Introducere

Rivalitatea geopolitică dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist avea să influenţeze evoluţia istorică a Principatelor Române, Moldova şi Muntenia, în tot cursul secolului al XVIII-lea, precum şi în cel următor. O rivalitate geopolitică desfăşurată în condiţiile amplificării procesului de eliberare naţională a popoarelor asuprite de către Imperiile absolutiste. Moldova şi Muntenia aveau să devină la sfârşitul secolului al XVIII-lea parte componentă a „chestiunii orientale” în condiţiile în care Marile Puteri se aflau într-o dispută acerbă pentru moştenirea „omului bolnav de la Bosfor”, respectiv Imperiul Otoman.

În drumul spre Constantinopol, Imperiul Habsburgic şi cel Ţarist considerau că Principatele Române erau doar o etapă de marş şi, totodată, puteau fi un obiect de compensaţie pentru cele două imperii care se războiau cu „omul bolnav” al Europei. Asediul Vienei (1683) de către armata otomană a reprezentat apogeul puterii sultanului de la Constantinopol, după care Imperiul Otoman avea să intre într-un proces de declin iremediabil. Habsburgii se vor angaja, mai apoi, după 1683, într-o susţinută acţiune politică şi militară de eliberare a centrului şi sud-estului Europei de sub dominaţia otomană, în condiţiile existenţei unei Polonii care se zbătea în conflicte interne, incapabilă de a se angaja în lupta pentru apărarea fostului său spaţiu de influenţă politică şi militară. Ţarul Petru cel Mare va concepe o politică de modernizare a statului rus prin implementarea unor structuri socio-politice europene, având, totodată, dorinţa de a stăpâni Constantinopolul, fosta capitală a Bizanţului. Curtea imperială de la Sankt-Petersburg şi-a propus, astfel, un „program politico-militar menit a disloca un Imperiu Otoman atât de temut în trecut”[1], însă aflat în impas în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Afirmarea Rusiei ţariste în prim-planul evoluţiilor politico-militare din spaţiul sud-est european va inaugura existenţa unei tumultoase relaţii româno-ruse cu efecte dintre cele mai diverse, şi nu de puţine ori tragice, în existenţa celor două state şi popoare. Încă din secolul al XVI-lea a debutat parţial un proces de colonizare a teritoriilor de la est de Nistru, care a avut iniţial un caracter spontan, neorganizat, fiind determinat de asuprirea otomană şi de greutăţile materiale existente în ţară, de lipsa de pământ sau ca urmare a luptei dintre partidele boiereşti. Istoriografia a reţinut faptul că românii aveau să aducă, paradoxal, un aport masiv la constituirea forţelor armate ruse şi la dezvoltarea artei militare ruse, precum şi a celei militare în general[2].

Primul val masiv de populaţie românească s-a stabilit în Slobodskaia Ucraina în contextul exilului forţat al principelui Dimitrie Cantemir după bătălia de la Stănileşti (1711). În regiunile sudice ale Imperiului Ţarist erau stabiliţi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, un număr de 244.100 de români ceea ce însemna că erau pe locul trei după ucraineni şi ruşi. În 1707, ţarul Petru I a ordonat colonelului Apostol Chigheci să formeze primul regiment de husari din istoria armatei ruse, alcătuit tot din volohi (români din Moldova şi Ţara Românească stabiliţi dincolo de Nistru), în număr de 300 de oameni şi care a primit denumirea de „Horonga Volohă”. Regimentele de husari aveau să stea la baza formării cavaleriei uşoare regulate ca armă independentă din armata imperială rusă[3]. Cele evidenţiate mai sus ne îndreptăţesc să afirmăm că vectorul rusesc s-a aflat într-o relaţie politico-militară mult mai puternică şi complexă, cu spaţiul Principatelor Române, cu mult înainte de pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) sau de momentul în care „tous les esprits”[4] aveau să ajungă sub influenţa ruşilor după 1792.

Imperiul Ţarist avea să se afirme după 1774 ca un al treilea factor politic de care va depinde statutul politic al Principatelor Române de la gurile Dunării. Tratatul de Pace de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774), descris de un istoric drept „unul dintre documentele fatidice din istoria otomană”[5], menţiona independenţa Crimeii şi dreptul vaselor ruseşti la liberă navigaţie în apele Mării Negre, de-a trece prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi de a naviga în apele Mării Mediterane. Tratatul nu specifica numărul de tunuri de la bordul unui vas comercial rusesc şi, totodată, favoriza dezvoltarea unei flote de război ruseşti la Marea Neagră. Noul război ruso-austro-turc (1788 – 1792) va releva faptul că ruşii doreau să ajungă la Strâmtori şi la Constantinopol, cu orice preţ, iar prin Pacea de la Iaşi (9 ianuarie 1792), Rusia ţaristă îşi va împinge frontiera de stat până la limanul Nistrului devenind, astfel, un factor extrem de important în evoluţia politico-diplomatică a Principatelor Române.

La începutul secolului al XIX-lea, în condiţiile în care creşteau dările şi impozitele într-un ritm accentuat, precum şi solicitările de sprijin militar şi nu numai, românii au început să considere că Rusia ţaristă este puterea care le putea apăra privilegiile în raport cu Imperiul Otoman. În contextul desfăşurării războiului ruso-otoman (1806 – 1812) şi al ascensiunii Franţei napoleoniene, elita politică a Principatelor Române s-a văzut pusă în situaţia de a opta pentru cea mai favorabilă formulă de „alianţă”, în condiţiile în care reprezentanţii păturilor mici şi mijlocii nu mai credeau în bunele intenţii ale Rusiei ţariste privind o îmbunătăţire a statutului Principatelor. Totodată, diplomaţii lui Napoleon I doreau ca elita politică românească să participe la oprirea expansiunii ruseşti şi „ruina politicii Ecaterinei a II-a”[6]. Trebuie menţionat faptul că în Principatele Române, alături de o partidă filo-franceză, exista şi o partidă filo-rusească. O partidă reprezentată mai ales de o parte a boierimii conservatoare care vedea în Rusia țaristă garanţia privilegiilor sale, precum şi de către clerul subordonat ideologic Bisericii Ortodoxe Ruse.

Războiul ruso-otoman din 1806-1812 avea să marcheze un nou început în raporturile româno-ruse, ca urmare a răpirii Basarabiei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti, astfel încât relaţiile cu puterea protectoare se vor schimba semnificativ. Pe 5 mai 1812 se vor semna, la Bucureşti, clauzele preliminare ale Tratatului de Pace ruso-otoman. Tratatul de Pace a fost semnat la Bucureşti, pe 16 mai 1812, cu schimbarea actelor de ratificare pe 2 iulie 1812. Rusia ţaristă va anexa Basarabia, iar Moldova şi Muntenia vor fi restituite Imperiului Otoman. Totodată, caracterul ocupaţiei ruse, dintre anii 1806 – 1812, a dus la scăderea numărului celor care simpatizau cu Rusia ţaristă, astfel încât s-a ajuns în Principatele Române, în timp, la o stare de spirit antirusă, din ce în ce mai puternică. După ocuparea Basarabiei (1812), mulţi boieri români au preferat să locuiască în dreapta Prutului, sub dominaţia otomanilor, decât sub „ocrotire” creştină, în teritoriul dintre Prut şi Nistru. Reprezentanţii acestor orientări politice externe, amintite mai sus, puteau influenţa, mult prea puţin, deciziile luate de „cei mari”, în problemele majore care vizau statutul şi viitorul Principatelor Române.

