CUVÂNT ÎNAINTE de Dumitru Preda
Relațiile româno-bulgare au o istorie de peste 13 veacuri, un trecut strâns legat de marele fluviu european Dunărea și de Marea Neagră, de idealurile trainice ale celor două popoare de libertate și independență, circumscrise nevoilor firești de bună-vecinătate și întrajutorare reciprocă în apărarea valorilor proprii de credință creștină, a identității proprii[1].
O experiență de viață complexă și tumultuoasă, a cărei cunoaștere amănunțită și înțelegere superioară, în contextul dinamicii raporturilor geo-politice internaționale din arealul sud-est european, este necesară în stabilirea coordonatelor construirii cu succes a prezentului și mai ales a viitorului ambelor națiuni. Explorarea acestui îndelungat parcurs istoric, nu lipsit de unele contradicții și conflicte-crize, cu impact asupra mentalului colectiv, îndeosebi în prima jumătate a secolului al XX-lea, pe fondul ciocnirilor Marilor Puteri dominatoare pentru controlul bazinul balcanic și căilor navigabile, impune mereu o privire obiectivă și responsabilă. Sunt pași necesari în cadrul cărora contribuțiile istoriografice și de analiză temeinică a factorilor și circumstanțelor fiecărei etape traversate de-a lungul acestor intervale de timp au rolul de a ilumina și astfel de a educa generațiile în spiritul solidarității și al colaborării sincere, constructive.
Reperele politice și culturale principale ale acestui trecut comun sunt, fără îndoială, în ordine cronologică: statul Asăneștilor (Regatul vlaho-bulgar, al II-lea Țarat bulgar, 1185-1280) în lupta cu Imperiul Bizantin[2]; în sec. al XIV-lea cele două popoare se vor afla angrenate în lupta de apărare antiotomană până la căderea entităților bulgare de la Veliko Târnovo și Vidin sub ocupația Imperiului Semilunii, aflat în plină expansiune în Europa; la sfârșitul sec. al XVI-lea, întâlnim căpitănii de voluntari bulgari în oastea marelui voievod român Mihai Viteazul, în campania triumfătoare a acestuia asupra raialelor Porții din stânga și din dreapta Dunării (1595-1598); în următoarele două secole și jumătate regăsim forțe înarmate bulgărești, alături de sârbi, greci, albanezi din Peninsula Balcanică pregătite să lupte în armatele domnitorilor Matei Basarab sau Șerban Cantacuzino, în proiectele de cruciadă antiotomană avansate de Sfântul Scaun, Imperiul Habsburgic sau statele italiene; mai apoi în sec. al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea, documentele amintesc de prezența detașamentelor de voluntari bulgari din armata rusă în războaiele ruso-austro-otomane desfășurate pe teritoriul românesc. Bulgarii vor interveni în Revoluția română din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, precum și la acțiunile Eteriei, pentru ca la 1841-1843 să încerce o răscoală antiotomană în Balcani[3].
După Unirea Principatelor Române și crearea României moderne la 1859, țară încă sub o suzeranitate limitată a Porții Otomane, mișcarea de eliberare națională bulgară avea să primească asentimentul și sprijinul constant al autorităților de la București, ca și al grupărilor politice liberale: primele organizații cu caracter politic și cultural ale emigranților bulgari, în rândul cărora au activat, printre alții, revoluționarii bulgari Hristo Botev, Liuben Karavelov și Ghiorghi S. Rakovski, au pregătit astfel, în legătură și cu forțele politice românești, timp de un deceniu (1866-1876), în condițiile cunoscutei „Crize Orientale”, declanșarea luptei eliberatoare alături de Serbia și celelalte populații asuprite din Balcani.
