Introducere

Introducere

În această lucrare[1] vom prezenta cazurile a șase spioni sovietici care au acţionat pe teritoriul Basarabiei în anii 1930 (Petre Goncearuc, Serghie Nicolau, Valeriu Bucicov, Ion Vidrașcu, Vasile Posteucă și Simion Babenco) şi care au fost dirijați de Centrele de informaţii externe sovietice din Odesa şi Tiraspol. Aceştia nu au fost trimişi peste graniţă în calitate de simpli agenţi, ci ca rezidenţi ilegali care şi-au creat sau au încercat să-şi organizeze reţele de informatori/colaboratori/ curieri (de regulă, un rezident avea în subordine între cinci şi zece informatori), cu ajutorul cărora urma a fi asigurat fluxul informativ către Odesa şi Tiraspol.

Potrivit spuselor generalului Serghie Nicolau, rezidentul-șef din România al organelor sovietice de informații din anii 1930 ar fi fost primul director al Securității de la sfârșitul deceniului cinci, Gheorghe Pintilie, în subordinea căruia s-a aflat și el.[2]

Documentele folosite în vederea reconstituirii acţiunilor desfăşurate de aceşti rezidenți, ghidonați de spionajul extern sovietic provin, în principal, din dosarele lor individuale întocmite de Ministerul de Interne (ANIC, Fond 95 – Dosarele personale ale luptătorilor antifascişti întocmite de Ministerul de Interne în perioada 1917-1944), precum şi din dosarele personale de partid elaborate de secţia de resort a Comitetului Central, după 6 martie 1945.

Din nefericire, în Colecția 96 (ANIC, Colecția 96 – Procese întocmite de organele Justiţiei, Siguranţei şi Jandarmeriei pentru comunişti, militanţi ai mişcării muncitoreşti şi ai organizaţiilor de masă revoluţionare) nu am reuşit să identificăm dosarele care conţin declaraţiile inculpaţilor date în timpul anchetei instrumentate de procurorii militari sau Serviciul Secret, rechizitoriile magistraţilor militari şi motivarea sentinţelor de judecată, cu excepţia cazurilor Babenco și Nicolau[3]. De asemenea, nu am descoperit nici documentele emanate dinspre Centrul „B” al Serviciului Secret, structură informativă care se ocupa, alături de Siguranţă, de devoalarea reţelelor de spionaj sovietice din Basarabia (vezi nota de subsol referitoare la Centrul „B”).

Există câteva ipoteze privind absenţa acestor documente. Ele fie se regăsesc la Chişinău, în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, sau în arhivele moscovite, fiind predate sovieticilor după întoarcerea armelor, fie au fost distruse de către lucrători ai SSI în preajma evenimentelor de la 23 august 1944[4] și 24 februarie 1945, ori au fost sustrase/distruse după preluarea puterii de către comunişti, chiar din ordinul celor pe care-i vizau în mod direct.

Din multitudinea de agenți și organizații de spionaj sovietice care au acționat în România la acea vreme, ne-am oprit asupra celor șase cazuri datorită pozițiilor-cheie pe care cei implicați în aceste rețele le-au ocupat în aparatul de partid și structurile de informații după 23 august 1944. Propulsarea lor în fruntea serviciilor secrete denotă faptul că misiunile care le-au fost încredinţate de către spionajul extern sovietic au fost extrem de importante, aceștia bucurându-se de încrederea Moscovei şi după 23 august 1944.

Bineînţeles, cazurile supuse analizei în acest studiu nu au fost singulare, în anii 1930, însă în urma cercetării lor rezultă un modus operandi specific folosit de sovietici în cazul recrutării şi instruirii agenţilor săi.

Menționăm că din studiile de caz analizate în lucrarea noastră nu a rezultat ca vreunul dintre rezidenți să fi avut legătură cu Legația sovietică din București; aici ne referim la cei care au acționat în România după reluarea legăturilor diplomatice cu vecinul de la Răsărit, în anul 1934.

