Descriere
Cartea poate fi precomandată la preț promoțional!
Volumul „Umbrele deportării” sintetizează metaforic și documentar povara istorică și identitară pe care etnicii germani din România au fost nevoiți să o poarte în deceniile stalinismului și național-comunismului. Lucrarea demonstrează că deportarea în Uniunea Sovietică, declanșată în ianuarie 1945, nu a reprezentat doar o traumă singulară, ci punctul zero al unei lungi perioade de reprimare, marginalizare socială și suspiciune.
Valentin Locota propune o perspectivă istoriografică dublă: restituirea adevărului despre o comunitate obligată să trăiască sub semnul unei culpe colective inexistente și, simultan, expunerea mecanismelor prin care noul stat comunist a exersat controlul total. Cartea argumentează că minoritatea germană a devenit un veritabil „laborator experimental” pentru practicile totalitare – confiscarea proprietății, supravegherea Securității, munca forțată și manipularea identității – metode extinse ulterior, cu brutalitate, asupra majorității românești.
Cercetarea acoperă o perioadă vastă, de la „imperialismul roșu” și munca în minele din Donbas, până la realitățile „Donbas-ului românesc” (Valea Jiului) și cinismul epocii Ceaușescu, când etnicii germani au fost transformați în „bunuri de export” vândute statului vest-german. Studiul se concentrează cu precădere asupra comunității din județul Hunedoara, oferind studii de caz detaliate ale unor destine individuale prinse în „malaxorul” istoriei.
***
Valentin Locota stăpânește bine instrumentarul profesionistului în domeniul Istoriei, expune în volum o teză clară şi o argumentează folosind un material documentar bogat şi variat. Cercetările sale în arhive au fost meritorii şi cred că lucrarea, în ansamblul ei, corespunde unei teme atât de delicate precum deportarea etnicilor germani din România, după cel de-al Doilea Război Mondial. Continuare a unui doctorat susținut cu foarte bune rezultate, această lucrare reușește identificarea multor informații relevante în aceste arhive instituționale, ca şi în studierea atentă a unei arhive private.
Acest volum are cel puţin trei elemente de noutate: a) în primul rând, tema ca atare – care este una foarte importantă pentru a înţelege prin ce procedee coercitive s-a impus, în societatea românească, mimetismul sovietic; b) apoi, un alt element de noutate este analiza locală a celor două spaţii supuse epurărilor: spaţiul administrativ pe de o parte şi, pe de altă parte, cel cultural-politic al etnicilor germani; c) în fine, un al treilea element îl reprezintă îmbinarea dintre analiza istorică şi un început promiţător de analiză sociologică. Teza de doctorat prezentată de dl. Valentin Locota reprezintă o contribuţie ştiinţifică originală şi îmi doresc să aducă, odată publicată, un spor important în cunoaşterea istorică a subiectului.
Adrian Cioroianu
***
„Umbrele deportării”, titlul prezentei lucrări, sintetizează metaforic povara istorică și identitară pe care etnicii germani din România au fost nevoiți să o poarte în deceniile stalinismului și național-comunismului românesc. Aceste „umbre” au fost o prezență recurentă, persistentă, care au însoțit comunitatea într-o epocă dominată de suspiciune, represiune și stigmatizare. Pentru mulți etnici germani din România, deportarea în Uniunea Sovietică, din ianuarie 1945, nu a fost doar o traumă singulară, ci începutul unei lungi perioade de reprimare și marginalizare socială. Fără a avea o vină individuală, ei au fost asociați colectiv cu politicile celui de-al Treilea Reich (cu care România a fost aliată în cea mai mare parte a Războiului!), suspectați, încadrați ca potențiali inamici, iar, în noul context învingătorilor însetați de răzbunare și al construcției noii ordini europene postbelice, identitatea lor etnică a devenit o povară periculoasă…
…lucrarea de față oferă o perspectivă dublă: pe de o parte, restituie o istorie mai puțin cunoscută a unei comunități etnice, iar, pe de altă parte, expune începuturile unui sistem de represiune care avea să cuprindă întregul corp social al României comuniste. A înțelege aceste începuturi înseamnă a înțelege nu doar suferința unei minorități, ci logica unui regim care a început prin a izola și a pedepsi „minoritarul”, pentru a ajunge, mai apoi, să se întoarcă împotriva tuturor, a majorității românești.