În contextul prăbușirii Franţei napoleoniene (22 iunie 1815), Rusia țaristă își va întări statutul internaţional şi va ajunge să domine sistemul de relaţii internaţionale. În timpul desfășurării lucrărilor Congresului de la Viena[7] al Marilor Puteri învingătoare împotriva lui Napoleon I se va accepta „nu numai instituirea autorităţii ţarului asupra Regatului Poloniei, ci şi anexarea Finlandei şi a Basarabiei, dar mai departe nu s-a pătruns în Europa de Est şi de Sud-Est”[8]. Trebuie menționat faptul că otomanii au încercat să anuleze tratatul de la București din 16 mai 1812 şi chiar au desfăşurat lupte cu ruşii pe talvegul Dunării. Congresul de la Viena avea să stabilească şi noul statut al Europei Orientale astfel încât „era evident că Europa rezultată din lucrările desfăşurate în capitala Imperiului Austriei a fost o altă Europă faţă de cea existentă înaintea Revoluţiei Franceze”[9]. Referindu-se la rolul şi locul Principatelor Române în politica internaţională, Consulul General al Marii Britanii la Iaşi şi Bucureşti, William Wilkinson, scria, la sfârşitul anului 1814, că „suzeranitatea Porţii asupra Principatelor zdruncina liniştea Europei, încât Poarta (Otomană – n.n.) trebuia să renunţe la ele, Principatele urmând să formeze o barieră contra Rusiei prin a deveni ori independente ori împărţite între Rusia şi Austria”[10].

În urma războiului ruso – otoman din 1828-1829, Principatele Române aveau să cunoască regimul ocupaţiei militare ruseşti până în primăvara anului 1834. Rusia țaristă va impune implementarea Regulamentelor Organice care au fost în realitate primele Constituţii româneşti prin care s-au introdus legi fixe şi stabile, în locul unor decizii de moment şi al dispoziţiilor arbitrare. Regulamentele Organice vor fi adoptate de către Adunările Obşteşti extraordinare în mai 1831 la Bucureşti şi în octombrie 1831 la Iaşi. Contrar prevederilor Regulamentelor Organice au fost numiţi, în aprilie 1834, de către Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman, primii domni regulamentari, respectiv Mihail Sturdza în Moldova (1834 – 1848) şi Alexandru Ghica în Ţara Românească (1834 – 1842). Gheorghe Bibescu (1842 – 1848) a fost primul domn ales în conformitate cu prevederile Regulamentului Organic. Domnitorii regulamentari s-au aflat într-un permanent conflict atât cu boierii, cât şi cu consulii ruşi, însă au reuşit să consolideze autonomia Principatelor Române şi să iniţieze o serie de reforme menite a moderniza societatea românească.

Trupele ruse s-au retras din Principatele Române în iunie – iulie 1834, însă documentele vremii consemnează prezenţa, la sfârşitul lunii decembrie 1834, a unui număr de 5.774 ofiţeri şi soldaţi ruşi încartiruiţi în Tutova, Tecuci, Focşani şi în hinterlandul acestora. Sub presiunea diplomaţiei britanice va fi semnat un nou acord ruso-otoman la 3 august 1836 în urma căruia ruşii vor evacua cetatea Silistra. Consulatele ruse de la Bucureşti şi Belgrad aveau să rămână, în perioada următoare, locul din care Curtea de la Sankt-Petersburg își va coordona politica sa în sud-estul Europei. Cele două consulate erau supranumite în epocă ca fiind „sediul suveranităţii” sau „calea spre putere”. Cei care doreau să ajungă domni sau miniştri trebuiau să fie în „relaţii amicale” cu consulul rus care deţinea „frâiele administraţiei” şi acorda, astfel, diverse favoruri[11].

În urma intervenției militare a Rusiei țariste și-a Imperiului Otoman, Revoluţia Română de la 1848 – 1849 din Principatele Române va fi înfrântă, iar Convenţia ruso-otomană de la Balta Liman (19 aprilie 1849) avea să consolideze autoritatea şi controlul puterii suzerane şi a celei protectoare asupra spaţiului românesc. Evoluțiile politice din arena relațiilor internaționale de după încheierea Războiului Crimeii (1853 – 1856), precum și eforturile fruntașilor Revoluției Române de la 1848 – 1849, aflați în exil, au permis afirmarea idealului unității naționale a românilor. Alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) și al Munteniei (24 ianuarie 1859) a fost un prim pas spre afirmarea statului român sub denumirea de România (începând cu 24 ianuarie 1862), spre modernizare și occidentalizare, mai apoi, sub domnia Principelui Carol I (1866 – 1914).

În perioada 1866 – 1878, în centrul politicii externe a României se va afla problema cuceririi independenţei de stat, obiectiv care întrunea adeziunea tuturor factorilor politici ai ţării. În 1875 va izbucni „Criza Orientală” ca urmare a răscoalei antiotomane din Bosnia și Herţegovina, urmată de conflictul dintre Imperiul Otoman şi vasalii ei, Serbia şi Muntenegru, precum şi de răscoala din Bulgaria din 1876, care va favoriza intervenţia Rusiei ţariste în Balcani. În acest context, România se va orienta spre o alianţă politico-militară cu Rusia ţaristă în drumul spre cucerirea independenţei de stat. Falimentul Conferinţei Marilor Puteri de la Constantinopol (12 decembrie 1876 – 20 ianuarie 1877) prin care s-a încercat păstrarea echilibrului european şi evitarea războiului, va duce la agravarea relaţiilor dintre Imperiul Otoman şi România. Noua Constituţie a Imperiului Otoman, promulgată pe 23 decembrie 1876, definea Serbia şi România ca fiind „provincii privilegiate” ale Imperiului Otoman şi, totodată, acestea erau declarate părţi integrante şi permanente ale Imperiului Otoman. Într-un astfel de context, România dorea să obţină în schimbul trecerii armatei imperiale ruse spre teatrul de operaţii din Balcani, prin teritoriul României, recunoaşterea independenţei statului român şi garantarea integrităţii teritoriale a ţării.

Pe 4 aprilie 1877, România va semna Convenţia privind trecerea armatei ruse pe teritoriul României în drumul spre eliberarea fraţilor creştini din Balcani. Un nou război ruso-otoman va începe pe 12 aprilie 1877, iar principele Carol I va ordona, încă din 6 aprilie 1877, ca măsură de prevedere, mobilizarea rezerviştilor. Pe 25 aprilie 1877, în contra-replică la bombardamentele artileriei otomane din zona Vidinului, artileria română va bombarda Vidinul. Adunarea Deputaţilor va ratifica Convenţia româno-rusă pe 29 aprilie 1877 şi, totodată, va declara starea de război cu Imperiul Otoman. În şedinţa Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Externe în exerciţiu, va proclama independenţa de stat a României faţă de Imperiul Otoman. Va urma Războiul Independenţei (1877 – 1878) ca o încununare a unui imens efort politico-diplomatic și militar menit a conferi României independența şi unitatea politică mult visată în veacurile trecute.

Tratatul de Pace ruso-otoman de la San-Stefano (19 februarie 1878) va pune capăt războiului din Balcani şi va conferi Rusiei ţariste un ascendent politico-diplomatic important în economia jocurilor de putere din Europa. Tratatul recunoştea independenţa României, Muntenegrului, Serbiei şi crearea unui mare principat autonom al Bulgariei, cu ieşire la Marea Neagră şi Marea Egee. Din păcate, Rusia ţaristă reîncorpora cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), revenite Moldovei ca urmare a Tratatului de Pace de la Paris din 1856 care a pus capăt Războiului Crimeii. Diferendul româno-rus legat de respectare prevederilor Păcii de la San-Stefano, unde delegaţia română nu a fost primită, a atins apogeul în prima parte a anului 1878. Ministrul Afacerilor Externe al Rusiei ţariste, A. M. Gorceakov, îi va declara, pe 1 aprilie 1878, reprezentantului României la Sankt-Petersburg, Ion Ghica, că ţarul Alexandru al II-lea va ordona trupelor ruse să ocupe România, dacă guvernul de la Bucureşti nu va respecta prevederile Tratatului de Pace de la San Stefano.