Într-adevăr, după normalizarea legăturilor cu URSS, „sistemul rezidențelor conspirate”, pe care-l folosea și Serviciul Secret pe plan intern și extern[5], a început să fie utilizat pe scară largă și de serviciile speciale sovietice, prin Legația URSS din București.

Un studiu referitor la „agitația, propaganda și spionajul sovietic în România”, elaborat de Serviciul Secret pentru Secția a II-a din Marele Stat Major, în 1934, preciza că, pe plan extern, Uniunea Sovietică culegea informații pe trei paliere: spionajul politic (prin Comintern), spionaj militar (prin Razvedupr – Secția de informații a Marelui Stat Major) și spionajul general, desfășurat sub conducerea rezidenților legali (cei camuflați în diverse funcții din organigrama legațiilor) sau ilegali ai OGPU (Administraţia Politică Unită de Stat – poliţia politică sovietică)[6].

De asemenea, același studiu consemna modul de operare al serviciilor sovietice de informații în țările în care aveau sau nu reprezentanțe diplomatice:

În statele cu care URSS n-a reluat relațiile diplomatice activitatea de agitație și propagandă comunistă se duce de către organizațiile locale. Legătura între aceste organizații de propagandă și spionaj și organele centrale de la Moscova se face în două feluri. Informațiile culese în țară sunt îndreptate către centrele de spionaj din Viena, Berlin sau Istanbul, iar de acolo sunt trimise la Moscova. Legătura se face însă și prin emisari care trec clandestin Nistrul în URSS și predau la diferite centre apropiate de graniță materialul informativ cules din România. De la aceste centre mai mici informațiile sunt centralizate la Kiev, iar apoi sunt trimise la Moscova. […]

Cum însă rezidenții legali ai OGPU sunt camuflați în diferite funcții la legație, se poate înțelege ce importanță prezintă pentru Centrala din Moscova existența Legației Sovietice într-o țară. […]

Din studiul activității tuturor legațiilor sovietice din străinătate reiese că, afară de reprezentantul diplomatic propriu-zis (ministru plenipotențiar sau ambasador), toți ceilalți funcționari ai legației se regăsesc în slujba organizațiilor de spionaj, fie OGPU, fie Razvedupr. Reprezentanții acestor trei ramuri de spionaj se găsesc camuflați în diferite funcții la legație. Aceasta explică numărul neobișnuit de mare al funcționarilor oricărei Legații Sovietice.[7]

Informațiile sintetizate de Serviciul Secret în acest studiu aveau să se confirme patru ani mai târziu, odată cu defectarea diplomatului sovietic, de origine ucraineană, Theodor/Feodor Butenko, însărcinat cu afaceri al Legației URSS la București (decembrie 1937 – februarie 1938), care, în prima jumătate a lunii februarie 1938, s-a refugiat în Italia.

Înainte de a lua calea „Cizmei”, Butenko a trimis Regelui Carol al II-lea un memoriu referitor la modul de organizare și funcționare a Legației URSS, oferind, totodată, și numele funcționarilor reprezentanței care desfășurau activități informative ilegale, sub acoperire oficială instituțională.

În document, Butenko afirma că tot personalul Legației sovietice din București, cu excepția atașatului comercial Guvriț, se afla în solda NKVD sau a altor servicii sovietice de informații, începând cu Piotr Lapin, atașat de legație, și Pavel Kukolev, prim-secretar de legație.[8]

Unii dintre aceștia desfășurau activități de culegere de informații din rândul emigrației ruse, recrutau informatori din diverse medii politice și gazetărești sau ofereau sume de bani unor ziariști din presa democrată, pentru a o influența (în acest sens, era prezentat cazul a doi articlieri de la revista „Reporter”, condusă de către neobositul militant de stânga republican N. D. Cocea)[9].

