şi frate al ministrului român de la Belgrad, Emil Ghica (1848-1911)[116], a intervenit pe lângă regina Natalia, cumnata sa, pentru nor­ma­li­za­rea situaţiei datorită relaţiilor sale de rudenie cu regina. În aceste condiţii misiunea la Belgrad a lui Emil Ghica a devenit din ce în ce mai anevoioasă, ea încheindu-se de­fi­ni­tiv la jumătatea anului 1888[117]. Tensiunile dintre cei doi soţi s-au accentuat în pri­mă­va­ra anului 1887, vorbindu-se tot mai des despre separarea cuplului regal[118]. De aceea în luna aprilie între Milan şi Natalia s-a încheiat un acord prin care regina trebuia să pă­ră­seas­că ţara, pentru a merge cu Alexandru în străinătate în vederea desăvârşirii studiilor.

Drept urmare la 12 mai 1887 Natalia împreună cu Alexandru a părăsit Belgradul, ur­mând să meargă pentru o vreme la tratament în Crimeea. În ciuda tuturor cererilor şi presiunilor Nataliei, era pentru prima oară în cei doisprezece ani de căsnicie, când i se permitea să călătorească în Rusia. Regina a trecut prin Mehadia iar apoi prin Orşova, unde se găsea împărăteasa Austriei[119]. Din diverse motive, Nataliei nu i s-a permis accesul pe teritoriul austro-ungar, ea alegând astfel ruta prin România[120].

Din dorinţa Nataliei de a nu da naştere unor speculaţii, voiajul său prin România s-a făcut cu discreţie şi fără prea multă vâlvă. Regina Serbiei a intrat în România la 20 mai 1887 şi a călătorit cu trenul de la Turnu Severin, prin Craiova, spre Bucureşti. Auto­ri­tă­ţi­le craiovene au fost înştiinţate despre acest eveniment dar li s-a precizat să păstreze tăcere[121].

În drumul său prin România, Natalia s-a oprit pentru puţin timp la Bucureşti unde a fost întâmpinată de domnul Vilamov, însărcinatul cu afaceri al Rusiei. Acesta i-a transmis o depeşă a ministrului de externe al Rusiei, de Giers, care în numele ţarului o invita la Livadia. Gândindu-se probabil la aversiunea lui Milan faţă de Rusia, Natalia a refuzat politicos acest demers al Rusiei. Tot la Bucureşti, Natalia s-a revăzut şi cu un cum­nat al său, posibil Grigore Ghica[122]. În aceeaşi perioadă Grigore Ghica s-a deplasat în Rusia, la Ialta, tocmai pentru a interveni pe lângă regina Serbiei în vederea normalizării relaţiilor cu Milan. Îngrijorarea lui Grigore Ghica se datora ameninţărilor lui Milan la adresa reginei[123]. Ulterior, datorită acestor relaţii de rudenie, şi misiunea lui Emil Ghica la Belgrad devenea tot mai anevoioasă.

Înainte de a ajunge în Rusia, Natalia a poposit la Iaşi, fiind găzduită în palatul bunicii sale, Maria Roznovanu (1805–1887), zisă Marghioala, soţia vistiernicului Nicolae Rosetti-Roznovanu (acesta era cel de-al treilea soţ al Marghioalei, după beizade Nicolae Sturdza şi logofătul Costache Sturdza[124]). Cu acea ocazie Natalia s-a plimbat prin oraş şi a depus o coroană de flori la mormântul soacrei sale, Maria Obrenović, de la Mănăstirea „Sfântul Spiridon”. De la Iaşi Natalia a mers prin Ungheni la Odessa şi Ialta, unde urma să aibă întâlniri cu emisarii ţarului Alexandru III. Natalia a revenit la Iaşi la sfârşitul anului 1887 pentru a asista la funeraliile bunicii sale, Maria Roznovanu. În perioada cât s-a aflat în Crimeea, la un moment dat, în luna iunie 1887, s-a produs un eveniment amuzant, care a apărut pe prima pagină a ziarelor. Astfel la 7 iunie 1887 Natalia a telegrafiat la Belgrad din Ialta că va pleca la Sevastopol dar că se va întoarce peste câteva zile. Ea se referea la faptul că va reveni la Ialta, dar Milan a înţeles că Natalia urma să revină la Belgrad şi de aceea a dat ordin primului-ministru Garašanin să împiedice prin orice mijloace întoarcerea Reginei la Belgrad[125]. În vara aceluiaşi an Natalia a revenit în Serbia pe Dunăre, pe la Turnu Severin, dar în scurt timp a fost obligată să părăsească Belgradul şi să locuiască pentru o vreme în interiorul ţării la reşedinţa de vară a familiei Obrenović de la Aranđelovac. În legătură cu acest aspect regele Carol îi scria surorii sale Maria în luna iulie 1887 că Natalia urma să părăsească Serbia peste aproximativ o lună, urmând să se stabilească la Stuttgart, deoarece nu se mai putea ajunge la nicio reconciliere între cei doi soţi[126].

Natalia a plecat apoi la Baden iar iarna dintre anii 1887-1888 a petrecut-o în Italia, la Florenţa[127], locul naşterii sale, unde familia sa deţinea o casă[128]. Ulterior, în cursul anului 1888 s-a stabilit în Germania, la Wiesbaden, pentru ca fiul său să-şi continue educaţia.

Deoarece acordul dintre cei doi soţi fusese încheiat pe o perioadă de un an, Milan a trimis emisari în Germania, în frunte cu ministrul de interne, generalul Kosta Protić, pentru a o convinge pe regină să accepte divorţul şi întoarcerea fiului lor în Serbia, dar Natalia a respins propunerile soţului său. Drept urmare, la Wiesbaden, în data de 13 iulie 1888, s-a produs un scandal imens care a făcut înconjurul Europei şi al lumii. Astfel, oamenii lui Milan, cu ajutorul lui Bismarck şi al poliţiei germane, după ce au pus-o sub supraveghere pe Regină, au intrat cu forţa în vila Clementina, unde lo­cuia Natalia împreună cu fiul său şi cu doam­nele Moruzi şi Ghica, şi l-au luat cu forţa pe Alexandru de lângă mama sa iar Natalia a fost silită să părăsească Germania în 24 ore[129]. Implicarea Germaniei în acest scandal şi sprijinul făţiş acordat lui Milan de autorităţile germane au fost puse la vre­mea aceea pe seama imaginii negative care i-a fost creată Nataliei în Germania de către ministrul german la Belgrad, contele Bray-Steinburg şi de soţia acestuia, datorită unor animozităţi personale dintre cei doi soţi şi regina Natalia[130]. La 18 iulie Natalia sosea la Paris unde a fost găzduită de sora sa Ecaterina (Ioana) şi cumnatul său, prinţul Eugen Ghica[131].

Chiar în toiul disputelor dintre Milan şi Natalia pe tema obţinerii custodiei asupra fiului lor Alexandru, regina Serbiei s-a aflat din nou în România. În dimineaţa zilei de 12 septembrie 1888, însoţită de viitoarea şi controversata regină a Serbiei, Draga Mašin[132] în calitate de doamna de onoare, Natalia a sosit la Sinaia, unde a fost întâmpinată încă de la gară de cuplul regal al României, Carol şi Elisabeta. Regele Carol a fost un pic stânjenit la sosirea Nataliei deoarece nu ştia cum să i se adreseze acesteia, ca unei regine sau ca surorii uneia dintre doamnele de onoare ale soţiei sale, respectiv principesa Ioana Ghica, sora reginei Serbiei[133].

