Editura Cetatea de Scaun - de 22 de ani facem istorie

VICTORIE ÎNSÂNGERATĂ – DECEMBRIE 1989. PREMISELE, IZBUCNIREA ȘI DESFĂȘURAREA REVOLUȚIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Cod produs: CS00530
ISBN: 978-606-537-665-6
An apariție: 2023
Nr. pagini: 815
Nr. planșe: ediție broșată
Format: 170x240 mm

PREȚ 140,00 lei

3 în stoc

Descriere

Ediția a 2-a revăzută.

***

Cu distanţa celor 25 de ani de la acel decembrie, îmi dau seama că – după toate avatarurile de parcurs, inevitabile –, a venit timpul pentru o istorie raţională a Revoluţiei Române. Adică, una care să privească Revoluţia Română în cadrul ei larg şi complex, dincoace şi dincolo de graniţele ţării… Constantin Corneanu ne propune o astfel de perspectivă globală şi extrem de completă iar cititorii sutelor de pagini ce urmează vor şti cu siguranţă mai multe la finalul lecturii decât ştiau cu câteva zile înainte. Acesta a fost, dintotdeauna, meritul cărţilor bune.
Aveţi în mâini una dintre ele!

noiembrie 2014
Adrian Cioroianu

***

Victorie însângerată. Decembrie 1989 reprezintă o radiografie a modului în care evoluţia relaţiilor internaţionale, cu precădere cele Est – Vest, a influenţat evoluţia economico-socială şi politică a României socialiste, a metodelor şi mijloacelor prin care Nicolae Ceauşescu şi-a subordonat Partidul şi Statul, precum şi structurile de forţă şi de „intelligence” şi, totodată, a incapacităţii unei elite politico-militare şi de „intelligence” de a porni la reformarea societăţii şi a sistemului politic.
Revoluţia Română din Decembrie 1989 a fost generată de o revoltă populară născută ca urmare a acestor eşecuri politice şi economice ale elitei politice româneşti din acele timpuri istorice, s-a radicalizat pe măsură ce represiunea regimului Ceauşescu se dovedea tot mai dură şi a atins apogeul prin respingerea totală a vechiului sistem politic. „Fără comuniști!” reprezintă nu numai o lozincă şi un deziderat al mulţimii aflate în Piaţa Palatului, în seara de 22 decembrie 1989, ci şi începutul unui proces menit să restabilească adevărul istoric şi să ofere României şi românilor un nou drum, un nou destin istoric.
Nu contest existența unor agenţi străini în România, precum și faptul că aveau anumite planuri de acțiune, însă a pune în seama lor izbucnirea revoltei populare de la Timișoara reprezintă o negare a unui adevăr istoric: oamenii s-au revoltat la gândul că regimul Ceaușescu refuză să se predea în fața ISTORIEI și a adevărurilor sale.

Cuprins

Omagiu adus unui moment crucial: Decembrie 1989. 9

Prefață. 11

Pentru o istorie raţională a Revoluţiei Române (sau de ce probele mari sunt totdeauna probele grele) 11

Introducere. 15

Capitolul I Contextul internațional al izbucnirii Revoluției Române din Decembrie 1989 20

I.1. Nevoia de reformare a Imperiului Sovietic, reformatori, soluții, echipe.. 20

I.2. „Noua gândire politică” externă a URSS.. 43

I.3. Ceaușescu versus Gorbaciov&perestroika.. 66

Capitolul II Subordonarea Partidului și Statului. Lichidarea opoziției politice 91

1. Subordonarea Partidului Comunist Român.. 91
II.2. Acapararea Securității. 100

II.3. Reformarea statului și a societății. 102

II.4. Primele semne ale autorității personale.. 106

II.5. Reînnoirea activului de partid și de stat. 110

II.6. Îngenuncherea Securității. Sabia și scutul Partidului nu se fisurează.. 115

II.7. Armata și Comandantul Suprem. Disidență și opoziție militară.. 133

II.8. Consolidarea autorității prezidențiale. Propagandă, colaps economic și lichidarea opoziției politice 157

II.9. „Scrisoarea celor șase”. Opozanți și opoziție în interiorul României socialiste 189

Capitolul III Izbucnirea și desfășurarea Revoluției Române din Decembrie 1989 238

III.1. Prăbușirea glacisului strategic al Uniunii Sovietice.. 238

III.2. Iași, 14 decembrie 1989. Înăbușirea unei scântei. 282

III. 3. Revolta Timișoarei și a orașelor transilvane.. 291

III.4. Revolta Bucureștiului și preluarea Puterii. Gestionarea comunităţii informative 425

În loc de încheiere. 531

Indice de nume (selectiv). 535

Surse fotografii. 541

Bibliografie selectivă. 543

NOTE. 556

Prefață de Adrian Cioroianu

Pentru o istorie raţională a Revoluţiei Române
(sau de ce probele mari sunt totdeauna probele grele)