Războiul ruso-româno-otoman din 1877-1878, încheiat cu înfrângerea Imperiului Otoman, a condus la dobândirea independenței depline de stat de către România, Serbia și Muntenegru și a autonomiei de către Bulgaria. În conformitate cu deciziile Congresului de Pace de la Berlin (1/13 iunie-1/13 iulie 1878), Bulgaria era însă divizată: teritoriul dintre Dunăre și Balcani forma un principat autonom, condus de un principe creștin (Alexandru de Battenberg), iar partea de sud, sub denumirea de Rumelia Orientală, devenea un teritoriu autonom, pus sub autoritatea politică și militară directă a Sultanului Abdul Hamid al-II-lea.
Între România și Bulgaria aveau să se stabilească acum primele relații diplomatice[4], dar misiuni comerciale ale lor activau de câteva decenii. În consecință, fără a se solicita beratul (avizul) Porții, la 28 mai 1879, era înființat Consulatul României la Rusciuk (Ruse), condus de Alexandru Stoianovici, pentru ca la 7 august, același an, Alexandru Sturdza să fie acreditat agent diplomatic și consul general la Sofia. În temeiul reciprocității, peste trei luni, la 11/23 noiembrie, primul agent diplomatic al Principatului autonom al Bulgariei, negustorul și bancherul Evloghi Gheorghiev, îi prezenta scrisorile de acreditare AS Regale Carol I, Domnitorul României.
Evenimentele din toamna anului 1885 – unirea Bulgariei cu Rumelia Orientală și războiul bulgaro-sârb (1885-1886), încheiat cu semnarea Păcii de la București (19 februarie/
3 martie 1886) – aveau să confirme rolul României, al diplomației române în regiune și relația constantă de prietenie româno-bulgară. Această atitudine de bună vecinătate, binevoitoare și constructivă, ce constituia nota predominantă a relațiilor bilaterale de până atunci, îl determina, în 1895, pe profesorul Ioan Bogdan, renumitul slavist român, în conferința susținută la Ateneul Român, privind relațiile istorice dintre români și bulgari, să sublinieze: „Românii și bulgarii trăiesc de ambele laturi ale Dunării, trecând când unii, când alții apele bătrânului fluviu, totdeauna, pentru a se ajuta, niciodată pentru a se combate”[5].
La 22 septembrie/5 octombrie 1908, Bulgaria și-a proclamat independența statală, Principele Ferdinand I de Saxa-Coburg-Gotha luându-și titlul de Țar, recunoscut curând de Sultan și de guvernele celorlalte Mari Puteri. La 8/21 aprilie 1909, Regele Carol I îl felicita călduros, exprimând „cu inima deschisă”, sentimentele prin care „țara mea se asociază” la „independența unui stat prieten, de care ne alătură atâtea legături”[6]. Ambele state își vor ridica reprezentanțele diplomatice la rangul de legație, numindu-și primii miniștri plenipotențiari. În decembrie publicația bulgară „Noul Secol” (Нов Век) consemna: „România este unica vecină cu care ne-a fost foarte ușor a trăi în înțelegere completă și care ne-a fost folositoare și în momente critice”[7]. De menționat că Tratatul de Comerț și Navigație (1907), prin care cele două părți își acordau reciproc clauza națiunii celei mai favorizate, precum și Convenția româno-bulgară privind delimitarea frontierei danubiene a celor două state (1908) erau menite să consolideze și relațiile economico-comerciale bilaterale.
Raporturile dintre cele două state vecine aveau să se schimbe, totuși, la acel început de secol XX: mai întâi, „chestiunea macedoneană”, a situației aromânilor din sudul Dunării (din Imperiul Otoman) va crea poziții divergente și tensionate între București și Sofia; acestea vor fi amplificate în cursul Războaielor Balcanice (1912-1913), încheiate prin Pacea de la București (28 iulie/10 august 1913), care a blocat extinderea Bulgariei înspre Macedonia și a creat problema sensibilă a „Cadrilaterului dobrogean” acordat României. O problemă care avea să amplifice animozitățile și resentimentele exprimate cu violență în anii Primului Război Mondial (1916-1918), când cele două state s-au confruntat în tabere adverse; o stare de fapt, concretizată prin hotărârile Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920) și Tratatul de la Neuilly-sur-Seine (27 noiembrie/
9 decembrie 1919) și care va fi transferată în întreaga perioadă interbelică. „Chestiunea dobrogeană reprezintă singura sursă de tensiune care a existat cu adevărat între România și Bulgaria” afirmă pe bună dreptate apreciatul istoric român Daniel Cain[8], directorul Institutului de Studii Sud-Est Europene.