Natalia a plecat împreună cu Maiestăţile Lor într-o caleaşcă deschisă spre Reşedinţa Regală de la Castelul Peleş, unde a luat prânzul. În seara aceleiaşi zile, Natalia a revenit la Bucureşti cu un tren obişnuit, căruia îi fusese ataşat unul dintre vagoanele regale române. Deşi Natalia îşi dorise ca vizita să fie una particulară şi fără prea multă vâlvă, Carol şi Elisabeta şi-au afişat în mod deschis simpatia faţă de regina Serbiei, mai ales datorită modului cum fusese tratată în ultima vreme de către Milan. Referitor la această ultimă chestiune, regele Carol declara unui funcţionar al Legaţiei britanice în România că, „deşi este neamţ şi Hohenzollern, modul în care a fost tratată Natalia de Milan şi autorităţile imperiale germane în ultima vreme l-a făcut să roşească de ruşine”[134]. Regina Elisabeta a fost foarte entuziasmată şi fericită să o aibă ca oaspete pe regina Serbiei. Tocmai de aceea, cunoscând sensibilitatea şi fragilitatea consoartei sale din acea vreme, regele Carol a fost un pic îngrijorat de influenţa pe care Natalia ar fi putut să o aibă asupra Elisabetei[135].

Ulterior, în luna noiembrie 1888 Natalia a revenit pentru un scurt sejur la Bucureşti[136], în drumul său prin Ungheni către Ialta, unde a petrecut iarna 1888-1889[137]. Deşi cercurile oficiale europene tindeau să fie alături de Milan, regele Carol s-a situat tot timpul alături de „frumoasa şi nefericita” Natalia, deoarece nu avea o părere prea bună despre Milan, pe care în scrisorile sale nu ezita să îl catalogheze drept un „dansator pe sârmă”[138]. În chestiunea aceasta a divorţului dintre Milan şi Natalia, regele Carol I a afişat o atitudine demnă şi imparţială faţă de presiunile regelui Milan pentru a obţine sprijinul ministrul român de la Belgrad, E. Ghica. Milan afirma că în cazul în care nu va obţine divorţul, va abdica, fapt care s-a şi produs în martie 1889[139].

Decretul privind divorţul[140] dintre cei doi a fost publicat la 12/24 octombrie 1888 în oficiosul Srpske Novine, ulterior, fiind anulat în 1893. Două zile mai târziu, pe
14 octombrie, Milan a publicat o proclamaţie personală, nesemnată de niciunul dintre mi­niş­trii săi, prin care convoca Skupština pentru ziua 2 decembrie în vederea amen­dă­rii Constituţiei din 1869[141]. Această manevră a lui Milan a atras atenţia întregii Europe, deşi mulţi politicieni erau neîncrezători în bunele intenţii al regelui Serbiei, care deja îşi manifestase dorinţa de a abdica. Însuşi regele Carol I al României remarca mişcările politice ale lui Milan şi considera că acesta „juca un jos periculos”. Carol era de părere că în cazul în care dorinţa lui Milan de a da o Constituţie mai bună era una sinceră, aceasta i-ar putea îmbunătăţi situaţia în interiorul ţării, dar regele României era sceptic în privinţa bunelor intenţii ale vecinului său şi îşi manifesta temerea că Milan aducea în prim-plan chestiunea Constituţiei, tocmai pentru a abate atenţia opiniei publice de la problema divorţului[142].

După elaborarea mai liberalei şi mai democraticei Constituţii din 1888 (care, de fapt, a fost promulgată în primele zile ale lui 1889) Milan şi-a pregătit cu tact abdicarea, pe care a citit-o la 6 martie 1889 în faţa unei adunări înmărmurite, cu ocazia împlinirii a 7 ani de la proclamarea Regatului Serbiei. Ulterior, Milan şi-a luat titlul de conte de Takovo şi a plecat la Paris[143]. Abdicarea lui Milan, precedată de cea a prinţului Alexandru al Bulgariei, nu a rămas fără ecouri în România. Astfel, propaganda rusă şi agenţii ruşi, împreună cu o serie de publicaţii ruseşti, precum Novoe Vremia, afirmau că regele Carol I va împărtăşi cât de curând soarta lui Alexandru şi a lui Milan. Din această cauză o serie de ziare controlate de liberali, precum La Liberté Roumaine, au publicat numeroase articole care combăteau atacurile împotriva regelui Carol[144]. Acesta, însă, a adoptat o poziţie echilibrată şi nu a aplecat urechea la toate zvonurile şi uneltirile. Încă din luna martie 1889 Carol s-a declarat foarte mulţumit de Regenţă şi de măsurile adoptate de membrii acesteia, mai ales faţă de prezenţa lui Jovan Ristić, declarându-i ministrului Marii Britanii la Bucureşti, F.C. Lascelles că „destinele Serbiei n-ar fi putut fi aşezate în nişte mâini mai bune”[145].

În vara anului 1889 sa afla încă la Ialta şi coresponda în continuare cu guvernul de la Belgrad în vederea reîntoarcerii sale în Serbia pentru a-şi revedea fiul. Deoarece guvernul sârb nu agrea revenirea Nataliei la Belgrad, reginei i s-a propus o întâlnire cu Alexandru la moşia de la Dănuţeni, de lângă Ungheni, a mătuşii sale, prinţesa Moruzi, dar Natalia a refuzat categoric o asemenea întâlnire. Drept urmare în luna august 1889 Natalia a revenit la Belgrad, dar pe toată perioada şederii sale în Serbia nu i s-au permis decât câteva întâlniri cu Alexandru. Şederea în Serbia a fost un adevărat calvar pentru regină dar cu toate acestea Nataliei îi era teamă şi să părăsească Serbia deoarece credea că nu i se va mai permite să se întoarcă. Astfel Natalia nu a putut să meargă nici măcar în România pentru a fi alături de mătuşa sa, prinţesa Moruzi care era grav bolnavă[146].

După această perioadă grea din viaţa sa, Natalia şi-a făcut adesea apariţia în România. Astfel, în mai 1891, atunci când Natalia a fost obligată de Regenţă să părăsească Serbia[147] şi exilată la Zemun[148], regele României a fost de acord cu transportul acesteia pe Dunăre pe ruta la Turnu Severin – Galaţi, iar apoi cu trenul până la Iaşi[149] şi cu şederea acesteia pentru câteva luni, atât la moşia de la Vidra a familiei Catargi cât şi la Sinaia[150]. În cursul aceluiaşi an Natalia va merge în Franţa unde cu ajutorul surorii sale, prinţesa Ioana (Caterina) Ghica a reuşit să cumpere domeniul şi castelul din Biarritz, care vor deveni locul de refugiu al reginei pentru o bună parte a vieţii sale ce avea să urmeze[151]. La Biarritz, în afară de familiile ruseşti, în preajma Nataliei s-au aflat şi vechi familii boiereşti române precum Lahovary, Mavrocordat, Bibescu, Ghica. Astfel Natalia, s-a aflat în relaţii apropiate cu părinţii Marthei Bibescu[152], care în ultimii ani ai secolului al XIX s-a stabilit acolo pentru o vreme. Pe atunci Natalia avea în jur de 40 de ani şi îi plăcea foarte mult s-o aibă în preajmă pe Martha, mai ales când se plimba cu trăsura prin oraş alături de doamna sa de onoare, Draga Mašin. Deşi mama Marthei nu prea era de acord cu apropierea de Natalia, tatăl Marthei a susţinut această prietenie, având în vedere faptul că mama Marthei şi Natalia erau verişoare[153].