În urmă cu câteva luni, confratele Constantin Corneanu m-a făcut părtaş la vestea apa­riţiei acestui volum – la care, după cum bănuiţi, atunci lucra. O asemenea ştire nu avea cum să mă lase indiferent. Pe de o parte, pentru că mă leagă de autor o com­plicitate mai veche – până-ntr-acolo încât domnia sa şi cu mine, ca studenţi ai Facultăţii de Istorie din Bucureşti, am trecut împreună graniţa dintre vechiul regim şi noul regim; ba, în câţiva dintre primii ani de după 1989, am fost chiar colegi de cameră, într-un cămin studenţesc în care aburii libertăţii juvenile – pe care oricum îi savuram – s-au împletit, după Revoluţia din 1989, cu aburii libertăţii plenare, ce aveau să reînvie (dar şi să ameţească) întreaga societate românească. Evident, în acei ani – de interminabile discuţii nocturne la o cană de ceai subţire, alături de colegi care între timp au devenit şi ei profesionişti ai istoriei –, am fi putut bănui orice; puteam bănui totul, dar mai puţin faptul că el va scrie o carte despre acel decembrie 1989 (pe care tocmai îl traversasem, ca martori anonimi ai unui eveniment de proporţii mondiale), iar eu voi avea privilegiul de a o prefaţa.

Pe de altă parte, o nouă carte a lui Constantin Corneanu era destinată oricum să-mi trezească interesul pentru că fostul meu coleg este autorul uneia dintre cărţile de istorie pe care le-am admirat cel mai mult în ultimii ani. Pentru cineva care a scris o lucrare precum Sub povara marilor decizii. România şi geopolitica marilor puteri, 1941-1945 (carte născută din teza de doctorat a autorului şi ajunsă între timp la o a doua ediţie), ștacheta era oricum ridicată foarte sus. Cu riscul inerent de a mă repeta (ceea ce profesorilor de istorie li se mai întâmplă – martori sunt elevii sau studenţii noştri…), cred că acea Sub povara marilor decizii… este una dintre cele mai bune cărţi care s-au scris vreodată în România despre epopeea ţării în cel de-al Doilea Război Mondial. În aceste condiţii, de la fostul meu coleg – devenit între timp cercetător în istorie şi iniţiat deplin în geopolitică – nu mă puteam aştepta decât la un subiect pe măsura capacităţii sale de sinteză şi de analiză. Cum se ştie, în materia scrierii istoriei, probele cele mai clare sunt întotdeauna probele cele mai grele. Or, a scrie despre Revoluţia Română din Decembrie 1989 reprezintă, încă, o probă rezervată temerarilor. Ce mă uneşte de autorul cărţii de faţă este convingerea că – indiferent de toate dubiile noastre, unele argumentate, şi indiferent de toate enigmele care, fatalmente, rămân – în decembrie 1989, în România a avut loc o Revoluţie. Nu o loviluţie, nu nişte evenimente din decembrie, nu o păcăleală şi nici o înscenare. Profesioniştii istoriei ştiu că revoluţiile se judecă, întotdeauna, prin consecinţele lor. Prin consecinţele sale, acel decembrie 1989 românesc a fost cu certitudine o Revoluţie. Priviţi România de azi şi comparaţi-o cu cea care era(m) în 1989. Rememoraţi-vă anii tinereţii – noi, cei din generaţia celor de peste 40 de ani – şi imaginaţi-vă că cineva ne-ar fi spus, în august 1989 (când tocmai serbasem 45 de ani de la marea insurecţie naţională antifascistă şi antiimperialistă etc.), că nu peste mult timp România va deveni o ţară membră a NATO sau a unei Europe unite de la Est la Vest (sincer, atunci probabil că l-am fi considerat nebun de legat pe acel cineva). Ei bine, toate aceste evoluţii din ultimele două decenii – care generaţiei studenţilor noştri li se par de la sine înţelese! – au o legătură directă cu ceea ce s-a întâmplat, în Europa de Est şi în România, în acel an nepereche 1989.

Cartea care se deschide în continuare este una dintre analizele cele mai raţionale care s-au făcut Revoluţiei Române – şi, trebuie să o recunoaştem, nu este uşor să scrii ra­ţional şi logic despre un asemenea subiect. Pe de o parte, un om care a trăit acele eve­ni­mente – precum autorul acestui volum – nu poate fi insensibil la multitudinea de măr­turii, drame, lamentaţii, contestaţii, ironizări, caricaturizări sau teorii ale conspiraţiei ce îm­bracă, astăzi, discursul nostru public despre acel decembrie 1989. Pe de altă parte, un profesionist al muzei Clio trebuie să scrie mereu fără a folosi foarte multe adjective. Con­stantin Corneanu este un profesionist al cititului şi al scrisului. Astfel, el a ştiut că trebuie să citească printre rânduri (şi deseori dincolo de rânduri) imensa bibliografie a temei, după cum a ştiut că trebuie să-şi asume faptul că, scriind despre decembrie 1989, nu poţi să-i mulţumeşti pe toţii românii. Unii vor înţelege şi accepta validitatea analizei autorului, alţii o vor contesta. De ce a curs sânge în Revoluţia Română, de exemplu? Unii vor vorbi mereu despre mercenarii (eventual străini) ai lui Nicolae Ceauşescu, iar alţii despre ma­nipularea lui Ion Iliescu. Dar adevărul s-ar putea să fie mai simplu (întot­dea­una, în istorie, adevărul este mai simplu decât variantele fanteziste sau conspiraţioniste ce se oferă ca alternative): această victorie românească din decembrie ’89 a fost „însân­ge­ra­tă” (cum spune autorul) tocmai pentru că la Bucureşti, atunci, lipsea o echipă reformistă care să fie cât de cât în preajma puterii – aşa cum se întâmpla în alte ţări ale orbitei sovieto-socialiste, precum Ungaria, Cehoslovacia, RDG, Bulgaria ş.a. În România anilor ’70 şi ’80, a fi împotriva lui Ceauşescu însemna a fi de partea Uniunii Sovietice – ceea ce românii (ca rod al tradiţiei istorice, încă înainte de apariţia URSS…) nu agreează foarte mult. Şi de aici ca­rac­terul relativ anemic al opoziţiei anticeauşiste româneşti. Sau: de ce Nicolae Ceau­şescu ajunsese, la sfârşitul anilor ’80, atât de dependent de soţia sa, Elena? De ce, în zilele de început ale Revoluţiei (precum 18-20 decembrie) el i-a lăsat ei în grijă conducerea statului? Nu pentru că Elena C. îl controla pe Conducător într-un mod paranormal (aşa cum încearcă să demonstreze ziarele şi televiziunile tabloide din România de azi), ci pentru că, după fuga consilierului de încredere Ion Mihai Pacepa din 1978, Ceauşescu a devenit atât de temător şi suspicios la adresa oricui încât a ajuns să nu mai aibă încredere decât în propria lui consoartă – un soi de prizonierat de care Nicolae Ceauşescu, foarte probabil, nici nu a fost conştient. Şi de aici drama ce avea să urmeze – pentru familia Ceauşescu, dar mai ales pentru România acelui decembrie 1989.

