Introducere

Introducere

1. Motivația alegerii temei

În România comunistă, cultul personalității s-a manifestat încă din perioada de început, luând o formă bine conturată în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, al cărui cult s-a dezvoltat progresiv, îndeosebi după eliminarea Anei Pauker de la conducerea partidului. În contextul generat de citirea celebrului Raport secret din februarie 1956, Gheorghiu-Dej a fost pentru prima dată contestat în mod direct, chiar în interiorul Biroului Politic, pentru contribuția substanțială la promovarea propriului cult al personalității. Acuzația adusă, în pofida caracterului său real, nu a reprezentat decât un pretext prin care Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu urmăriseră să câștige puterea, înlăturându-l pe Gheorghiu-Dej din fruntea partidului. Dacă acest lucru nu s-a întâmplat, iar cultul personalității acestuia nu numai că nu a fost eradicat, ci a cunoscut o traiectorie ascendentă, meritul i-a revenit în totalitate primului-secretar al C.C. al P.M.R., a cărui abilitate de a rămâne pe prima poziție, în condițiile unor evenimente interne și externe extrem de încordate, nu poate fi negată.n cadrul prezentului volum ne-am propus să analizăm problema cultului personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965). Motivul principal care a stat la baza demersului nostru a fost reprezentat, în primul rând, de importanța subiectului. Existența cultului personalității liderului aflat la putere reprezintă una dintre caracteristicile sistemelor totalitare, prezentă atât în cadrul regimurilor de extremă dreaptă, arhicunoscute fiind cazurile Germaniei lui Hitler și al Italiei lui Mussolini, cât și în interiorul lumii comuniste. În acest din urmă caz, sunt de notorietate dimensiunile exagerate pe care acest fenomen le-a căpătat în timpul lui Stalin, Mao Tze-Dun, Kim Ir Sen, Fidel Castro sau Nicolae Ceaușescu.

Exceptând scurtul răgaz din cursul anului 1956, când autoritatea lui Gheorghiu-Dej a fost pusă sub semnul întrebării, cultul personalității acestuia s-a consolidat în perioada următoare, atingând apogeul la începutul anilor ’60. Un exemplu elocvent în acest sens l-a constituit prezentarea în presă a cuvântării rostite de Gheorghiu-Dej la sediul Adunării Generale a O.N.U., în toamna anului 1960, din care redăm următorul pasaj: „în fața adunării, care reunește reprezentanți ai aproape tuturor statelor lumii, răsună glasul iubitului fiu și conducător al poporului nostru (…) Urmăream în sală figurile delegaților. Se puteau citi limpede satisfacția și simpatia cu care mulți dintre delegați priveau spre tovarășul Gheorghiu-Dej, ca spre cineva apropiat lor”[1].

În ultimii ani de guvernare, când Gheorghiu-Dej nu a mai avut practic niciun rival la conducerea partidului, cultul personalității s-a putut dezvolta fără a mai cunoaște vreo piedică. Conform presei și conducerii partidului și statului, perso­nalitatea lui Gheorghiu-Dej reunea toate calitățile poporului („cel mai iubit fiu al poporului”, „portavocea” acestuia, „cel mai bun exponent al gândurilor, năzuin­țelor și intereselor poporului nostru” etc.). Aceste ultime formule laudative, împreu­nă cu organizarea unor mitinguri pe stadioane, au premers cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, care avea să cunoască însă forme mult exacerbate în compa­rație cu acelea ale predecesorului său.

O altă motivație în ceea ce privește alegerea temei a constituit-o faptul că a fost foarte puțin studiată, până în momentul de față neexistând nicio sinteză dedicată acestui subiect. Lucrările și studiile care au abordat problema cultului personalității   s-au referit aproape exclusiv la manifestările pe care acest fenomen le-a cunoscut în timpul lui Nicolae Ceaușescu[2]. Situația este explicabilă, desigur, dacă ținem cont de dimensiunile extraordinare pe care le-a atins cultul perso­na­li­tă­ții acestuia: miile de „adunări populare” în care oamenii își manifestau solidaritatea față de conducător, osanalele aduse de sutele de poeți, scriitori și de reprezentanții altor categorii de intelectuali, cavalcada de epitete atribuite etc.

Cercetarea noastră s-a axat pe două paliere principale. În primul rând, am avut în vedere apariția și dezvoltarea cultului personalității lui Gheorghiu-Dej, moda­lită­țile și formele de manifestare, precum și mijloacele folosite de către aparatul de propagandă al partidului pentru promovarea acestuia. Cum principalul vehicul utilizat în acest sens a fost presa, ne-am concentrat atenția pe evidențierea modu­lui în care cultul personalității conducătorului a fost reflectat în cotidiene și săptă­mânale, cu accent pe „Scânteia”, oficiosul partidului și, totodată, ziarul cu cea mai largă circulație.

De asemenea, am fost interesați să aflăm și în ce măsură acest fenomen s-a regăsit în paginile unor publicații științifice, oprindu-ne asupra periodicelor cu caracter istoric. În acest din urmă caz, am încercat să evidențiem, cu precădere, misti­ficările și exagerările istoriografice care s-au produs în legătură cu rolul lui Gheorghiu-Dej în timpul grevelor de la Atelierele C.F.R. Grivița și în pregătirea actului de la 23 august 1944. Nu am neglijat, însă, nici celelalte forme de manifes­tare a cultului personalității liderului P.M.R., precum: lozincile, afișarea portre­telor, acor­darea numelui lui Gheorghiu-Dej unor diverse întreprinderi, unități și obiective economice, școli etc.

Totodată, am dorit să relevăm și maniera în care Gheorghiu-Dej a utilizat acuzația de promovare a cultului personalității ca armă politică în cadrul luptei pentru putere. Mimând destalinizarea inițiată de către Nikita Sergheevici Hrușciov, primul-secretar al C.C. al P.C.U.S., Gheorghiu-Dej s-a folosit cu abilitate de acest context, atât pentru a-și blama foștii adversari (în principal pe Ana Pauker), cât mai ales pentru a-i îndepărta din fruntea partidului pe toți aceia care îl contestau ori nu manifestau o fidelitate deplină față de el. La finalul acestui proces, devenit evident la Plenara C.C. al P.M.R. din noiembrie-decembrie 1961, Gheorghiu-Dej a reușit să-și subordoneze total partidul, impunându-se ca lider unic și de necontestat în fruntea acestuia. În plus, prin adjudecarea funcției supreme în stat, aceea de președinte al Consiliului de Stat al R.P.R., Gheorghiu-Dej arunca în deri­zo­riu conducerea colectivă și democrația internă de partid și de stat, transformându-le în niște principii golite de conținut.

2. Istoriografia subiectului

În principalele sinteze dedicate istoriei regimului comunist din România nu se menționează absolut nimic despre cultul personalității lui Gheorghiu-Dej, autorii concentrându-se pe prezentarea coordonatelor generale ale epocii avute în vedere[3]. În mod similar, lucrările care abordează exclusiv perioada în care Gheorghiu-Dej a condus România nu fac nici ele referire la cultul personalității acestuia, axându-se îndeosebi pe prezentarea aspectelor represive ale regimului și pe lupta pentru putere desfășurată la vârful partidului[4].

De asemenea, nici memorialistica privind epoca Gheorghiu-Dej nu clarifică problema cultului personalității acestuia, majoritatea foștilor săi colaboratori insistând cu predilecție asupra cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. După cum era de așteptat, memoriile unor personaje care au fost implicate în mod direct în evenimente, având și ele, așadar, o anumită răspundere, îi sunt favorabile lui Gheorghiu-Dej, referințele critice la adresa regimului acestuia fiind sporadice[5]. Mai mult decât atât, unele dintre aceste volume de memorii sunt chiar apologetice la adresa conducătorului P.M.R., un astfel de exemplu fiind reprezentat de lucrarea lui Paul Sfetcu[6]. Fost șef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, autorul îl consideră pe acesta drept una dintre marile personalități politice ale României, acreditând ideea unei popularități reale de care s-ar fi bucurat în rândul populației. Devine astfel ușor de înțeles de ce autorul nu a menționat nimic despre existența cultului personalității conducătorului P.M.R. De altfel, aprecierile extrem de subiective ale foștilor colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej au fost foarte bine surprinse de către istoricul Lucian Boia în studiul Un mit Gheorghiu-Dej?[7].

Singurul memorialist care a recunoscut prezența cultului personalității lui Gheorghiu-Dej a fost Paul Niculescu-Mizil, care considera că acesta: „a privit cu îngă­duință, chiar a cultivat, în alte forme decât scandarea numelui, cultul perso­nalității sale”[8], drept pentru care, în bilanțul realizat la împlinirea a 100 de ani de la naște­rea fostului conducător al P.M.R., Niculescu-Mizil a încadrat cultul per­so­nalității acestuia în categoria erorilor și abuzurilor săvârșite în perioada 1945-1965[9]. În memoriile sale, fostul demnitar comunist a scris și despre supralicitarea rolului lui Gheorghiu-Dej în organizarea și desfășurarea grevelor muncitorilor feroviari din 1933, precum și despre încălcarea principiului conducerii colective. Dacă avem în vedere, însă, faptul că Paul Niculescu-Mizil a deținut funcția de șef al Secției de Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R. în perioada 1956-1968, numărându-se și el printre cei care au contribuit la dezvoltarea cultului perso­nalității lui Gheorghiu-Dej, înțelegem de ce, în cele mai multe probleme, acesta s-a situat pe poziții favorabile fostului lider al partidului comunist.

La antipodul caracterizărilor elogioase dedicate lui Gheorghiu-Dej se situează lucrarea cu caracter memorialistic a lui Belu Zilber[10]. Critica acerbă a autorului îndreptată împotriva lui Gheorghiu-Dej a avut însă la bază o motivație cel puțin la fel de subiectivă ca și cea a memorialiștilor amintiți anterior, acesta fiind una dintre numeroasele victime ale regimului fostului dictator comunist.

În mod surprinzător, nici lucrările care se referă la istoria și literatura din perioada 1945-1965, cu toate că prezintă gravele distorsiuni pe care aceste domenii  le-au cunoscut în perioada „realismului socialist”, precum și instrumentalizarea lor în slujba regimului, nu amintesc nimic despre rolul nociv pe care anumiți istorici și scriitori l-au avut în promovarea cultului personalității lui Gheorghiu-Dej[11]. În acest sens, nu trebuie uitate exagerarea rolului acestuia în organizarea grevelor ceferiș­tilor din februarie 1933 și, mai ales, în înfăptuirea actului de la 23 august 1944, dar nici osanalele aduse de unii literați fostului lider comunist din România, un exemplu edificator constituindu-l volumul intitulat Cântec pentru tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, realizat de poetul Mihai Beniuc în anul 1951[12].