În 1893, cu prilejul unei audienţe la regele Carol a lui Stojan Bošković, ministrul Serbiei la Bucureşti, s-a discutat şi despre intenţia reginei Natalia de a mai rămâne câteva luni în România la moşia de la Vidra a familiei Catargi, după care intenţiona să se întoarcă în Serbia[154]. Chiar şi după ce la 1 aprilie 1893 fiul său a devenit rege, ea a acceptat să se întâlnească cu acesta la începutul lunii mai la Cladova, tot în apropierea graniţei cu România[155]. Tot în anul 1893 are loc reconcilierea Nataliei cu regele Milan, în urma vizitei acestuia la castelul „Sachino”[156] din Biarritz, devenit definitiv locul de domiciliu la Reginei. Acolo a avut loc în luna februarie 1895 reîntâlnirea cu fiul său, Alexandru, prilej cu care acesta de pe urmă a remarcat-o pe una dintre doamnele de onoare ale reginei, Draga Mašin, deşi era mai în vârstă cu 12 ani decât el[157]. Revenit la Biarritz în vara aceluiaşi an, Alexandru avea să-i facă o vizită şi mamei Marthei Bibescu. Despre acel moment va scrie mai târziu Martha Bibescu, descriindu-l pe Alexandru ca având aerul „unui institutor englez îngrăşat la fermă”. Tot cu acel prilej, în palatul Sachino, despre care Martha Bibescu spunea că nu era altceva decât o casă mare şi pătrată, avea să se înfiripeze şi idila dintre Alexandru şi Draga. Cei doi chiar au fost surprinşi sărutându-se la un moment dat de către verii lui Alexandru, copiii prinţului Grigore Ghica. În plus, în timpul anchetei iscate de înecul instructorului de înot al lui Alexandru, la aflarea veştii că regele abia scăpase de la înec, Draga a leşinat[158].

În luna mai a anului 1894 Serbia a trimis în România un slujitor devotat al familiei Obrenović în persoana mai vechii noastre cunoştinţe din 1886, Čedomilj Mijatović, care încă de la începutul mandatului său l-a depistat la Bucureşti pe cneazul Arsen Karađorđević (1859-1938), care deţinea două moşii în România[159]. În scurt timp cneazul Arsen a fost pus sub o strictă observaţie cu ajutorul Poliţiei capitalei şi al lui Lascăr Catargiu, pe atunci prim-ministru şi ministru de interne al Românei, şi, totodată, rudă apropiată a familiei Obrenović[160].

Un ultim moment important al legăturilor la nivel dinastic la care ne vom referi este cel al vizitei regelui Alexandru al Serbiei în România din octombrie 1896. Ca o prefigurare a acestei vizite, la 27 septembrie 1896 cei doi suverani, Carol şi Alexandru, împreună cu Franz Joseph, împăratul austro-ungar, s-au întâlnit cu prilejul inaugurării

canalului de la Porţile de Fier[161], urmată de vizita împăratului la Bucureşti în perioada 28-30 septembrie 1896[162]. Succesul vizitei împăratului Franz Joseph la Bucureşti l-a determinat pe primul ministru D.A. Sturdza să-i asigure pe diplomaţii sârbi că şi regele Alexandru se va bucura de o primire cordială la Bucureşti[163].

La 2 octombrie 1896 ministrul României la Belgrad, I. Papiniu transmitea că regele Alexandru şi regina mamă Natalia s-au declarat foarte mulţumiţi că guvernul român punea la dispoziţia membrilor delegaţiei sârbe un vapor care să îi ducă până la Giurgiu. Regele Alexandru trebuia să plece din Belgrad pe 16 octombrie 1896, urmând ca pe 18 să fie la Bucureşti, să meargă apoi la Sinaia şi să se reîntoarcă în Serbia pe la Turnu Severin[164]. Alexandru ar fi dorit să meargă prin Predeal, dar nu a primit autorizaţie de la autorităţile austro-ungare[165]. De asemenea, Alexandru ar fi dorit să realizeze incognito această vizită, însoţit de ministrul de război ale Serbiei, dar nici acest plan nu s-a putut realiza[166].

În vederea efectuării vizitei în condiţii optime, primarul Bucureştiului, C-tin F. Ro­bescu, arăta că încă din data de 19 octombrie la Arsenalul armatei s-a stabilit traseul pe care îl va parcurge suita regală, alegându-se străzi curate, bine pavate şi construite[167].

În dimineaţa zilei de joi, 17 octombrie 1896, în jurul orei 10, M. S. Alexandru, Regele Serbiei a intrat în portul Turnu Severin. El a fost întâmpinat cu toate onorurile de înalte oficialităţi române de la nivel central şi local. Pentru deplasarea spre Giurgiu suitei regale i s-a pus la dispoziţie vasul „Orientul” însoţit de canonierele marinei Regale de război „Siretul” şi „Oltul”. La trecerea prin dreptul porturilor Calafat[168] şi Turnu Mă­gu­rele suita regală a primit onorurile militare[169].

A doua zi, 18 octombrie, vasul „Orientul” soseşte în portul Smârda de la Giurgiu, de unde suita regală a pornit spre Bucureşti cu trenul. În după-amiaza aceleiaşi zile trenul regal ajungea în Bucureşti unde oaspeţii au fost întâmpinaţi de Maiestatea Sa Regele şi de Alteţa Sa Regală, Principele României. De aici, cu trăsura, suveranii au mers spre Palatul Regal, unde au avut loc întâlniri cu membrii Corpului Diplomatic.

Ziua de sâmbătă, 19 octombrie a fost dedicată unor scurte vizite dimineaţa, iar după prânz, cu trenul, Maiestăţile Lor au pornit spre Sinaia, unde au stat la castelul Peleş. Ultima zi a vizitei, duminică, 20 octombrie a debutat cu mersul la biserică de dimineaţă, iar în după-amiaza aceleiaşi zile regele Serbiei părăsea Sinaia[170], iar apoi România.

Vizita suveranului Serbiei l-a găsit pe Carol într-o perioadă în care agenda sa era foarte încărcată iar Sinaia începuse deja să devină un punct de atracţie pentru numeroase familii princiare ale Europei. După ce în septembrie familia regală română revenise dintr-o vizită în Germania şi primise apoi numeroşi oaspeţi, vizita regelui Alexandru „le-a venit foarte incomodă, obosindu-i peste măsură”, după cum declara Carol într-o scrisoare adresată surorii sale, Maria de Flandra. În plus, această vizită a fost urmată la scurt timp de manevrele militare de la Bucureşti şi Constanţa, care l-au obosit şi mai mult pe Carol[171].