Este locul aici să amintim demersurile întreprinse de Nicolae Titulescu înspre Bulgaria (vizita oficială a ministrului român al Afacerilor Străine din 12-13 octombrie 1933) de întărire a încrederii și dezvoltare a cooperării între cele două state, puțin înainte de semnarea Pactului Balcanic (9 februarie 1934, Atena)[9]. Același ilustru diplomat avea să scrie în remarcabila sa lucrare privind Politica externă a României (1937): „Greșelile trecutului nu pot fi îndreptate decât prin intrarea sinceră și loială a Bulgariei în Înțelegerea Balcanică”, adăugând că „trebuie să facem o distincție între Înțelegerea Balcanică, a cărei politică este «Balcanii pentru popoarele balcanice» și o Înțelegere Balcanică devenind instrumentul politic al uneia sau mai multor Mari Puteri”[10].
A Doua Conflagrație Mondială, declanșată la 1 septembrie 1939, a produs considerabile transformări teritoriale și în raporturile de putere de pe continentul european; în vara anului 1940, în fața presiunilor externe, aflată între URSS și Al Treilea Reich, România a fost obligată la serioase cedări teritoriale și de populație (printre care și Cadrilaterul, Tratatul de la Craiova cu Bulgaria, 7 septembrie). Păstrând o anume poziție de neutralitate până în 1941, cele două state vecine au avut un parcurs de război diferit și frământat, încheierea ostilităților în 1945 și a tratatelor de pace în 10 februarie 1947 plasându-le în sfera de control a Moscovei; proclamate republici populare și integrate în câmpul de state de democrație-populară (comuniste), ulterior în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955), România și Bulgaria au trecut în primele decenii postbelice prin procese social-economice și politice asemănătoare[11].
Tratatul de prietenie, cooperare și asistență reciprocă încheiat la 16 ianuarie 1948, urmat de ridicarea la rang de ambasadă a misiunilor diplomatice de la București și Sofia, a constituit o dovadă a consolidării relațiilor bilaterale, prin extinderea relațiilor economice (ambele țări deveneau membre ale CAER în 1949), de transport și culturale, fiind prevăzută, totodată, o asistență militară reciprocă în scopul prezervării păcii în sud-estul continentului.
Inaugurarea la 20 iunie 1954 a „Podului Prieteniei” de la Giurgiu-Ruse și semnarea în anii 1950 a numeroase acorduri în domeniile transporturilor rutiere și feroviare, ale șenalului fluvial și de frontieră, de asemenea în sectoarele cultural-științifice și sportive, au evidențiat dorința celor două state de a dezvolta cursul pozitiv al relațiilor lor, în pofida constrângerilor rezultate din evoluția Războiului Rece, în condițiile confruntării dintre cele două blocuri politico-militare opuse.
Pe fondul crizelor înregistrate imediat după decesul liderului de la Kremlin, I.V. Stalin (1953): RDG și Polonia – 1953, Ungaria – 1956, dar și pe plan internațional (Canalul de Suez – 1956), admiterea României și Bulgariei în Organizația Națiunilor Unite în 1955 a reprezentat un succes politic real și a permis ieșirea treptată din corsetul politic strâmt al alianței cu Uniunea Sovietică și o mai largă contribuție la viața internațională.
Opțiunile conducerilor de partid și de stat română și, respectiv, bulgară în abordarea problemelor de organizare internă și în afacerile externe, atitudinea lor față de Uniunea Sovietică și tânăra Republică Populară Chineză, în general în relațiile cu statele socialiste, ca și în cele cu statele occidentale, cu țările neutre și cu noile republici independente de pe continentele asiatic și african aveau să se diferențieze sensibil în deceniul următor, conducând la abordări și divergențe vizibile. Rezultatul a fost o stagnare vădită a raporturilor bilaterale pe toate planurile, inclusiv politic și militar (Sofia adresând adesea acuze de naționalism anti-sovietic repetate).