Pentru un subiect atât de delicat şi de controversat precum Revoluţia Română din Decembrie 1989, nimic nu poate fi mai necesar decât punerea ei într-un anume context. Rememorări memorialistice ale Revoluţiei sunt multe – dar sunt mai rare astfel de analize, care să pună în mod obiectiv România pe harta revoluţionară a anului 1989. Constantin Corneanu demonstrează aici – şi cred că un spirit lucid cu greu îl va contrazice – că premisele revoluţiei din decembrie 1989 sunt cel puţin la fel de importante precum desfăşurarea ei ca atare. Cine era porta-vocea acelui sistem, Partidul sau Securitatea? Care a fost ecoul „Scrisorii celor şase”? Ce a însemnat programata răzmeriţă stradală de la Iaşi, din 14 decembrie 1989? Cum s-a ajuns ca liniştitul Banat timişorean să dea startul Revoluţiei şi prin ce mecanisme sociale, politice sau comportamentale Revoluţia a ajuns imediat la Bucureşti, sub acelaşi balcon în care Ceauşescu îi cucerise pe români (şi pe occidentali) în anul 1968? Pentru toate aceste întrebări, cartea de faţă oferă explicaţii demne de un istoric ce nu tranzacţionează adevărurile (cele care sunt) şi emoţiile (mult mai multe, cele care persistă).

Cum spuneam, în primii ani ’90 nu bănuiam că voi avea un coleg de cameră studen­ţeas­că apt să se dedice unui astfel de subiect încâlcit. Cu distanţa celor 25 de ani de la acel de­cembrie, îmi dau seama că – după toate avatarurile de parcurs, inevitabile –, a venit timpul pentru o istorie raţională a Revoluţiei Române. Adică, una care să privească Revoluţia Română în cadrul ei larg şi complex, dincoace şi dincolo de graniţele ţării. Văzut de sus (nu în sens ierarhic, ci doar metodologic), un peisaj apare întotdeauna mai clar. Constantin Corneanu ne propune o astfel de perspectivă globală şi extrem de completă – iar cititorii sutelor de pagini ce urmează vor şti cu siguranţă mai multe la finalul lecturii decât ştiau cu câteva zile înainte.

Acesta a fost, dintotdeauna, meritul cărţilor bune.

Aveţi în mâini una dintre ele!

Introducere

Aniversarea a 200 de ani de la izbucnirea Marii Revoluții Franceze de la 1789 a oferit opiniei publice internaționale și mass-media spectacolul desfășurării unei alte Revoluții. O Revoluție care a marcat în variate forme, „de catifea” sau sângeroase, destrămarea glacisului strategic al Uniunii Sovietice, având drept rezultat eliberarea Europei Centrale și de Est de sub ocupația directă și brutală a Armatei Roșii, precum și înlăturarea regi­mu­lui social-economic și politic generat de ideologia comunistă. Anul 1989 nu a fost un an al ideilor, ci al stărilor de spirit, a fost anul în care oamenii erau gata să se lase împușcați pentru revendicările lor. Acest lucru nu a existat înainte și nici după aceea. În 1989 avea să se petreacă inimaginabilul și rămâne un an în care s-au întâmplat lucruri învecinate cu mi­racolele. Într-o analiză serioasă asupra celor întâmplate, cunoscută fiind reputația sovieticilor de mari jucători de șah, precum și dezvăluirile din arhivele serviciilor secrete ale fostelor țări socialiste și ale fostei URSS, se relevă faptul că nu a fost numai și numai un miracol. Modul în care liderii de la Kremlin au pus în aplicare „noua gândire politică” sovietică în planul relațiilor internaționale, cu sprijinul brațului său secret (KGB&GRU), alimentează „teoria conspirației” privind implicarea, mai mult decât necesară, a ser­vi­cii­lor secrete sovietice, precum și a celor occidentale, în evoluția evenimentelor din Ro­mâ­nia acelui Decembrie 1989.