Întreaga vizită a avut un efect deosebit asupra tânărului rege, fapt evidenţiat şi de ministrul român la Belgrad, Ion Papiniu, faţă de care regele Serbiei s-a arătat extrem de mulţumit pentru primirea de care a avut parte în România[172]. De asemenea, ministrul Serbiei la Bucureşti, Kosta Hristić, îşi exprima mulţumirile şi impresia deosebită a regelui Alexandru faţă de această vizită, transmiţând totodată mulţumirile suveranului Serbiei către Primăria Bucureşti şi populaţia capitalei pentru primirea făcută. Având în vedere toate acestea, regele Alexandru a donat 3000 franci pentru săracii capitalei precum şi 500 franci pentru mănăstirea Sinaia[173].

Impresiile pe care le-a lăsat această vizită au fost în general pozitive. Astfel, în 1898, cu ocazia unei întrevederi a regelui şi reginei României cu ministrul Serbiei la Bucureşti, M. Đorđević, aflând din ziare că regele Alexandru fusese grav bolnav, regina Elisabeta s-a interesat în detaliu asupra sănătăţii acestuia, menţionând că acesta îi făcuse o impresie plăcută cu prilejul vizitei în România[174].

Carol şi Alexandru s-au revăzut în primăvara anului 1897 cu prilejul sejurului petrecut pe litoralul dalmat, la Abazzia (actualmente Opatija, Croaţia) de cuplul regal al României. Astfel, la 2 mai 1897, regele Alexandru al Serbiei, aflat în trecere spre Muntenegru, însoţit de doi miniştrii, i-a făcut o scurtă vizită lui Carol la „Villa Angiolina”, situată în parcul cu acelaşi nume din Abazzia, una dintre atracţiile turistice ale vremii. Cei doi s-au întreţinut mai bine de o oră cu privire la războiul greco-turc aflat în derulare în acele zile. Deşi ambii suverani păreau să întrevadă eşecul regelui George I al Greciei (1845-1913; rege 1863-1913), Alexandru se arătase gata să intre în război, în cazul unui succes militar al Greciei[175].

Având în vedere prestigiul de care se bucura Carol în acea perioadă, oficialităţile belgrădene ar fi dorit o nouă vizită a regelui României la Belgrad. Au existat în acest sens numeroase zvonuri[176], dar în cele din urmă regele Carol nu a dat curs acestor invitaţii, probabil şi datorită prestigiului scăzut, uneori chiar negativ, pe plan european al dinastiei din Serbia. Preşedintele Consiliului  de miniştrii al Serbiei, Đorđe Simić[177] (1843-1921) chiar l-a întrebat despre acest lucru pe ministrul român la Belgrad, arătând că are informaţii din ziarele româneşti în legătură cu o vizită a lui Carol la Belgrad în luna septembrie a anului 1897. Diplomatul român s-a arătat surprins de aceste lucruri, arătând că nu are nicio ştire în acest sens[178].

Finalul veacului al XIX-lea îi găsea pe cei doi suverani în relaţii cordiale, fapt demonstrat şi de tonul prietenesc şi binevoitor al scrisorii regelui Carol din luna august a anului 1900 către regele Alexandru al Serbiei cu ocazia nunţii acestuia cu Draga Mašin din ziua de 3 august 1900[179]. Cu acea ocazie regele României şi-a manifestat din plin satisfacţia faţă de vestea căsătoriei şi le-a urat sincere felicitări tinerilor căsătoriţi. Dintr-o analiză sumară a corespondenţei regelui Carol se poate observa cu uşurinţă faptul că acesta este destul de rezervat în a folosi cuvinte de laudă la adresa interlocutorilor. În această scurtă scrisoare însă, Carol are numai cuvinte de laudă la adresa tânărului rege, deşi îi erau binecunoscute scandalurile de la Belgrad în care era implicată perechea regală sârbă. Astfel, Carol îşi încheia scurta sa scrisoare redactată în limba franceză, adresându-se regelui Alexandru cu formula „Monsieur mon Frère”[180]. Câteva luni mai târziu, însă, aveau să iasă la iveală adevăratele simţăminte ale lui Carol faţă de regele Alexandru, care nu erau nici pe departe cele din scrisoarea mai sus amintită. Carol nu făcuse altceva decât să se conformeze unei situaţii de fapt şi să transmită o scrisoare şablon, aşa cum se proceda în asemenea situaţii. Astfel, într-o scrisoare către sora sa Maria de Flandra de la începutul anului 1901, vorbind despre moartea regelui Milan la Viena, Carol arăta că „nu-l apreciază de fel” pe Alexandru, iar moartea tatălui său va fi ca o adevărată pedeapsă pentru el[181].

Cu toate acestea, vestea regicidului de la Belgrad din 1903 va avea un puternic efect asupra lui Carol, acesta fiind foarte afectat de dispariţia regelui Alexandru şi de brutalitatea conspiratorilor. Tocmai din această cauză până la sfârşitul vieţii sale Carol s-a arătat foarte circumspect şi rece faţă de noua putere de la Belgrad[182]. Atitudinea sa a fost amplificată şi de faptul că atentatorii nu au fost pedepsiţi iar unii au reuşit chiar să ocupe funcţii importante la Belgrad. După ce la 12 aprilie 1902 s-a convertit la religia romano-catolică pentru a rupe orice legătură cu Serbia, la 10 mai 1902 Natalia a fost primită de însuşi papa Leon XIII, care i-a acordat o întrevedere de circa o jumătate de oră[183]. Natalia s-a stabilit definitiv în vestul Europei şi nu a mai revenit niciodată în ţara a cărei primă regină fusese. O bună perioadă de timp a trăit la Paris în preajma urmaşilor fostului domnitor Grigore Alexandru Ghica.

După ce în anul 1910 noua putere de la Belgrad i-a restituit o parte dintre bunurile sale[184], Natalia Obrenović a vândut sau a donat statului sârb o serie de proprietăţi ce-i reveniseră din calitatea sa de moştenitor al averii Obrenovicilor. Din însemnările Marthei Bibescu aflăm că în vara anului 1913 Natalia încă locuia în palatul său din Biarritz, unde a avut-o ca oaspete pe verişoara sa Smaranda, mama Marthei, însoţită de cele două surori mai mici ale Marthei[185]. În timpul primului război mondial împreună cu sora sa Ioana s-a ocupat de îngrijirea răniţilor, transformând castelul „Sachino” în spital militar[186]. De asemenea, Natalia s-a implicat în acţiuni umanitare şi de sensi­bi­lizarea a opiniei publice din Anglia şi Irlanda faţă de cauza Serbiei. După război ea s-a izolat şi mai mult de lume, în cea mai mare parte a timpului activând la mănăstirea „Notre Dames de Sion” din Paris, unde s-a implicat în diverse acţiuni de ajutorare a celor săraci. A rămas acolo până la sfârşitul vieţii sale, 5 mai 1941, la puţin timp după invadarea Iugoslaviei de trupele germane, care se aflau deja în Paris de aproape un an de zile. Regina a fost înhumată în cimitirul din Lardy, la circa 40 km sud de capitala Franţei. Deasupra mormântului se găseşte un monument funerar ctitorit de sora sa Ioana Ghica[187], care alături de cel al familiei Rousseau sunt unele dintre cele mai vizibile din întregul cimitir[188]. A existat însă în perioada interbelică o vreme în care autorităţile iugoslave au popularizat şi au încurajat acţiuni de pelerinaj la diverse locuri dragi Nataliei din Serbia şi România, mai ales la Iaşi.