Situația avea să fie îmbunătățită începând de la mijlocul anilor 1960, odată cu preluarea puterii la București de către echipa Nicolae Ceaușescu (1965), ca urmare a aprofundării contactelor (numeroase vizite reciproce) cu liderul bulgar Todor Jivkov, rămas cel mai fidel aliat al URSS; în acest context de deschidere a dialogului politic, parteneriatul economic, îndeosebi, va înregistra în următorii ani progrese considerabile. În 1970 au fost semnate importante documente privind cooperarea economică și tehnico-științifică între RP Bulgaria și RS România. De asemenea, s-a instituit regimul de liberă trecere a frontierei pentru cetățenii români și bulgari.
Așa cum apreciază istoricii bulgari: „Toleranța reciprocă generată de absența unor contradicții serioase a fost, de asemenea, baza pentru dezvoltarea în continuare a relațiilor dintre cele două țări”[12]. Un anume model de bună vecinătate și colaborare care avea să întărească încrederea în eficiența dialogului constructiv, concretizat prin noul Tratat de prietenie, cooperare și asistență reciprocă încheiat la 19 noiembrie 1970[13], pe o durată de douăzeci de ani. Și aceasta în pofida crizelor care au frământat raporturile în cadrul blocului comunist: 1967 și 1973 – războaiele dintre Israel și statele arabe, stabilirea relațiilor României cu RF Germania –1967, criza cehoslovacă – 1968 și conflictul prelungit sino-sovietic etc.
În anii următori, România și Bulgaria și-au intensificat consultările reciproce în probleme de interes general privind pacea și cooperarea în Balcani, dar și în Europa (Conferința și Acordurile de la Helsinki din 1975).
De remarcat, în același timp, interesul ambelor părți pentru amplificarea cooperării științifice[14] și cultural-artistice, inclusiv în domeniul istoriei, pentru prezervarea patrimoniului comunității române din Bulgaria și respectiv al comunității bulgare din România.
În a doua jumătate a anilor 1980, în condițiile crizelor interne acute din țările socialiste europene, amplificate de presiunile occidentale și de interferențele Kremlinului în reformarea și reconfigurarea leadership-ului blocului comunist, relațiile dintre cele două guverne de la București și Sofia, considerate cele mai conservatoare din cadrul sistemului, aveau să fie vizibil afectate, înregistrând o anume tensiune și răcire evidentă.
După 1989, aceste relații, cu o moștenire complexă, cum am evidențiat, cu suișuri/plusuri și coborâșuri/minusuri, mereu sub influența Marilor Puteri, aveau să intre într-o nouă fază de reconstrucție, cu obiective vizând reașezarea pe harta geo-politică a continentului și integrarea lor euro-atlantică[15].
*
Lucrarea de față a Prof.univ. Dr Adrian Năstase, fost ministru al Afacerilor Externe (1990-1992), președinte al Camerei Deputaților (1992-1996, 2004-2006) și Prim-Ministru al României (2000-2004), personalitate marcantă a vieții politice românești și internaționale la cumpăna veacurilor XX și XXI, aduce în atenție, cu argumente peremptorii, un capitol esențial al relațiilor dintre cele două state vecine, prin consemnarea treptelor realizării cu succes a proiectului comun un tandem pentru Europa, ale cărui roade s-au materializat în cele două decenii care au urmat.
Sinteza pe care am introdus-o în prima parte a prefeței s-a dorit a fi privirea lucidă a unui istoric-diplomat asupra rădăcinilor și momentelor principale care au ilustrat legăturile seculare româno-bulgare, evoluția acestora, acei factori definitorii care necesitau să fie luați în considerație în reconfigurarea politicii externe românești și asigurarea succesului construcției proiectelor sale.