Într-o astfel de conjunctură politică, Marile Puteri ale Europei s-au reunit la Berlin într-un Congres menit să deblocheze siuaţiile de impas survenite în arena relaţiilor internaţionale şi să potolească ambiţiile de mare putere ale Rusiei ţariste. Congresul de la Berlin (1 iunie – 1 iulie 1878) a reunit Marea Britanie, Germania, Franţa, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi Imperiul Otoman. România, Serbia şi Muntenegru nu au fost admise la dialog. Marile Puteri au decis la Berlin să recunoască independenţa României, însă cu două condiţii: 1) să accepte retrocedarea sudului Basarabiei către Rusia ţaristă, urmând să primească în schimb drept compensaţie Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea şi 2) să elimine restricţiile religioase în exercitarea drepturilor civile şi politice prevăzute în articolul 7 din Constituţia de la 1866. Pe 27 octombrie 1878, Rusia ţaristă a recunoscut necondiționat independența României, urmată de Austro-Ungaria pe 2 noiembrie 1878. Franţa, Germania şi Marea Britanie au tergiversat recunoaşterea independenţei României până în 1880 când au fost eliminate acele clauze discriminatorii din Constituţia României.

În contextul eforturilor politico-diplomatice făcute pentru obținerea recunoașterii drepturilor României asupra provinciilor românești aflate în componența Imperiului Austro-Ungar, respectiv Transilvania, Banatul și Bucovina, ca preț al intrării României în Primul Război Mondial, „chestiunea basarabeană” nu s-a aflat în atenția liderilor politici și diplomatici ai României din perioada 1914 – 1916. Statutul de actor geopolitic și strategic major al Rusiei țariste în arena relațiilor internaționale, precum și în economia alianței politico-militare dintre Franța, Marea Britanie și Rusia țaristă, nu a permis punerea în discuție a adevărurilor istorice privind cele petrecute în 1812, precum și soarta românilor basarabeni.

Cunoscând resentimentele românilor, rezultat al unei lungi şi dureroase experienţe, Serghei D. Sazonov, ministrul Afacerilor Externe al Rusiei țariste, era conştient de marile dificultăţi pe care le-ar întâmpina Rusia țaristă ca urmare a aderării României la o alianţă politico-militară încheiată în vederea apărării împotriva Rusiei. În raportul înaintat țarului Nicolae al II-lea pe 11 iunie 1914, ministrul Serghei D. Sazonov va menționa faptul că a sesizat „dispoziția favorabilă pentru noi (rușilor – n. n.) a românilor”[12] ceea ce permite să spere în „dezvoltarea următoare a relațiilor noastre de bună vecinătate”[13]. Vizita Țarului Nicolae al II-lea la Constanța pe 1 iunie 1914 va reprezenta un nou început în această relație româno-rusă, extrem de tumultoasă, iar depășirea frontierei dintre România și Austro-Ungaria în zona Predealului, pe 3 iunie 1914, de către premierul Ion I. C. Brătianu și ministrul Afacerilor Externe, Serghei D. Sazonov, va reprezenta un semnal politic aparte, cu valoare de simbol. Eforturile diplomatice ale Rusiei țariste se vor concretiza în Acordul bilateral Brătianu – Sazonov din 18 septembrie 1914 prin care Rusia țaristă recunoștea dreptul României asupra Transilvaniei, precum și posibilitatea de-a participa la împărțirea Bucovinei, alături de Rusia țaristă, în baza principiului naționalităților care va servi drept bază în delimitarea teritoriului.

După dezastrul militar românesc de la Turtucaia (19 – 24 august 1916), eșecul de la Flămânda (18 septembrie – 1 octombrie 1916) și pierderea aliniamentului și a liniei de cale ferată Cernavodă – Medgidia – Constanța (22 octombrie 1916), acuzațiile la adresa comportamentului trupelor ruse în Dobrogea s-au amplificat foarte mult. Memorialiștii clipelor istorice din 1916 relevă faptul că Marele Cartier General Imperial rus (STAVKA) a premeditat, totuși, încă înainte de intrarea României în război, micșorarea frontului de sud în estul Europei, pe linia de front din sudul Moldovei pe care se aflau trupele româno-ruse în decembrie 1916. Scurtarea frontului românesc era o soluție imperativă pentru STAVKA, iar România era sacrificată, astfel, deliberat de către o parte din elitele militare ruse. Controversele istoriografice asupra existenței/inexistenței unei posibile „agende secrete” a elitei politico-militare rusești vor mai persista încă multă vreme, însă nici Aliații Occidentali nu și-au îndeplinit promisiunile militare asumate pe 4 august 1916, respectiv începerea ofensivei de la Salonic. Istoricul David Dutton consideră că transformarea Corpului Expediționar din Orient în Corpul Expediționar din Dardanele, pe 7 octombrie 1915, și formarea Armatei Orientului, sub comanda generalului Maurice Sarrail, relevă în mod evident faptul că Balcanii deveneau „astfel expresia aspirațiilor franceze «en Orient»”[14].

În urma eşecului campaniei militare a României din vara – toamna anului 1916, în parte şi datorită neintervenţiei în luptă, cu energie şi devotament, a trupelor ruse, frontul s-a stabilizat la porţile Moldovei. La începutul anului 1917 se aflau pe teritoriul Moldovei peste 1.000.000 de soldaţi ruşi constituiţi în Armatele 4, 6 şi 9 ruse care împreună cu Armatele 1 și 2 române, alături de Armata 8 rusă din Bucovina, formau Frontul Românesc. Reorganizarea Armatei Române cu sprijinul Misiunii Militare Franceze în iarna – primăvara anului 1917, încercările de alianță dinastică cu familia Romanovilor, prin căsătoria principelui Carol cu prințesa Olga, precum și planificările strategice interaliate pentru ofensivele anului 1917, au mai temperat din animozitățile româno-ruse după campania din toamna anului 1916.

În vâltoarea Bătăliei de la Mărăşeşti (24 iulie – 21 august 1917) au existat unităţi militare rusești din compunerea Armatei 4 ruse care au urmat modelul nefast al Diviziei 34 infanterie rusă, retrasă precipitat de sub focul artileriei germane, ceea ce l-a făcut pe generalul Henri M. Berthelot să adnoteze în jurnal: „Trupele ruse s-au dovedit extrem de neomogene: unele au luat-o la fugă, cu laşitate, la prima bubuitură de tun; altele au contraatacat viguros şi, după ce au luptat energic câtăva vreme, au făcut stânga-împrejur, sub un bombardament de intensitate obişnuită”[15]. În pofida acestor evenimente neplăcute pentru onoarea Armatei Ruse, au existat alte numeroase unităţi ruseşti care şi-au făcut datoria în timpul Bătăliei de la Mărăşeşti. Unităţile Corpului 8 Armată rus care luptaseră cu succes la Mărăşti au reuşit să menţină, prin lupte grele, linia de legătură între Armatele 1 şi 2 română. Spre exemplu, artileria rusă care părea recrutată de pe altă planetă, după cum aprecia un observator român, va susţine bătălia din pădurea Răzoare a infanteriei române, aflată în impas, şi îi va împiedica pe germani să câştige teren.