În limita materialului pe care l-am avut la dispoziţie, am încercat să realizăm o analiză completă a legăturilor familiei Obrenović cu România. Aşa cum am menţionat şi la începutul prezentării, legături directe, căsătorii, între familiile domnitoare din cele două state nu au existat. Ne-am oprit asupra acestui subiect deoarece am descoperit o serie de legături româno-sârbe care aveau în centru lor membri ai familiei Obrenović. Tocmai de aceea considerăm că este de un real folos cunoaşterea acestor elemente de detaliu, atunci când studiem istoria statelor balcanice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ele ne pot ajuta să înţelegem mai profund anumite decizii ale conducătorilor acestor state şi să le plasăm totodată în cadrul mai larg al istoriei europene.

[1] Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. I, 1859-1917, Bucureşti, 1967, pp. 130-134.

[2] Consilier la Curtea de Casaţie a Serbiei, fost şef al cartierului general al armatei sârbe şi iniţiator al turnătoriei de tunuri de la Kragujevac.

[3] G.G. Florescu, Agenţiile diplomatice de la Bucureşti şi Belgrad (1863-1866), în „Romanoslavica” XI/1965, pp. 126-131.

[4] A.A. Căpuşan, Diplomaţi români de elită, vol. II, ediţia a II-a, Bucureşti, 2009, p. 13.

[5] Anuarul Diplomatic, 1961, pp.71-72.

[6] I. D. Dărdală, Moşiile dinastiilor sârbeşti în România, în „Revista Istorică Română” nr. XVI, fascicolul 3, Bucureşti, 1946, p. 275.

[7] V. Trivanovitch, Serbia, Russia, and Austria during the Rule of Milan Obrenovich, 1868-78, în “The Journal of Modern History”, vol. 3, no. 3 (Sep. 1931), p. 414.

[8] G. Gauthier, Acvile şi lei – O istorie a monarhiilor balcanice, Bucureşti, 2004, p. 32. Vezi şi Alexandre de La Cerda, Nathalie de Serbie, la reine errante, Biarritz, 2000, p. 172.

[9] După ce a fost îndepărtat de la conducerea Serbiei, Alexandru Karađorđević s-a retras la moşia sa de lângă Timişoara. Liniştea i-a fost tulburată de acuzele nefondate privind implicarea sa în atentatul din 1868, care a pus capăt vieţii şi domniei cneazului Mihail (Mihailo) Obrenović al Serbiei.

[10] Atât în privinţa anului naşterii, cât şi al morţii Mariei sunt mai multe opinii: 1831, 1832, 1835 şi, respectiv, 1879. Alte surse susţin că s-ar fi sinucis în urma aflării veştii că suferea de cancer.

[11] Generalul R. Rosetti, Din corespondenţa inedită a Principelui Milan al Serbiei cu colonelul Gheorghe Catargi în timpul războiului din 1877 – 1878, Academia Română, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XVII, mem. 3, Bucureşti, 1935, p. 2.

[12] R. Rosetti, Ce am auzit de la alţii. Amintiri, Bucureşti, 2011, p. 290

[13] N. Jovanović, Jevrem Obrenović – skica jedne političke karijere, în „Istorijski Časopis”, Beograd, knj. L (2003), p. 128. Jevrem a fost înmormântat a doua zi în biserica pe care o ctitorise pe moşia sa de la Manasia – Urziceni. Interesant este şi faptul că, deşi Jevrem jucase un rol important în viaţa politică a Serbiei în timpul domniei fratelui său mai mare, Miloš, nici un ziar belgrădean nu a semnalat dispariţia sa în toamna anului 1856.

[14] Cei mai mulţi autori, inclusiv generalul Rosetti, înrudit cu familia Catargi, îl consideră pe prinţul Mihail ca fiind văr al tânărului Milan. Dar genealogiile familiei Obrenović indică clar faptul că tatăl lui Milan, Miloš Obrenović era văr primar cu Mihail Obrenović. Astfel de confuzii se fac şi în privinţa locului naşterii lui Milan. Cei mai mulţi autori indică moşia de la Mărăşeşti, alte surse vorbesc despre moşia de la Manasia – Urziceni a bunicului lui Milan, Jevrem Obrenović, unde acesta de pe urmă şi-a trăit ultimii ani din viaţă, iar generalul Rosetti afirma că s-ar fi născut la Iaşi. De asemenea, în judeţul Mehedinţi, chiar şi în zilele noastre circulă o serie de legende despre comorile îngropate în munţii din acea zonă de un membru al familiei Obrenović. Unele vorbesc de Milan, altele de Mihail, unele plasează acţiunea la începutul secolului al XIX-lea, altele în timpul lui Cuza.

[15] Beograd, redigé par B.N. Gavrilović, S. Pandurović, R. Parežanin, „Institut Balkanique“, Beograd, 1940, p. 156.

*http://en.wikipedia.org/wiki/File:Maria_Obrenovici.jpg

[16] Generalul R. Rosetti, op.cit., p. 3.

[17] C. Ostap, Maria Catargi-Obrenovici în „Magazin Istoric”, anul XXIX, nr. 11 (344), noiembrie 1995, p.73.

[18] Kraljica Natalija Obrenović, Moje Uspomene, Beograd, 2006, p. 79.

[19] E. Copăcianu, Cumpăna apelor sau Vodă Cuza trece Milcovul, Craiova, 1983.

[20] L. Borş, Doamna Elena Cuza, Craiova, 1992.

[21] Apud Lj. Kaljević, Moje Uspomene, Užice, 2006, p. 35.

[22] N. Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), Bucureşti, 1987, p. 165.

[23] C.C. Giurescu, Tranzitul armelor sârbeşti prin România sub Cuza Vodă (1862) în „Romanoslavica”, XI, Bucureşti, 1965, p. 57.

[24] Românul, 2 aprilie 1867.

[25] Apud N. Ciachir,  C. Buşe, Cu privire la tratatul de alianţă româno-sârb din 1868, în „Revista Arhivelor”, nr. 1/1966, p. 194.

[26] I. Ionaşcu, ş.a., Tratatele internaţionale ale României 1354-1920, Bucureşti, 1975, p. 187.

[27] Guy Gauthier, op.cit., p. 15.

[28] Procesul Principesei Iulia Obrenović, Contesă de Huniady, contra herezilor defunctului Principe al Serbiei, Mihail M. Obrenović, în apel, Bucuresci, 1870, p. 3.

[29] I. D. Dărdală, op.cit., pp. 278 – 279.

[30] Procesul Principesei Iulia Obrenović …, p. 7.

[31] I. D. Dărdală, op.cit., pp. 280 – 281.

[32] Beograd, redigé par B.N. Gavrilović, S. Pandurović, R. Parežanin, „Institut Balkanique“, Beograd, 1940, p. 156.

[33] M. Milin, Relaţii politice româno-sârbe în epoca modernă (secolul al XIX-lea), Bucureşti, 1992, p. 88.