Printre foarte puținele articole care tratează problema cultului personalității lui Gheorghiu-Dej se numără cel scris de Florin Șperlea (Propaganda comunistă în acțiune. „Fiul drag al clasei muncitoare”, în „Dosarele istoriei”, nr. 3/1997, pp. 12-15), care se axează îndeosebi pe analizarea biografiilor lui Gheorghiu-Dej și pe modul în care acestea, fiind creații ale aparatului de propagandă al regimului, au reflectat cultul personalității lui Gheorghiu-Dej. Un alt articol care prezintă fără echivoc existența cultului personalității lui Gheorghiu-Dej îi aparține lui Paul Niculescu-Mizil (Cultul personalității lui Dej, în „Dosarele istoriei”, nr. 2/2002, pp. 12-14). De asemenea, Alice Mocănescu a publicat, în anul 2004, un studiu în care a vorbit despre modul în care Gheorghiu-Dej a reușit, în anul 1956, să demonteze acuzația de promovare a propriului cult al personalității (Surviving 1956: Gheorghe Gheorghiu-Dej and the ’Cult of personality’ in România, în Balász Apor, Jan C. Behrends, Polly Jones, E.A. Rees (editori), The Leader Cult in Communist Dictatorships. Stalin and the Eastern Bloc, Palgrave Macmillan, New York, 2004, pp. 246-260). În anul 2012, Alexandra Toader a realizat un material referitor la elogierea lui Gheorghiu-Dej de către propagandă, cu prilejul aniversării zilei de naștere a acestuia (Alexandra Toader, Aspecte ale cultului personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: sărbătorirea zilelor de naștere, în Ștefan Bosomitu, Mihai Burcea – coordonatori, Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia și regimul unui dictator, Iași, Editura Polirom, 2012, pp. 205-222).

În opinia noastră, un aspect definitoriu al cultului personalității lui Gheorghiu-Dej a fost foarte bine surprins de către Vladimir Tismăneanu, în culegerea de eseuri Arheologia terorii: „Cultul personalității lui Dej se manifesta în chip molcom, mai degrabă prin glorificarea caracteristicilor sale umane decât prin sacralizarea virtuților sale supranaturale” (ediția a III-a, revăzută și adăugită, București, Editura Curtea Veche, 2008, p. 268).

De o atenție mult mai mare s-au bucurat evenimentele din anii 1956-1958 și 1961, când Gheorghiu-Dej a fost contestat în interiorul partidului, critică soldată în cele din urmă cu eliminarea din conducerea P.M.R. a adversarilor acestuia (Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Constantin Doncea, Constantin Pârvulescu ș.a.). În general, accentul a fost pus pe publicarea de documente, urmărindu-se mai ales polemicile ce au avut loc în interiorul partidului și mai puțin formele efective pe care le-a îmbrăcat cultul personalității lui Gheorghiu-Dej[13].

3. Sursele documentare și structura lucrării

Baza documentară a prezentei lucrări o constituie, într-o proporție consi­de­rabilă, documentele de arhivă, cu predilecție cele inedite, create de partidul co­munist, îndeosebi după anul 1944. Majoritatea documentelor provin de la Arhivele Naționale ale României, fondul Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Din fondul C.C. al P.C.R., Secția Cancelarie, am studiat stenogramele și proce­sele verbale ale ședințelor organelor de conducere ale partidului (Biroul Politic, Secretariatul și Biroul Organizatoric), ale plenarelor C.C., precum și ale altor ședințe la care a participat Gheorghiu-Dej. Documentele cercetate ne-au oferit informații valoroase referitoare la lupta pentru putere din partid și la discuțiile aprinse privind problematica cultului personalității. Pentru decelarea rolului și a metodelor de acțiune ale aparatului de propagandă am analizat și documen­te emise de Secțiile Propagandă și Agitație și Administrativ-Politică, din același fond C.C. al P.C.R.

Tot la Arhivele Naționale ale României am studiat colecția Gheorghe Gheorghiu-Dej, în care am descoperit date foarte importante – în imensa lor majo­rita­te inedite – privind activitatea din ilegalitate a lui Gheorghiu-Dej, mai ales re­fe­ritoare la rolul acestuia în pregătirea grevelor de la Atelierele C.F.R. Grivița din 1933. În această colecție sunt incluse atât documente create de fostele organe ale Siguranței și Jandarmeriei, cât și documente ulterioare anului 1944, aparținând partidului comunist, toate avându-l însă ca subiect principal pe Gheorghiu-Dej. La toate acestea se adaugă și diverse documente personale ale conducătorului P.M.R.: acte medicale, legitimații, carnete de membru în diverse organisme, scrisori etc. De asemenea, documente inedite create de către P.C.R. am identificat și la Arhivele Militare Române, cuprinse în fondul Microfilme. Este vorba, în principal, de stenograme ale ședințelor organelor superioare de conducere ale partidului.

De un real folos ne-au fost documentele descoperite în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (fondurile Manuscrise, Rețea, Informativ, Penal și Documentar), în proporție covârșitoare inedite și acestea. Consemnarea de către organele de Securitate a opiniilor tuturor categoriilor de locuitori ai României privind evenimentele politice de vârf din perioada avută în vedere (înlăturarea „deviatorilor de dreapta”, Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Plenara C.C. al P.M.R. din 1961 etc.) ne oferă o foarte bună contrapondere la punctul de vedere oficial cuprins în documentele de partid. Spre exemplu, moartea lui Gheorghiu-Dej a generat reacția populației României, notele informative devoalând atitudinea unor personalități sau a unor simpli cetățeni față de fostul conducător al partidului. Surprinde mai ales numărul mare de aprecieri laudative la adresa acestuia, ceea ce denotă faptul că, la finalul regimului, Gheorghiu-Dej s-a bucu­rat de o anume popularitate în rândul unor categorii de locuitori ai țării. De asemenea, din documentele întocmite de Securitate reiese și implicarea directă a lui Gheorghiu-Dej în săvârșirea unor acte de represiune (cazul dr. Gheorghe Plăcințeanu, ancheta efectuată la Ministerul Industriei Grele etc.), informații foarte interesante de acest gen fiind cuprinse, de pildă, și în numărul foarte mare de volume referitoare la anchetarea lui Lucrețiu Pătrășcanu și a lui Vasile Luca.

Aceste surse primare au fost însoțite de o serie de documente editate, în principal stenograme ale ședințelor Biroului Politic și Secretariatului Comitetului Central[14], precum și ale Plenarelor C.C.[15]. Amintim aici și alte importante volume de documente, cum ar fi cele editate de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România[16], Gheorghe Buzatu[17], Mihaela Cristea[18] ori Dan Cătănuș[19]. Un ajutor însemnat l-au constituit și volumele de Articole și cuvântări ale lui Gheorghiu-Dej[20], care reunesc cele mai importante poziții publice ale acestuia din perioada 1945-1962.

Pentru tratarea temei propuse am utilizat și un mare număr de lucrări memo­rialis­tice, aparținând în general unor persoane aflate la vârful partidului în perioa­da în care acesta a fost condus de Gheorghiu-Dej. Ne referim, în special, la Gheorghe Apostol, Ion Gheorghe Maurer, Paul Sfetcu, Gheorghe Gaston Marin, Sorin Toma, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu ș.a. Dintre acestea, apreciem că însemnările lui Paul Niculescu-Mizil sunt cele mai obiective, privitoare strict la cultul personalității lui Gheorghiu-Dej. Informații foarte detaliate privind lupta pentru putere în partid se regăsesc în lucrarea aparținând lui Pavel Câmpeanu[21], fost coleg de detenție cu Gheorghiu-Dej. În pofida subiectivității acestui tip de izvor istoric și a erorilor (unele dintre ele voite) făcute în prezentarea unor momente, considerăm că volumele de memorii au un rol documentar deloc de neglijat, în condițiile în care, de cele mai multe ori, sunt singurele surse disponibile cu privire la anumite evenimente importante din viața lui Gheorghiu-Dej și din istoria partidului.

Un loc aparte l-am atribuit publicisticii și presei apărute în perioada de referință, în special cotidianului central al partidului, „Scânteia”, din care am lecturat toate numerele apărute în intervalul 1945-1965. De asemenea, am studiat ziarul „România liberă”, dar și unele periodice ideologice, cum ar fi: „Lupta de clasă” și „Pentru pace trainică, pentru democrație populară!”, precum și săptă­mâna­lul „Contemporanul”. Pentru a documenta reflectarea cultului personalității lui Gheorghiu-Dej în isto­riografie, am apelat la publicațiile de specialitate apărute la București și Cluj. Totodată, am acordat atenție și unor cotidiene interbelice („Dimineața” și „Universul”), îndeosebi pentru a observa modul în care a fost perceput, chiar în epoca desfășurării grevelor de la Grivița, rolul lui Gheorghiu-Dej în organizarea acestora. Nu în ultimul rând, o atenție deosebită am acordat studii­lor și lucrărilor de specia­litate, precum și diverselor instrumente de lucru (enciclo­pedii, dicționare, cro­nologii etc.) referitoare la tematica și perioada avute în vedere. Din rândul ultimei categorii amintim doar două lucrări : Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicționar[22] și Dicționarul politic coordonat de B.N. Ponomarev[23].

În ceea ce privește structura volumului, primul capitol (Între adevăr și propagandă: activitatea de ilegalist a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) l-am dedicat biografiei interbelice a lui Gheorghiu-Dej și mai ales evidențierii modului în care unele dintre acțiunile acestuia din perioada respectivă au fost supralicitate de către aparatul de propagandă după 1945, în scopul elogierii activității conducătorului P.M.R. Ne-am oprit, astfel, asupra rolului lui Gheorghiu-Dej în pregătirea grevelor de la Grivița și a actului de la 23 august 1944, două repere esențiale ale istoriei interbelice comuniste, cu ajutorul cărora acesta și-a legitimat practic prezența în fruntea partidului. Am avut în vedere nu doar reliefarea acțiunilor la care și-a adus în mod real contribuția, ci și prezentarea exagerărilor istoriografice și propagan­distice care au însoțit aceste momente.