În perioada 1930-1941, câteva zeci de agenţi sovietici au fost condamnați pentru spionaj, tentativă de spionaj sau trădare, fiind ulterior întemniţaţi în penitenciarele Doftana, Ocnele Mari, Aiud, Ploiești sau Caransebeş. Îi amintim aici pe Şişman Afanasie, Emil Bodnăraş, Vladimir Gribnici, Vladimir Mazuru, Alexandru Nicolschi[10], Mihail Petruc, Mihail Ratuşnai, Daciu Voicu, Simion Zeigher, Emilian Mălai, Simon Alexenco, Simion Gamerov, Vasile „Vasia” Cernov ş.a.m.d. Şi aceştia, la rândul lor, vor ocupa posturi de conducere/comandă în organigramele MAI sau MFA, dar şi în schema aparatului de lucru al CC al PMR.

Agentura sovietică din Basarabia era alcătuită, în general, din tineri de etnie rusă, sau ucraineană, cu o instrucţie şcolară modestă, care nutreau o puternică aversiune faţă de Statul român, pe care îl considerau expansionist, imperialist și opresiv cu minorităţile naționale. Organele de informaţii sovietice îşi racolau agenţii şi din rândul refugiaţilor din Basarabia care trecuseră Nistrul în URSS din varii motive: fugari urmăriţi de autorităţile române, dezertori, emigranți politici și economici (tineri plecați în URSS atraşi de „miracolul economic” al primului stat comunist din lume, cetăţeni care, după unirea Basarabiei cu România, au ales să părăsească teritoriul acestei provincii istorice etc.)

Aceştia nu erau nici pe departe nişte aşi ai serviciilor secrete, având, așa cum am mai spus, o instruire precară și provenind din straturile de jos/periferice ale societății. Din scurtele biografii ale celor șase spioni prezentate mai jos, rezultă că doar Serghie Nicolau avea bacalaureatul şi studii superioare. După efectuarea recrutării, agenţilor li se făcea un scurt instructaj, specific „muncii speciale”, după care urmau trasarea sarcinilor/obiectivelor de îndeplinit şi trecerea ilegală peste graniţă (de regulă, în zona Limanului Nistrului).[11]

Slaba lor pregătire în domeniul culegerii de informaţii şi al conspirării identităţilor reale conducea în mod inevitabil la anihilarea și capturarea lor rapidă de către autorităţile române.

În mare, putem afirma că, în urma documentelor cercetate, resursa umană folosită de sovietici pentru culegerea de informații din România nu a fost pe măsura așteptărilor.

Acești rezidenți ilegali nu pot fi calificați ca fiind niște spioni profesioniști, temeinic pregătiți, cu posibilități de creștere a agenturii, de pătrundere și influențare în medii diverse, ci mai degrabă ca niște agenți de strânsură, cu mari carențe de adaptare în spații ostile.

În timpul anchetelor, cei mai mulţi dintre ei și-au recunoscut faptele şi, mai mult decât atât, pentru a-şi uşura situaţia la proces, și-au divulgat şi colaboratorii care i-au sprijinit în perioada desfăşurării misiunilor secrete (vezi în acest sens cazurile prezentate mai jos, Serghie Nicolau, Valerian Bucicov și Simion Babenco, care, în cursul anchetelor și în detenție, au avut „purtare slabă”, „trădându-şi” tovarăşii de acțiuni și idealuri).

Cazurile de spionaj şi trădare petrecute pe teritoriul Basarabiei intrau în aria jurisdicţională atât a Inspectoratului Regional de Poliţie Basarabia, care, la începutul anilor 1930, a fost condus de un poliţist experimentat (Constantin Maimuca)[12], cât și a Serviciului Secret, condus de Mihail Moruzov.

Petre Goncearuc a fost unul dintre spionii sovietici care a acționat pe teritoriul României și care a interacționat cu agenții Serviciului Secret. În discuțiile purtate cu Alexandru Șiperco, viitorul adjunct al șefului Serviciului Special de Informații, din a doua jumătate a anilor 1940, aprecia că, înainte de 23 august 1944, structura informativă condusă de Moruzov era un „groznîi organ”, care dispunea și de aportul a câtorva zeci de foști ofițeri ruși „albi”, duri, bine pregătiți[13].