[34] Născut la Sarajevo dar educat în Serbia şi Franţa, Jovan Marinović a ocupat diverse funcţii în cabinetele de la Belgrad atât în timpul dinastiei Karađorđević cât şi în vremea Obrenovićilor. Dintre funcţiile ocupate se remarcă cele din timpul cneazului Mihailo, când a fost consilierului acestuia pe probleme de politică externă şi pe care l-a însoţit la Constantinopol în 1867. În anii 1873 – 1874 Marinović a fost preşedintele consiliului de miniştri şi ministru de externe iar din 1878 până în 1889 a ocupat funcţia de ministru al Serbiei la Paris. Trebuie menţionat şi faptul că de numele său se leagă adoptarea politicii de neutralitate a Serbiei în timpul Războiului Crimeii (1853 – 1856).

[35] Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. II, 1869 – 1875, Bucureşti, 1993, p. 318.

[36] M. Kremnitz, Reminiscences of the King of Roumania, New York and London, 1899, p. 199.

* http://www.carolcafe.ro/despre-carol/despre-carol-13.jpg

[37] N. Iorga, Politica externă a regelui Carol I, Bucureşti, 1916, p. 188.

[38] M. Milin, op.cit., p. 89.

[39] Apud N. Ciachir, România în sud-estul Europei, Bucureşti, 1968 p. 110.

[40] Ibidem, p. 113.

[41] Memoriile Regelui Carol I al României …, p. 320.

[42] La majoritatea autorilor, fie ei străini, români sau sârbi numele acesteia apare sub forma franţuzită de Kesko, deşi numele său a fost adesea ortografiat şi sub forma românească de Cheşcu / Keşcu. De aici poate şi francofilia acesteia, deşi unii autori români (Nicolae Ciachir) o prezintă ca fiind rusofilă, probabil având în vedere trecutul familiei sale. În privinţa Nataliei considerăm că trebuie menţionat faptul că în secolele XIX – XX, Serbia nu a avut decât trei regine încoronate, dintre care două au fost românce, Natalia şi Maria (Mignon) (1900-1961), fiica regelui Ferdinand al României şi soţia lui Alexandru I Karađorđević (1888-1934), regele Iugoslaviei. Ambele s-au bucurat de întreaga admiraţie a poporului sârb, pe când cea de-a treia, Draga Mašin (1861-1903), a fost considerată de mulţi ca fiind una dintre cele mai negative figuri feminine din istoria Serbiei.

[43] Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, Bucureşti, 2000, p. 353.

[44] Natalia, căreia familia îi spunea Dudu, era fiica cea mare; cea mijlocie era Maria, zisă Marieta (1861-1935), căsătorită cu Grigore Ghica-Brigadier (1847-1913) iar mezina era Ecaterina Ioana (Jeana) zisă Bebe, căsătorită cu Eugen Ghica-Comăneşti (1840-1912), despre care se spune că ar fi fost curtată la un moment dat de Gabriele d’Annunzio (1863-1938). Vezi şi Alexandre de La Cerda, Nathalie de Serbie, la reine errante, Biarritz, 2000, p. 172.

[45] Generalul R. Rosetti, op.cit., p. 3.

[46] Ch. Sutherland, Fascinanta Martha Bibescu şi lumea ei, Bucureşti, 2004, p. 27.

[47] Octav-George Lecca, op.cit., p. 86.

[48] Dnevnik Benjamin Kalaja, 1868-1875, Beograd-Novi Sad, 1976, p. 612.

[49] A. de La Cerda, Nathalie de Serbie, la reine errante, Biarritz, 2000, p. 19.

[50] Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., p. 58.

[51] A. de La Cerda, op.cit., p. 19.

[52] Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., p. 68.

[53] Ibidem, p. 70.

[54] Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Craiova, fond „Prefectura Dolj” (în continuare se va cita DJDAN), dosar 76/1875, f. 3 .

[55] Cu toate acestea primele discuţii s-au purtat în limba rusă, deoarece limba sârbă, aşa cum avea să declare Natalia în memoriile sale, a rămas pentru o vreme o problemă dificilă pentru tânăra prinţesă.

[56] M. Milin, op.cit., p. 100.

[57] Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., pp. 71-75.

[58] Ibidem, p. 212.

[59] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti (în continuare se va cita ANIC), Fond Catargi, 1628, dosar 3, f. 1.

[60] Gheorghe Catargi era frate mai mic al Mariei Catargi, devenită Obrenović, precum şi frate mai mare al cunoscutului om politic, Lascăr Catargiu. Şi-a făcut studiile la Saint-Cyr şi a servit mai întâi în armata română, ajungând până la gradul de locotenent-colonel. În timpul lui A.I. Cuza a fost pentru o perioadă aghiotant al acestuia, ulterior a servit în armata sârbă, unde a urcat până la gradul de general.

[61] Datorez aceste informaţii unui urmaş al generalului Radu Rosetti, domnul Ion Varlam, care în prezent locuieşte la Paris.

[62] Generalul R. Rosetti, op.cit., p. 2.

[63] Ibidem, p. 10.

[64] Ibidem, p. 8.

[65] Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., p. 87.

[66] MID-PO, fond P/5 III (1877), f. 542.

[67] DJDAN,dosar 13/1877, f. 62.

[68] Ibidem, f. 64.

[69] Ibidem, f. 68.

[70] Arhiva Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe al României, Fond „Problema 21”, (în continuare se va cita AMAE iar acolo unde va exista un alt fond, se va menţiona fondul respectiv), vol. 4, Telegramă nr. 5598/24 martie/5 aprilie 1881, f. 11.

[71] Carol I al României, Jurnal. Volumul I, 1881 – 1887, Iaşi, 2007, p. 132.

[72] ASMID, MF, 1882, P/5 III, f. 483.

[73] Carol I al României, op.cit., p. 139. Kaljević fusese acreditat la Bucureşti încă de la sfârşitul anului 1881, dar prima sa acţiune importantă este legată tocmai de proclamarea Regatului Serbiei. Vezi şi Lj. Kaljević, Moje Uspomene, Užice, 2006, p. 76.

[74] AMAE, vol. 4, Telegramă nr. 5515, 5/17 aprilie 1882, f. 12.

[75] Vl. Čorović, op.cit.

* http://www.mfa.gov.rs/History/ministri/LjubomirKaljevic.gif

[76] The New York Times, 8 March 1882.

[77] S. Cristescu, op.cit., p.120.

[78] Legătura dintre Obolensky şi Natalia avea la bază relaţia de rudenie dintre mamele celor doi, Mărioara şi, respectiv Pulcheria,  care proveneau din familia Sturdza. Dar nervozitatea lui Obolensky poate fi pusă şi pe seama faptului că la jumătatea anilor 1870 fiul său, Ivan Mihailovici, eşuase să se căsătorească cu Natalia, deoarece rudele acesteia îl preferaseră pe Milan Obrenović.

[79] S. Cristescu, Carol I – Corespondenţa privată, 1878 – 1912, Bucureşti, 2005, p. 120.