În cel de-al doilea capitol (Dezvoltarea cultului personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în cursul luptei pentru putere din P.M.R.) am analizat mijloacele și metodele folosite de Gheorghiu-Dej pentru a-și înlătura adversarii politici și a se impune ca lider de necontestat al partidului. Acest îndelungat proces a creat toate condițiile pentru apariția, dezvoltarea și consolidarea cultului personalității con­ducă­torului P.M.R. Cum prezentarea Raportului secret la Moscova a generat o vie dispută în sânul comuniștilor români în ceea ce privește vina lui Gheorghiu-Dej în construirea propriului cult al personalității, cele mai multe informații din acest capitol au vizat perioada de după 1956. Am încercat să analizăm cu atenție stenogramele ședințelor conducerii de partid și ale plenarelor în care a fost abordată problema cultului personalității în România și să detectăm maniera în care cei prezenți la discuții s-au raportat la acest subiect. Am insistat, cu precădere, asupra modului în care Gheorghiu-Dej a folosit acuzația de promovare a cultului perso­nalității ca armă politică în vederea subminării poziției adversarilor săi din partid. De asemenea, am urmărit să scoatem în evidență și nerespectarea de către con­ducătorul P.M.R. a principiilor conducerii colective și democrației interne de partid, acesta adjudecându-și întregul rol decizional în partid și în stat.

Capitolul al treilea (Forme de manifestare a cultului personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) se referă la aspectele concrete pe care le-a cunoscut cultul perso­nalității lui Gheorghiu-Dej. Accentul a fost pus pe reflectarea acestuia în presă, dar și în periodicele științifice, subscrise domeniului istoriografic. Totodată, am prezentat și alte forme de promovare a cultului personalității conducătorului P.M.R., cum ar fi: poeziile dedicate acestuia, afișarea portretelor, atribuirea numelui lui Gheorghiu-Dej unor instituții și unități economice ș.a.m.d.

În cadrul ultimului capitol (Cultul personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la proba timpului) ne-am îndreptat atenția asupra reacțiilor tuturor categoriilor de persoane la moartea lui Gheorghiu-Dej. De asemenea, am expus și hotărârile luate de conducerea partidului în scopul „eternizării” memoriei fostului conducător al partidului, precum și modul în care acestea au fost transpuse în practică.

4. Metodologia de lucru și definirea conceptului de cult al personalității

Potrivit istoricului Adrian Cioroianu, autorul primului volum care abordează tema cultului personalității în România comunistă (dedicat, însă, lui Nicolae Ceaușescu), realizarea unui asemenea demers ar trebui să țină seama de următoa­rele aspecte: contextul în care a luat naștere fenomenul respectiv, factorii ce au con­tribuit la dezvoltarea acestuia, precum și rolul pe care cultul personalității l-a avut la momentul respectiv[24]. După cum s-a întâmplat în întregul lagăr controlat de U.R.S.S., ocupația militară a Armatei Roșii a dus în mod inevitabil la impunerea modelului sovietic în toate domeniile de activitate, inclusiv în cel al propagandei de partid. Promovarea cultului personalității lui Stalin și mijloacele utilizate în acest sens au fost preluate de către aparatul propagandistic al P.C.R., figura lui Stalin ajungând în scurt timp să fie elogiată peste tot în România. Ulterior, activiștii Agitprop-ului au trecut și la promovarea imaginii liderilor locali ai partidului comunist. Drept urmare, în primii ani de după 1945 s-a dezvoltat cultul principalilor conducători ai P.C.R.: Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și Vasile Luca.

Dezvoltarea cultului personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost strâns legată de sinuozitățile luptei pentru putere în partid și, mai ales, de prefacerile din viața politică a U.R.S.S. Treptat, pe măsură ce Gheorghiu-Dej și-a eliminat sau subordonat rivalii, cultul personalității a căpătat o amploare tot mai mare, devenind un instrument de luptă împotriva adversarilor acestuia. Grație succeselor repurtate în politica externă a țării[25], corelate cu aportul crescut și eficiența tot mai mare a sprijinului instituțional (în speță a aparatului propagandistic de partid), care în timp  și-a diversificat și rafinat mijloacele și metodele folosite pentru promovarea imaginii conducătorului partidului-stat, cultul personalității lui Gheorghiu-Dej a atins apogeul în ultima perioadă a regimului. Faptul că Gheorghiu-Dej a concentrat în mâinile sale întreaga putere în partid și în stat a constituit baza pe care s-a sprijinit aparatul propagandistic în promovarea cultului personalității. Tocmai de aceea, de cele mai multe ori (cu excepția perioadelor în care contextul extern i-a fost defavorabil), succesele obținute de conducătorul P.M.R. în lupta pentru putere s-au reflectat și în amplificarea elogierii personalității sale de către propagandă.

Cultul personalității lui Gheorghiu-Dej nu a avut, însă, o manifestare liniar progresivă, precum în cazul lui Nicolae Ceaușescu ori în cele clasice din blocul comunist (Stalin, Mao Tze-Dun, I.B. Tito ș.a.). Numeroși factori, în general externi, au determinat apariția unor sincope în derularea fenomenului, cauzând în anumite perioade nu doar stagnări, ci chiar adevărate reculuri. De exemplu, imediat după eliminarea grupului Ana Pauker din conducerea partidului, cultul lui Gheorghiu-Dej a cunoscut o accentuare vizibilă, însă intervenția directă a ideologilor sovietici l-au determinat pe liderul P.M.R. să solicite public stoparea fenomenului (în iulie 1952, la conferința cu lucrătorii din presă). Un alt pas înapoi a fost făcut în vara anului 1953, după moartea lui Stalin, și, mai ales, după denunțarea de către Imre Nagy a cultului personalității lui Mátyás Rákosi, când Gheorghiu-Dej a fost nevoit să se opună, cel puțin formal, practicilor similare din România. După o perioadă în care cultul personalității conducătorului P.M.R. a cunoscut o ascensiune lentă, tumultosul an 1956, cu Raportul secret citit de Hrușciov și atacurile critice ale lui Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, a generat un nou declin al feno­menului, de scurtă durată însă, amplificarea fiind reluată imediat după înlăturarea contestatarilor, în vara anului 1957. În final, relativa îndepărtare a României de Moscova a creat condițiile optime pentru atingerea punctului maxim al cultului personalității lui Gheorghiu-Dej.

Pentru impunerea cultului personalității sale, Gheorghiu-Dej nu a ezitat să folosească și unele măsuri coercitive, mergând până la eliminarea fizică a unor adversari (Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu, Vasile Luca) și la condamnarea la închisoare a altora (Teohari Georgescu, gen. Ion Eremia ș.a.). Cum aceste metode nu au mai fost posibile după anul 1956, ultimii contestatari ai lui Gheorghiu-Dej
și-au pierdut doar pozițiile deținute în fruntea partidului (Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Constantin Doncea, Constantin Pârvulescu). În același timp, pentru captarea bunăvoinței aparatului de partid, Gheorghiu-Dej a combinat utilizarea forței cu oferirea unor funcții de conducere în partid și în stat acelora care îi erau loiali. În pofida faptului că a fost impus prin folosirea forței, menținerea cultului personalității lui Gheorghiu-Dej s-a făcut, în general, cu ajutorul meto­delor persuasive, existând, ce-i drept, teama permanentă a oamenilor, care conștientizau faptul că eludarea acestei practici de proslăvire a conducătorului putea să genereze măsuri punitive.

Un alt aspect ce merită menționat este și acela că Gheorghiu-Dej nu a bene­ficiat de sprijinul unor relații de tip familial în demersurile sale pentru preluarea și consolidarea ulterioară a puterii. Spre deosebire de Nicolae Ceaușescu, Gheorghiu-Dej nu a impus nepotismul în aparatul de partid și de stat și nu s-a folosit decât prea puțin de această pârghie. În ceea ce-l privește pe Gheorghe Rădoi, ginerele conducătorului comunist, chiar dacă a fost numit membru al guvernului, el nu a deținut decât funcții din eșalonul secund al ierarhiei de partid (membru al C.C.
al P.M.R.)[26].

Având rolul de a-l populariza pe Gheorghiu-Dej și de a-l impune țării ca lider unic al partidului și statului, cultul personalității conducătorului P.M.R. și-a atins scopul începând cu a doua jumătate a anilor ’50. Foarte probabil că acest deziderat ar fi fost realizat mult mai devreme – dovadă fiind dezvoltarea fenomenului în anii 1951-1952 –, în lipsa criticilor sovieticilor (prin intermediul redactorilor de la „Pentru pace trainică, pentru democrație populară!”), a Raportului secret și a atacu­rilor adversarilor acestuia din 1956, care au determinat o atenuare vizibilă a fenomenului. Succesul incontestabil al promovării imaginii lui Gheorghiu-Dej este dovedit și de reacțiile unei părți importante a populației la moartea acestuia, documentele descoperite în arhivele Securității relevând faptul că a fost regretat în mod real de numeroase persoane din toate categoriile sociale. Popularitatea dobândită de Gheorghiu-Dej spre sfârșitul regimului său indică astfel importanța pe care o are factorul personal în dezvoltatea cultului personalității.

În ceea ce privește studierea formelor de manifestare a cultului personalității lui Gheorghiu-Dej, am utilizat două tipuri de analiză: cantitativă și calitativă. Astfel, analiza cantitativă a vizat modul în care s-a reflectat cultul personalității lui Gheorghiu-Dej în cotidianul central al partidului, „Scânteia”, în toate numerele din perioada 1945-1965. Acest tip de analiză ne-a oferit un foarte bun indicator asupra fluxurilor și refluxurilor fenomenului, care au fost întodeauna dependente de modificările apărute în contextul extern sau/și intern. Am putut observa, totodată, măsura în care diversele evenimente interne sau externe au determinat fie amplificarea cultului personalității (eliminarea politică a lui Lucrețiu Pătrășcanu și a grupului Ana Pauker), fie stagnarea acestuia sau chiar reculul, pentru ca apoi să asistăm la o reluare accelerată a fenomenului (după înlăturarea lui Iosif Chișinevschi și a lui Miron Constantinescu). Raportat la analiza calitativă, am avut în vedere tipurile de imagini folosite de propagandă pentru a promova cultul personalității lui Gheorghiu-Dej. Dintre acestea, impactul cel mai mare l-au avut acelea prin intermediul cărora conducătorul P.M.R. a fost prezentat drept lider al grevelor de la Grivița, precum și imaginile referitoare la succesele repurtate în planul politicii externe. Nu în ultimul rând, figura lui Gheorghiu-Dej a fost corelată cu realizările economice ale regimului, urmărindu-se, în același timp, să-i creeze acestuia imaginea unui om apropiat de popor, de copii și de muncitori.

Referitor la mijloacele propagandistice cu ajutorul cărora s-a realizat promo­varea cultului personalității lui Gheorghiu-Dej, le-am avut în vedere pe urmă­toarele: organizarea de mitinguri și manifestații în care se striga îndelung numele lui Gheorghiu-Dej; afișarea și scandarea unor lozinci ce cuprindeau numele acestuia; promovarea imaginii primului-secretar cu ajutorul tablourilor și al pan­car­delor, fie prin expunerea acestora în instituții, unități economice, sedii ale parti­dului etc., fie prin evidențierea lor cu prilejul manifestărilor stradale, al para­delor, defilărilor, mitingurilor etc.; directivele trasate poeților proletcultiști pentru a scrie numeroase poezii și poeme dedicate conducătorului partidului; folosirea excesivă a citatelor din articolele și cuvântările lui Gheorghiu-Dej, inclusiv în publicațiile științifice; prezentarea elogioasă a vizitelor de lucru efectuate de acesta în țară și în afara granițelor; atribuirea numelui lui Gheorghiu-Dej unui număr important de instituții, străzi, unități administrativ-teritoriale, școli, obiective economice etc.

