Existență cotidiană și istorie socială

Existență cotidiană și istorie socială

Un studiu al sociabilității și convivialității, adică al reuniunilor consacrate petrecerii, cu mâncare și (sau) băutură, cu dans sau fără dans, înseamnă a întreprinde o cercetare asupra unei fațete a existenței cotidiene, sau pe un plan mai larg – o cercetare de istorie socială în care se inserează fațeta respectivă. De altfel, din punctul de vedere al precizării identitare contextul obiceiurilor alimentare premerge procesului de socializare și îl încadrează, în măsura în care copilul devine o ființă socială inclusiv învățând să mănânce împreună cu alții[1].

Există memorii, jurnale și alte consemnări din epocă de natură să ofere date în sensul unei istorii sociale pornind de la reuniunile consacrate petrecerii, dar, după cum am constatat, cele câteva lucrări care au încercat să sistematizeze informațiile documentare se confruntă în general cu două neajunsuri. Primul este că se concentrează preponderent pe situația din București, eventual din Iași, cu un accent aparte asupra boemei literar-artistice și a cafenelelor în care se reunea aceasta. Desigur că sursele sunt mai bogate și mai ușor de identificat în cazul orașelor mari, după cum atractivitatea sa recomandă boema literar-artistică drept un subiect de interes prioritar. Numai că asemenea accente riscă să piardă din vedere practic ansamblul societății, în măsura în care majoritatea populației locuia totuși în mediul rural și în orașele mici. Ipostazierea implicită a situației din București ca relevantă la nivel național riscă să fie înșelătoare, deoarece capitala a reprezentat destul timp mai degrabă un caz atipic atât în privința datelor sociale și ambientale, cât și sub aspectul mâncării și al băuturii în localurile de lux ori populare. Ajunge să amintim că în intervalul 1895-1902 la București se înregistra peste o treime din consumul de bere al României (în medie 45%), în condițiile în care locuitorii capitalei nu alcătuiau decât 5% din totalul populației[2]. Ca o caracteristică, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în capitală se bea bere inclusiv în cafenele, de pildă la Fialkowski, unde paharul mare de bere Bragadiru costa 45 de bani, iar paharul mic 20 de bani[3]. La nivel de țară însă, deși berea s-a băut încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, vinul a rămas totuși mai apreciat[4]. Cauzele au fost cel puțin două: pe de o parte abundența viței de vie, pe de altă parte faptul că tehnica panificației, care stătea la baza producerii băuturilor fermentate (berea, braga, kvasul) a fost relativ ignorată în spațiul românesc[5].

Al doilea neajuns al lucrărilor consultate este că rămân adeseori în registrul eminamente descriptiv, în sensul că prezintă împrejurări, oameni și transformări de real interes, dar fără să le analizeze în contextul structural care le-a determinat dinamica substanțială sau le-a influențat forma de exprimare[6]. Pentru clarificare, să precizăm că acest context s-a configurat sub impactul a cel puțin trei factori: acțiunea statului, mai exact a puterii centrale, în organizarea ierarhiei sociale, articularea societății civile, respectiv fenomenele de aculturație care s-au exercitat pe două paliere: din străinătate către societatea românească și de la oraș la sat în interiorului acesteia din urmă.

Berărie în București

(Fotografie din Matei Cazacu, România interbelică)

Un studiu al sociabilității și convivialității, ca să aibă semnificație analitică de ansamblu trebuie așadar să includă toate segmentele sociale: înalta societate, clasa mijlocie, categoriile populare urbane și țărănimea, iar modalitățile lor de a petrece să fie raportate la coordonatele materiale și mentale definitorii pentru fiecare, precum și la tendințele macrosociale în care au fost antrenate. Perioada pe care o avem în vedere se întinde pe parcursul secolelor al XIX-lea și al XX-lea, întrucât de-a lungul acestor două secole identificăm, cum s-ar zice pe durata lungă a istoriei, transgresând regimurile politice succesive, același model de sociabilitate și convivialitate pe care-l putem numi modern, de inspirație europeană, recuzând practicile și atmosfera de inspirație orientală, asimilate anterior pe filiera otomană.