În anii 1930, Maimuca a contribuit la destructurarea mai multor structuri de spionaj şi la deconspirarea unor puternice organizaţii locale comuniste. Deşi Maimuca nu s-a aflat în relaţii cordiale cu generalul Ion Antonescu (comandant al Corpului III Armată din Chişinău), la începutul deceniului patru, colaborarea instituţională dintre Poliţia şi Siguranţa din Chişinău, pe de-o parte, şi magistraţii militari ai Parchetului Militar şi Consiliului de Război, care se aflau în subordinea lui Antonescu, pe de altă parte, a decurs în parametri optimi, dovadă în acest sens fiind zecile de cazuri de comunişti trimişi în faţa instanţelor militare de către subordonații lui Maimuca.

În lucrarea „Mișcarea subversivă în Basarabia”, predecesorul lui Maimuca în poziția de polițist-șef al Basarabiei a enumerat metodele utilizate de rezidenții sovietici pentru dezvoltarea rețelelor în Basarabia și Moldova, la începutul anilor 1920: travestirea, parole, alfabete criptate, asumarea de identități multiple, amenajarea de case și locuri de întâlnire conspirative („Iafcă”/„Iavcă”) pentru întâlnirile cu agenții și curierii Tiraspolului sau cu cei ai Odesei.[14]

Într-o regiune puteau acționa mai mulți rezidenți, care puteau fi trimiși de diferite departamente/structuri, fără a se cunoaște între ei și având misiuni diferite:

Rezidentul este executorul principal al biuroului de informații local și în acest scop i se pun la dispoziție un județ sau o regiune de observație pe care trebue să o supravegheze cu atenție. El își distribue rețeaua de agenți pe la locurile principale, poduri de căi ferate, orașe, târguri, puncte strategice, etc. și expediază informații prin agenții de transmisiune și curieri demni de încredere, care iau toate măsurile de precauțiune pentru a se pune în afară de orice pericol. Agenții pentru o mai ușoară convertire sunt din aceleași categorii sociale și de aceleași profesiuni cu populația, în mijlocul căreia agită. […] Rezidentul nu are voe în nici un caz să se îndepărteze de regiunea ce i-a fost dată spre supraveghere. Când e absolut necesar să urmărească pe cineva sau să constate ceva în alte regiuni, decât a sa proprie, însărcinează cu această urmărire pe un agent mobil. Agentul mobil trebue să se deplaseze imediat la punctele indicate, în care timp face uz de tot felul de vehicule, evitând adesea călătoriile cu trenul spre a nu se expune. Atât agenții cât și curierii în călătoriile lor se servesc de cufere și geamantane cu dublu fund pentru a nu fi descoperiți.[15]

Din majoritatea materialelor studiate în vederea realizării acestui studiu, reiese că Serviciul Secret[16] nu a avut deloc intenţia să-i folosească pe spionii sovietici capturaţi în România pe post de agenţi dubli, având în vedere că, imediat după finalizarea cercetărilor, au fost deferiţi justiţiei militare, care, în cele mai multe cazuri, i-a pedepsit aspru.

De cealaltă parte, din diverse motive, România nu a dezvoltat în perioada interbelică o agentură puternică pe teritoriul sovietic, cu obiective și sarcini informative clare (autorităţile române nu doreau escaladarea tensiunilor cu URSS, care şi aşa se aflau la un nivel ridicat; se adăugau absenţa unor condiţii tehnice, lipsa personalului calificat etc.).

Acest lucru este subliniat de istoricul moldovean Igor Caşu, care a studiat în Arhiva Naţională a Republicii Moldova mai multe dosare ale unor presupuşi spioni români capturaţi de NKVD, pe teritoriu sovietic, în timpul „Marii Terori” (august 1937 – noiembrie 1938).

În urma cercetărilor efectuate, Caşu a conchis că autorităţile din stânga Nistrului îi considerau spioni pe majoritatea românilor care, din diferite motive, alegeau să se refugieze în URSS sau care aveau rude în Basarabia, dar și pe moldovenii care avuseseră în trecut legături cu România.