Conform teoriei marxiste, „forța motoare fundamentală” care creează istoria o reprezintă masele și nu personalitățile, acestora din urmă revenindu-le doar rolul de a transpune în practică dorințele oamenilor, răspunzând astfel nevoilor sociale, economice și politice ale momentului. Personalitățile nu pot, însă, în niciun caz să determine ele însele istoria[27]. În ton cu ideologia marxist-leninistă, propaganda a evidențiat rolul maselor în înfăptuirea idealurilor comuniste, acestea fiind întruchi­pate în mitul „omului-nou”, văzut drept produs al noii societăți. Considerat o culme a perfecțiunii, „omul-nou” era înzestrat cu toate virtuțile umane. Un loc special îl deținea, desigur, clasa muncitoare, din rândul căreia se detașau munci­torii stahanoviști, fiind evidențiată în același timp și activitatea femeilor și a activiștilor de partid[28].

Ignorându-se, însă, preceptele marxist-leniniste, în toate dictaturile de tip comunist accentul a fost deplasat de pe rolul maselor pe acela al conducătorului partidului-stat, ajungându-se, astfel, la apariția unui adevărat cult al personalității, cu diferențe de nuanță de la un lider la altul[29]. Pașii care au dus la dezvoltarea acestui fenomen în statele comuniste sunt foarte bine sintetizați de către istoricul Lucian Boia: „Mitologia comunistă originară s-a afirmat ca profund democratică. Masele fac istoria. Comunismul se înfăptuiește de mase și pentru mase. Dar exponentul maselor este partidul: o primă alunecare. Și cea de-a doua: partidul se întruchipează în liderul său. Mitologia comunistă a reușit performanța, profund dialectică, de a proclama, cu egală intensitate, rolul decisiv al maselor, al partidului și al conducătorului, rolul tuturor, al unei elite și al unui singur om [subl. a.], deplasare de altfel inevitabilă odată cu afirmarea opțiunii totalitare”[30].

Unul dintre teoreticienii marxiști care s-au aplecat asupra acestei probleme, Gheorghi V. Plehanov, sublinia faptul că în niciun caz o personalitate nu putea să schimbe desfășurarea generală a unor procese, ci doar să faciliteze aplicarea în condiții cât mai propice a acestora: „Un om mare nu este mare prin aceea că parti­cularitățile sale personale împrumută marilor evenimente istorice o înfățișare indi­vi­duală, ci prin aceea că posedă particularități care îl fac cel mai capabil să servească marile necesități sociale ale timpului său, născute sub influența cauzelor generale și speciale (…) El este un erou. Erou nicidecum în sensul că ar putea să rețină sau să schimbe cursul natural al lucrurilor, ci în sensul că activitatea lui este manifestarea conștientă și liberă a acestui curs necesar și inconștient. În aceasta constă toată importanța lui, toată forța lui”[31].

În pofida acestor aserțiuni, propagandiștii de partid din spațiul totalitar au acționat în sens contrar, astfel încât toți dictatorii comuniști au beneficiat de un exacerbat cult al personalității. Aparatul de propagandă a acreditat, printre altele, și ideea potrivit căreia acești conducători aveau capacitatea de a determina istoria în folosul poporului. Spre exemplu, „dictatorul” istoriografiei sovietice din anii ’20, Mihail Nikolaevici Pokrovski[32], în lucrarea Istoria rusă în cea mai concisă schiță (practic, ghidul marxist de intepretare a istoriei U.R.S.S.), considera că marile personalități politice din trecut – în principal foștii suverani și conducători ruși – se situau în categoria exploatatorilor[33].

În anii ’30, Stalin a impus, însă, o nouă viziune de evaluare a trecutului U.R.S.S., punând accentul pe cercetarea istoriei într-o cheie patriotică. Descoperind „deli­ciile naționalismului istoriografic”[34], liderul sovietic a hotărât recuperarea unora dintre fostele personalități istorice, cum ar fi Ivan cel Groaznic sau Alexandr Nevski[35]. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în acord cu tendințele expansioniste ale U.R.S.S., Stalin avea, însă, să revină asupra unor teze anterioare anilor ’30[36], printre temele reevaluate regăsindu-se și rolul personalităților în istorie, importanța acestora fiind din nou marginalizată, în pofida exacerbării nonșalante a cultului personalității secretarului general al C.C. al P.C.U.S.

Plehanov admitea faptul că o personalitate se putea ridica deasupra celorlalți prin viziune superioară și spirit de inițiativă: „Omul mare este într-adevăr un inițiator, căci el privește mai departe decât ceilalți și vrea cu mai multă putere decât ceilalți. El rezolvă problemele științifice pe care mersul anterior al evoluției spirituale a societății le-a adus la ordinea zilei; el scoate la iveală noile necesități sociale; el ia inițiativa de satisfacere a acestor necesități”[37].

Karl Marx și Friedrich Engels au fundamentat rolul maselor în determinarea istoriei, combătând în același timp cultul personalității. Afirmațiile acestora au fost amintite public abia în Raportul secret prezentat de Nikita Sergheevici Hrușciov, care a citat dintr-o scrisoare a lui Marx: „Din antipatie pentru cultul personalității nu am făcut niciodată publice, în timpul existenței Internaționalei, numeroasele mesaje din diferite țări, care mi-au recunoscut meritele și care m-au supărat. Nici măcar nu le-am răspuns, afară de unele cazuri când i-am dojenit pe autori. Engels și cu mine ne-am atașat prima dată societății secrete a comuniștilor cu condiția ca orice apel la adorarea superstițioasă a autorității să fie șters din statut”. Un alt exemplu oferit de Hrușciov era un citat din Engels: „Atât eu, cât și Marx, am fost întotdeauna împotriva manifestării publice cu privire la personalități, cu excepția cazurilor când există un scop important; cel mai mult ne-am opus acestor manifestări care în timpul vieții ne-au privit personal”[38]. Așadar, pentru a preîntâmpina orice opoziție față de acțiunea sa de criticare a lui Stalin, Hrușciov a făcut apel la respectarea idei­lor de bază ale doctrinei marxiste, citatele din Marx și Engels fiind oferite tocmai pentru a întări autoritatea demersului său. De altfel, toate acțiunile de „com­batere” a cultului personalității au fost legitimate prin recursul la aplicarea completă a tezelor marxist-leniniste.

Stalin însuși a criticat în mod ipocrit îndepărtarea liderilor partidului de mase. Astfel, la Plenara C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. din 3-5 martie 1937, în totală con­tra­dicție cu dimensiunile exacerbate pe care deja le atinsese cultul perso­na­li­tății sale, acesta afirma: „noi, conducătorii, nu trebuie să ne îngâmfăm și trebuie să înțelegem că, dacă suntem membri ai C.C. sau comisari ai poporului, încă nu înseamnă că stăpânim toate cunoștințele necesare pentru a conduce în mod just. Rangul în sine nu-ți dă nici cunoștințe, nici experiență. Titlul – cu atât mai puțin”[39]. Conducătorul sovietic invoca teoriile marxist-leniniste referitoare la rolul per­so­nalităților și al maselor în istorie, care, prin conținutul lor intrinsec, exclu­deau existența cultului personalității.

Incongruența frapantă dintre teoria privitoare la rolul personalităților și practica cultului personalității avea să-i fie reproșată postum lui Stalin, la cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S. (14-25 februarie 1956). După încheierea oficială a Congresului, Hrușciov a citit Raportul secret[40]. Intitulat Despre cultul perso­na­lită­ții și consecințele lui, documentul explica dezvoltarea, manifestările și urmările acestui fenomen[41]. Prin sintagma „cultul personalității”, Hrușciov înțelegea faptul că toate greșelile comise în Uniunea Sovietică, începând din anii ’30, fuseseră cau­zate doar de dorința lui Stalin de a deține puterea absolută. Acestuia îi erau impu­tate: represiunea împotriva membrilor de partid, nerespectarea principiului con­du­cerii colective, prin acumularea unei puteri nelimitate în mâinile unei singure persoane și luarea deciziilor în mod unilateral, fără informarea forurilor condu­că­toa­re ale partidului, birocratizarea aparatului de partid etc. De asemenea, erau menționate epurările și „metodele ilegale de anchetă”, care îi siliseră pe numeroși comuniști să facă mărturisiri incredibile, precum și deportările unor popoare întregi de pe teritoriul Uniunii Sovietice. Totuși, despre exterminarea a milioane de țărani, despre persecuțiile religioase și politice și despre numărul impresionant de zeki care fuseseră aruncați în Gulag, Hrușciov nu amintea absolut nimic[42].

Lectura acestui text dezvăluia cititorului portretul sângeros al unui tiran „rupt de popor” și însetat doar de propria-i putere[43]. Potrivit mărturiei disidentului polonez Leszek Kolakowski: „a fost o experiență mai mult decât traumatizantă pentru mii și mii de militanți educați în cultul lui Stalin să afle din cea mai îndreptățită voce a comunismului mondial că «el, liderul umanității progresiste, inspira­torul lumii, tătuca poporului sovietic, maestrul științei și învățăturii, supre­mul geniu militar și, una peste alta, cel mai mare geniu din istorie a fost în realitate un călău paranoic, un ucigaș în masă și un ignorant în ale războiului, ce adusese statul sovietic la marginea dezastrului”[44].

Legătura indisolubilă dintre regimul comunist și adularea liderului a fost subliniată și de Grigore Gafencu[45], în comentariile sale referitoare la cel de-al
XX-lea Congres al P.C.U.S. Accentuând importanța condamnării cultului personalității, catalogat drept „stâlpul care sprijinea întreaga șandrama comunistă”, diplomatul român semnala extinderea acestui fenomen până la nivelul deținătorilor de putere situați pe palierele inferioare ale partidului[46]. Raportul secret evidenția, de asemenea, faptul că propaganda din ultima parte a vieții lui Stalin „reflecta o deviație de la conceptul marxist-leninist al rolului personalității în istorie”[47].