Criza de comandament româno-rusă dintre generalii Constantin Cristescu și A. F. Ragoza a fost depășită prin intervenția energică a Marelui Cartier General român sprijinit de STAVKA, iar cooperarea militară ruso-română a permis oprirea ofensivei germano-austro-ungare la porțile Moldovei. Armata 1 română a avut 610 ofiţeri şi 26.800 soldaţi morţi, răniţi şi dispăruţi, în timp ce Armata 4 rusă a contabilizat 650 ofiţeri şi 25.000 soldaţi ca fiind morţi, răniţi şi dispăruţi în Bătălia de la Mărăşeşti. Putem concluziona că în pofida ideilor revoluţionare care au favorizat începutul bolșevizării Armatei Ruse de pe Frontul Românesc, a modului discutabil în care o parte a diviziilor ruse şi-au făcut datoria pe câmpul de luptă, victoria de la Mărăşeşti s-a obţinut şi graţie sacrificiului de sânge a peste 25.000 de militari ruşi. Fără sacrificiul lor, fără atitudinea lor exemplară pe câmpul de luptă, istoria Bătăliei de la Mărăşeşti ar fi fost puţin diferită. Istoricul american Glenn E. Torrey concluziona: „Cu toată dezamăgirea românilor faţă de prestaţia ruşilor, aceştia din urmă şi-au adus o contribuţie importantă în Bătălia pentru Moldova”[16].

Izbucnirea Revoluției Ruse din 27 Februarie 1917, precum și cele petrecute la Petrograd pe 25 octombrie 1917, aveau să complice raporturile politico-militare și diplomatice româno – ruse și, totodată, aveau să permită românilor basarabeni să treacă la organizarea luptei pentru obținerea drepturilor naționale și a autonomiei politice. Toate aceste lucruri se vor petrece în contextul afirmării idealurilor de autonomie politică și culturală a regiunilor și popoarelor componente ale Imperiului Țarist. Constituirea Partidului Național Moldovenesc (3 aprilie 1917)[17] avea să ridice pe o treaptă superioară lupta Mișcării Naționale din Basarabia în drumul spre autonomie politică și, mai apoi, independență. Implicarea ostașilor basarabeni din armata rusă în crearea unui organ politic reprezentativ pentru românii dintre Prut și Nistru va fi un moment esențial în afirmarea politică a românilor basarabeni și a drepturilor lor. Congresul Ostașilor Moldoveni de la Chișinău din perioada 20 – 27 octombrie 1917 și deschiderea lucrărilor Sfatului Țării pe 21 noiembrie 1917 reprezintă puncte de reper în drumul spre Actul din 27 Martie 1918, reiterat la 28 Noiembrie 1918, respectiv Unirea Basarabiei cu România, mai întâi cu condiții[18] și, mai apoi, fără condiții după modelul Bucovinei.

În perioada 1918 – 1940, problema Basarabiei va reprezenta nodul gordian al relațiilor româno – sovietice în condițiile în care Uniunea Sovietică nu va accepta niciodată faptul că votul din Sfatul Țării din 27 martie 1918 a fost legitim și, implicit, și Actul Unirii cu România. Raporturile României cu Uniunea Sovietică, în primul deceniu interbelic, se vor subordona unor principii, respectiv: 1) România nu se află în stare de război cu Uniunea Sovietică; 2) nu există un litigiu teritorial între cele două ţări, întrucât Basarabia este străvechi teritoriu românesc, care s-a unit cu patria-mamă; 3) Tezaurul României, evacuat la Moscova, era un bun asupra căruia statul sovietic nu avea niciun drept şi trebuia restituit integral României și 4) neintervenţia reciprocă în treburile interne. În perioada 1920 – 1924 se vor face câteva încercări de reluare a bunelor relaţii politico-diplomatice dintre România și Uniunea Sovietică. Conferinţa româno-sovietică de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924) a fost momentul de vârf al acestor discuţii politico-diplomatice, însă aceasta va eşua, deoarece Uniunea Sovietică va refuza să recunoască legitimitatea unirii Basarabiei cu România şi integritatea teritorială a României.

Semnarea Convenţiei pentru definirea agresorului din 3 – 4 iulie 1933[19] de la Londra şi reluarea relaţiilor diplomatice cu URSS pe 9 iunie 1934 au fost momente politico-diplomatice care vor apropia România și Uniunea Sovietică şi vor mai reduce din tensiunea mereu crescândă a raporturilor româno-sovietice. Cu ocazia reluării relațiilor diplomatice, cele două Guverne se obligau „de a nu crea, nici de a susţine, nici de autoriza şederea pe teritoriul lor a organizaţiilor care şi-ar propune ca scop lupta armată contra celuilalt stat, sau atentate prin forţă la regimul lui politic ori social, sau provocând acte de terorism ori preparând asemenea acte contra reprezentanţilor lui oficiali, precum nici a organizaţiilor care şi-ar atribui rolul de guvern al celuilalt stat sau a unei părţi din teritoriul lui”[20]. Miniștrii Afacerilor Externe ai URSS și României, Maxim M. Litvinov şi Nicolae Titulescu, își vor exprima convingerea că relaţiile diplomatice stabilite „vor rămâne pentru totdeauna normale şi amicale”[21] şi că Uniunea Sovietică şi România „vor continua să coopereze, pentru cel mai mare bine reciproc al lor, la menţinerea păcii în lume”[22].

În mai 1934, Maxim M. Litvinov îi va declara lui Nicolae Titulescu cu privire la „chestiunea basarabeană” următoarele: „În primul rând Basarabia. Este o chestiune pe care nu mai trebuie s-o ridicaţi, având în vedere semnarea Convenţiei de neagresiune, care defineşte teritoriul fiecăruia dintre semnatari ca fiind teritoriu ce există în prezent sub autoritatea fiecăruia dintre noi”[23]. Într-o telegramă din 19 iulie 1933 adresată MAE de la București, Nicolae Titulescu va menționa că ministrul Afacerilor Externe, Maxim M. Litvinov, îi declarase, în prezența șefului diplomației Turciei, următoarele: „Ştiu că, semnând această convenţie, v-am dăruit Basarabia. Dacă nu pot recunoaşte acest lucru oficial, este din cauza dificultăţilor ce le-aş avea cu opinia mea publică, în special cu cea din Ucraina. Când, însă, mă angajez să nu fac niciodată o agresiune împotriva Basarabiei şi că nici revizuirea nu pot să o cer nu numai pentru că URSS nu este membru al Societăţii Naţiunilor, dar pentru că, din principiu, suntem împotriva revizuirii căci ea înseamnă război – prin ce mijloc aş mai putea să obţin înapoi Basarabia”[24].

O ultimă încercare de-a securiza frontiera de pe Nistru a României cu Uniunea Sovietică o reprezintă negocierea și semnarea unui Pact de asistenţă mutuală între România şi URSS. În baza vechilor sale împuterniciri reconfirmate în scris la 14 – 15 iulie 1936, Nicolae Titulescu va pleca la Montreux, unde se desfăşura Conferinţa Strâmtorilor pentru a reînnoda firul negocierilor asupra pactului de asistenţă. Pe 21 iulie 1936 a fost parafat, articol cu articol, Pactul de asistenţă mutuală între România şi URSS. Actul a fost redactat în limba franceză, iar art. 3 („Guvernul URSS recunoaşte că în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală a Guvernului Regal al României în acest sens, la fel cum Guvernul Regal al României recunoaşte că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul spre URSS fără o cerere formală a Guvernului URSS”[25]) și art. 4 („La cererea Guvernului Regal al României trupele sovietice vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul român la răsărit de Nistru, la fel cum la cererea Guvernului URSS, trupele române vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul URSS la apus de Nistru”[26]) reprezentau un succes în recunoașterea și securizarea frontierei României de pe Nistru. Înlăturarea lui Nicolae Titulescu din funcția de ministru al Afacerilor Externe al României, în urma remanierii guvernamentale din 29 august 1936, a făcut inutilizabil acest ultim efort diplomatic făcut în slujba unui mare interes strategic al României.