Astfel, în perioada anterior menţionată, în cadrul „operațiunii române” (acțiune punitivă de contraspionaj declanșată de NKVD care viza transfugii, emigranții politici, foștii colaboratori ai serviciilor de spionaj sovietice etc.), peste 500 de persoane de origine română și basarabeni au fost condamnate la moarte în RASSM/Moldova sovietică pentru spionaj în favoarea României. Ulterior, ei vor fi reabilitați în perioada 1956-1957, întrucât niciunul nu s-a dovedit a fi lucrat pentru serviciile româneşti de informaţii.[17]

În istoriografia subiectului și în publicațiile postdecembriste de popularizare a istoriei recente au circulat mai multe ipoteze privind „sursele” extrem de bine poziţionate în structurile de conducere sovietice, pe care le-ar fi avut șeful Serviciului Secret, însă aceste studii și articole nu au oferit niciodată cazuri concrete, palpabile. Informaţiile furnizate de „cârtiţele” lui Moruzov ar fi compensat absenţa unei rezidenturi puternice a Bucureştiului pe teritoriul URSS.

La data de 15 mai 1942, ministrul Apărării Naționale, generalul Constantin Pantazi, înainta mareșalului Ion Antonescu un „raport special” privind activitatea lui Mihail Moruzov în fruntea Serviciului Secret, elaborat de colonelul Radu Dinulescu, șef al Secției a II-a din Marele Stat Major (rivalul Serviciului Secret pe frontul nevăzut).

Pe baza cercetărilor întreprinse de ofițerii Secției a II-a și din informațiile furnizate de SSI, Dinulescu a ajuns la concluzia că Moruzov nu a avut niciodată o agentură bine organizată pe teritoriul URSS:

De multe ori ni se afirma în mod discret că Mihail Moruzov dispune de surse speciale informative și că el informează Palatul și Guvernul. Lucrul s-a dovedit mai apoi complet fals. Din relațiile date de oficial de actualul șef al Serviciului Special de Informații, precum și din mărturisirile ofițerilor care lucraseră cu Mihail Moruzov (lt. colonel Dumitrescu) rezultă că în URSS Serviciul Secret nu a avut nici un fel de organizare informativă. […] Din toate cercetările, nu rezultă să fi avut informatori în Rusia și nici chiar în Basarabia și Bucovina. Dacă se poate pretinde că Moruzov a dus cu el în mormânt numele și identitatea informatorilor, arhivele Serviciului Secret însă arată că nu a rămas material interesant în posesiunea lor, decât unele date rezultate din schimburi de informații ce se făcea cu Serviciile similare străine.[18]

Această situaţie s-a menţinut şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în ciuda faptului că SSI a înfiinţat la Chişinău un Centru informativ însărcinat cu instruirea şi antrenarea unor agenţi în vederea trimiterii/paraşutării lor peste linia frontului (totuşi, câţiva spioni au fost trimişi pe teritoriul inamic, însă aceste acţiuni au rămas complet izolate; majoritatea informaţiilor referitoare la spaţiul sovietic erau obţinute de SSI în urma anchetării/debrifării prizonierilor de război).[19]

După instaurarea regimului național-legionar, Moruzov a intrat în vizorul noilor autorități, fiind bănuit și de legături cu spionajul sovietic, din cauza informațiile culese de el din Răsărit. În vederea clarificării situației fostului șef al Serviciului Secret s-a constituit o comisie care urma să analizeze natura acestor legături, dar care nu a reușit să producă suficiente probe privind colaborarea și atragerea lui Moruzov într-un joc dublu, ancheta fiind abandonată de la sine după asasinarea sa la Închisoarea militară Jilava.