Ca rezultat al citirii Raportului secret, majoritatea statelor din lagărul comunist au trecut imediat la modificarea discursului propagandistic. În ceea ce privește regimul de la București, acesta a promovat noua direcție prin Hotărârea C.C. al P.M.R. cu privire la îmbunătățirea propagandei de partid și întărirea legăturii cu practica construcției socialiste, în care erau criticate unele greșeli minore făcute în domeniul cultului personalității, fără a se aminti, însă, nimic despre implicarea lui Gheorghiu-Dej în promovarea acestui fenomen. În încercarea regimului de a reveni, formal, desigur, la teoriile marxism-leninismului, propaganda de partid trebuia să sublinieze „rolul personalității în dezvoltarea societății, din perspectiva tezelor marxist-leniniste”[48], reajustări similare de poziție resimțindu-se în toate domeniile[49].

Sintagma „cultul personalității” a irumpt, așadar, în ideologie și propagandă începând din anul 1956, când devine „noua minciună universală”[50]. Conceptul, neutilizat până atunci în mod curent[51], a fost folosit pentru prima dată de către Karl Marx, în cuprinsul scrisorii amintite, în care critica laudele ce i se aduceau, fragment reprodus și în cuprinsul Raportului secret. În 1958, noțiunea era înscrisă deja în Dicționarul politic coordonat de B.N. Ponomarev[52], având următoarea defini­ție: „concepție idealistă care atribuie unor personalități proeminente o influență hotărâtoare asupra desfășurării procesului istoric”[53]. Desigur, autorul dicționarului nu uita să facă referințele necesare la preceptele doctrinei marxist-leniniste, care postulau faptul că istoria era făcută de mase, și nu de personalități, cărora, însă, nu li se contesta rolul: „Marxism-leninismul ne învață că în istorie rolul hotărâtor îl au masele populare. Aceasta nu înseamnă o negare a rolului personalității în istorie. Poporul și partidul său au nevoie de oameni avansați, care să poată exprima interesele și voința lor și să se situeze în primele rânduri ale luptei lor istorice. Orice conducător își poate pierde capacitatea de a conduce în mod just, dacă se situează deasupra partidului și a maselor, dacă se rupe de mase. Minimalizarea rolului maselor populare și atribuirea tuturor realizărilor unei personalități de seamă sunt profund străine de spiritul marxism-leninismului”[54].

În anul 1977, în condițiile în care cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu luase deja proporții remarcabile, această sintagmă nu se regăsea în cuprinsul Dicționarului politic întocmit de Academia „Ștefan Gheorghiu”, care se rezuma doar la definirea personalității politice, posesoare a unor „calități intelectuale și organizatorice deosebite, cu mare autoritate și prestigiu, capabilă să elaboreze o doctrină politică și să conducă activitatea de realizare a unui anumit program politic, expresie a intereselor de clasă și naționale”. Autorii, adepți ai principiilor clasice marxist-leniniste, admiteau, totuși, faptul că o personalitate „poate influența desfă­șurarea evenimentelor numai în măsura în care se situează pe poziția maselor, a claselor înaintate, în măsura în care activitatea sa coincide cu cerințele legilor obiective ale dezvoltării sociale”[55]. Referitor la definiția actuală a cultului perso­nalității, în dicționarele contemporane regăsim următoarele enunțuri: „admirație și apro­bare sistematică a unui conducător politic dintr-un sistem totalitar”[56]; „atitu­dine politică ce privilegiază imaginea conducătorului”[57].

Cultul personalității presupune aducerea în prim-plan a conducătorului partidului-unic, considerat exponentul întregii națiuni și promotorul tuturor acțiunilor care determină bunul-mers al societății. Un alt aspect privește domi­na­rea de către liderul suprem a tuturor forurilor de decizie ale statului, puterea acestuia fiind discreționară. În opinia istoricului Adrian Cioroianu, cultul perso­nalită­ții reprezintă „ansamblul de tehnici și mijloace utilizate pentru exaltarea caracterului excepțional și unic al unei persoane”[58], care, în funcție de cultura politică a unui popor, poate îmbrăca diferite forme.

Un loc aparte îl ocupă, însă, popoarele cu o tradiție autocrată, în cazul cărora
s-ar părea că există o predispoziție pentru dezvoltarea acestui fenomen[59]. Mergând pe această idee, Armand Goșu este de părere că unul dintre factorii care au condus la apariția cultului personalității în răsăritul Europei îl reprezintă tradițiile bizantine și tătare, care identificau conducătorul cu statul[60]. Adularea conducă­torului depășește, însă, cu mult granițele Europei de Est, cultul personalității reprezentând unul din „stâlpii” regimurilor comuniste din întreaga lume. Ca atare, considerăm că feno­menul ar fi apărut fără niciun fel de problemă în oricare stat din vestul Europei, dacă acolo s-ar fi instaurat un regim de tip comunist. Desigur, ar fi existat diferențe de registru și ton, vizibile, însă, și în cazul țărilor din interiorul Cortinei de Fier. De altfel, aspecte ale cultului conducătorului pot fi identificate cu ușurință și în Germania, Italia sau Spania, în timpul dictaturilor de extremă dreaptă. Mai mult, cultul personalității a fost și este prezent în state din Extremul Orient (China, Coreea de Nord, Vietnam) și din America Latină (cazul lui Fidel Castro în Cuba).

Prin adularea exagerată, uneori grotescă și dusă la absurd (cum au fost cazurile lui Stalin, Ceaușescu, Mao Tze-Dun sau Kim Ir Sen), propaganda a încercat să legitimeze puterea absolută a liderului, care se identifica total cu partidul, dominând cu autoritate toate „organismele de partid și de stat”. În fapt, cultul personalității a reprezentat și reprezintă una dintre caracteristicile definitorii ale regimurilor totalitare de tip comunist. Manifestări ale acestui fenomen au fost prezente la majo­rita­tea liderilor comuniști aflați la putere[61], poate mai puțin în cazul lui Lenin (trebuie ținut, însă, cont și de faptul că acesta a condus Rusia Sovietică o scurtă perioadă de timp și în condiții deosebit de grele). În plus, regăsim aspecte ale cultului personalității chiar în interiorul partidelor de extremă stângă care nu s-au aflat niciodată la guvernare, edificatoare în acest sens fiind cazurile lui Dolores Ibárurri, Maurice Thorez sau Palmiro Togliatti.

Forme incipiente ale cultului personalității au început să apară chiar la scurt timp după ce bolșevicii au preluat puterea în Rusia. În pofida faptului că Lenin s-a opus glorificării sale, continuând tradiția lui Marx și Engels, colegii de partid l-au copleșit de multe ori cu laude (de exemplu, însănătoșirea acestuia în urma aten­tatului lui Fani Kaplan a fost prezentată ca un miracol[62]). În timpul succesorului său, cultul perso­na­lității a cunoscut o amplă dezvoltare[63], îmbrăcând forme devenite ulterior clasice[64]. Conform propagandei, lui Stalin i se datorau toate realizările regimului, de la el „izvora tot binele”, referiri la opera și activitatea sa regăsindu-se în aproape fiecare articol de presă. Portretul său era afișat în prim-plan la toate manifestările din țările comuniste, era prezent în toate sălile de curs, iar la diversele adunări i se scanda în mod repetat numele. „Genialitatea” liderului de la Kremlin se manifesta în absolut toate domeniile, orice referire a acestuia la o anumită problemă fiind considerată literă de lege. De asemenea, epitetele utilizate pentru portretizarea dictatorului sovietic erau bombastice: genial, titanic, nemuritor, uriaș, neînfricat, gigantic, far călăuzitor, dascăl al popoarelor, părinte iubit al oamenilor muncii din lumea întreagă, marele apărător al păcii, marele și nemuritorul conducător și părinte, marele geniu al omenirii progre­siste, cel mai mare comandant de oști din istorie ș.a.m.d.[65].

Modelul inaugurat și consacrat în U.R.S.S. avea să fie copiat de către toți liderii partidelor din statele comuniste. Au existat, însă, diferențe de accent de la un caz la altul, evidențiindu-se cultul personalității lui Mao Tze-Dun[66], I.B. Tito[67], M. Rákosi[68] sau Gheorghi Dimitrov[69] (care la moartea sa avea să fie mumificat[70]). Caracterul pur formal al criticii făcute de Hrușciov lui Stalin, în februarie 1956, este demonstrat de faptul că și acesta, după eliminarea principalilor adversari politici, și-a creat propriul cult al personalității. Totodată, trebuie să remarcăm faptul că fenomenul cultului personalității, prin însăși natura sistemului, s-a propagat până la palierele inferioare ale ierarhiei de partid.

5. Apariția cultului personalității în România comunistă

Primele manifestări ale cultului personalității în România comunistă au debu­tat în 1945, la scurt timp după preluarea puterii de către P.C.R. Persoana adulată de către comuniștii români a fost, desigur, Stalin, căruia aceștia din urmă îi datorau accederea în fruntea statului[71]. Cultul liderului sovietic a fost promovat cu insistență, îndeosebi de comuniștii sosiți de la Moscova, dintre care Ana Pauker a avut un rol determinant[72]. De altfel, în timpul unor discuții purtate în 1956 cu o comisie de partid, Ana Pauker avea să își recunoască propria contribuție la dezvoltarea acestui fenomen: „În toată atmosfera care era, țipam și eu cu toată lumea și poate mai mult sau mai puțin «Stalin în sus și în jos». Părerea mea era că Stalin este geniu al omenirii contemporane, socotindu-i pe Marx, Engels, Lenin nu mai puțin ca el cel puțin – nu că este deasupra lor – și că este ceva care stă în ceruri deasupra tuturor celorlalți comuniști din lume. Aceasta era convingerea mea”[73].

Nu se poate spune, evident, că Gheorghiu-Dej nu a marșat și el la elogierea lui Stalin, în 1945 acesta caracterizându-l pe liderul sovietic drept „marele geniu al omenirii progresiste”[74]. Mai mult decât atât, în 1948, la aniversarea a 10 ani de la publicarea de către Stalin a Cursului scurt de istorie a P.C.U.S., conducătorul P.M.R. a scris un amplu articol de omagiere, publicat în „Pentru pace trainică, pentru democrație populară!”, în care se regăseau afirmații de genul: „făcând o genială generalizare a experienței Partidului bolșevic (…) tov. Stalin a creat o veritabilă enciclopedie a marxism-leninismului, care servește drept călăuză în acțiune comuniștilor din întreaga lume”; „această operă a tov. Stalin este una din armele cele mai puternice în lupta dusă pentru triumful comunismului”[75].

De asemenea, în zilele de 15-17 decembrie 1949, la Academia R.P.R. a avut loc o Sesiune științifică solemnă închinată lui Stalin, titlurile comunicărilor fiind extrem de sugestive: C.I. Parhon, I.V. Stalin corifeu al științei mondiale; Traian Săvulescu, I.V. Stalin – teoretician și inițiator al transformării naturii în U.R.S.S.; F. Iudin, Dezvoltarea teoriei comunismului științific de către I.V. Stalin; Emil Petrovici, I.V. Stalin, teoreticianul și conducătorul luptei pentru pace și frăție între popoare; Mihail Sadoveanu, I.V. Stalin oglindit în literatura popoarelor lumii; Petre Constantinescu-Iași, I.V. Stalin continuator al lui Lenin în făurirea teoriei construirii socialismului[76].