Valentin Locota
CUVÂNT ÎNAINTE
CUVÂNT ÎNAINTE
„Umbrele deportării”, titlul prezentei lucrări, sintetizează metaforic povara istorică și identitară pe care etnicii germani din România au fost nevoiți să o poarte în deceniile stalinismului și național-comunismului românesc. Aceste „umbre” au fost o prezență recurentă, persistentă, care au însoțit comunitatea într-o epocă dominată de suspiciune, represiune și stigmatizare. Pentru mulți etnici germani din România, deportarea în Uniunea Sovietică, din ianuarie 1945, nu a fost doar o traumă singulară, ci începutul unei lungi perioade de reprimare și marginalizare socială. Fără a avea o vină individuală, ei au fost asociați colectiv cu politicile celui de-al Treilea Reich (cu care România a fost aliată în cea mai mare parte a Războiului!), suspectați, încadrați ca potențiali inamici, iar, în noul context învingătorilor însetați de răzbunare și al construcției noii ordini europene postbelice, identitatea lor etnică a devenit o povară periculoasă.
Această „umbră” a apartenenței la etnia germană i-a urmărit în perioada războiului, când mulți tineri au fost înrolați în armata germană, iar cei de acasă supravegheați de către Siguranță, apoi în deportare, când familii întregi au fost smulse din comunitățile lor și trimise la muncă silnică în Uniunea Sovietică. La întoarcerea acasă, când au făcut eforturi să se reintegreze în societatea românească, au fost luați în lucru de către Securitate, care i-a supravegheat îndeaproape. Pentru aceștia, revenirea în România nu a însemnat sfârșitul traumei, ci începutul altor forme de represiune și le-a adus, din partea autorităților, noi motive de suspiciune și supraveghere. În anii stalinismului, „umbra” a luat forma persecuției tăcute: acces restricționat la educație și cariere, supraveghere din partea Securității, marginalizare socială. Mai târziu, în perioada național-comunismului, „umbra” a căpătat nuanțe noi și a câștigat capital simbolic pentru regim: etnicii germani au devenit un „asset” folosit pentru cosmetizarea imaginii externe a regimului ceaușist, factor de influență sau, pur și simplu, au devenit o proprietate numai bună de vândut statului vest-german. A fost un mecanism cinic, în care cetățenia și destinul omului au fost transformate, la propriu, în monedă de schimb. Această „umbra” nu este doar o metaforă poetică. Este expresia unei vinovății atribuite, a unei identități deformate de contextul politic și de relațiile de putere ale secolului XX. Deși nu a fost mereu la fel de vizibilă, ea a persistat — fie în tăcerile impuse, fie în amintirile transmise din generație în generație.