Anii 1990, care au pecetluit terminarea Războiului Rece între cele două blocuri politico-militare care dominaseră peste patru decenii relațiile internaționale, au consemnat o lume cu profunde transformări politico-diplomatice și social-economice; scindarea/dispariția URSS, dezagregarea statului federal iugoslav, urmată curând de divizarea Cehoslovaciei – toate evenimente majore în vecinătatea României –, în loc să ne introducă într-o eră a păcii, armoniei, cooperării și prosperității, au adus noi sfidări și riscuri, focare de tensiune și conflicte periculoase, un vid real de securitate, fenomene sensibile ce trebuiau gestionate în dinamica accelerată a derulării lor.
În acest context și relațiile româno-bulgare aveau să constituie o preocupare a conducerilor celor două state vecine, concretizată prin încheierea, la 27 ianuarie 1992, a Tratatului de prietenie, colaborare și bună vecinătate între Republica Bulgaria și România, din nou pentru o perioadă de 20 de ani[16]. O lună mai târziu, vizita ministrului de Externe Stoian Ganev la București, discuțiile cu omologul său român, Adrian Năstase, și semnarea Protocolului de colaborare între cele două Ministere ale Afacerilor Externe, puneau, împreună cu Tratatul respectiv, bazele juridice ale noilor relații bilaterale, deschizând noi abordări privind dezvoltarea economică (transporturile, mediul înconjurător, chestiuni financiare, etc), cooperarea militară, situația minorităților din cele două țări, precum și a unor colaborări comune în raporturile cu CEE (Piața Comună)[17]. Pașii care au urmat în perioada imediată, pe fondul propriilor probleme interne, aveau să fie, totuși, mai înceți, cu ezitări și rezerve.
Memoriile fie ale oamenilor politici, ale diplomaților, fie ale oamenilor de cultură sau din alte categorii socio-profesionale reprezintă întotdeauna mărturii prețioase în scrierea istorică și nu pot fi neglijate, pentru că ele ilustrează modul de gândire și de acțiune al liderilor făuritori sau participanți direct la evenimente, reacțiile și stările lor emoționale, atât individuale, cât și cele la nivel de grup. Trecutul nu trebuie, astfel, doar observat/ consemnat, ci trebuie interpretat și înțeles prin acumularea de noi dovezi, din surse diverse, mărturii care să amplifice câmpul de studiere și judecățile noastre de valoare.
Adrian Năstase nu se află la prima sa contribuție de acest gen, iar cele 10 volume ale ministeriatului său România după Malta. 875 de zile la Externe (2006-2011) – unică scriere de acest fel în țara noastră – reprezintă un exemplu probator al unui angajament responsabil față de viitorul țării sale. A guverna, atestă el prin aceste noi pagini, de data aceasta în calitate de Premier al Guvernului român, înseamnă a ști să ai o viziune clară a obiectivelor urmărite, să alegi un drum, mijloacele și modalitățile pentru a depăși obstacole diverse, crize și opoziții, asperități de tot felul, tocmai pentru a finaliza respectivele obiective propuse.
Volumul este nu numai o cronică a anilor 2001-2004, de pregătire temeinică a integrării României în noua arhitectură a relațiilor internaționale. Este și o demonstrație concretă a felului în care voința politică trebuie să fie susținută de o permanentă informare-organizare-comunicare, de cunoaștere și o înțelegere superioară a partenerului/partenerilor și a problemelor aflate pe masa negocierilor, inclusiv a celor divergente, ce urmau a fi soluționate, în scopul sporirii încrederii reciproce pentru atingerea rezultatelor dorite.
Prima parte a lucrării argumentează etapele construirii Tandemului româno-bulgar, privit la început cu oarecare neîncredere de unele forțe politice din ambele țări, de la primele contacte și convorbiri între șefii de guvern în cadrul vizitelor oficiale până la acele întâlniri amicale / neoficiale, dar pline de substanță și deosebit de utile pentru concretizarea unor atitudini și poziții coerente, inclusiv în timpul reuniunilor internaționale pentru stabilitate și cooperare în Europa Centrală și de Sud-Est sau la cele referitoare la aderarea României și Bulgariei la NATO.