Produsul de intelligence obţinut de Moruzov din spaţiul sovietic a trezit interesul omologilor săi germani. Începând cu anul 1937, colaborarea dintre Abwehr şi Serviciul Secret pe această speţă se va intensifica. Odată cu instalarea generalului Antonescu în fruntea Statului, această cooperare se va permanentiza prin intermediul ofiţerilor de legătură și a Serviciului de legătură constituit în cadrul SSI.[20]

Conlucrarea dintre structurile informative româneşti şi cele germane nu s-a manifestat doar în plan militar. În unele dosare personale întocmite de Siguranţă pe numele unor comunişti sau antifascişti români se întâlnesc numeroase documente care atestă schimbul de informaţii dintre poliția politică română şi GESTAPO (Poliţia Secretă de Stat). Un asemenea schimb de date se regăseşte şi într-unul dintre dosarele personale ale lui Vasile Posteucă, după arestarea acestuia în gara din Chişinău (iunie 1937).

Pentru o lectură mai ușoară a textului și pentru a evita producerea unor confuzii onomastice, am ales să folosim identitățile sub care acești agenți au ajuns să fie cunoscuți după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, cu excepția lui Simion Babenco, care și-a păstrat numele de botez, precum și a lui Petre Goncearuc și Valeriu Bucicov, care și-au păstrat patronimele, dar și-au românizat prenumele.

[1] Volumul este alcătuit din câteva studii publicate în revista de specialitate a Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului („Arhivele Totalitarismului”, 2015-2024), unde am tratat pe larg cazurile prezentate mai jos. „Cariera unui fost agent NKVD în anii «puterii populare» din România: Simion Babenco” (I) și (II), în Arhivele Totalitarismului, Anul XXIII, nr. 86-87, nr. 1-2/2015 și nr. 88-89, nr. 3-4/2015. „Rezidenții O.G.P.U./N.K.V.D. din România anilor 1930. Studii de caz: Valeriu Bucicov, Ion Vidrașcu, Petre Goncearuc, Vasile Posteucă, Serghie Nicolau” (I), în Ibidem, Anul XXX, nr. 114-115, nr. 1-2/2022. „Rezidenții O.G.P.U./N.K.V.D. din România anilor 1930. Studii de caz: Valeriu Bucicov, Ion Vidrașcu, Petre Goncearuc, Vasile Posteucă, Serghie Nicolau” (II), în Ibidem, Anul XXX, nr. 116-117, nr. 3-4/2022. „Rezidenții O.G.P.U./N.K.V.D. din România anilor 1930. Studii de caz: Valeriu Bucicov, Ion Vidrașcu, Petre Goncearuc, Vasile Posteucă, Serghie Nicolau” (III), în Ibidem, Anul XXXI, nr. 118-119, nr. 1-2/2023. „Rezidenții O.G.P.U./N.K.V.D. din România anilor 1930. Studii de caz: Valeriu Bucicov, Ion Vidrașcu, Petre Goncearuc, Vasile Posteucă, Serghie Nicolau” (IV), în Ibidem, Anul XXXI, nr. 119-120, nr. 3-4/2023. Mulţumesc jurnalistelor Iulia Popovici și Sidonia Bogdan și istoricilor Cristina Diac, Claudiu Secaşiu, Silviu Moldovan şi Virgiliu Țârău, pentru sprijinul acordat în documentarea acestui studiu.

[2] Andrei Șiperco (editor), Confesiunile elitei comuniste. România 1944 – 1965: rivalități, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Șiperco, Volumul IV, INST, București, 2019, p. 141.