Acest volum urmărește tocmai aceste „umbre”, nu doar deportarea în URSS, ci impactul ei în comunitatea germană și în societatea românească, modul în care memoria individuală și colectivă a fost modelată de această experiență. Este un demers de restituire a adevărului istoric și a demnității acelora care au fost obligați să trăiască sub semnul unei culpe inexistente. Lucrarea de față ăși propune să reflecte modul în care mecanismele represive ale regimului comunist s-au instalat, au fost testate și apoi generalizate la nivelul întregii societate românească. Etnicii germani au fost printre primii cetățeni români asupra cărora noile autorități comuniste au aplicat, sistematic și fără scrupule, metodele de represiune și control deprinse din modelul sovietic. Deportarea în Uniunea Sovietică din ianuarie 1945 a fost doar începutul. În anii care au urmat, această minoritate a devenit terenul de testare a unor practici totalitare precum confiscarea proprietății, supravegherea permanentă, excluderea socială, propaganda etnică și manipularea identității. Privind retrospectiv, putem înțelege că ceea ce s-a întâmplat etnicilor germani nu a fost doar o politică izolată, îndreptată împotriva unei comunități incomode, ci a fost un exercițiu în care noul stat comunist a exersat controlul total asupra individului și a grupului. După ce aceste metode au fost perfecționate pe seama unei minorități etnice, ele au fost extinse, într-o formă și mai brutală, asupra majorității românești. Astfel, destinul etnicilor germani nu poate fi înțeles doar ca o pagină a suferinței unei comunități. Este, de fapt, prima filă a unei istorii a represiunii generalizate în România. Această minoritate a fost, fără voia ei, transformată într-un caz – școală al totalitarismului: un precedent care a anunțat viitorul unei întregi societăți.
În această cheie de lectură, lucrarea de față oferă o perspectivă dublă: pe de o parte, restituie o istorie mai puțin cunoscută a unei comunități etnice, iar, pe de altă parte, expune începuturile unui sistem de represiune care avea să cuprindă întregul corp social al României comuniste. A înțelege aceste începuturi înseamnă a înțelege nu doar suferința unei minorități, ci logica unui regim care a început prin a izola și a pedepsi „minoritarul”, pentru a ajunge, mai apoi, să se întoarcă împotriva tuturor, a majorității românești.
ARGUMENT
ARGUMENT
Istoriografia națională este un proiect colectiv, cu o puternică funcție ideologică. În special în special în regimurile politice autoritare, ea devine un instrument de propagare a unor narațiuni ce modelează deliberat percepția publică asupra istoriei. Accentul cade mai puțin pe cunoașterea riguroasă a trecutului și, mai mult, pe formarea unei conștiințe colective conforme. În acest cadru al memoriei colective, accesul la trecut a fost restricționat la direcțiile stabilite de istoriografia oficială, care a selectat figuri și fapte istorice și a marginalizat altele. De fiecare dată însă, tot cu trecerea timpului, istoria își ia revanșa, rescriindu-se. Simboluri, până de curând consacrate în spațiul public, s-au dovedit lipsite de substanță, în timp ce altele, legate de personalități valoroase, au fost neglijate sau de-a dreptul ignorate.
Panteonul eroilor națiunii este amenajat conform comandamentelor zilei și topografia lui respectă regulile istoriografiei oficiale. În județul Hunedoara, studiu de caz în această lucrare, în cimitirul eroilor din orașul reședință de județ, Deva, a fost ridicat un monument dedicat luptătorilor anticomuniști la doar doi pași de locul în care este înmormântat primul șef al Securității Poporului, din perioada de început, cea mai sinistră a ei. Paradoxurile continuă cu un ansamblu monumental închinat, cândva, glorioasei armate sovietice eliberatoare. Sunt 30 de morminte, dintre care 29 se spune că sunt goale. Astăzi, unii îi cred călăi pe cei înmormântați acolo, dar ieri, alții au crezut că, dimpotrivă, sunt victime din „Lagărul Morții”, cum a fost numit cel de la Crăciunești, Hunedoara, care a funcționat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În acest spirit, în anul 1948, prizonierii sovietici decedați în Lagărul nr. 9 Crăciunești au devenit eroi[1], iar Armata Roșie care a invadat România a devenit „armată eliberatoare”. Confuzia s-a propagat până în zilele noastre, când acest spațiu, numit al eroilor, a adunat, de-a valma, precum memoria colectivă, călăi și eroi, victime și torționari.