Revoluția Română din Decembrie 1989 reprezintă unul dintre cele mai fascinante și dificile subiecte de istorie recentă și o imensă provocare intelectuală pentru istorici. Ex­plo­zia mass-media, de după 22 decembrie 1989, a generat o multitudine de subiecte, o „foame” după senzațional a opiniei publice astfel încât denigrarea și răstălmăcirea Revo­lu­ției Române din Decembrie 1989 a fost ușor de realizat. Un „proces” al comu­nismului și al brațelor sale înarmate (Securitate și Miliție) nu a fost pe agenda de lucru a opiniei pu­bli­ce și a guvernanților de după 22 decembrie 1989. Revoluția Română din Decembrie 1989, cu marile sale adevăruri și mistere, și-a făcut cu greu loc în conștiința opiniei pu­blice, cu excepția celor afectați sau implicați direct în vâltoarea Revoluției. Mass-media a încercat să dezlege unele dintre cele întâmplate în decembrie 1989 în România lui Ni­co­lae Ceaușescu, însă rămasă în seama mass-media, aflată în căutare de senzațional și a im­pu­nerii unor adevăruri parțiale, revanșa celor înfrânți în decembrie 1989 nu a întârziat în a se produce, astfel încât Revoluția Română din Decembrie 1989 a devenit o „lovitură de stat” dată de către forțe antiromânești, cu sprijinul direct al fostei Uniuni Sovietice și nu numai. Pe măsură ce tranziția către un regim democratic și o economie de piață se do­ve­dea aducătoare de mari suferințe și sacrificii, Revoluția Română din Decembrie 1989 a devenit, sub impulsul unor teorii precum cea a „loviturii de stat”, vinovată de eșecul unei societăți și a unui sistem politic.

Politologul Anneli Ute Gabanyi consideră că „Revoluția Română, precum toate re­vo­luțiile, va rămâne veșnic neterminată, și istoria despre revoluție va fi încă multă vreme, după spusele lui Umberto Eco, operă deschisă”[i]. Politologul german remarcă faptul că lipsa unor pârghii de influență ale Kremlinului la București, în sânul conducerii de partid și de stat, precum și al conducerii Armatei și Securității române, avea să favo­ri­zeze, dacă nu chiar să impună în mod obligatoriu, o răsturnare violentă a lui Nicolae Ceaușescu și a regimului său politic. Această „desincronizare” a evoluțiilor din România socialistă în raport cu restul țărilor din fostul Tratat de la Varșovia avea să continue și după 22 decembrie 1989[ii].

Politologului Ekkart Zimmermann consideră că o definiție funcțională a revoluțiilor, având în vedere că revoluția este un rezultat și nu un scop, menționează că „revoluția este reușita răsturnării elitei/elitelor la putere de către o nouă elită/a unor noi eli­te care, după ce a preluat puterea (de obicei prin folosirea unei forțe consi­derabile și mobilizarea maselor), schimbă fundamental structura socială și prin aceasta struc­tura de putere”[iii]. Ekkart Zimmermann stabilește patru momente de cotitură pe par­cursul unei Revoluții, în care se pot lua hotărâri decisive: 1) pierderea legitimității regimului; 2) decăderea elitelor[iv]; 3) mobilizarea maselor și 4) puterea și loia­li­ta­tea forțelor de ordine. Anneli Ute Gabanyi este de părere că din perspectiva criteriilor sta­bilite de Ekkart Zimmermann, Revoluția Română din Decembrie 1989 a fost o ade­vă­rată Revoluție, „poate singura revoluție autentică[v] – consideră Anneli Ute Gabanyi – din Europa Centrală și de Est în 1989”[vi]. Referindu-se la o posibilă intervenție militară sovietică în România în decembrie 1989, politologul Anneli Ute Gabanyi consideră că „totuși unele indicii arată că intervenția vizată a Uniunii Sovietice a fost prevăzută ca ultima soluție pentru cazul în care reprezentanții forțelor armate române s-ar fi împotrivit cursului prosovietic urmărit de noua conducere”[vii].