[80] Paul Eugène Bontoux (1820 – 1904), bancher francez, fondator în 1878 al băncii de orientare catolică Société de l’Union Générale. Bontoux a câştigat licitaţia de construire a liniei ferate Belgrad – Niš – Vranje, dar banca sa a dat faliment în februarie 1882, cauzând, la rândul său, numeroase alte falimente. În martie 1883 Curtea de Apel din Paris l-a condamnat pe Bontoux la cinci ani de închisoare pentru fraudă, dar acesta a reuşit să părăsească Franţa. Ulterior Bontoux a afirmat că fusese victima unui complot al bancherilor evrei şi francmasoni (protestanţi). Subiectul a devenit şi mai cunoscut odată cu publicarea romanului L’Argent al lui Emile Zola, care s-a inspirat din acest scandal.

[81] Ch. Mijatovich, The Memoirs of a Balkan Diplomatist, London, New York and Melbourne, 1917, p. 253.

[82] M.B. Petrovich, A History of Modern Serbia, 1804-1918, vol. II, New York, 1976, p. 422.

[83] Ulterior, în 1904, coroana regelui Petru I Karađorđević va fi realizată din fierul unui tun ce fusese folosit de bunicul acestuia, Karađorđe Petrović, în luptele cu turcii de la începutul secolului al XIX-lea.

[84] S. Cristescu, op.cit., p. 121.

[85] Fiu al domnitorului regulamentar Mihail Sturdza (n. 1795 – m. 1884, Paris), Grigore Sturdza şi-a făcut studiile la Paris şi Berlin, iar apoi a intrat în armata otomană unde a urcat până la gradul de general, fiind cunoscut sub numele de Muklis-paşa. Ulterior a trecut cu acelaşi grad în armata Moldovei, în 1859 a candidat pentru tronul de la Iaşi iar până la sfârşitul vieţii a intrat în politică fiind ales de mai multe ori deputat sau senator.

[86] S. Cristescu, op.cit., p. 122.

[87] S. L. Damean, Diplomaţi englezi în România, II, 1881-1914, Craiova, 2009, p. 78.

[88] Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., p. 122.

[89] S. L. Damean, op.cit., p. 79.

[90] Ibidem, p. 80.

[91] Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., p. 122. Este vorba despre atentatul de la catedrala Sfântul Mihail din Belgrad, din data de 11/23 septembrie 1882, al Jelenei Ilka Marković, soţia colonelului Jevrem Marković, fratele lui Svetozar Markovič. Jevrem Marković fusese condamnat la moarte şi executat din dorinţa personală a lui Milan ca urmare a participării sale la revolta de la Topola din 1877.

[92] S. Cristescu, op.cit., p. 163.

[93] Ibidem, p. 187.

[94] ASMID, 1884, K/13, f. 417.

[95] AMAE, vol. 173, Telegramă nr. 10566, 28 iunie/10 iulie 1884, f. 97. Vezi şi ASMID, 1884, K/13, f. 424.

[96] ASMID, 1884, K/13, f. 429.

[97] AMAE, R 149, vol. 282, Belgrad, 9/21 iulie 1884, f. 228-232.

[98] S.L. Damean, op.cit., II, p. 109.

[99] Ibidem, p. 114.

[100] Ljubomir Kaljevic şi-a făcut studiile la Paris şi Heidelberg iar după revenirea în ţară a intrat în politică. Membru al Skupštinei din 1871, Kaljević a ajuns preşedinte al acesteia, apoi ministru de finanţe, prim-ministru şi ministru al Serbiei la Bucureşti şi Atena. Pentru câteva luni, după regicidul din 1903, Kaljević a ocupat funcţia de ministru de externe al Serbiei.

[101] Conform ordinelor transmise de ministrul de război al României, Ştefan Fălcoianu, cele trei bastimente erau comandate de căpitanii Hacek Emanoil, State Alexandru şi respectiv Koslinsky Emanoil.

[102] AMAE, vol. 282, Belgrad, „Programme de la réception de Sa Majesté Charles I, Roi de la Roumanie” f. 236-237. Vezi şi Carol I al României, op.cit., p. 316.

[103] M. Todić, Istorija srpske fotografije (1839-1940), Beograd, 1993, p. 150.

* ttp://www.udi.rs/articles/Milanka%20Todic_Istorija%20srpske%20fotografije%201839-1940.pdf

[104] AMAE, vol. 282, Serbia, 1897, f. 245, Telegramă de la Belgrad, 18/30 august 1884.

[105] Ibidem, f.253-254.

[106] Este vorba de acelaşi regiment care în 1903 a luat cu asalt palatul regal din Belgrad, ajutându-i pe complotiştii care l-au ucis pe regele Alexandru.

[107] Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., pp. 136-137.

[108] AMAE, vol. 282, Serbia, 1897, f. 255, Telegramă de la Belgrad, 19/31 august 1884; vezi şi Carol I al României, op.cit., p. 317. Şi cu prilejul altor vizite în Craiova de la sfârşitul secolului al XIX-lea Carol a înnoptat şi a luat masa tot în casele doamnei Glogoveanu.

[109] S. Cristescu, op.cit., p. 188.

[110] Ibidem, p. 189.

[111] AMAE, vol.9, 1897, f. 88-92, Raport confidenţial Belgrad nr. 597, 15/27 octombrie 1897.

[112] Carol I al României, op.cit., p. 377.

[113] S.K. Pavlowitch, A History of the Balkans, 1804-1945, London and New York, 1999, pp. 124-125.

[114] Aventurile regelui Milan au devenit de notorietate europeană. Astfel la începutul anului 1887 toată lumea cunoştea legătura lui Milan cu soţia unui înalt funcţionar sârb, al cărui nume era tot Milan. Din această cauză la Belgrad a circulat o glumă care spunea că soţia funcţionarului era cea mai bătrână doamnă din lumea deoarece avea două mii de ani („deux mille ans”, în limba franceză, care se pronunţă la fel cu „deux Milans”, aluzie la faptul că femeia ar fi avut doi bărbaţi cu numele de Milan). În aceeaşi perioadă era cunoscută relaţia lui Milan cu soţia unui ministru ortodox de la Belgrad. Trandafir Djuvara povesteşte în memoriile sale că i-a relatat regelui Carol despre o întâmplare din noaptea de înviere, când se obişnuia ca regina să le îmbrăţişeze pe soţiile miniştrilor străini de la Belgrad. Dar ajungând în faţa soţiei diplomatului ortodox mai sus amintit, Natala i-a întors spatele acesteia. Djuvara îşi aminteşte că regele Carol, care de obicei era foarte sever  şi rezervat în astfel de chestiuni a făcut de astă dată o glumă afirmând că „Sper că, în locul reginei, regele Milan a fost acela care s-a grăbit să o îmbrăţişeze pe doamna cu pricina”. Vezi T.G. Djuvara, Misiunile mele diplomatice (1887-1925), Iaşi, 2009, p. 23.

[115] M.B. Petrovich, op.cit., p. 430. Vezi şi în Beograd, redigé par B.N. Gavrilović, S. Pandurović, R. Parežanin, „Institut Balkanique“, Beograd, 1940, p. 172.

[116] Grigore Ghica s-a căsătorit la Iaşi în aprilie 1886, chiar în timpul mandatului fratelui său, Emil, la Belgrad, cu Maria (Marieta) Keşko (1861-1935), sora mai mică a reginei Natalia. Atât Natalia cât şi întreaga sa familie nu fuseseră de acord cu această căsătorie, mai ales Natalia dorindu-şi un cumnat cu o poziţie mult mai importantă decât Grigore Ghica. Vezi Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., p. 103.