Prezenta lucrare își propune să aducă în atenție un episod mai puțin cunoscut din istoria contemporană a României: cea mai amplă deportare din istoria țării, care a vizat o parte importantă a populației de etnie germană. Aceștia au fost ridicați de la domiciliu și transportați în Uniunea Sovietică, unde, în stare de detenție, au fost supuși muncii forțate, în special în minele de cărbune din regiunea Donbas, în condiții extrem de dificile. Autorul a încercat, în măsura în care sursele disponibile au permis, să identifice și să consemneze numele victimelor, precum și ale militarilor și ofițerilor de Securitate implicați, în vederea reconstituirii traseului acestor destine individuale într-o perioadă care continuă să lase urme în memoria colectivă a societății românești.
Spre finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în 6 ianuarie 1945, deși prevederile Armistițiului semnat la Moscova în 12/13 septembrie 1944, nu conțineau nicio referire explicită la deportarea etnicilor germani, Uniunea Sovietică îi impune României, în mod unilateral, organizarea celei mai ample acțiuni de deportare din istoria țării. Vice-președintele Comisiei Aliate de Control (sovietice) din România, general-locotenent Vladislav Vinogradov, îi transmite generalului corp de armată Nicolae Rădescu, notificarea nr. 31, care declanșează acțiunile pregătitoare în vederea deportării unei părți importante a etnicilor germani din România. Din partea N.K.V.D.-ului, însărcinați cu supravegherea operațiunilor au fost trei generali sovietici – Apollonov, Gorbatjuk, Sladkovici[2]. Din datele raportate de acești generali către șeful N.K.V.D.-ului, Lavrenti Beria, reiese că în operațiunea de ridicare și deportare a etnicilor germani din România „au fost implicați 664 de ofițeri și specialiști operaționali ai N.K.V.D. (Ministerul de Interne) și N.K.G.K. (Securitatea Statului)”[3].
În toamna anului 1944, Comisia Aliată (Sovietică) de Control a ordonat noi ridicări ale germanilor din România, începând din 10 ianuarie 1945. În urma acestora, 71.148[4] de cetățeni sunt deportați în U.R.S.S. pentru a efectua o muncă de reconstrucţie. Era o consecință a Decretului GOKO[5] nr. 7161ss, semnat de către Iosif V. Stalin în 16 decembrie 1944 care, pe baza unor analize mai vechi[6], avea în vedere „mobilizarea și internarea tuturor germanilor capabili de muncă (bărbați cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani, femei de la 18 la 30 de ani – care se află pe teritoriile eliberate de Armata Roșie din România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia, precum și transferul lor la muncă în U.R.S.S.”[7]. Întrebuințarea germanilor pentru reparații de război se făcea și cu scopul declarat de a slăbi economia și a reduce potențialul de război al Germaniei[8].
Existau, în viziunea sovietică, rațiuni de natură militară, economică și politică în spatele acestei decizii. Cele de natură militară aveau în vedere reducerea pericolului care-l constituia prezența, în spatele frontului, a unei comunități germane puternice, bine organizate, poate revanșarde, în care Reich-ul avea influență și care ar fi putut influența desfășurarea campaniei militare a aliaților. Economic, germanii trebuiau valorificați în munca de reconstrucție a economiei sovietice grav afectată de către război, pe de o parte, iar pe de alta, prin exproprierea lor, se satisfăceau, în plan intern, revendicările sociale și așteptările unei părți mari a populației românești care, în urma suferințelor cauzate de război, cerea îmbunătățirea rapidă a statutului ei. Politic, prin destructurarea comunității germane, notorie prin rezistența datorată coeziunii etnice proverbiale, se creau condiții favorbabile schimbărilor profunde care vor afecta întrega societate românească odată cu instaurarea comunismului. Modelul economic bolșevic, deși destinat, în cele din urmă, falimentului, exercita seducție asupra maselor pauperizate de război. Ca orice formă de guvernare bazată pe slogane populiste, primele cabinete comunizante și comuniste ale României au valorificat această tentație și au marșat, și ele, în această direcție pentru atragerea simpatiei unei clase sociale pe care o voiau să o aducă de partea proletariatului. Împroprietărirea bazată pe exproprierile germanilor nu a generat o bunăstare de lungă durată noilor proprietari, pentru că procesul de colectivizare desfășurat în perioada 1949-1962 i-a readus pe toți în starea de pauperizare inițială. Putem afirma că episodul deportării minorității germane și a suitei de măsuri represive care i-au urmat, au fost un exercițiu-școală, prin care comuniștii români au exersat, la scară socială, sub comanda comisarilor sovietici, măsurile punitive pe care apoi le vor aplica, pe scară largă, majorității românești.