[3] În documentarea efectuată pe marginea acestui caz, am reuşit să identificăm în Arhiva CNSAS dosarul procesului reţelei create de Serghie Nicolau, însă fără ca acesta să conţină declaraţiile acuzaţilor în faţa ofițerilor Serviciului Secret şi nici corpurile delicte pe baza cărora au fost condamnaţi. Cu toate acestea, pe lângă diferite acte lipsite de importanţă istorică, în dosarul procesului se regăsesc declaraţiile date de acuzaţi în faţa procurorilor şi judecătorilor militari, ordonanţa definitivă de trimitere în judecată şi sentinţa. De ce se găsește în Arhiva CNSAS dosarul unui proces interbelic în care au fost inculpați înalți oficiali din Securitatea anilor 1950? O ipoteză ar fi data de faptul că Securitatea a preluat întreaga arhivă a SSI (1951) sau poate pentru că, la sfârşitul anilor 1950, conducerea superioară de partid a decis „românizarea” aparatului de stat, acțiune care i-a inclus și pe lucrătorii frontului secret, menținuți, după trecerea în rezervă, sub o strictă observație. Astfel, toţi demnitarii care au avut legături sau au fost suspectaţi de a fi avut conexiuni cu serviciile speciale sovietice, precum şi cei care erau căsătoriţi cu cetăţence sovietice, au fost treptat îndepărtați din sistem, sub atenta supraveghere a organelor de contraspionaj. Securitatea le-a deschis dosare de urmărire informativă, încadrându-i cu informatori, le-a instalat tehnică operativă la domiciliu sau le-a preluat dosarele elaborate de instituțiile represive „burgheze” în vederea „adâncirii” cercetărilor. Este și cazul dosarului ce conține actele anchetei și procesului lui Serghie Nicolau, care ar fi trebuit să rămână în custodia Arhivei Institutului de Istorie a PMR/ISISP (unde erau depozitate documentele elaborate de instituțiile represive ale vechiului regim în „problema comunistă”), nu în cea a Securităţii (cazul nu este singular).

[4] Citând memoriile fostului şef al Secţiei I din SSI, colonelul Ion Lissievici, istoricul Cristian Troncotă consideră că dosarele care alcătuiau arhiva agenturii „Frontului de Est” (structură informativă şi contrainformativă a SSI din zona graniţei cu URSS) au fost distruse în noiembrie 1944 în urma unor dispoziţii emise de conducerea Serviciului de Informații al Ministerului de Război. Odată cu instalarea guvernului Petru Groza, unii dintre liderii comunişti, precum şi mai mulţi ofiţeri superiori sovietici de informaţii, au căutat cu obstinație documentele din arhiva „Frontului de Est”, cu scopul de a-i identifica pe foştii agenţi români trimişi în URRS, dar şi pe spionii sovietici care făcuseră „joc dublu”. Se pare că nu toată arhiva a fost distrusă în toamna anului 1944. O serie de documente au fost ascunse prin diverse locuri de către câţiva funcţionari ai SSI, fiind scoase la iveală abia după plecarea ultimilor consilieri sovietici din România (decembrie 1964). Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti – memorii, mărturii, documente, Bucureşti, Editura RAI şi Editura Roza Vânturilor, 1995, pp. 111-112.

[5] Rezidențele informative erau coordonate de un rezident, care, de regulă, era angajat al Serviciului Secret și acționa sub o acoperire oficială, având sarcina de a coordona activitatea informativă prin intermediul agenților și a rețelei proprii de informatori. Florian Banu, De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989), București, Editura Corint, 2016, pp. 32-34, p. 35.

[6] Vadim Guzun (editor), Complimente de la Tanti Haritina: spionaj sovietic în România. Documente, 1924-1944, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2018, p. 318.

[7] Ibidem, p. 318.

[8] Ibidem, p. 355.

[9] Ibidem, p. 356-357, p. 365.

[10] Vezi biografia generalului Alexandru Nicolschi în Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul Central (1948-1989), volumul II, Iaşi, Polirom, 2011, pp. 552-586.

[11] Înainte de a fi trimişi peste graniţă, agenţilor/curierilor sovietici li construia o „legendă”. Apoi, ei primeau nume conspirative, acte false (livrete militare, buletine de identitate, acte de naţionalitate etc.), aparate de fotografiat, geamantane, sume mari de bani şi uneori aparate de emisie-recepţie. În anumite dosare personale întocmite de Siguranţă, pe numele unor spioni, se regăsesc mai multe documente plastografiate de serviciile secrete sovietice. Acestea erau introduse în dosarele individuale pentru a fi folosite ulterior ca probe în instanţă.