[117] A.A. Căpuşan, op.cit., p. 40.

[118] S. Cristescu, op.cit., pp. 225-226.

[119] Elisabeta de Bavaria („Sisi”) (1837-1898), soţia împăratului Franz Joseph.

[120] Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., pp. 201-202.

[121] DJDAN, dosar 60/1887, f.12-13.

[122] Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., p. 203.

[123] ANIC, fond „Casa Regală”, 1887, f. 1-2.

[124] R. Rosetti, Ce am auzit de la alţii. Amintiri, Bucureşti, 2011, p. 243.

[125] M.B. Petrovich, op.cit., pp. 436-437. Vezi şi Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., p. 206.

[126] S. Cristescu, op.cit., p. 227.

[127] The Sovereigns and Courts of Europe, by „Politikos”, London, 1891, p. 859.

[128] A. de La Cerda, op.cit., p. 43.

*http://sr.wikipedia.org/wiki/%D0%94%D0%B0%D1%82%D0%BE%D1%82%D0%B5%D0%BA%D0%B0:Natalija_i_Aleksandar.jpg

[129] M.B. Petrovich, op.cit., pp. 439-440. Pentru mai multe detalii vezi şi The New York Times, July 14, 1888, http://www.nytimes.com.

[130] The New York Times, August 18, 1888, http://www.nytimes.com.bil

[131] A. de La Cerda, op.cit., p. 62.

[132] A. Nicolescu, Prinţul de Wales la Sinaia, în ”Magazin Istoric”, anul XL, nr. 3 (468), martie 2006, p. 28.

[133] G. Badea-Păun, Carmen Sylva (1843-1916). Uimtoarea regină Elisabeta a României, Bucureşti, 2007, p. 176; vezi şi Alexandre de La Cerda, Nathalie de Serbie, la reine errante, Biarritz, 2000, p. 132. Posibil să fie vorba despre sora ce mai mică a reginei Natalia, Ecaterina Ioana (Jeana) Ghica.

[134] S.L. Damean, op.cit., II, pp. 157-158.

[135] G. Badea-Păun, op.cit., p. 176.

[136] S. Cristescu, op.cit., p. 241.

[137] A. de La Cerda, op.cit., p. 73-74.

[138] S. Cristescu, op.cit., p. 242.

[139] Carol I al României, op.cit., p. 505.

[140] G. Gauthier, op.cit., p. 17.

[141] M.B. Petrovich, op.cit., p. 440. Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., p. 28.

[142] S.L. Damean, op.cit., II, p. 161.

[143] M.B. Petrovich, op.cit., p. 444.

[144] S.L. Damean, op.cit., II, p. 165.

[145] Ibidem, p. 170.

[146] A. de La Cerda, op.cit., p. 79-84.

[147] M. Vojvodić, Putevi srpske diplomatije. Ogledi o spoljnoj politici Srbije u XIX I XX veku, Beograd, 1999, p. 58.

[148] Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., p. 29.

[149] A. de La Cerda, op.cit., p. 88.

[150] MID-PO, 1893, I/4, f. 403.

[151] A. de La Cerda, op.cit., p. 92.

[152] Ibidem, p. 98. Tatăl Marthei Bibescu, Jean N. Lahovary era în acea vreme (1893-1895) ministru al României la Paris iar familia sa a locuit pentru multă vreme în capitala Franţei.

[153] Ch. Sutherland, op.cit., p. 37-38.

[154] M. Milin, op.cit., pp. 184-185.

[155] Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., p. 29.

[156] Denumit aşa de la numele fiului său Alexandru, pe care îl alinta cu diminutivul Saşa.

[157] A. de La Cerda, op.cit., p. 104-105.

[158] Gh. de Diesbach, Prinţesa Bibescu (1886-1973). Ultima Orhidee, vol. I, Bucureşti, 1998, p. 79-80.

[159] I. Dărdală, op.cit., pp. 273 – 281.

[160] M. Milin, op.cit., p. 186.

* http://en.wikipedia.org/wiki/File:Aleksandar_Obrenovic.jpg

[161] P. Lindberg, Regele Carol I al României, Bucureşti, 2004, p. 259.

[162] D.C. Giurescu, R. Dinu, L. Constantiniu, O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti, Bucureşti, 2011, p. 191.

[163] MID-PO, 1896, I/9, f. 2192.

[164] AMAE, Fond 41, 1896, R. 12, Telegramă cifrată din Belgrad, nr. 262, 9/21 noiembrie 1896, f. 184.

[165] Ibidem, vol. 4, Telegramă cifrată din Belgrad, nr. 246, 2/14 octombrie 1896, f. 189.

[166] Ibidem, Fond 41, 1896, R. 12, Telegramă cifrată din Belgrad, nr. 258, 7/19 octombrie 1896,
f. 190.

[167] Ibidem, Telegrama Primăriei oraşului Bucureşti, f. 185.

[168] Ibidem, Telegrama Căpităniei portului Calafat, f. 216.

[169] Ibidem, Fond 41, 1896, „Program pentru primirea Majestăţei Sale Alexandru Întâiu Rege al Serbiei”, f. 1.

[170] Ibidem, f. 3.

[171] S. Cristescu, op.cit., p. 360.

[172] AMAE, Fond 41, 1896, R. 12, Telegramă cifrată din Belgrad, nr. 2275, 22 octombrie/3 noiembrie 1896, f. 221.

[173] Ibidem, Telegramă de la Legaţia Serbiei, nr. 713, 29 octombrie 1896, f. 222.

[174] MID-PO, MF, rola 168/1898, cadrele 275-285.

[175] S. Cristescu, op.cit., p. 364.

[176] AMAE, 1897, vol. 7, Raport confidenţial nr. 493/20 august/1 septembrie1897, f. 63.

[177] Absolvent de studii politice la Berlin şi Paris, Đorđe S. Simić a intrat de tânăr ca funcţionar la Ministerul Afacerilor Străine al Serbiei. S-a remarcat mai ales în diplomaţie, unde a îndeplinit funcţia de ministru plenipotenţiar al Serbiei în diverse capitale europene, Sofia (1882–1884), Sankt-Petersburg (1887–1890), Viena (1890–1894, 1906–1912), Roma (1900), Constantinopol (1903–1906), iar în anii 1894 şi 1896 –1897 a cumulat funcţiile de prim-ministru şi ministru de externe. A fost unul dintre fondatorii Crucii Roşii din Serbia (1876).

[178] AMAE, vol. 7, 1897, f. 62.

[179] A. de La Cerda, op.cit., p. 125.

[180] S. Cristescu, op.cit., pp. 293-394.

[181] Ibidem, p. 395.

[182] Gh. Zbuchea, Românii şi Balcanii în epoca modernă (1804 – 1918), Craiova, 2003, pp. 90-91.

[183] A. de La Cerda, op.cit., p. 125. Vezi şi The New York Times, May 10, 1902, www.nytimes.com.

[184] Ibidem, p. 135.

[185] Gh. de Diesbach, op.cit., p. 309.

[186] A. de La Cerda, op.cit., p. 138-141.

[187] Ibidem, p. 146-147.

[188] Kraljica Natalija Obrenović, op.cit., pp. 32-33.