Lăsat singur în fața sovieticilor, guvernul român nu a avut forța să i se opună și a fost transformat într-un instrument în mâinile acestora, în ciuda protestului generalului Nicolae Rădescu[9], Președintele Consiliului de Miniștri. Moscova va impune, după mai puțin de două luni de guvernare, în urma ultimatului dat de Andrei Vîșinski, demisia ultimului guvern român liber și înlocuirea lui cu cel condus de către Petru Groza, în funcția de prim-ministru. Momentul poate fi considerat debutul războiului rece pentru că tensiunile dintre aliați arată clar că fiecare dintre părți avea agende diferite. Decizia de internare a germanilor este luată unilateral, de către Iosif V. Stalin, fără consultarea partenerilor, dar cu acordul tacit al unora dintre ei[10], care s-au exprimat în sensul că este dreptul sovieticilor să dispună așa după cum doresc de acești cetățeni.
Cifrele care vorbesc despre amploarea fenomentului sunt relative și diferă în funcție de emitent. Din județul Hunedoara, Biroul de Siguranță a raport că ar fi fost ridicați 725 de etnici germani [11], dintre care 469 de bărbați și 256 femei. Situația numerică a etnicilor germani întocmită de Serviciul Detașamentelor de Muncă din cadrul Direcției Generale a Poliției raportează 1.374 etnici germani deportați[12], iar o placă memorială de pe zidul Bisericii Evanghelice din Petroșani popularizează cifra de 1.700 de deportați în Uniunea Sovietică.
La capătul unor ani de muncă grea, în minele din Donbas, germanii se întorc acasă, în proporție de 80%, unde vor găsi o Lume Nouă, în sensul dat de comuniști, dar aidoma celei cu care luaseră contact în anii deportării, în Uniunea Sovietică. Vor fi, în anii următori, marginalizați și amenințați cu excluderea din această lume, iar deceniile care vor urma vor fi o cursă continuă pentru dreptul la o viață normală, uneori cu prețul exilului, pentru a evada din Marele Lagăr care devenise România socialistă a acelor vremuri. Declinul numeric al etnicilor germani s-a accentuat și a devenit cuantificabil cu fiecare recensămint realizat în perioada postbelică. Astfel, numărul etnicilor germani din România a coborât la 22.907 persoane[13], deci a scăzut de douăzeci de ori la nivel național, iar al celor din Hunedoara, de zece ori, ajungând la 542 de locuitori la recensământul din 2022[14]. Asistăm, în fapt, la încheierea unei prezențe de aproape nouă secole a unei importante comunități etnice, care a contribuit semnificativ la îmbogățirea patrimoniului cultural, social și economic al regiunilor transilvănene și hunedorene.
[1] La Crăciunești (Băița), în județul Hunedoara, a funcționat în anii 1941-1942, Lagărul de prizonieri nr. 9. Aici erau aduși prizonieri sovietici capturați de armata română și de cea germană pe frontul de Est. Condițiile de detenție erau deosebit de grele. Prizonierii erau folosiți la munci grele și erau prost hrăniți, motive pentru care se înregistra o rată mare a mortalității. Nu degeaba acest lagăr se mai numea și Lagărul Morții. În arhiva Securității este consemnată o declarație a unei surse care relatează discuțiile avute cu învățătorul Iosif Gheorghe, din Vulcan. Acesta ar fi fost ofițer în timpul războiului, la Lagărul Morții de la Băița. Conform relatărilor acestuia, prizonierii sovietici care se îmbolnăveau de tifos exantematic nu mai erau tratați, ci, de teama contaminării, erau îngropați de vii. Declarația aceasta ar fi fost dată de mai multe ori în fața unor diverși parteneri de pahar, în cârciuma lui Dincă, din Vulcan. Astfel, numărul prizonierilor sovietici decedați aici în decursul a doi ani de detenție se ridică la 717 persoane.