În preajma semnării Tratatului de neagresiune sovieto – german din 23 august 1939, cunoscut ca Pactul Molotov – Ribbentrop, un raport al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, din 22 august 1939, referitor la consecinţele care aveau să decurgă pe plan intern şi internaţional din semnarea Pactului Molotov – Ribbentrop, avertiza factorii de decizie politico-militară de la Bucureşti că la operaţiunea de dislocare a Poloniei va lua parte şi Uniunea Sovietică, care îşi „va atribui provincia polonă care a făcut parte din Galiţia de pe vremea Imperiului rusesc, precum şi toate localităţile de la frontiera estică, unde populaţia dominantă este rusească”[27] iar „pentru restul se va reîntemeia fosta republică a Ucrainei Mari, înglobându-se şi nordul Bucovinei pe o linie până la Siret şi oraşul Cernăuţi”[28].

În seara zilei de 23 iunie 1940, la Moscova, în cursul unei întrevederi între Viaceslav M. Molotov, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al URSS, şi contele von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei în URSS, desfăşurată din iniţiativa primului, acestuia din urmă i s-a comunicat că Uniunea Sovietică doreşte soluţionarea problemei Basarabiei fără nicio amânare. Guvernul de la Moscova dorea în acelaşi timp şi Bucovina, despre care V. M. Molotov a pretins că ar avea populaţie ucraineană[29]. Guvernul german a fost informat cu promptitudine de cererile sovietice printr-o telegramă transmisă la ora 21.16 şi recepţionată la ora 23.20. Răspunsul Germaniei avea să vină peste 42 de ore. Hitler a fost uluit de cererile sovietice şi de caracterul lor intempestiv. Ministrul Afacerilor Externe al celui de-Al Treilea Reich, Joachim von Ribbentrop a fost solicitat să dea explicaţii referitoare la interesul sovietic pentru Basarabia. „După câte îmi amintesc – avea să declare von Ribbentrop – faptele s-au întâmplat precum urmează: în timpul delimitării sferelor reciproce de interes din Europa Răsăriteană, atunci când s-a menţionat Sud-Estul european, sovieticii au exprimat interesul lor pentru Basarabia. Cu această ocazie, am declarat oral dezinteresul nostru faţă de chestiunea basarabeană. Însă, având în vedere faptul că relaţiile germano-sovietice erau încă vagi şi pentru a nu formula în mod explicit, în scris, recunoaşterea revendicării ruseşti, de teama unor indiscreţii posibile, am căutat prin protocol o formulare mai generală, astfel încât, atunci când s-a discutat situaţia Europei sud-estice, am declarat la modul cel mai general că Germania este dezinteresată din punct de vedere politic în aceste regiuni, adică în sud-estul european. În schimb am accentuat corespunzător interesul economic german din aceste teritorii, în conformitate cu instrucţiunile Führer-ului şi, după câte îmi amintesc, în conformitate cu o directivă specială a Führer-ului, primită înaintea plecării mele la Moscova”[30].

Discuţiile purtate la Palatul Regal din Bucureşti, între Ernest Urdăreanu şi baronul Manfred von Killinger, observatorul Führer-ului pentru Ungaria, România, Iugoslavia şi Bulgaria, l-au convins pe Mareşalul Palatului că misiunea lui Manfred von Killinger consta în a-i oferi eventual o mână de ajutor ambasadorului german Wilhem Fabricius în cazul în care românii trebuiau supuşi la presiuni ca să accepte pretenţiile sovieticilor. Manfred von Killinger va declara că Berlinul nu putea întreprinde nimic şi a sfătuit factorii de decizie ai României să se înţeleagă într-un fel sau altul cu Uniunea Sovietică, cedând la nevoie o fâşie de teritoriu, pe care o vor recupera mai târziu. Totodată, la Moscova, se va desfășura o nouă întrevedere între ministrul Germaniei, contele von der Schulenburg, şi Viaceslav M. Molotov. „Pe baza convorbirii pe care a avut-o cu mine ieri – consemna contele Schulenburg -, guvernul sovietic a decis să-şi limiteze pretenţiile asupra Bucovinei de Nord, inclusiv asupra oraşului Cernăuţi. În conformitate cu opinia sovietică, linia de demarcaţie ar urma să unească punctul cel mai sudic al Ucrainei de Vest cu muntele Kniatiasa, la est de Suceava, trecând apoi prin nord-est de Herţa, spre Prut, unde Rusia sovietică va obţine o legătură feroviară directă din Basarabia, prin Cernăuţi, până la Lemberg”[31].

În seara zilei de 26 iunie 1940, la ora 22.00, Viaceslav M. Molotov i-a înmânat ministrului plenipotențiar al României în URSS, Gheorghe Davidescu, Nota ultimativă privind cedarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei. Din păcate, ministrul plenipotențiar al României, Gheorghe Davidescu, nu a sesizat că revendicările sovietice în zona Bucovinei, anunțate că s-ar întinde până la „frontierele potrivit cu harta alăturată”[32], cuprindeau de fapt și colțul de nord-vest al județului Dorohoi[33]. Concomitent cu citirea ultimatumului sovietic de către Viaceslav M. Molotov, la ora 22.00, va fi emis de către Marele Stat Major sovietic şi Ordinul de Operaţii nr. 001, care urma a fi transpus în practică, pe 28 iunie 1940, de către trupele sovietice care aveau să invadeze Basarabia şi Nordul Bucovinei în cazul în care România nu ar fi acceptat ultimatumul sovietic. La ora 22.15 postul de radio Chişinău şi-a încheiat emisiunea cu un program de cântece, iar ultima piesă transmisă a fost aria toreadorului din opera Carmen de Bizet.

În dimineaţa de 27 iunie 1940, la ora 02.00, regele Carol al II-lea a fost trezit din somn de un telefon, din partea lui Ernest Urdăreanu, care l-a informat că ministrul plenipotențiar al României de la Moscova a telefonat, pentru a-l informa că Viaceslav M. Molotov i-a remis o Notă ultimativă, după care toate legăturile telefonice cu Moscova au fost întrerupte. La ora 03.00, generalului Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3 Armată din Chişinău, i-a parvenit ordinul telegrafic cifrat nr. 10.367, semnat de generalul Ioan Ilcuş, ministrul Apărării Naţionale al României. Ordinul era foarte clar: intraţi imediat în dispozitiv şi fiţi gata de acţiune azi, 27 iunie, în zorii zilei. În consecință, la sfârşitul operaţiunii de acoperire a frontierei de stat de către trupele Armatelor 3 și 4 române, la întrebarea „Executat Nistru?” s-a răspuns scurt: „Complet Nistru!”. În după-amiaza zile de 27 iunie 1940, la ora 17.00, baronul Manfred von Killinger va fi primit de regele Carol al II-lea. „În cazul declanşării războiului cu Uniunea Sovietică, veţi pierde, după părerea mea, nu numai Basarabia, ci mai mult. Foarte probabil, teritoriile petrolifere vor fi distruse. (…) Pentru toate acestea, eu vă fac propunerea ca, din consideraţii de ordin politic, să urmaţi sfatul de a nu începe un război cu Uniunea Sovietică”[34], va declara baronul Manfred von Killinger.

Începând cu orele 12.00 – 12.30 se va desfășura şedinţa primului Consiliu de Coroană al României reunit ca urmare a ultimatumului sovietic din seara de 26 iunie 1940. Totodată, Ministerul Afacerilor Externe al României va solicita un răspuns clar din partea Iugoslaviei, Greciei şi Turciei în privinţa posibilității oferirii unui ajutor militar direct în cazul unei confruntări româno-sovietice. Răspunsul a fost dezamăgitor, astfel încât la Bucureşti „s-a constatat foarte clar că înjghebarea la care trudise atât de entuziast Nicolae Titulescu era mai puţin rezistentă decât un castel de nisip”[35]. La ora 21.00, ministrul plenipotențiar al României în Uniunea Sovietică îi va înmâna lui Viaceslav M. Molotov răspunsul Guvernului român la primul ultimatum sovietic.

Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al URSS, Viaceslav M. Molotov, va înainta un nou ultimatum României, precum şi un plan concret de ocupare a Basarabiei şi Nordului Bucovinei. Noul ultimatum sovietic urma să expire pe 28 iunie 1940 la ora 12.00 (ora Moscovei). Cel de-al doilea Consiliu de Coroană, început la ora 21.00, a hotărât cedarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei fără luptă. Examinând în detaliu atitudinea liderilor politici şi militari ai momentului din 27 iunie 1940, s-a conturat ideea că participanţii la Consiliul de Coroană care au hotărât cedarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei ar fi putut fi „intoxicaţi în chip premeditat pentru a li se forţa opţiunile”[36]. Informaţiile pe care generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major român, şi generalul Ioan Ilcuş, ministrul Apărării Naţionale, le-au pus la dispoziţia membrilor Consiliului de Coroană, au fost decisive în a întări convingerea că România nu putea să reziste unei agresiuni din partea Uniunii Sovietice, combinată, eventual, cu atacurile Ungariei şi Bulgariei. 40 de divizii româneşti nu puteau rezista unui atac dus de cele 141 de divizii ale aliaţilor (URSS, Ungaria şi Bulgaria). Celor prezenţi li s-a întărit credinţa că România nu putea decât să accepte ultimatumul sovietic.

În aprilie 1940, Deuxième Bureau (Biroul 2 informații) francez a redactat un raport în care erau caracterizaţi 99 de generali români. Raportul reflecta situaţia acestora în decembrie 1939. Generalul Florea Ţenescu era caracterizat în felul următor: „În situaţii clasice face să fie bine, dar în situaţiile mişcătoare nu ştie să se degajeze de soluţiile scolastice şi să ia decizii bune pentru împrejurări şi posibilităţi”[37]. Uluitoare şi atât de veridică această caracterizare a serviciului secret militar francez cu referire directă la unul dintre oamenii cu o poziţie cheie în timpul evenimentelor din perioada 26 – 28 iunie 1940. O serie de noi documente[38], provenite din arhivele sovietice, introduse în circuitul ştiinţific scot în eviden­ţă faptul că trupele sovietice au fost pregătite, în cazul rezistenţei României, să an­gajeze o operaţiune ofensivă, cu limita vestică Prutul. Analizând sinteza informativă, din ziua de 25 iunie 1940, a Biroului 2 informații din Marele Stat Major român pe tema Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către trupele sovietice, precum şi un tabel (datat 2 iulie 1940) ce cuprindea totalul forţelor Frontului de Sud al generalului Gheorghi K. Jukov şi, paralel, al forţelor introduse în Basarabia şi Nordul Bucovinei după data de 28 iunie 1940 (ora 14.00), ajungem la concluzia că, în iunie 1940, în cazul în care s-ar fi ajuns la o confruntare mi­litară româno-sovietică pentru Basarabia şi Nordul Bucovinei „disproporţia de forţe între cei doi eventuali beligeranţi s-ar fi dovedit important, dar nu ecra­san­tă”[39].

Sinteza Biroului 2 informații al Armatei Române atrage atenţia factorilor de decizie militară din statul român asupra capacităţii combative a armatei sovietice, care este redusă, datorită lipsurilor materiale, nepregătirii cadrelor şi, mai ales, moralului scăzut. Această armată nu impune decât prin număr, iar „o acţiune dusă cu repeziciune şi hotărâre ar putea s-o pună în stare de dezorganizare încă de la început”[40]. Să credem oare că dacă generalul Ţenescu nu şi-a propus să dezinformeze pe cei prezenţi la Consiliul de Coroană, atunci fusese, el însuşi, intoxicat? Sau Deuxième Bureau intuise corect?! O rezistenţă militară, chiar şi pe linia Prutului sau a Siretului, ar fi avut consecinţe geopolitice nebănuite pentru cursul istoriei acestor pământuri şi chiar a Europei Centrale şi de Est. Rezistenţa ar fi fost o opţiune politico-militară, ca alternativă la politica de cedare în faţa presiunilor Uniunii Sovietice. Decizia Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940 avea să afecteze pe termen lung evoluţia politico-militară a României. Din păcate, slăbiciunea factorilor de decizie politico-militară ai regimului politic instaurat de regele Carol al II-lea va conduce la criza cedărilor teritoriale din perioada iunie – septembrie 1940, care vor culmina cu prăbuşirea regimului instaurat pe 10 februarie 1938. În pofida deciziilor politice luate în perioada 26 – 28 iunie 1940, merită să nu se uite faptul că, totuşi, Armata Română a dorit să lupte și s-a pregătit pentru luptă, însă a fost împiedicată de o decizie politică extrem de nefericită şi controversată.

Uniunea Sovietică avea să se constituie, datorită ambiţiilor slave privind drumul spre Constantinopol şi Marea Mediterană, în inamicul principal al spaţiului românesc, ceea ce îi va determina pe liderii politico-militari ai României, din perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, să participe la recuperarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa şi implicit la rezolvarea „problemei ruse”. România avea să intre, la 22 iunie 1941, într-un „conflict al continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale”[41], cu speranţa că viitoarea pace va reprezenta o soluţie de esenţă istorică, de perspectivă şi de organizare durabilă, care să poată aduce, în acelaşi timp, o soluţie de echilibru al raselor şi al continentelor, un sistem economic de organizare, de dominare şi de distribuire a materiilor prime, un sistem de organizare politică şi regională, care să creeze funcţiuni şi organisme noi, pentru ca popoarele să-şi poată salva existenţa. Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26 – 28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-Al Treilea Reich.

Eşecul soluţionării „problemei ruse”, reînvierea politicii „sferelor de interes” şi abilitatea conducătorilor politici sovietici, în special, aveau să determine din partea Aliaţilor Occidentali o serie de concesii politice şi economice privind zona Europei Centrale şi de Est, consfinţite la Ialta şi la Potsdam. În conformitate cu prevederile Convenției de Armistițiu semnată între România și Națiunile Unite (SUA, Marea Britanie și URSS), la Moscova, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, confirmate, mai apoi, de prevederile Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, frontiera dintre România și Uniunea Sovietică a fost stabilită ca fiind cea din seara zilei de 28 iunie 1940. Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța aveau să rămână în componența URSS pentru aproape cinci decenii.

În contextul desfășurării procesului de destrămare a Uniunii Sovietice, ca urmare a politicii de glasnosti şi perestroika iniţiate de către Mihail S. Gorbaciov după 1987, se va desfășura un efort formidabil al celor trăitori în spațiul dintre Prut și Nistru, precum și dincolo de acesta din urmă, pentru obținerea suveranității și, mai apoi, al independenţei statalității constituită pe 2 august 1940 de către Uniunea Sovietică. Mișcarea de Renaștere Națională a Românilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a fost un fenomen unic, irepetabil și care a surprins Kremlinul prin amploarea manifestării. Începând din 20 mai 1989, Mișcarea de Renaștere Națională a Românilor din RSS Moldovenească avea să fie condusă de către Frontul Popular din Moldova (FPM) născut în urma Congresului de constituire convocat de Grupul de Inițiativă al Mișcării Democratice în Susținerea Restructurării creat în 1988. În contextul accentuării procesului de destrămare a Uniunii Sovietice, mai ales ca urmare a eşecului puciului de la Moscova din 19 – 21 august 1991, forţele politice naţionale pro-româneşti de la Chişinău vor reuși să impună proclamarea independenţei Republicii Moldova pe 27 August 1991, însă, din păcate, nu și Unirea cu România.