În conformitate cu observațiile politologului Theda Skocpol referitoare la compor­ta­men­tul elitelor, decisiv pentru izbucnirea unei revoluții „nu ar fi condiția societății în sine, ci slăbirea ei până la prăbușirea ordinii statale”[viii] astfel încât „o revoluție apare când se întrunesc două condiții: 1) relațiile unui stat cu alte state sau clase locale nu mai sunt capabile să mențină legea și ordinea și 2) elitele lezate[ix] de această situație sunt prea slabe pentru a restaura status quo-ante dar încă suficient de puternice pentru a paraliza gu­vernul”[x]. În volumul Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, politologul David Miller scrie cu referire la conceptul de revoluție: „O revoluție nu este un unic eveniment, ci un pro­ces complex. Într-o revoluție guvernul central al unei societăți pierde capacitatea de a-și im­pune legile asupra unei părți însemnate a teritoriului sau a populației sale. Diverse grupuri, inclusiv guvernul de până atunci, luptă pentru a se institui ca autoritate centrală; această luptă pentru putere poate îmbrăca forma unui amplu război civil, a unei fulge­ră­toare lovituri de stat sau a unor prelungite lupte de gherilă. Competitorii încearcă să edifice noi instituții politice (deseori și economice) în locul celor vechi. Aceste trei aspecte ale revo­lu­ției – prăbușirea statului, competiția dintre aspiranții la autoritatea centrală și edificarea de noi instituții – nu se produc în etape net separate sau într-o ordine constantă. Fiecare aspect le influențează pe celelalte…”[xi]. Într-un interviu acordat publicației „Caietele Revo­luției”, pe 26 mai 2011, filozoful maghiar Gáspár Miklós Tamás menționa cu referire la Revoluția Română din Decembrie 1989: „Eu cred că există o noțiune intuitivă a Revoluției. Există, să spunem, un spectru larg care înseamnă o schimbare de elită, o schimbare constituțională și a unui mod de viață ca rezultat al unei Revoluții, adică o schimbare unde riscul violenței este acceptat de cei mai mulți dintre actori. Nu este nevoie, actualmente, ca violența să se întâmple, dar perspectiva și riscul violenței sunt acceptate de către majoritatea actorilor politici. Vorbim despre Revoluție dacă acest risc este asumat și dacă schimbările – cel puțin asta este regula minimă – sunt de natură constituțională, de elită și de mod de viață, de stil de viață; chiar dacă criteriile iacobine sau bolșevice nu sunt satis­fă­cute, adică totală schimbare în modul de proprietate, în modul de producție sau de do­mi­nație de clasă. Chiar evenimente mai puțin bulversante pot fi considerate ca fiind o Revoluție. În acest sens, Revoluția Română din Decembrie 1989 este o revoluție clasică, unde riscul a fost asumat de toți actorii – de revoluționari și contra­re­voluționari – ce apăraseră regimul. (…) Totodată, nu se poate uita jertfa enormă adusă de tineretul român în acele zile. Și acesta este un criteriu important, când lumea își riscă viața pentru o schimbare socială și politică, chiar dacă, ulterior, jertfa se va dovedi a fi fost degeaba sau că Revoluția nu și-a atins obiectivele propuse. Cu toate acestea, cred că Revoluția Română satisface criteriile intuitive, empirice, ale Revoluțiilor”[xii]. Privind cele petrecute în România în perioada 16 – 22 decembrie 1989, din aceste perspective de interpretare politologică, putem spune că acestea sunt elementele de început ale unei Revoluții, a unui proces revoluționar care va schimba din temelii întreaga societate românească.

Ocuparea Balconului Operei din Timișoara, pe 20 decembrie 1989, de către mulți­mea de demonstranți, revolta populației Aradului, precum și constituirea Frontului De­mo­crat Român (FDR) la Timișoara, mai apoi și la Arad, precum și lansarea Procla­mației FDR, reprezintă triumful de început al unui proces revoluționar ce avea să fie continuat prin revoltele de la Cluj-Napoca, Sibiu, Brașov, Târgu-Mureș, București etc. din zilele de 21 – 22 decembrie 1989. Totodată, conținutul articolului 1 („Abandonarea rolului con­du­cător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de gu­vernământ”[xiii]) din programul politic propus de către Consiliul Frontului Salvării Na­țio­nale, în seara de 22 decembrie 1989, semnifică voința politică a celor care și-au asu­mat conducerea statului român, în acele momente, de a iniția un proces revo­lu­ționar menit să transforme radical societatea românească și viețile românilor. Decretul-Lege nr. 8 al CFSN, din 31 decembrie 1989, privind înregistrarea și funcționarea par­ti­delor poli­ti­ce și a organizațiilor obștești din România reprezintă o dovadă certă a faptului că Ro­mâ­nia începea să înainteze pe drumul spre construirea unei societăți democratice. Un proces revoluționar continuat în anul 1990 prin demantelarea structurilor economice ale statului socialist, a instituțiilor sale represive și nu numai.

Teza „Marii Revoluții Sovietice din Decembrie”[xiv] lansată în mass-media, și repe­tată insistent pe toate canalele de comunicare publică, reprezintă o contestare vehe­men­tă a unor realități, respectiv a revoltei românilor împotriva regimului Ceaușescu. Biogra­fiile politice și profesionale ale unora din cei care au apărut la Televi­ziu­nea Română, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, și în clădirea fostului CC al PCR, alimentează teza unei „lovituri de stat”, mai mult sau mai puțin clasice, cu sprijin extern, în special sovietic. Preluarea puterii în statul român de către nucleul care va constitui Consiliul Fron­tului Salvării Naționale (CFSN)[xv], în noaptea de 22 decembrie 1989, bazându-se pe Ar­mata română, reprezintă, în opinia unor „analiști” și „investigatori” ai lui decembrie 1989, începutul „contrarevoluției”.