[12] În anul 1925, primul inspector-șef al Inspectoratului General al Siguranței Statului din Basarabia, Zaharia Husărescu, a publicat un volum care cuprinde întreaga paletă a activităților întreprinse, timp de șapte ani, de această structură polițienească, în vederea combaterii mișcării comuniste și a „elementelor anarhice”, în aria jurisdicțională a regiunii alipite la Regatul României în 1918. Lucrarea este elaborată în spiritul naționalist-șovin al vremii, cu unele accente antisemite, de pe poziția „civilizatorului”, aflat într-o „luptă dreaptă” cu „elementul străin potrivinic intereselor românești”. Autorul nutrea aceleași sentimente și față de mișcarea socialistă din România, pe care o considera „o buruiană exotică, transplantată din afară și cultivată de elemente străine de aci sau din Rusia”. În carte, Husărescu expune pe larg metodele folosite de structurile comuniste din Basarabia sau de peste Nistru, cu scopul de a schimba orânduirea de stat: infiltrarea sindicatelor „galbene”, înființarea unor tipografii ilegale pentru producerea manifestelor și plastografierea unor acte/înscrisuri, constituirea unor depozite de armament și a unor bande/detașamente revoluționare de luptă care făceau adesea incursiuni peste frontieră, pentru a produce distrugeri și a teroriza populația locală, organizarea unor atentate teroriste, precum cel din data de 14 noiembrie 1921, când sediul Siguranței din Cetatea Albă a fost atacat de un astfel de detașament, având ca rezultat uciderea a doi soldați și doi agenți de Siguranță. În anexa volumului, fostul inspector-șef prezintă un „tablou numeric cronologic”, în care se regăsesc enumerate peste 100 de „organizații subversive descoperite în Basarabia în cursul anilor 1919-1925”. Zaharia Husărescu, Mișcarea subversivă în Basarabia, Chișinău, Atelierele Imprimeriei Statului din Chișinău, 1925, p. 122, p. 147.

[13] Andrei Șiperco (editor), Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: Rivalități, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Șiperco, volumul III, București, Editura INST, 2018, p. 173.

[14] Zaharia Husărescu, Mișcarea subversivă în Basarabia, Chișinău, Atelierele Imprimeriei Statului din Chișinău, 1925, pp. 81-82, pp. 98-100.

[15] Ibidem, p. 102.

[16] În anii 1920-1930, structura care deținea  monopolul pe zona de contrainformații și informații externe purta denumirea de Serviciul Secret. După reorganizarea din septembrie 1940, ea adoptă o nouă titulatură oficială – Serviciul Special de Informații –, cu care va rămâne până la „înghițirea” SSI de către Securitate (1951), cu un mic intermezzo, între 1944-1945, când a purtat denumirea de Serviciul de Informații. Vezi detalii în Florian Banu, De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989), București, Editura Corint, 2016, pp. 32-34, pp. 40-41.

[17] Igor Caşu, „«Spionul român», victimă a Marii Terori din RASSM”, în Adevărul (on line) din 6 septembrie 2013. Igor Cașu, Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, Chișinău, Editura Cartier, 2014, pp. 88-95.

[18] Cristian Troncotă, Alin Spânu, Documente SSI privind spaţiul sovietic. 22 august 1939 – 23 august 1944, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2004, pp. 253-254.

[19] Ibidem, pp. 29-30.

[20] „Expozeul şefului Serviciului de Informaţii al armatei române către domnul şef al Serviciului de Informaţii al armatelor germane”. Documentul este datat octombrie 1939, fiind semnat de către Mihail Moruzov. Pe această cale, amiralul Wilhelm Canaris era informat punctual, de către Moruzov, asupra creşterii influenţei sovietice în Europa Centrală şi de Est. Ibidem, p. 35, pp. 77-80. De asemenea, despre oficializarea relaţiilor dintre SSI și Abwehr (decembrie 1940), vezi şi Horia Brestoiu, O istorie mai puţin obişnuită. În culisele frontului secret din România, Bucureşti, Editura Politică, 1987, pp. 49-50.