Tot cu prilejul discuțiilor din 1956, Ana Pauker admitea și existența propriului cult: „Totuși, până la urmă, în toată socoteala cultului personalității, n-am protestat când eram strigată la tribună «Ana Pauker» și când de ziua mea se făceau diverse lucruri și se aduceau flori sau când am fost făcută «simbolul femeii române». Nu eram împotriva socotelii acesteia”[77]. Cultul Anei Pauker s-a dezvoltat rapid, la scurt timp după revenirea acesteia în țară, când a preluat, de facto, puterea în P.C.R. Trebuie menționat, însă, faptul că adularea Anei Pauker debutase încă din timpul procesului de la Craiova[78], din 1936, numele ei fiind folosit de către aparatul de propagandă al Cominternului ca simbol al luptei contra fascismului[79].

În primăvara anului 1945, în „Scânteia” a fost publicat un articol elogios referitor la participarea Anei Pauker la sărbătorirea zilei de 1 Mai, la Petroșani, evenimentul fiind redat astfel: „o veste s-a răspândit cu iuțeala fulgerului. Tov. Ana Pauker, vajnica luptătoare, conducătoarea iubită a clasei muncitoare, a sosit pe neașteptate spre a participa alături de muncitorii din Valea Jiului la sărbătorirea primului 1 Mai liber. În timpurile grele ale prigoanei reacționare era suficient să se pronunțe numele Tov. Ana pentru ca acei schingiuiți în închisori să capete forțe noi și să reziste cu și mai mare îndârjire în fața dușmanului”[80].

De altfel, Leonte Răutu, adjunct al șefului Secției Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R., propusese încă din anul 1947 editarea biografiei Anei Pauker, pe motiv că foarte mulți membri de partid „habar nu aveau cine este tov. Ana”[81]. Cu toate acestea, biografia avea să fie publicată abia în 1951. Cu un pronunțat caracter encomiastic, lucrarea prezenta „activitatea revoluționară” a acesteia, arătând că „viața tovarășei Ana Pauker este o pildă minunată de curaj și devotament nemărginit față de cauza clasei muncitoare”[82].

La edificarea cultului Anei Pauker au contribuit nu doar comuniștii români sosiți din U.R.S.S., ci și cei rămași în țară, membri ai grupului condus de Gheorghiu-Dej, precum: Miron Constantinescu, Iosif Rangheț sau Teohari Georgescu. Spre exemplu, în iulie 1945, referindu-se la necesitatea ca secretarul celulei de partid   dintr-o instituție să fie „cel mai bun comunist”, Iosif Rangheț afirma: „De exemplu, dacă s-ar pune aci cel mai bun comunist, aci, în casa C.C.-ului, ar trebui să fie tovarășa Ana”[83]. De asemenea, la ședința Biroului Politic din aprilie 1956, Gheorghiu-Dej și susținătorii acestuia le-au reproșat lui Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu tocmai faptul că erau vinovați pentru promovarea cultului personalității Anei Pauker. Mai înainte chiar, la Plenara C.C. al P.M.R. din 23-25 martie 1956, Gheorghe Apostol le amintise colegilor de partid cum de ziua de naștere a acesteia se epuizau toate florile din București: „Cine nu-și aduce aminte ceea ce reprezenta pentru foarte mulți dintre noi Ana Pauker? Când Ana își aniversa ziua de naștere, în oraș nu se mai găseau flori și nici obiecte de artă. Anei îi plăcea foarte mult acest lucru. Aceasta a influențat foarte mult asupra cadrelor, așa cum se făcea la centru, așa se făcea și în regiuni și raioane”[84].

Totodată, în primii ani ai regimului comunist din România a început să se dezvolte și un cult al lui Vasile Luca, îndeosebi la Brașov (unde muncise ca ceferist până în momentul arestării sale, în anul 1924[85]) și la Cluj (circumscripția în care fusese ales deputat în M.A.N., în perioada 1946-1952[86]). Mai poate fi amintit și cazul lui Constantin Doncea, care, la o ședință a Biroului Politic din 1948, a fost acuzat de faptul că, „ridicat de valul luptelor muncitorești din 1931-1933 la funcțiuni de condu­cere în mișcarea muncitorească, supraapreciind excesiv rolul său personal în aceste lupte și subapreciind rolul Partidului, desconsiderând studiul teoriei marxist-leniniste, îmbătat de popularizarea care s-a făcut în jurul numelui său în legătură cu acțiunile din acea perioadă, tov. Doncea orbit de orgoliu, infectat de ambiție nemăsurată, de aroganță, a mers pe drumul primejdios și falimentar al indivi­dualismului burghez, de a pune mai presus persoana sa decât interesele clasei, ale Partidului și ale poporului”[87]. Mai mult decât atât, la Plenara din 1958, Constantin Doncea a fost criticat și pentru că avusese ambiția de a i se face un bust de către Milița Petrașcu[88], semn clar de cultivare a cultului propriei persoane.

[1] B. Stoian, G. Ionescu, Glasul poporului român – în sala Națiunilor Unite, în „Scânteia”, anul XXX, nr. 4946, 28 septembrie 1960, pp. 1, 3.

[2] Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceaușescu, Iași, Editura Polirom, 2003; Adrian Cioroianu, Ce Ceaușescu qui hante les Roumains. Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, ediția a doua revizuită, prefață de Bogumil Jewsiewicki, București, Editura Curtea Veche, 2005; idem, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, București, Editura Curtea Veche, 2005 (capitolul Dictatorul de lângă noi. Principiul liderului, cult și clientelism, pp. 416-432); Manuela Marin, Originea și evoluția cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989, Alba-Iulia, Editura Altip, 2008; eadem, Între prezent și trecut: cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și opinia publică românească, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014.

[3] Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, București, Editura Humanitas, 1990; Ghiță Ionescu, Comunismul în România, București, Editura Litera, 1994; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, București, Fundația Academia Civică, 1997; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, traducere de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, Iași, Editura Polirom, 2005.

[4] Stelian Tănase, Elite și societate. Guvernarea Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1948-1965, București, Editura Humanitas, 1998; Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România, Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, Iași, Editura Polirom, 2001; Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, ediția a 2-a revăzută și adăugită, București, Editura Humanitas, 2008; Ștefan Bosomitu, Mihai Burcea – coordonatori, Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia și regimul unui dictator, Iași, Editura Polirom, 2012; Dinu C. Giurescu, România în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, București, Editura Enciclopedică, 2015.

[5] A se vedea: Silviu Brucan, Generația irosită, București, Editura Univers, 1992; idem, O biografie între două revoluții: De la capitalism la socialism și retur, București, Editura Nemira, 1998; Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu, București, Editura Evenimentul Românesc, 1997; eadem, Convorbiri neterminate. Lavinia Betea în dialog cu Corneliu Mănescu, Iași, Editura Polirom, 2001; eadem, Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, ediția a II-a, Cluj, Editura Dacia, 2001; Gheorghe Apostol, Eu și Gheorghiu-Dej, București, f.e., 1998; Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Dej: însemnări din viață, București, Editura Evenimentul Românesc, 2000; Sorin Toma, Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, redactor-șef al Scânteii din 1947 până în 1960, București, Editura Compania, 2004; Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Țiu (editori), Stăpânul secretelor lui Ceaușescu. I se spunea Machiavelli. Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, București, Editura Adevărul Holding, 2011; Liviu Țăranu (editor), Avram Bunaciu. Biografie. Reflecții. Corespondență, cuvânt înainte de acad. Florin Constantiniu, București, Editura Enciclopedică, 2011.

[6] Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001.

[7] Lucian Boia, Un mit Gheorghiu-Dej?, în idem (coordonator), Miturile comunismului românesc, volumul I, București, Editura Universității București, 1995, pp. 173-182.

[8] Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită. Memorii, volumul I, ediția a II-a, București, Editura Enciclopedică, 2002, p. 386.

[9] Idem, Gheorghiu-Dej – 100, în „Dosarele istoriei”, nr. 11/2001, p. 51.

[10] Herbet (Belu) Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber, ediție îngrijită de G. Brătescu, București, Editura Humanitas, 1997.

[11] Pavel Țugui, Istoria și limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej. Memoriile unui fost șef de Secție a C.C. al P.M.R., București, Editura Ion Cristoiu, 1999; idem, Scriitori și compozitori în lupta cu cenzura comunistă, București, Editura Albatros, 2006; Anneli Ute Gabanyi, Literatura și politica în România după 1945, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001; Ioana Macrea-Toma, Instituționalizarea scriitorilor în comunism. Premise ideologice și consecințe profesionale, în „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România”, volumul IV, Iași, 2008, pp. 73-106.

[12] Imediat după publicarea poemului lui Mihai Beniuc, revista „Lupta de clasă” evidenția faptul că acesta: „reliefează puternica personalitate a tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej, înaltele sale calități de luptător și conducător revoluționar, legat prin toată ființa sa de cauza clasei muncitoare” („Lupta de clasă”, seria V, anul XXXI, nr. 5-6/1951, p. 94).

[13] Dan Cătănuș, Alina Tudor, Amurgul ilegaliștilor. Plenara P.M.R. din 9-13 iunie 1958, București, Editura Vremea, 2000; idem, O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu – Iosif Chișinevschi, 1956-1961, Iași, Editura Polirom, 2001; Dan Cătănuș, A doua destalinizare. Gh. Gheorghiu-Dej la apogeul puterii, prefață de acad. Florin Constantiniu, București, Editura Vremea, 2005; Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa (editori), Dosarul Ana Pauker. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, volumele I-II, cuvânt înainte de acad. Florin Constantiniu, București, Editura Nemira, 2006.

[14] Radu Ciuceanu, Corneliu Mihail Lungu (coordonatori), Florin Constantiniu (responsabil volum), Sever Catalan, Stenogramele ședințelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944-26 martie 1945, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Arhivele Naționale ale României, București, 2003; Ioan Scurtu (coordonator), România. Viața politică în documente. 1945, Arhivele Statului din România, București, 1994; Ioan Scurtu (coordonator), România. Viața politică în documente. 1946, Arhivele Statului din România, București, 1996; Ioan Scurtu (coordonator), România. Viața politică în documente. 1947, Arhivele Statului din România, București, 1994; *** Stenogramele ședințelor Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. I, 1948, studiu introductiv de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, București, Arhivele Naționale ale României, 2002; *** Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol. II, 1949, studiu introductiv de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Arhivele Naționale ale României, București, 2003; *** Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol. III, 1950-1951, studiu introductiv de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Arhivele Naționale ale României, București, 2004; *** Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol. IV (partea I), 1952, studiu introductiv de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Arhivele Naționale ale României, București, 2006; *** Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol. IV (partea a II-a), 1952, studiu introductiv de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Arhivele Naționale ale României, București, 2007; *** România – Viața politică în documente – 1950, prefață de dr. Alesandru Duțu, Arhivele Naționale ale României, București, 2002.