Evident că în două secole obiceiurile, preferințele, atitudinile s-au schimbat. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Transilvania de pildă, alcoolul era considerat o sursă de vigoare, drept pentru care oamenii obișnuiau să bea ca aperitiv bere sau țuică, iar la masă câte o jumătate de litru de vin[7]. Dar schimbările au survenit în termenii aceluiași sistem de coordonate, reprezentat de valorificarea familiarității, afirmarea hedonismului și vehicularea unor bunuri de prestigiu cuantificabile, de la obiecte până la conținutul meniurilor. Convivialitatea, deși presupune o anumită compatibilitate a participanților la masă, antrenează totuși în desfășurarea ei mesaje codificate de natură să acrediteze conduite, relații și ierarhii de putere sau de avere[8]. Atunci când Grigore Manolescu-Strunga, de pildă, ministrul român la Londra, a organizat o petrecere fastuoasă cu fripturi, icre, pește, sărături, prăjituri și fructe, la care a invitat miniștri, deputați și întregul corp diplomatic de la București, a făcut-o ca să-și afirme propria importanță în mediul politic și totodată ca să cultive relații utile în carieră[9]. De asemenea, când Gavrilă Marinescu, prefectul Poliței capitalei, a oferit cu ocazia revelionului bijuterii celor peste douăzeci de femei invitate, prin gestul de galanterie și-a proclamat subtextual, în registrul schimbului „dar contra dar” analizat de Marcel Mauss, poziția dominantă în adunare și chiar la distanță, față de cei care aveau să afle de ceea ce s-a petrecut știind că nu pot să procedeze la fel[10].

Totuși, abordarea în grilă simbolico-instrumentală a convivialității nu trebuie absolutizată, în sensul că nu trebuie căutate rațiuni de status și planuri utilitare inerente în orice manifestare convivială. În mai multe situații explicația rezidă în ospitalitate pur și simplu sau, cum se întâmpla în cazul sociabilității provinciale, și în dorința de a produce o diversificare în ritmul existenței cotidiene. Documentarea experienței personale, ce pune lucrurile în perspectiva trăirii efective, este susceptibilă să evite interpretările preconcepute și finalmente artificiale. Trimitem, pentru exemplificare, la o evocare din amintirile lui Radu Rosetti: „Nu arareori se întâmpla ca tata, auzind că la cutare han din târg a tras cutare sau cutare străin, a trimes pe Neculai Lefter (vătaful de ogradă – n. n.) spre a-l pofti să-i facă plăcerea să vie în gazdă la noi. În această ospitalitate nemărginită se ascundea și o bună doză de egoism, căci acea găzduire aducea o schimbare plăcută în monotonia vieții de la țară, și un contact cu lumea de dinafară de micul nostru orizont”[11].

Spațiul pe care-l avem în vedere implică două orizonturi de înțelegere: teritoriul, respectiv cadrele sociabilității și convivialității. Sub aspectul teritorial ne referim la provinciile istorice românești în general, în pofida reflexului mental, recognoscibil în anumite lucrări, de a subînțelege prin „societate românească” societatea în care conducerea politică era una românească, așadar societatea din Țara Românească, din Moldova și apoi din Vechiul Regat. Este un reflex indus probabil, pe lângă apartenența instituțională a autorilor, de asocierea funcțională subînțeleasă a societății cu statalitatea, încă și mai precis cu statul național, asociere valabilă tendențial dar nu obligatorie. Societatea este înainte de orice o structură de relații interumane organizată în jurul identității etno-lingvistice, a tradițiilor și obiceiurilor care o individualizează în raport cu alte societăți, așadar un sistem de comunicare în primul rând „civilă”. Este posibil ca între acest sistem și conducerea politică să intervină subsecvent o suprapunere la nivelul etno-lingvistic, al tradițiilor și obiceiurilor, după cum este posibil ca societatea să fie scindată în unități teritorial-statale distincte.

