Social democratie si cultura. De la marxism la postmarxism (istorie cu patina)

Cuvânt înainte de acad. Florin Constantiniu

„Interpretarea social-democraţiei în context cultural reprezintă un demers  nou în istoriografie” este propoziţia cheie, care justifică efortul de cercetare întreprins de dl. Alexandru Mamina în lucrarea Domniei Sale, Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism.

Obiectivul fixat de autor este ambiţios şi curajos: „Studiul de faţă are o funcţie analitică, dar şi una teoretico-metodologică, întrucât presupune un tip diferit de abordare a fenomenelor politice contemporane”. Noutatea acestei lucrări rezidă, aşadar, într-o abordare inedită a evoluţiei ideologiei social-democrate. Aşa cum remarcă şi autorul există o foarte bogată literatură despre drumul parcurs de social-democraţie de la teoria marxistă a luptei de clasă la reformism. Ceea ce şi-a propus însă dl. Alexandru Mamina este de a reface acest itinerar dintr-o triplă perspectivă:

1. a) concepţia asupra cunoaşterii (modelul gnoseologic);
2. b) concepţia asupra raporturilor de clasă (înţelegerea societăţii);
3. c) concepţia asupra statului (interpretarea sensului activităţii politice).

Am definit această manieră de tratare a temei alese cu înseşi cuvintele autorului, pentru că unul din meritele lucrării discutate aici – merit întâlnit, de altminteri, şi în alte contribuţii ale aceluiaşi autor – este definirea riguroasă a conceptelor. Dl. Alexandru Mamina este unul dintre rarii cercetători români care ilustrează perfect cerinţa lui Voltaire: „Înainte de a sta de vorbă cu mine, definiţi-vă termenii!”. Într-o vreme – ca aceea de acum – când istoriografia română practică un discurs pozitivist de tip narativ, dl. Alexandru Mamina s-a angajat într-o investigaţie de adâncime analitică şi de exprimare conceptuală. Să fim bine înţeleşi: nu stabilim o ierarhie valorică între o modalitate sau alta de tratare. Anumite probleme nu pot fi tratate decât prin discursul narativ, ceea ce este specific însă autorului – nu numai în lucrarea de faţă, ci în întreaga activitate de până acum –, este refuzul de a practica discursul narativ când acesta şi-a epuizat posibilităţile de înnoire. În studiul discutat aici nu vom întâlni, aşadar, o relatare faptică a avatarurilor gândirii social-democrate, ci o analiză a raportului dintre contextul cultural şi cele trei componente ale ideologiei social-democrate: teoria cunoaşterii, teoria socială, teoria politică.

Aria investigată de autor cuprinde cinci ţări: trei în care social-democraţia a cunoscut sub aspectul gândirii evoluţiile cele mai semnificative – Germania, Austro-Ungaria şi Franţa, şi alte două – Rusia şi România, cu o populaţie precumpănitor ţărănească, unde social-democraţia trebuia să-şi legitimeze rolul ei de exponent al proletariatului, clasă cu o pondere socială redusă.

Atenţia autorului s-a îndreptat, în mod firesc, asupra personalităţilor care, prin scrierile lor, au fundamentat şi ilustrat, în diverse faze, gândirea social-democrată, unii dintre ei sfârşind în radicalismul comunist, alţii în reformismul integral: Karl Marx şi Friedrich Engels, Karl Kautsky şi Eduard Bernstein, Otto Bauer şi Max Adler, Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg, Gheorghi Valentinovici Plehanov şi Vladimir Ilici Lenin, Constantin Dobrogeanu Gherea şi Cristian Racovski, Willy Brandt şi Michel Rocard.

Singură enumerarea acestor nume dă măsura efortului de investigaţie al autorului care a mers direct la surse, adică a citit şi analizat scrierile acestor teoreticieni şi militanţi ai mişcării socialiste şi comuniste. Dl. Alexandru Mamina nu şi-a format opiniile din frecventarea unor istorici – fie ei şi celebrităţi –, ci prin contactul nemijlocit cu textele fondatoare şi fundamentale. Ceea ce se cuvine subliniat este largul orizont de cultură pe care îl dezvăluie această lucrare: dl. Alexandru Mamina este un intelectual în înţelesul cel mai nobil al cuvântului, cum poate oricine constata din lectura părţii intitulate Contextul cultural, în cuprinsul căreia autorul discută competent vederile lui Johann Gottlieb Fichte, Auguste Comte,  Marcellin Berthelot (chimistul!), Friedrich Nietzsche, Caude Lévi-Strauss, Theodor Adorno, Sigmund Freud, Roger Garaudy, Louis Althusser şi mulţi alţii.

Dorim să subliniem că nu este vorba de o erudiţie ostentativă, sterilă, ci de exigenţe ale articulării logice şi demonstrative a demersului desfăşurat de autor. Contextul cultural ni se pare un model de analiză a raportului dintre cultură, înţeleasă ca efort de cunoaştere, şi politică. Am spune că este stâlpul de rezistenţă în edificiul interpretativ înălţat de dl. Alexandru Mamina.

Prin informaţia adunată, analiza perfectă şi claritatea expunerii, autorul a izbutit să-şi atingă obiectivele fixate – amintite de noi mai sus – şi să ofere astfel o imagine înnoitoare trecerii social-democraţiei de la teoria marxistă a luptei de clasă la programul adoptat de Partidul Social-Democrat din RFG, la Congresul de la Bad Godesberg (1959), expresia cea mai elocventă a reformismului.

Aşa cum am arătat mai sus, în istoriografia română dl. Alexandru Mamina este o prezenţă mai puţin obişnuită prin tematica studiilor sale şi prin maniera de a le trata. Revenirea la sursele originare, într-o vreme când „legea” este utilizarea masivă a lucrărilor – astăzi tot mai numeroase – ale predecesorilor, refuzul anatemizărilor într-un timp când „condamnări de tot felul” sunt o practică obişnuită şi, în sfârşit, obiectivitatea în evaluare, când atâţia con­fraţi scriu încruntat şi cu scrâşnet de dinţi, toate aceste trăsături conferă exemplaritate scrierilor domnului Alexandru Mamina.

Este şi cazul volumului de faţă, pe care îl recomandăm cu toată căldura atât specialiştilor, cât şi oricărui cititor interesat de istoria ideilor politice.

Acad. Florin Constantiniu