A doua secțiune inserează, cu note explicative, extrase din informările și corespondențele Agenției Române de Presă (ROMPRES/AGERPRES), ale ziarelor bulgare și ale unor importante publicații străine, informații și comentarii/ aprecieri referitoare la pregătirea și desfășurarea vizitelor amintite. Ea este continuată de repere cronologice și o bogată, în parte inedită, cronică ilustrată.
Dar ceea ce ne impresionează în această restituire a unui trecut încă apropiat, în examinarea acțiunii de afirmare și de promovare consecventă a opțiunii europene, și implicit euro-atlantice, de către cele două părți interesate, este în primul rând capacitatea celor doi oameni de Stat, Premierii Adrian Năstase și Simeon de Saxa-Coburg-Gotha, de a depăși cu curaj și responsabilitate fenomene negative, stereotipuri și asperități ale conștiinței colective istorice, produse mai ales în ultimul secol, asociate cu o stare de rivalitate (adesea încurajată de terțe puteri); o hotărâre vizionară de a înțelege rațiunea și avantajele unui drum comun, pornind de la o idee fundamentală care să fortifice potențialul politic și să permită mersul înainte al țărilor lor. „Am angajat un dialog extrem de amical și de util” declara Primul Ministru român la revenirea in țară de la reuniunea Consiliului European de la Salonic (21 iunie 2003), precizând: „Bulgaria și România reprezintă o parte a unui proces de lărgire [UE] ireversibil”[18]. Deși de formațiune și vârstă diferite, de concepțiuni și apartenențe politice, de asemenea, distincte, Simeon al Bulgariei[19] și Adrian Năstase au știut cu înțelepciune să găsească destul de rapid un limbaj comun, dublat de un cert pragmatism, ca și de o afinitate intelectuală particulară în dialogul deschis în vara lui 2001.
Rezultatul a fost incontestabil și a condus la aderarea României și Bulgariei, mai întâi la Organizația Atlanticului de Nord (NATO) în 2004, la finalizarea negocierilor cu Uniunea Europeană în același an și la aderarea lor efectivă în 2007.
Relațiile între cei doi lideri au continuat să se manifeste, în spiritul aceluiași respect reciproc și al unei sincere prietenii, fiind extinse în cadrul familiilor, dincolo de mandatele de șefi de guvern, și aceasta în pofida trecerii anilor și a întâmplărilor vieții.
Volumul prezent ne oferă o grăitoare lecție de conduită politică responsabilă; în baza acesteia și în concordanță cu interesele comune, a potențialului real al celor două țări, s-au putut configura autentice poduri de încredere și de colaborare, alături de construcțiile propriu-zise deja realizate peste bătrânul fluviu danubian (Calafat-Vidin) sau în proiectare azi; toate acestea au impulsionat dezvoltarea și consolidarea raporturilor de bună-vecinătate dintre România și Bulgaria, de cooperare în fața sfidărilor actuale, deopotrivă în plan regional, european[20] și global (NATO).
Cursul ascendent al relațiilor bilaterale a fost confirmat, de altfel, prin organizarea reuniunilor comune ale cabinetelor guvernamentale (cea dintâi în 2011, la București), de consultările ministeriale și parlamentare, la 15 martie 2023, la Sofia, fiind semnată Declarația de Parteneriat Strategic.
Dumitru PREDA
[1] Relații româno-bulgare de-a lungul veacurilor (sec. XII-XIX)/ Bulgarisch-Rumänische Verbindungen und Beziehungen im Laufe der Jahrhunderte / Relations roumano-bulgares à travers les siècles. Études, vol. 1-2, Editura Academiei, București, 1971, 1984 (Institutul de Studii Sud-Est Europene). Lucrarea a apărut și la Sofia.
[2] Alexandru Madgearu, Asăneștii. Istoria politico-militară a statului dinastiei Asan (1185-1280), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014.