Scindarea în unități teritorial-statale distincte atrage inevitabil diferențieri constitutive. Societatea românească din Transilvania, de pildă, nu a înregistrat în secolul al XIX-lea o clasă superioară analoagă marii boierimi din Țara Românească și din Moldova. Totuși, între identitatea socială și mentală a țărănimii care alcătuia majoritatea societății, chiar și între identitatea categoriilor intelectuale emergente de ambele părți ale frontierei, au existat elemente de continuitate sau de compatibilitate care le recomandă ca formând în bună parte aceeași societate, românii din Transilvania (din principatul propriu-zis precum și din așa-numitele Părți Ungurene) fiind mai apropiați tipologic de conaționalii lor din Țara Românească și din Moldova decât de nobilii maghiari, de secuii și de sașii alături de care locuiau. Experiența revoluționară de la 1848-1849 este relevantă în acest sens, întrucât în cazul său criteriul național a surclasat în desfășurarea evenimentelor opțiunile ideologice[12].

Sub aspectul cadrelor sociabilității și convivialității ne referim la reședințele, localurile și spațiile exterioare constituite în puncte de reuniune, și în care s-a articulat de fapt mondenitatea autohtonă. Într-adevăr, până către jumătatea secolului al XIX-lea în societatea românească au existat puține saloane și cluburi după modelul occidental, dedicate în mod deosebit discuțiilor critice și colportajului de idei noi, și în care, prin intermediul acestor activități, să se fi precizat ceea ce Jürgen Hebermas a numit sfera publică burgheză, care avea să-și asume, după o primă fază preponderent culturală, funcții explicit politice pe terenul comentariului și al controlului aplicat puterii de stat[13]. În anii 1830 s-ar fi încadrat în această categorie salonul lui Dimitrie Ghica la București, iar la Iași salonul lui Alecu Balș Lungu[14]. Într-o încercare literară din tinerețe, Mihail Kogălniceanu, monden el însuși, deplângea tocmai atare inapetență pentru inteligență pe care o întâlnea în societatea ieșeană[15]. Totuși, de discutat s-a discutat, despre literatură, artele frumoase, știință, inclusiv despre politică, dar discuțiile interveneau adeseori în contextul unor întâlniri consacrate distracției, cum se întâmpla de pildă în 1842 la conacul prințului Dimitrie Moruzi de la Pechea, în apropiere de Galați[16]. Sunt relevante și reuniunile pe care le întreținea Didița Mavrocordat, la Iași, evocate peste ani de Vasile Panopol: „În saloanele cucoanei Didița putea fi primită orice persoană din societate prezentată de un prieten. Acolo nu exista morgă, jenă și constrângere, fiecare simțindu-se ca la dânsul acasă. Lumea venea în vizită, la dejun, la masă, fără invitație specială, chiar și în lipsa stăpânilor duși la teatru sau la o petrecere; era casa lui Dumnezeu. Soții Mavrocordat, cu asemenea apucături, îndeplineau o funcție socială cheltuind în desfătarea prietenilor roadele însemnatei lor averi, a cărei stăpânire era justificată prin generoasa ei întrebuințare. Didița era mare amatoare de muzică și în saloanele ei au concertat mai multe celebrități străine. Întâlnirea dintre Liszt și faimosul Barbu Lăutaru, istorisită de Alecsandri, a avut loc la dânsa”[17].

Practica reuniunilor mondene a favorizat totodată, cel puțin ca direcție sau în mod potențial, o anume egalizare de gen, nu numai în sensul că femeile participau la conversație sau chiar o inițiau, dar și în acela că au început să fie valorizate – după cum evoca Mihail Kogălniceanu în lucrarea menționată anterior –, pe lângă farmec și generozitate, inclusiv pentru inteligență[18]. Era vorba, desigur, despre o valorizare literară, despre o idealizare ce nu-și afla, potrivit autorului, corespondențe în realitate. Era vorba, de asemenea, despre o valorizare din perspectiva satisfacției masculine, nu din perspectiva femeilor, cu atât mai puțin a feminismului, de altfel inactual la vremea respectivă oriunde în Europa. Era totuși o valorizare simptomatică pentru tendința de afirmare a femeilor în societate, dacă nu încă sub aspectul drepturilor politice, atunci sub aspectul influenței exercitate la nivelul relațiilor interpersonale.