O „contrarevoluție” reprezintă încercarea de recucerire a puterii în stat de către cei care au pierdut-o, însă membrii CFSN nu o avuseseră niciodată în mod absolut. Lupta pentru putere, metodele și mijloacele reprezintă o altă etapă din istoria Revoluției Române din Decembrie 1989. Menționăm faptul că în procesul-verbal al ședinței Biroului Politic al CC al PCUS, din 5 aprilie 1990, intitulat Cu privire la linia PCUS și măsurile în sprijinul partidelor comuniste și muncitorești din țările est-europene, se consemnează în­gri­jorarea conducerii PCUS privind dispariția partidelor comuniste din spațiul politic al Europei Centrale și de Sud-Est. Liderii de la Kremlin considerau că „apariția pe arena politică din țările est-europene a unor noi forțe precum «Solidaritatea» în Polonia, «Forumul Civic» în Cehoslovacia, Frontul Salvării Naționale în România, noile partide și mișcări din Ungaria, RDG, Bulgaria ridică în fața noastră (sovieticilor – n. n.) problema contactelor cu ele”[xvi]. Membrii Biroului Politic de la Moscova considerau că este important „să nu se piardă timpul”[xvii]. CFSN reprezenta în opinia conducerii Uniunii Sovietice o forță politică nouă care trebuia să fie cunoscută cât mai bine, precum și perspectivele sale politice[xviii]. În acel sfârșit de decembrie 1989, nu numai Frontul Democratic Român de la Timișoara, născut în vâltoarea Revoluției, declarase afilierea la programul Consiliului Frontului Salvării Naționale și integrarea FDR în cadrul CFSN, ci și un Grup de inițiativă constituit din membri ai PCR. Acest Grup de inițiativă con­sti­tuit din membri ai PCR va da publicității un comunicat la Televiziune, pe 30 decem­brie 1989, ora 19.32, în care specificau faptul că aderă la platforma-program a CFSN și a făcut, totodată, „apel la toți membrii PCR să sprijine convocarea, în termenul cel mai scurt, a unui Con­gres extraordinar al partidului, care să hotărască autodizolvarea PCR și să predea în mâinile poporului român, prin CFSN, întregul patrimoniu al partidului”[xix]. Congresul ex­tra­ordinar al PCR nu a mai avut loc niciodată, iar PCR a dispărut din istorie și din viața pu­blică, ca structură politică, ca și cum nu ar fi existat niciodată.

Locul și rolul Revoluției Române din Decembrie 1989 în devenirea românilor reprezintă un subiect extrem de important, nu numai în efortul de a scrie istoria recentă, ci și în dorința de a putea afla dacă vrem și putem să fim o societate democratică, capabilă de reconciliere și pedeapsă în limitele legii și ale moralei. Putem să ne împăcăm cu trecutul nostru, cu adevărurile privind curajul și lașitățile contemporanilor noștri, cu imposi­bi­li­ta­tea noastră de a ne revolta și a accepta tirania, cu abuzurile compatrioților noștri?! Volumul de față încearcă să ofere argumentele menite a contura un punct de vedere în baza căruia am putea să răspundem întrebării de mai sus. Totodată, acest volum încearcă să ofere expli­cații pentru modul în care s-a ajuns la imposibilitatea reformării sistemului comunist din România socialistă, a modului în care structurile de for­ță ale statului socialist au fost inca­pabile să înțeleagă evoluțiile din arena relațiilor inter­naționale, cu profunde implicații geopolitice și strategice, și să acționeze în con­se­cință, responsabilitățile pentru jertfele de sânge și represiunea barbară din decem­brie 1989, precum și modul în care a fost preluată puterea în statul român, de către cine și de ce. În pofida faptului că Revoluția Română din Decembrie 1989 este contes­tată și deni­gra­tă permanent, în ultimele două decenii și jumătate, mai ales într-un context politic și eco­nomic intern extrem de delicat și de fragil pentru ideea de democrație, trebuie subli­niat faptul că nu Revoluția Română din Decembrie 1989 este vinovată pentru modul de­fectuos în care ne-am gestionat, în acești ultimi 25 de ani, libertatea pe care ne-a adus-o.

Lucrarea Victorie însângerată. Decembrie 1989 reprezintă o radiografie a mo­dului în care evoluția relațiilor internaționale, cu precădere cele Est – Vest, au influențat evoluția economico-socială și politică a României socialiste, a metodelor și mijloacelor prin care Nicolae Ceaușescu și-a subordonat Partidul și Statul, precum și structurile de forță și de „intelligence” (Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Depar­ta­mentul Secu­ri­tății Statului), și, totodată, a incapacității unei elite politico-militare și de „intelligence” de a porni la reformarea societății și a sistemului politic. Revoluția Română din Decembrie 1989 a fost generată de o revoltă populară născută ca urmare a acestor eșecuri politice și eco­nomice ale elitei politice românești din acele timpuri istorice, s-a radicalizat pe măsură ce represiunea regimului Ceaușescu se dovedea tot mai dură și a atins apogeul prin res­pin­gerea totală a vechiului sistem politic. „Fără comuniști!” repre­zintă nu numai o lozincă și un deziderat al mulțimii aflate în Piața Palatului, în seara de 22 decembrie 1989, ci și începutul unui proces menit să restabilească adevărul istoric și să ofere României și românilor un nou drum, un nou destin istoric.

[i] Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, p. 7.

[ii] „Pe când în Polonia și Ungaria – scrie Anneli Ute Gabanyi -, comuniștii reformiști care se aflaseră în frun­tea schimbărilor fuseseră înlocuiți de către politicieni provenind din rândul partidelor conservatoare, în România, în urma răsturnării regimului național-comunist abia ajunseseră la putere comuniștii refor­miști. La alegerile pentru Adunarea Constituantă din 20 mai 1990, această nouă conducere a fost chiar con­fir­ma­tă cu o mare majoritate. Ar fi însă greșit să se considere că populația a votat în favoarea unei reîntoarceri la comunism” (Ibidem, p. 12).