[15] Dan Cătănuș, Alina Tudor, Amurgul ilegaliștilor…; idem, O destalinizare ratată…; idem, A doua destalinizare…; Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa (editori), Dosarul Ana Pauker….

[16] Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu (editori), Istoria comunismului din România: documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965), București, Editura Humanitas, 2009.

[17] Gheorghe Buzatu, Mircea Chirițoiu (editori), Agresiunea comunismului în România. Documente din Arhivele Secrete, volumele I-II, București, Editura Paideia, 1998.

[18] Mihaela Cristea (editor), Reconstituiri necesare. Ședința din 27 iunie 1952 a Uniunilor de Creație din România, prefață de Marius Oprea, Iași, Editura Polirom, 2005.

[19] Dan Cătănuș, Ioan Chiper, Cazul Ștefan Foriș. Lupta pentru putere în P.C.R., București, Editura Vremea, 1999.

[20] Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole și cuvântări, volumele I-IV, București, Editura Politică,        1959-1962.

[21] Pavel Câmpeanu, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Iași, Editura Polirom, 2001.

[22] Florica Dobre (coordonator), Liviu Marius Bejenaru, Clara Cosmineanu-Mareș, Monica Grigore, Alina Ilinca, Oana Ionel, Nicoleta Ionescu-Gură, Elisabeta Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicționar, studiu introductiv de Nicoleta Ionescu-Gură, București, Editura Enciclopedică, 2004.

[23] B.N. Ponomarev, Dicționar politic, București, Editura Politică, 1959.

[24] Adrian Cioroianu, Ce Ceaușescu qui hante les Roumains…, pp. 44-45.

[25] Vezi, pe larg, Elis Neagoe-Pleșa, Rolul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în elaborarea politicii externe și în direcționarea relațiilor româno-sovietice (1960-1965), în „Annales Universitatis Apulensis. Series Historica”, tom 9/I, Alba Iulia, Universitatea „1 Decembrie 1918”, 2005, pp. 147-163 și eadem, Gheorghiu-Dej și politica externă a Romaniei (1945-1965), în „Arhivele Securității”, nr. 4, București, Editura Enciclopedică, 2008, pp. 474-540.

[26] Fișa acestuia se regăsește în Florica Dobre (coordonator), op. cit., pp. 501-502.

[27] În 1947, Mihail Roller scria următoarele: „Clasicii materialismului dialectic și ai materialismului istoric ne învață că oamenii își fac singuri istoria, dar totdeauna în condiții materiale istorice date. Influența personalităților de seamă asupra mersului evenimentelor este cu atât mai mare, cu cât aceste personalități percep legile obiective și se încadrează în direcția dezvoltării societății” (Mihail Roller, Cu privire la studiul istoriei României, în idem, Probleme de istorie, ediția a II-a, Editura P.M.R., București, 1949, p. 62).

[28] Vezi mai multe considerații asupra acestor arhetipuri în Adrian Cioroianu, Lumina vine de la răsărit, în Lucian Boia (coordonator), Miturile comunismului românesc…, volumul I, pp. 87-103. A se vedea și Antoaneta Tănăsescu, Un Făt Frumos de laborator, un Făt-Frumos de tip nou: „omul nou”, în ibidem, pp. 16-21.

[29] Această ruptură dintre conducătorii comuniști și mase este foarte bine surprinsă de Vladimir Tismăneanu, în cartea sa de memorii, însă, noi ne-am oprit doar asupra următorului citat al autorului: „Distanța dintre mase și conducători era astronomică, misterul autorității absolute trebuia menținut intact. Adresele la care locuiau «zeii» din Olimpul comunist erau considerate secrete de stat. La fel, numerele lor de telefon, netrecute în anuarul oficial” (Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, București, Editura Humanitas, 2012, p. 13).

[30] Lucian Boia, Cele două fețe ale mitologiei comuniste, în Lucian Boia (coordonator), Miturile comunismului românesc…, volumul I, p. 11.

[31] Gheorghi V. Plehanov, Rolul personalității în istorie, București, Editura Partidului Comunist din România, 1945, pp. 59-60. Considerat „părintele marxismului rus” (Boris Souvarine), lucrarea lui Plehanov a apărut ca o replică la teoriile ideologilor capitalismului și ai narodnicismului, care puneau accent pe capacitatea personalităților de a determina evenimentele istorice. Criticat de Stalin pentru că se alăturase menșevicilor, ideile lui Plehanov aveau să își mențină, totuși, valabilitatea în rândul bolșevicilor, volumul fiind republicat în mai multe ediții.

[32] Mihail Nicolaevici Pokrovski (1868-1932), istoric rus, autor al lucrării Istoria rusă în cea mai concisă schiţă. Alăturat bolșevicilor încă din 1905, Pokrovski a fost însărcinat, după revoluţie, să pună bazele unui nou discurs, definit de un materialism socio-economic pur și dur. Teza de căpătâi a lui Mihail Nicolaevici Pokrovski era aceea că nevoile pecuniare constituie mobilul tuturor acţiunilor umane și motorul istoriei universale.

[33] „Pokrovski a făcut din formaţiunea social-economică (orânduirea) și lupta de clasă coor­do­natele de bază ale cercetării istorice (…) În viziunea lui Pokrovski și a adepţilor săi, istoria rusă a apărut ca o permanentă confruntare între exploataţi și exploatatori, marile personalităţi politice – în primul rând suveranii – fiind trecuţi în rândul celor din urmă” (Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, 2007, p. 19).

[34] Andi Mihalache, op. cit., p. 29.

[35] Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller…, pp. 19-21.

[36] Andi Mihalache, op. cit., p. 32.

[37] G.V. Plehanov, op. cit., p. 60.

[38] *** Crimele lui Stalin. Raportul secret al lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., studiu introductiv și note de Vladimir Zodian și Gheorghe Neacșu, cuvânt înainte de Gheorghe Buzatu, București, Editura Majadahonda, 1998, p. 28 și Doina Jela, Vladimir Tismăneanu (coordonatori), Ungaria 1956: revolta minților și sfârșitul mitului comunist, traducere de Vasile Limbide, note de Armand Goșu, București, Editura Curtea Veche, 2006, p. 8.

[39] I.V. Stalin, Despre lipsurile muncii de partid și despre măsurile pentru lichidarea troțchiștilor și a altor fățarnici, București, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1952, p. 43.

[40] Materialul a fost pregătit de o comisie prezidată de Petr Pospelov (1898-1979), secretar al C.C. al P.C.U.S. (din martie 1953) și membru supleant al Prezidiului C.C. al P.C.U.S., ales la Plenara din iunie 1957 (B.N. Ponomarev, op. cit., pp. 488-489).

[41] Textul complet al Raportului secret a fost publicat în lucrarea *** Crimele lui Stalin. Raportul secret al lui Hrușciov…, pp. 27-88. Vezi și textul publicat în Doina Jela, Vladimir Tismăneanu (coordonatori), op. cit., pp. 7-82.

[42] Conform istoricului Jean-François Soulet: „selectivitatea și superficialitatea în condamnarea sistemului stalinist se explică prin aceea că, prin denunțarea erorilor și crimelor lui Stalin, Hrușciov îi viza pe toți cei care, în cadrul aparatului de partid, puteau să apară ca urmași direcți ai lui Stalin, stânjenindu-i astfel ascensiunea” (Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 104).

[43] Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolșevismului, București, Editura Humanitas, 1999,
p. 385.

[44] Leszek Kolakowski, Main Currents of Marxism, Oxford, Oxford University Press, 1978, III,
p. 451 apud Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, ediția a II-a revăzută, Iași, Editura Polirom, 2007, p. 77.

[45] Grigore Gafencu (1892-1957), fost ministru al Afacerilor Străine (1938-1940), a trăit în exil din 1941. Începând din anul 1950 a fost colaborator al postului de radio „Europa Liberă”, unde a realizat emisiuni pe teme de politică internațională.

[46] Fostul diplomat român descria într-o manieră foarte sugestivă acest fenomen: „Și de la părintele atotputernic, până la cel mai umil cetățean, cultul personalității întindea o rețea de sfinți mai mărunți – dictatorași și comisari ai regimului – toți înzestrați cu harul ce le venea de sus, ca să întindă cu de-a sila învățăturile și poruncile stăpânului cât mai departe. Fiecare dintre acești sfinți, oricât de deocheat părea, se bucura de binefacerile și de foloasele cultului personalității” (Nicolae Petrescu, Congresul al XX-lea al P.C.U.S. și evenimentele din Polonia și Ungaria, în „Jurnalul” și comentariile radiofonice ale lui Grigore Gafencu, în Romulus Rusan – editor, Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: Fluxurile și refluxurile stalinismului, București, Fundația Academia Civică, 2000, pp. 989-990). Desigur, terminologia religioasă folosită de Gafencu avea doar un sens figurat.

[47] Louis Ulrich, Congresul XX al P.C.U.S. (14-24 februarie 1956). Raportul secret al lui Hrușciov, în „Dosarele istoriei”, nr. 1/1996, p. 10.

[48] Ioana Boca, 1956 – Un an de ruptură. România între internaționalismul proletar și stalinismul antisovietic, București, Fundația Academia Civică, 2001, p. 53.

[49] Spre exemplu, la ședința activului de partid al Comitetului raional „I.V. Stalin” (18-19 mai 1956), academicianul Ștefan Milcu afirma: „Sunt și unele aspecte care încurajează cultul personalității. Sunt anumiți academicieni care sunt din punct de vedere științific la un nivel foarte înalt și sigur că în cazul acesta cultul personalității este încurajat, fiindcă sunt puși în munci de răspundere. Rolul personalității în viața unui popor, în istoria și cultura lui, este foarte important. Formația eroică a omului de știință alimentează cultul personalității. Aceasta fiind situația, noi fiind totuși comuniști în Academie, am căutat să îndreptăm acest lucru prin dezvoltarea formelor colective de muncă în Academie, am organizat colective de muncă, în special acolo unde nu au existat. Astăzi tindem să dăm, în foarte multe probleme, conducătorilor poziția pe care trebuie să o aibă față de colectivitate” (Arhivele Naționale ale României, în continuare A.N.R., fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar nr. 57/1956, f. 54).

[50] Boris Souvarine, op. cit., p. 554.