În societatea românească nu s-a format mai întâi un public critic, probabil și din cauza regimului fanariot absolutist, care nu permitea discuțiile libere pe teme politice, după cum nu favoriza nici emulația intelectuală. Până să apară cenaclurile literare și alte componente ale societății civile, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, persoanele private s-au constituit așadar ca public, sau ca opinie publică, în bună parte pe calea mondenității conviviale[19]. A fost vorba despre ceea ce am putea numi un public de petrecere și de promenadă, mai mult autoreferențial decât reflexiv, în sensul că se reprezenta pe sine, mai precis își expunea opulența, cum avea să procedeze și mai târziu, în plimbările de pe Calea Victoriei sau cu ocazia spectacolelor de operă[20].

Asocierea dintre constituirea opiniei publice și convivialitate apare, din punct de vedere psihologic, firească, atâta vreme cât în contextul reuniunilor mondene, al socializării destinse cu persoanele apropiate, oamenii manifestau înclinația de a discuta fără constrângeri, de a-și împărtăși problemele și chiar de a se plânge de guvernare și de conducătorii în funcție. Cu un anume decalaj în timp, fenomenul este recognoscibil în mediul urban și în cel rural deopotrivă, țăranii obișnuind și ei să se adune la cârciumă ca să „conferențieze”[21]. De aici preocuparea constantă a puterii de a supraveghea sau de a elimina reuniunile cu potențial subversiv. La începutul anilor 1970, de pildă, Costin Petrescu, bateristul formațiilor Olympic ʼ64 și Phoenix, bănuia o astfel de preocupare cu privire la petrecerile dansante care se desfășurau la Timișoara în sala Lyra, aparținând unei Case de cultură[22]. (În epoca respectivă, putea să genereze suspiciuni și împrejurarea că la astfel de petreceri sau în discoteci se dansa frecvent pe muzica occidentală care se asculta inclusiv la postul  de radio anticomunist Europa Liberă – a se vedea, în acest sens, relatarea Ioanei Doreanu din Anexa documentară).

Preocuparea puterii de a supraveghea sau de a elimina reuniunile cu potențial subversiv era însă de dată sensibil mai veche, încă din perioada fanariotă, când prin pitacul din 1 septembrie 1782 se poruncea ca în cafenele să nu se discute nici în legătură cu domnia, nici cu autoritatea otomană[23]. O aflăm documentată de asemenea în lucrările Comisiei alcătuită pentru cercetarea celor implicați în revoluția de la 1848 din Țara Românească, mai precis în interogatoriul luat boierului Matei Colceac, despre care se știa că în mai 1848 vorbea împotriva domnitorului și aristocraților „prin osebite locuri și mai însemnat prin cofetării”[24]. În 1938 regimul dictaturii regale a hotărât nici mai mult nici mai puțin decât să închidă cafeneaua Corso de pe Calea Victoriei, pe motivul că acolo se făceau prea multe comentarii politice. (Măsură mai degrabă declarativă decât cu adevărat eficientă, fiindcă, după cum arăta Constantin Argetoianu într-o însemnare din 6 decembrie în acel an, aceasta nu împiedica nicidecum publicul respectiv să se mute pur și simplu într-o altă cafenea ca să comenteze  în continuare)[25].

Totodată, însă, pe lângă exprimările critice, contestatare, cu ocazia reuniunilor mondene s-au putut stabili contacte sociale utile și lansa ori întreține cariere politice și administrative, așa cum se întâmpla înainte de primul război mondial la cafeneaua Capșa în București și la berăria Unirii în Iași[26]. Alte cadre notorii ale sociabilității și convivialității, cum a fost hotelul Athénée Palace din capitală, s-au constituit în locuri de transmitere și diseminare informală  a secretelor de alcov, politice și diplomatice, comunicate în registrul aparent minor al conversației frivole[27].