[2] Irmgard Sedler, …skoro damoi! Speranță și disperare. Deportarea sașilor din Transilvania în lagărele sovietice de muncă 1945-1949, Editura Honterus, Sibiu, 2022, p. 11.
[3] Ibidem, p.11.
[4] ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 14955, f. 273-274.
[5] GOKO = Gosudarstvenny Komitet Oboroni (Comitetul de Apărare al Statului), al cărui Președinte a fost I. V. Stalin. Prin Hotărârea Comitetului de Stat al Apărării (GOKO) nr. 7.161ss din 16 decembrie 1944, s-a dispus: „1. Să se mobilizeze şi să se interneze, în vederea trimiterii la muncă în U.R.S.S., toţi etnicii germani, bărbați cu vârsta între 17 şi 45 de ani şi femeile cu vârsta între 18 şi 30 de ani, din teritoriile României, Iugoslaviei, Bulgariei şi Cehoslovaciei eliberate de către Armata Roșie. Să se precizeze că mobilizările se aplică nemților cu cetățenie germană şi ungară, ca și nemților cetățeni ai României, Iugoslaviei, Bulgariei şi Cehoslovaciei. 2. Să se încredințeze N.K.V.D. (tov. BERIA) conducerea operațiunii de mobilizare. Se însărcinează N.K.V.D. cu organizarea centrelor de adunare, preluarea mobilizaţilor, constituirea şi expedierea eșaloanelor, precum şi cu paza acestora pe timpul deplasării”.
[6] Ideea îi aparține lui Maxim M. Litvinov, diplomat sovietic care, în octombrie 1943, în documentele elaborate pentru întâlnirea de la Teheran dintre Stalin, Churchill și Roosevelt, vorbește despre munca de reconstrucție, timp de un cincinal, ca o compensare de război pentru pierderile suferite de Uniunea Sovietică. (Ilie Schipor, Deportarea în U.R.S.S. a etnicilor germani din România. Argumente arhivistice ruse, Editura Honterus, Sibiu, 2019, p. 9).
[7] Irmgard Sedler, op. cit., p. 7.
[8] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 14955, f. 12-13.
[9] În 13 ianuarie 1945, gen. Rădescu îi adresează gen. Vinogradov o Notă de protest.
[10] Winston Churchill, Minuta personală a Primului Ministru al Marii Britanii adresată M.A.E. Britanic, 19,1,1945, seria M 91/5, apud Hanelore Baier, Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică, Editura Forumul Democrat al Germanilor din România, Sibiu, 1994.
[11] Situație întocmită de către cpt. E. Dobrogeanu, șeful Biroului II Siguranță, din cadrul Direcțiunii Siguranței și Ordinei Publice, Inspectoratul General al Jandarmeriei. Sursa http://www.cnsas.ro/documente/evenimente/Deportarea%20germanilor%20in%20URSS%201945.pdf, accesat în 12.12.2022.
[12]http://www.cnsas.ro/documente/evenimente/Deportarea%20germanilor%20in%20URSS%201945.pdf, accesat în 12.12.2022.
[13] Date provizorii obținute în urma Recensîmântului din anul 2022, https://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2022/12/Date-provizorii-RPL_cu-anexe_30122022.pdf, p. 11.
[14] https://hunedoara.insse.ro/wp-content/uploads/2023/02/Comunicat-date-provizorii-RPL-2021.pdf, p. 3. Accesat în 12.12.2022.