[3] Constantin N. Velichi, România și renașterea bulgară, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 23-105 (lucrare cu o largă bibliografie bulgară și română).
[4] Reprezentanțele diplomatice ale României, vol. 1 1859-1917, Editura Politică, București, 1967 (Constantin Velichi, Sofia, p. 262 și urm.); Daniel Cain, Diplomați și diplomație în sud-estul european. Relațiile româno-bulgare la 1900, Editura Academiei Române, București, 2012, p. 86-87; vezi și la Ion Mamina, Gheorghe Neacșu, George G. Potra (ed.), Organizarea instituțională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte și documente, vol. I 1859-1919, Fundația Europeană Titulescu, București, 2004, passim.
[5] Ioan Bogdan, Românii și bulgarii. Raporturile culturale și politice între aceste două popoare, Editura Librăriei Socec&Co, București, 1895, p. 7.
[6] Andrei Alexandru Căpușan, Un veac de relații diplomatice româno-bulgare (1909-2009), în „Historia”, 2009.
[7] Ibidem.
[8] Interviu publicat la 2 iunie 2020, în „Podul Prieteniei”. Un blog despre duo-ul România-Bulgaria (Vladimir Mitev).
[9] Cristian Popișteanu, România și Antanta Balcanică, Editura Politică, București, 1971, passim.
[10] Nicolae Titulescu, Politica externă a României (1937), ediție de George G. Potra, Constantin I. Turcu, Ion M. Oprea, Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 86 (Fundația Europeană Titulescu).
[11] Илияна Марчева/ Ileana Marceva, Българо-румънските отношения 1948-1989 г/ Relațiile româno-bulgare (1948-1989). Un punct de vedere din Sofia, bazat pe arhivele bulgare, studiu publicat în blogul „Podul Prieteniei”, la 13 noiembrie 2021 (https://friendshipbridge.eu). Vezi și la Spaska Shumanova, The Bulgarian-Romanian Relationship (1944-1989) in Contemporary Bulgarian Historiography, în „Études balkaniques”, vol. 55, nr. 4/2019, p. 670-683; Спаска Шуманова, Българо-Румински политически отношения 1944-1989, Veliko Târnovo, 2020.
[12] Ibidem, passim. Cf. P. Kishkilova, Relations bulgaro-roumaines après la Deuxième Guerre mondiale (1944-1970), în „Études balkaniques”,
nr. 2-3/1974, p. 35-49.
[13] „Buletinul oficial al României”, nr. 9 din 26 ianuarie 1971.
[14] În decembrie 1984, a fost elaborată Perspectiva generală de dezvoltare a cooperării economice și tehnico-științifice româno-bulgare, până în 1990-2000.
[15] Vezi pe larg la Vasile Pușcaș, România spre Uniunea Europeană. Negocierile de aderare (2000-2004), Institutul European, Iași, 2007; Idem, România: de la preaderare la postaderare, Eikon, Cluj-Napoca, 2008.
[16] „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 174 din 23 iulie 1992; П. Кишкилова, България и Румъния 1879‑2000. Сборник от двустранни договори, спогодби, конвенции, споразумения, протоколи и др. Sofia, 2003, passim. Vezi și la Adrian Năstase, Tratatele României. Un deceniu de acte internaționale 1990-1999, Editura „Monitorul Oficial”, București, 2000, p. 55; passim.
[17] Adrian Năstase, România după Malta. 875 de zile de zile la Externe, vol. 8 (1 ianuarie-31 martie 1992), Fundația Europeană Titulescu, București, 2011, p. 422-431.
[18] Idem, Interviuri 2001-2004, Fundația Europeană Titulescu, București, 2009, p. 149.
[19] Vezi Siméon II de Bulgarie (avec Sebastien de Courtois), Un destin singulier. Autobiographie, Flammarion [Paris], 2014.
[20] Vezi, de exemplu, La décénnie européenne de la Roumanie et la Bulgarie. Le bilan d’une appartenance différenciée à l’Union Européenne, sub direcția Oana Andreea Macovei, Mare & Martin, 2022.