[iii] Ibidem, p. 15.

[iv] Harold D. Lasswell consideră că din „elitele puterii” fac parte următoarele grupuri sociale: „a) toate persoanele care dețin o funcție importantă în perioada respectivă; b) toate persoanele care au deținut funcții importante și care corespund cerințelor ordinii etalate, după propria părere sau după cea a altor persoane; c) toate persoanele care nu dețin o funcție înaltă sau nicio funcție, dar despre care se crede că influențează în mare măsură decizii importante; d) toate persoanele care sunt privite ca fiind adepții unor contra-ideologii, dar care totuși influențează în mare măsură importante luări de decizii; e) membrii de familie” (Ibidem, p. 61).

[v] După tipologia elaborată de către politologii Raymund Tanter și Manus Midlarsky (1. Revoluția de ma­să/mass revolution: participare amplă, durată relativ lungă, înalt grad de violență, țelul fiind schim­barea fundamentală a sistemului social și de guvernare; 2. Lovitură de stat revolu­ționară/Revolutionary Coup: par­ticipare relativ restrânsă de durată scurtă sau medie, grad scăzut sau mediu de violență, scopul fiind schim­barea fundamentală a structurilor de guvernare, cu posibila schimbare a structurilor sociale; 3. Lo­vitură de stat reformatoare/Reform Coup: scopul este schimbarea moderată a structurilor de guvernare; 4. Lovitură de palat/Palace revolution: absența maselor, durata este scurtă, grad scăzut de violență cu sco­pul de a evita schimbări interne semnificative), Anneli Ute Gabanyi consideră că cele întâmplate în Ro­mâ­nia lui decembrie 1989 ar putea fi interpretate ca fiind „o lovitură de stat revoluționară” (Ibidem, p. 17).

[vi] Ibidem.

[vii] Ibidem, p. 206.

[viii] Ibidem, p. 60.

[ix] „Lipsa procedurilor reglementate de succesiune în societatea comunistă a avut ca efect faptul că ideea competenței a fost de multe ori folosită de către elitele aspirante ca bază de legitimare pentru schimbarea puterii. În lupta pentru putere dintre clanul de funcționari ai lui Ceaușescu și tehnocrații aspiranți ai aparatului, criteriile de competență au jucat un rol important. Reprezentanții elitelor blocate în mo­bi­litatea lor socială au cerut din ce în ce mai des transferul competențelor politice sub pretextul superiorității competențelor în diferite domenii”, consemnează Anneli Ute Gabanyi (Ibidem, p. 89). O parte importantă a membrilor acestor elite tehnocratice s-au regăsit, mai apoi, printre reprezentanții noii elite a puterii.

[x] Ibidem, p. 61.

[xi] David Miller, Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura Humanitas, București, 2006, p. 730.

[xii] Corneliu Vlad, Constantin Corneanu, Revoluția Română din Decembrie 1989, o revoluție clasică, unde riscul a fost asumat de toți actorii, în Caietele Revoluției, nr. 4 (36)/2011, p. 36.

[xiii] Revoluția Română din Decembrie 1989. Documente, vol. I, Editori: Ion Calafeteanu (coordonator), Gheorghe Neacșu, Daniela Osiac, Sebastian Rusu, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 309.

[xiv] A se vedea: Grigore Cartianu, Crimele Revoluției (Sângeroasa diversiune a KGB-iștilor din FSN), Editura Adevărul Holding, București, 2010, 541 p.

[xv] A se vedea: Raluca Grosescu, Conversia elitelor comuniste din România în perioada de tranziție: 1989 – 2000 pe www.crimelecomunismului.ro/www.iiccr.ro (accesat pe 07.10.2014, ora 00.15).

[xvi] Ioan Chiper, Atitudinea PCUS față de partidele comuniste și succesoarele lor din țările europene foste socialiste la începutul anilor 1990, în Clio 1989, Anul II, nr. 1 – 2/2006, p. 163.

[xvii] Ibidem.

[xviii] Ioan Mircea Pașcu consemnează în memoriile sale că abia la 31 ianuarie 1990 a fost supus discuției cu președintele CFSN, Ion Iliescu, de către unii experți din jurul CFSN, un document în care erau menționate următoarele lucruri: „Ultimele evoluții evidențiază caracterul imperativ al evaluării și rezolvării unor probleme politice pe care le socotim cruciale pentru viitorul Frontului și al României. Considerăm că s-a creat un decalaj între ritmul desfășurării procesului politic și acțiunile concrete ale Consiliului FSN. Din această cauză, el (Consiliul) este forțat tot mai mult să reacționeze la situații de criză, pierzând inițiativa politică” (Apud Ioan Mircea Pașcu, Jurnal de… „Front”, Editura RAO, București, 2010, p. 26).

[xix] Alesandru Duțu, Revoluția din Decembrie 1989. Cronologie (ediția a II-a, revăzută și adăugită), Editura Sitech, Craiova, 2010, p. 250.