[51] La ședința cu ambasadorii statelor socialiste din 9 decembrie 1961 (destinată informării acestora asupra lucrărilor plenarei de la București, recent-încheiate), Leonte Răutu afirma că Gheorghiu-Dej criticase manifestările cultului personalității încă înainte de prezentarea Raportului secret, fără a folosi, însă, în mod expres acest termen, neuzitat până atunci: „Sigur, nu era pomenit cultul personalității, era înainte de Congresul al XX-lea al P.C.U.S., dar fenomenele au fost combătute” (A.N.R., fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar nr. 58/1961, f. 20).

[52] Boris Nikolaevici Ponomarev (1905-1995) a făcut parte din Secretariatul C.C. al P.C.U.S. Autor al lucrării Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, apărută în anul 1960.

[53] B.N. Ponomarev, op. cit., p. 178.

[54] Ibidem.

[55] *** Dicționar politic, București, Editura Politică, 1977, p. 454.

[56] *** Le Petit Larousse. Grand format en couleurs, Paris-Bordas, Larousse, 1998, p. 289.

[57] *** Le Petit Robert. Dictionaire de la langue françoise, Paris, nouvelle edition du Petit Robert, de Paul Robert, 2001, p. 1846.

[58] Adrian Cioroianu, Ce Ceaușescu qui hante les Roumains…, p. 44.

[59] Jeremy T. Paltiel, The cult of personality: some comparative reflections on political culture in leninist regimes, în „Studies in comparative communism”, primăvara-vara 1983, p. 49 apud Adrian Cioroianu, Ce Ceaușescu qui hante les Roumains…, p. 44.

[60] „Dar cum s-a ajuns la un așa deșănțat cult al personalității? În răsăritul Europei, unde persistă puternice tradiții bizantine și tătare, persoana conducătorului este identificată cu statul însuși. La ruși, dar nu numai la ei, această mentalitate s-a perpetuat. Acesta este terenul propice pe care a înflorit cultul personalității” (Armand Goșu, Cultul personalității – un aspect al cazului Stalin, în Romulus Rusan – editor, Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, București, Fundația Academia Civică, 1999, p. 51).

[61] Referindu-se la existența cultului personalității, Paul Niculescu-Mizil recunoștea faptul că: „Stalin și Hrușciov, Mao și Tito nu duceau lipsă de așa ceva [subl. a.]”, conchizând astfel: „Se pare că nici un zeu politic nu disprețuiește cultul propriei sale personalități. Nici în socialism, nici în capitalism, în nici o orânduire socială” (Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită…, p. 318). Fostul lider comunist uita, însă, să precizeze faptul că, într-o dictatură, cultul conducătorului era impus cu forța de către aparatul de propagandă, iar îndepărtarea contestatarilor se realiza uneori chiar prin eliminarea fizică a acestora.

[62] Armand Goșu, art. cit., p. 51.

[63] „Divinizarea lui Stalin nu i-a permis partidului să-i controleze actele, tot ce emana de la el era acceptat aprioric. (…) Ca orice cult, cultul lui Stalin a generat tendința de transformare a partidului   într-un soi de organizație clericală, în cadrul căreia «păstorii» – conducătorii, în frunte cu infailibilul «papă», Stalin – erau rupți de cei păstoriți, de membrii de rând ai partidului (…). Cultul adâncea ruptura dintre Stalin și popor și partid. Pentru popor, liderii din Kremlin erau tot atât de departe ca și zeii din Olimp” (Roy Medvedev, Despre Stalin și stalinism. Consemnări istorice, București, Editura Humanitas, 1993, p. 298).

[64] Sarah Davies, Stalin and the Making of the Leader Cult in the 1930s, în Balász Apor, Jan C. Behrends, Polly Jones, E.A. Rees (editori), op. cit., pp. 29-46.

[65] Un amplu grupaj de studii referitoare la diferite aspecte ale cultului personalității lui Stalin se regăsește în Romulus Rusan (editor), Analele Sighet 7…. A se vedea, în special, studiile semnate de Dumitru Balan, Stereotipia literaturii cultului personalității, pp. 801-815, și Gabriel Catalan, Martie 1953 – „eternizarea” memoriei tiranului Stalin, pp. 60-65.

[66] Cultul dictatorului chinez atinsese forme mult exagerate, fapt evidențiat și de Andrei Cervencovici, adjunct al șefului Secției Organizațiilor de Partid a C.C. al P.C.R., în urma unei vizite efectuate în China, în august 1966: „Toți activiștii, cadrele de conducere din întreprinderi și alte persoane cu care am discutat, subliniau cu insistență că realizările înfăptuite în toate domeniile de activitate se datoresc gândirii lui Mao Tze-Dun, iar greutățile care se ivesc în industrie, știință, cultură pot fi învinse în primul rând prin studierea operelor lui Mao Tze-Dun. Toate activitățile cultural-artistice vizionate de noi (cântece, dansuri, filme etc.) conțineau numeroase referiri la personalitatea lui Mao Tze-Dun” (Arhivele Militare Române, în continuare A.M.R., fond Microfilme, rola AS1-2014, c. 524). Amintim și un incident petrecut în cursul anului 1967, când mai mulți marinari chinezi l-au acuzat pe un muncitor român că aruncase în apă o insignă cu portretul liderului de la Beijing (ibidem, cc. 705-706).

[67] Stanislav Sretenovic, Artan Puto, Leader Cults in the Western Balkans (1945-90): Josip Broz Tito and Enver Hoxha, în Balász Apor, Jan C. Behrends, Polly Jones, E.A. Rees (editori), op. cit., pp. 63-82.

[68] După raportul lui Imre Nagy din 1953, și Jozsef Revái avea să critice cultul personalității lui M. Rákosi, în anul 1957 (A.N.R., fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar nr. 90/1957, ff. 7-13). A se vedea și Balász Apor, Leader in the Making: The Role of Biographies in Constructing the Cult of Mátyás Rákosi, în Balász Apor, Jan C. Behrends, Polly Jones, E.A. Rees (editori), op. cit., pp. 208-226.

[69] Markus Wien, Georgi Dimitrov: Three Manifestations of His Cult, în Balász Apor, Jan C. Behrends, Polly Jones, E.A. Rees (editori), op. cit., pp. 194-207.

[70] Despre importanța acordată acestui ritual în spațiul comunist, prin care se urmărea asigurarea „nemuririi corporale a eroului fondator”, a se vedea studiul lui Zoe Petre, Adio, scump tovarăș! Schiță de antropologie funerară comunistă, în Lucian Boia (coordonator), Miturile comunismului românesc…, volumul II, p. 71.

[71] Edificator în acest sens este și faptul că, până în ianuarie 1945, în doar cinci luni de activitate, Editura Partidului Comunist Român reușise să tipărească nu mai puțin de 120.000 de portrete ale lui Lenin și Stalin, la care se adăugau alte câteva sute de mii de exemplare din lucrările acestora (Ștefan Bosomitu, Planificare – implementare – control. Apariția și dezvoltarea aparatului de propagandă comunist în România. 1944-1950, în „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România”, volumul III, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 28).

[72] Într-un articol apărut în „Scânteia”, cu prilejul celei de-a 65-a aniversări a nașterii lui Stalin, Ana Pauker scria: „Puterea lui Stalin o alcătuiește înțelepciunea lui pătrunzătoare. Stalin, ca nici un alt om al vremurilor noastre, vede evenimentele în mersul lor, le prevede și dă soluțiunile. Puterea lui Stalin constă în tăria unică, neasemuită, a caracterului lui, în consecvența, principialitatea gândirii lui, în claritatea vederilor lui, în repeziciunea și hotărârea măsurilor pe care știe să le ia, în priceperea unică pe care o are de a convinge, de a conduce mulțimile. Puterea lui Stalin stă în credința lui nestrămutată în popor. Puterea lui Stalin stă în încrederea nețărmurită pe care o au popoarele în el, în dragostea și venerația pe care o merită și pe care o are” („Scânteia”, seria III, anul XVI, nr. 411, 22 decembrie 1945, p. 1).

[73] Vezi stenograma ședinței din 21 iunie 1956, în „Sfera Politicii”, nr. 61/1998, p. 43.

[74] Gheorghe Gheorghiu-Dej, Raportul politic al Comitetului Central la Conferința Națională a Partidului Comunist Român. Octombrie 1945, în idem, Articole și cuvântări, București, Editura P.M.R., 1951, p. 5.

[75] Idem, Exemplul măreț de construire a socialismului, în „Pentru pace trainică, pentru democrație populară!”, anul II, nr. 19 (22), 1 octombrie 1948, p. 3.

[76] Florin Müller, Politică și istoriografie în România: 1948-1964, Cluj, Editura Nereamia Napocae, 2003, p. 152.

[77] Stenograma ședinței din 21 iunie 1956, în loc. cit., p. 45.

[78] Într-un editorial al lui Petre Pandrea, publicat chiar în zilele procesului, Ana Pauker era considerată „o intelectuală admirabilă, visătoare și patetică, însetată de idealuri, cu o viață eroică dedicată exclusiv celor umili” (Petre Pandrea, Procesul de la Craiova, în „Adevărul”, 11 iunie 1936 apud Dumitru Lăcătușu, Procesul Anei Pauker de la București și Craiova – 27 februarie 1936 și 5 iunie-7 iulie 1936, în Adrian Cioroianu – editor, Comuniștii înainte de comunism: Procese și condamnări ale ilegaliștilor din România, București, Editura Universității din București, 2014,
p. 215).

[79] Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate…, p. 99.

[80] *** Întreaga țară a sărbătorit primul 1 Mai liber, în „Scânteia”, anul I, nr. 216, 6 mai 1945, p. 4.

[81] A.N.R., fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar nr. 12/1947, ff. 15-16.

[82] *** Ana Pauker, București, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951, p. 5.

[83] A.N.R., fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar nr. 56/1945, f. 23.

[84] Idem, dosar nr. 28/1956, f. 36.

[85] Pentru activitatea lui Vasile Luca de dinainte de 1945, vezi studiul lui Liviu Pleșa, Vasile Luca în anii ilegalității, în Adrian Cioroianu (editor), Comuniștii înainte de comunism…, pp. 23-75.

[86] Pentru numeroase exemple referitoare la cultul personalității lui Vasile Luca în presa de partid din Cluj (cu relatări entuziaste ale fiecărei vizite a secretarului C.C. al P.C.R. în acest oraș), a se vedea „Lupta Ardealului”, organul de presă al Comitetului regional de partid Cluj, din anii 1946-1948.

[87] A.N.R., fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar nr. 96/1948, f. 40.

[88] Stelian Tănase, Clienții lu’ tanti Varvara: istorii clandestine, București, Editura Humanitas, 2005, p. 235.