Volumul intitulat Republica Moldova pe drumul suveranității și independenței (1988 – 1991) încearcă să reconstituie momentele de afirmare ale identității naționale românești în spațiul dintre Prut și Nistru, cu precădere după 1987, și de afirmare a idealurilor politice și culturale ale românilor basarabeni, modul în care aceștia s-au constituit din punct de vedere al reprezentării politice, felul în care au gestionat relația cu minoritățile rusofone în lupta pentru afirmarea identității lingvistice, precum și relația cu România și Uniunea Sovietică în drumul spre obținerea suveranității și, mai apoi, a independenței Republicii Moldova. Totodată, o atenție aparte a fost acordată modului în care liderii politici de pe ambele maluri ale Prutului s-au poziționat în ceea ce privește idealul de Unire a Republicii Moldova cu România, de reîntregire a spațiului istoric și etnic românesc în contextul în care înlăturarea efectelor Pactului Molotov – Ribbentrop în Statele Baltice va aprinde imaginația românilor, va întreține iluziile și speranțele refugiaților basarabeni de după 23 August 1944, precum și-a urmașilor lor, și nu numai.

[1] Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774 – 1856, București, Editura Saeculum I.O., 1999, p. 5.

[2] În veacul al XVIII-lea, românii din Armata Imperială Rusă aveau să dobândească gloria pe câmpul de luptă spre folosul şi mărirea Imperiului Ţarist. În Galeria Militară a Palatului de Iarnă din Sankt-Petersburg se află alături de generalii ruşi care au adus glorie militară Imperiului Ţarist şi portretele a şase generali de origine română: generalul-locotenent Ilie Duca, generalul-locotenent Nicolae Cretov, generalul-locotenet Grigori Lisanevici, generalul-maior Andrei Efimovici, generalul-maior Gherasim Şostacov şi generalul-maior Daniil Şuhanov. Istoria i-a reţinut ca militari ruşi, însă ei erau români, iar destinul lor, măreţ şi tragic în acelaşi timp, relevă soarta unui popor aflat la răscrucea marilor furtuni.

[3] În 1711 existau în armata rusă şase regimente de cavalerie uşoară şi două horongve. La începutul anilor ’30 ai secolului al XVIII-lea aveau să treacă de partea ruşilor alţi 500 de moldoveni, conduşi de Vasile Bedreagă, completându-se, astfel, efectivul Horongvei Volohe. După fuga lui Constantin Cantemir, fiul domnitorului Antioh Cantemir, din Moldova în Ucraina, în anul 1736, avea să se impulsioneze procesul formării Corpului Voloh. Crearea primului Regiment Moldovenesc de husari, la data de 14 octombrie 1741, avea să aibă drept bază existenţa Corpului Voloh al lui Constantin Cantemir. Regimentul Moldovenesc de husari era format din 1.063 de oameni, respectiv munteni şi moldoveni, îmbrăcaţi fiind cu caftane şi cuşme albe, pantaloni roşii, epancia de culoarea albăstriţei, iar pe steagurile unităţii a fost păstrată simbolistica naţională românească alături de cea rusească. Primul steag al regimentului era de culoare azurie, ornamentat cu franjuri aurii, şi avea desenat un buzdugan auriu şi un vultur bicefal rusesc care ţinea în gheare stema Moldovei cu cap de bour. Pe al doilea steag al Regimentului era o suliţă aurie pe care stătea un vultur bicefal, fiind amplasaţi pe steag, totodată, şi Sfinţii Constantin şi Elena care aveau cruci în mâini. Pe partea opusă era reprodusă stema Moldovei. Primul comandant al Regimentului Moldovenesc de husari a fost Constantin Cantemir. În anul 1764 se aflu în rândurile armatei imperiale ruse un număr de şapte regimente de husari alcătuite în exclusivitate sau în mare parte din români: Regimentul Moldovenesc, Regimentul Galben, Regimentul Negru, Regimentul aşezat de husari Bahmut, Regimentele de lăncieri Elisavetgrad, Dnepr, Doneţk (Ekaterinoslav), precum şi Regimentul sârb de husari alcătuit în mare parte din români. Pentru mai multe amănunte, a se vedea: Anatol Leşcu, Românii în Armata Imperială Rusă, București, Editura Militară, 2005, 232 p.

[4] „Toate spiritele” (în traducere).

[5] Andrina Stiles, Rusia, Polonia şi Imperiul Otoman (1725 – 1800), București, Editura All, 2001,
p. 186.

[6] Petre P. Panaitescu, Corespondenţa lui Constantin Ipsilanti cu guvernul rusesc 1806-1810. Pregătirea Eteriei şi a renascerii politice româneşti, Bucureşti, 1933, p. 7.

[7] Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815) a fost o conferință a statelor europene desfășurată la sfârșitul războaielor napoleoniene cu scopul de a reinstaura în Europa ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluției Franceze din 1789. Scopul Congresului de la Viena a fost restabilirea vechilor regimuri absolutiste, și înlăturarea urmărilor ocupației franceze în Europa. Cuvintele cheie ale Congresului au fost „restaurație” și „legitimism”. Restaurația consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluții sau a altor evenimente cu rezonanță, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora.

[8] Dan Berindei, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, București, Editura Enciclopedică, 1997, p. 117.

[9] Ibidem, p. 116.

[10] Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792 – 1821), Iași, Editura Institutul European, 2001, p. 285.

[11] Pentru servicii deosebite aduse Rusiei ţariste au fost decoraţi de către ţar numeroşi boieri români, precum: Mihail Ghica, Alecu Ghica, George Golescu, Constantin Cantacuzino, Costache Bălăceanu, Alexandru Filipescu, Iancu Filipescu şi Gheorghe Bibescu.

[12] Vadin Guzun (editor), Intrarea României în Primul Război Mondial: negocierile diplomatice în documente din arhivele ruse (1914 – 1916), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016, p. 36.

[13] Ibidem.

[14] David Dutton, Politica diplomației. Marea Britanie și Franța în Balcani în timpul Primului Război Mondial, Chișinău, Editura Museum, 2003, p. 174.

[15] Glenn E. Torrey, Armata revoluționară rusă și România. 1917, București, Editura Militară, 2005, p. 61 – 62.

[16] Ibidem, p. 70.

[17] Pe 5 aprilie 1917 se va adopta programul de activitate și se va alege Comitetul Central al Partidului Național Moldovenesc, respectiv: Pavel Gore (președinte), Vasile Stroescu (președinte de onoare), Pantelimon Halippa și Vladimir Hertza (vicepreședinți), Onisifor Ghibu (secretar). În conducerea partidului se mai aflau Ioan Pelivan, Teofil Ioncu, Ion Buzdugan, general Matei Donici, dr. Elena Alistar, A. Botezat, Vladimir Bogos, C. Ceapă etc. Organul de presă urma să fie ziarul Cuvânt Moldovenesc care va apărea în perioada martie 1917 – martie 1918. În cursul zilei de 9 aprilie 1917 va fi publicat programul Partidului Național Moldovenesc care cuprindea revendicările naționale și politice ale basarabenilor: 1) autonomia politică a Basarabiei; 2) crearea unui organ politic reprezentativ, respectiv Sfatul Țării; 3) introducerea limbii române în școală, biserică, administrație; 4) crearea unei armate naționale; 5) oprirea colonizării Basarabiei cu străini și 6) reforma agrară și împroprietărirea țăranilor basarabeni.

[18] Pe 27 martie 1918, în numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării va declara că „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărească soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama sa, România”. Declarația Unirii a fost semnată de președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț, de Pantelimon Halippa, vicepreședinte al Sfatului Țării, și Ion Buzdugan, secretar. Condițiile puse de majoritatea românească din Basarabia au fost: 1) Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român; 2) Basarabia avea să rămână autonomă, urmând să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic; 3) Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale; 4) recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale; 5) legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali; 6) drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român; 7) doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din Guvernul central român; 8) Basarabia urma să trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii; 9) toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal; 10) noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei; 11) urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul Revoluției.