Omagiu adus unui moment crucial: Decembrie 1989

S-au scris şi se vor mai scrie cărţi despre Revoluţia Română din Decembrie 1989. Unii o fac pentru a o contesta sau pentru a prezenta deformat faptele. Nimeni, însă, nu poate ignora faptul istoric – că anul 1989 a fost un an de cotitură, ce a marcat schimbări radicale în spaţiul geografic în care ne aflăm, că acestea au avut un caracter revoluţionar, tocmai prin profunzimea proceselor de schimbare pe care le-au generat.

Pentru a sublinia caracterul paşnic al acestor procese, în unele din ţările implicate în aceste schimbări, a apărut şi denumirea de „revoluţie de catifea” (în Cehoslovacia). În Polonia, precum se ştie, aceste procese s-au concretizat prin organizarea alegerilor libere din vara anului 1989, care au adus la putere guvernul Mazowiecki, reprezentant al organizaţiei „Solidarność” (denumirea fostului sindicat al muncitorilor din portul Gdańsk, condus de Lech Walesa).

Numai în România, din cauza caracterului dur al dictaturii instaurate de Nicolae Ceau­şescu, nu a fost posibilă o asemenea evoluţie firească, paşnică spre democraţie. A fost nevoie de o explozie socială care a izbucnit, la început, în Timişoara, prin ieşirea masivă în stradă a populaţiei oraşului (inclusiv a muncitorilor din întreprinderile industriale). Această manifestare de masă a cunoscut măsurile de reprimare violentă din 17 decembrie 1989, când au căzut primele victime, dar şi victoria din ziua de 20 decembrie 1989, când populaţia a proclamat „oraşul liber – Timişoara”.

În Bucureşti, în ziua de 21 decembrie, mitingul convocat de Ceauşescu, expresie a rup­turii sale totale de realităţile din ţară, crezând că va căpăta suportul bucureştenilor pentru a dezavua „rebeliunea” (din Timişoara) – s-a transformat într-o veritabilă revol­­tă populară (care a cunoscut, de asemenea, efectele încercării de reprimare armată, comandată de Ceauşescu şi soldată, din nou, cu victime din rândul populaţiei). Aceasta a dus la alungarea lui Ceauşescu în ziua de 22 decembrie 1989 (când a fost obligat să fugă cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central). Astfel încât, în seara zilei de 22 decembrie, reprezentanţii Consiliului Frontului Salvării Naţionale, constituit ad-hoc, au putut prezenta, la Televiziunea naţională, Proclamaţia către ţară, care con­sta­ta prăbuşirea dictaturii lui Ceauşescu şi anunţa constituirea primei structuri provizorii care se angaja să asigure dezvoltarea democratică a ţării, inclusiv organizarea primelor alegeri libere.

Cartea domnului Constantin Corneanu, intitulată Victorie însângerată. Decem­brie 1989 (Premisele, izbucnirea şi desfăşurarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989), este o nouă apariţie care se adaugă la studiile consacrate evenimentelor revo­lu­ţio­nare izbucnite la finele anului 1989, cu urmări fundamentale în evoluţia societăţii româneşti. Apariţia acestei lucrări, în ajunul celei de a 25-a aniversări a Revoluţiei Ro­mâne din Decembrie 1989, este un omagiu adus acestui moment crucial din istoria re­centă a României şi memoriei celor ce s-au jertfit pentru victoria Revoluţiei, pentru evo­luţia ţării pe calea democraţiei şi a dezvoltării sale în pas cu evoluţia lumii contemporane.

Este de apreciat efortul depus de autor pentru realizarea unei ample documentaţii care susţine conţinutul celor trei capitole:

primul – consacrat contextului internaţional în care a izbucnit Revoluţia Ro­mână din Decembrie 1989 şi îndeosebi schimbărilor produse în fosta URSS odată cu ve­nirea la putere a lui Mihail S. Gorbaciov şi promovarea politicii sale de „perestroika” şi „glasnosti” – ca şi efectele lor asupra evoluţiei situaţiei din fostele ţări „socialiste”;
al doilea – consacrat analizei proceselor de degenerare care s-au produs, în­de­o­sebi în anii ’80, în România lui Ceauşescu, cu efecte asupra funcţionării structurilor de par­tid şi de stat şi asupra condiţiilor tot mai precare de viaţă ale oamenilor şi a climatului general din ţară;
al treilea – consacrat izbucnirii, desfăşurării şi programului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, autorul valorificând analizele şi studiile desfăşurate, inclusiv în cadrul Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, asupra evenimentelor desfăşurate în diverse centre din ţară (Iaşi – 14 decembrie 1989, Timişoara, Arad, Cugir, Alba-Iulia, Cluj-Napoca, Sibiu, Lugoj, Caransebeş, Reşiţa, Braşov, Târgu-Mureş), precum şi la Bucureşti.
Este un efort de apreciat al autorului de a pune în valoare o amplă documentare şi de a realiza o sinteză, bogată şi utilă, despre premisele, desfăşurarea şi victoria Revo­lu­ţiei Române din Decembrie 1989. Este o lucrare valoroasă cu care autorul şi Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 se prezintă în întâmpinarea celei de a 25-a aniversări a Revoluţiei Române.

0
    0
    Coș de cumpărături
    Coșul este golÎnapoi la produse

    Adaugă în coș