[19] Pe 3 și 4 iulie 1933, la Londra, vor fi semnate două Convenții pentru definirea agresiunii. Prima Convenție a fost semnată de Cehoslovacia, România, Uniunea Sovietică, Turcia și Iugoslavia, care a intrat în vigoare pe 17 februarie 1934, când a fost ratificată de către toate statele cu excepția Turciei. A doua Convenție a fost semnată de către Afganistan (ratificată pe 20 octombrie 1933), Estonia (4 decembrie), Letonia (4 decembrie), Iran (16 noiembrie), Polonia (16 octombrie), România (16 octombrie) și Turcia, care a ratificat ambele convenții pe 23 martie 1934. Finlanda a aderat la cea de-a doua Convenție pe 31 ianuarie 1934. În conformitate cu prevederile Art. II din Convenția pentru definirea agresiunii, agresorul era definit ca fiind „statul care cel dintâi va fi comis una din acţiunile următoare: declaraţiune de război unui alt stat; invaziune prin forţele sale armate, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului unui alt stat; atac prin forţele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat; blocus naval al coastelor sau al porturilor unui alt stat; sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat, de a lua pe propriul său teritoriu toate măsurile în puterea lui pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor sau protecţiune” (Apud Simona Ferentz, Diplomația titulesciană – dispută privind teritoriul Basarabiei, pe https://abcjuridic.ro/diplomatia-titulesciana-disputa-privind-teritoriul-basarabiei/, accesat pe 10 septembrie 2025, ora 14.45).

[20] V. Vasilos, Conjuctura internațională și preliminariile politico-diplomatice ale cedării Basarabiei și Nordului Bucovinei (Partea I), pe https://www.utm.md/meridian/2010/MI_1_2010/17_Vasilos_V_Conjunctura_Internationala.pdf, accesat pe 11 septembrie 2025, ora 23.10.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Geta-Cristina Gheorghe, Semnificația Pactului de asistență mutuală dintre România și URSS (Montreux, 21 iulie 1936) în viziunea lui Nicolae Titulescu, pe http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_1/32_gheorghe.pdf, accesat pe 12 septembrie 2025, ora 00.10.

[26] Ibidem.

[27] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informaţii/INI, 1996, p. 283.

[28] Ibidem.

[29] „Eu i-am arătat lui Molotov că renunţarea de către Uniunea Sovietică la Bucovina, care nu a aparţinut niciodată, nici chiar Rusiei ţariste, ar facilita în mod substanţial o soluţionare paşnică. Molotov a răspuns că Bucovina constituie ultima parte care mai lipseşte dintr-o Ucraină unificată şi tocmai din această cauză, Guvernul sovietic trebuie să acorde importanţa cuvenită rezolvării acestei probleme, în mod simultan cu problema Basarabiei. Cu toate acestea, Molotov nu a exclus cu totul posibilitatea renunţării la Bucovina, în cursul negocierilor cu România”, telegrafia contele von der Schulenburg în cursul zilei de 26 iunie 1940, la orele 12.59 a.m. (Apud Stelian Neagoe, Bătălia pentru Bucovina, Timișoara, Editura Helicon, 1992, p. 140).

[30] Mihai Pelin, Săptămâna patimilor (23-27 iunie 1940), partea I, în vol. Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. II, Veneția, Editura Nagard, Cannaregio, 1988, p. 32. În documentele germane capturate şi publicate, mai apoi, de către Aliaţii Occidentali, respectiv de către o editură britanică, care a reprodus documentele emise sau recepţionate pe Wilhelmstrasse, nu se regăseşte nicio directivă specială a Führer-ului, invocată de Joachim von Ribbentrop, prin care Hitler l-ar fi autorizat să declare dezinteresul Germaniei faţă de teritoriul sud-estic al Europei, chiar până la Istanbul şi Strâmtori, dacă era necesar. „Faptul că urma să fie ocupată Bucovina de Nord, străvechi pământ al Coroanei austriece, l-a zguduit pe Hitler. El a recepţionat acest pas al lui Stalin drept un indiciu al presiunii ruseşti către Vest”, mărturisea Joachim von Ribbentrop în memoriile sale (Apud Alexandru Ghişa, 1940 – România şi primele fisuri în aplicarea Pactului Ribbentrop – Molotov: Bucovina, Transilvania şi Chestiunea Dunării – ep. I, în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 26, noiembrie 2011, p. 22).

[31] Mihai Pelin, op. cit., p. 55.

[32] Vitalie Văratic, Șase zile din Istoria Bucovinei (28 iunie – 3 iulie 1940). Invazia și anexarea Nordului Bucovinei de către URSS, Rădăuți, Editura Institutului Bucovina – Basarabia, 2001, p. 39.

[33] Pe 9 noiembrie 1940, diplomatul Victor Pogoneanu într-un raport, înaintat conducerii Ministerului Afacerilor Externe al României și intitulat Linia de ocupație sovietică în Bucovina de Nord și în Moldova de Nord, menționa următoarele: „În porțiunea ei nordică, linia de ocupație sovietică întrece cu mult indicațiile ultimatumului din 26 iunie 1940. Într-adevăr, termenii acestuia au fost, în fapt, modificați, nu numai prin depășirea importantă a limitei Bucovinei de Nord, dar și prin ocuparea unei regiuni care, făcând parte din județul Dorohoi, deci din teritoriul Vechiului Regat, n-a fost niciodată sub stăpânirea străină – nici rusească, nici austriacă – ci a aparținut întotdeauna și neîntrerupt României. Din nefericire, se pare că înaintarea trupelor sovietice în acest sector a fost încurajată, dacă nu chiar determinată, de dezorientarea și panica ce ar fi stăpânit pe comandanții unităților noastre militare locale” (Ibidem, p. 250).

[34] Cristian Troncotă, op. cit., p. 463.

[35] Mihai Pelin, op. cit., p. 109.

[36] Gheorghe Buzatu, Rolul factorului geopolitic în determinarea opţiunii României privind evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord în 1940, în Geopolitica, vol. I, Iaşi, 1995, p. 488.

[37] Idem, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. II, București, Editura Enciclopedică, 1995, p. 41.

[38] A se vedea: Pactul Molotov – Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de documente (ediţie Valeriu Matei şi colaboratorii), Chişinău, 1991, p. 26 – 81.

[39] Gheorghe Buzatu, Rolul factorului geopolitic…, p. 490. Generalul-maior V. Melikov a fost trimis în iulie 1940 să efectueze un studiu privind comportamentul Armatei Roşii în operaţia de ocupare a Basarabiei. În Nota-raport înaintată, la 18 iulie 1940, în calitatea pe care o avea de profesor la Academia Marelui Stat Major sovietic, a conchis: „(…) Concentrarea şi desfăşurarea trupelor şi mijloacelor de luptă spre linia de plecare pe Nistru s-au efectuat, de asemenea, fără nici o mascare; (…). Trupele Armatei 9 au trecut Nistrul în cinci locuri şi e cazul să menţionăm că majoritatea unităţilor de pontonieri n-au fost suficient pregătite în vederea construirii podurilor. (…) Forţarea râului Nistru de către trupele Armatei 9 şi pregătirea în vederea unor asemenea operaţii au vădit organizarea extrem de slabă a statelor majore ale diviziilor şi corpurilor de armată, şefii statelor majore ale diviziilor şi corpurilor de armată sunt, în majoritatea lor, comandanţi cu puţină experienţă şi nepregătiţi. Procesul de concentrare şi desfăşurare a trupelor noastre pe Nistru, precum şi intrarea lor în Basarabia au demonstrat convingător că cea mai slabă verigă a noastră e aceea care trebuie să fie cea mai puternică – companiile şi batalioanele” (Apud Pactul Molotov – Ribbentrop…, p. 26 – 34).

[40] Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 494.

[41] Discurs al lui Mihai Antonescu în şedinţa de guvern din 6 martie 1943 (a se vedea: Stenogramele de la mănăstire, în România Liberă, 10 februarie 1998, p. 1).