Sociabilitatea și convivialitatea s-au manifestat prin intermediul și în interiorul unor grupuri, fie că acestea se reuneau în reședințe private, în localuri publice sau eventual în spații organizate ad-hoc. Grupurile variau în funcție de apartenența clasială, de profesiune și preocupări, de opțiunea politică, de gradul de rudenie sau de profilul generațional. A existat, de pildă, un grup cu pretenții elitiste al foștilor miniștri, generali și diplomați[28]. A existat un altul  stabilit pe criterii de vârstă și afinități culturale, altminteri destul de eclectice, reunind o serie de oameni într-un fel de comunitate relațională cu aspect endogam, sesizată ca atare inclusiv de către cineva din interiorul său: „O ascultam astăzi vorbind pe Alice Theodorian […] și deodată am întrezărit întreaga rețea de legături, în care sunt prinși absolut toți oamenii pe care îi cunosc, ca și cum viața fiecăruia din ei n-ar fi decât o ramificare a unei vieți sociale comune. E de ajuns să iau un singur nume, un singur personaj, aproape la întâmplare, pentru ca să văd cum în existența lui personală sunt implicați toți ceilalți. Din incident în incident, din ramificare în ramificare, plec de la Alice și ajung la Blank, la Leni, la mine, la Lilly, la Zoe, la Maryse, la Marie Ghiolu, la Lupa, la Nae, la Mircea, la Camil – și prin Camil din nou la Alice, unde circuitul se închide, putând însă să reînceapă din nou în alt sens, cu alt itinerar, antrenând alți oameni, alte aventuri – fiecare din ele având o anumită importanță autonomă, dar toate fiind angrenate în același «sistem» de relații sociale”[29]. Cu alte cuvinte, sociabilitatea și convivialitatea au contribuit la agregarea de rețele sociale, structuri (sau eventual substructuri) bazate pe recunoaștere și repetitivitate, sau cum s-ar spune în limbaj sociologic – pe datele de rol. Din această perspectivă, sociabilitatea și convivialitatea evidențiază atât comportamente și compatibilități aferente vieții personale de zi cu zi, cât și raporturi de comunicare și cooperare eficiente la nivel de societate.

În fond, relațiile civile explică, cel puțin în parte, structura și profilul unei clase sociale, cu atât mai mult contactele pe care le întreține cu grupurile de proximitate, atâta vreme cât toate acestea decurg nu numai din participarea de pe o poziție specifică la modul de producție, ci și din compatibilitățile interumane și datele de loisir ale existenței cotidiene. Dintr-o astfel de perspectivă, o clasă socială apare mai puțin ca o entitate compactă, inteligibilă în funcție de coordonatele măsurabile ale producției de mărfuri și ale valorii de schimb, și mai mult ca un cadru pluriform de identificare și recunoaștere mutuală, pe terenul activității și intereselor economice, dar și al preferințelor și stilului comportamental[30]. Abia pe terenul acestora din urmă devine inteligibilă, de pildă, legătura pe care a întreținut-o Aristide Blank – personaj proeminent din marea burghezie – cu Mihail Sebastian, un scriitor tot mai marginalizat și în criză de bani, oarecum excedat la un moment dat tocmai de incongruența lor sub raport financiar. „Mi-e puțin silă – scria în jurnalul său la 2 iunie 1940 – de prietenii mei milionari. Eu n-am bani de chirie, iar lor le arde de conversații abstracte”[31]. Ceea ce nu l-a împiedicat totuși să continue legătura respectivă, întrucât motivația acesteia nu rezida în statutul material asemănător, ci în apropierea din punct de vedere cultural și monden.

Rețelele sociale se configurează în zona de interferență a spațiului privat cu spațiul public, adică în zona în care se efectuează contactul operativ prin care individul iese din intimitatea familiei și stabilește relații de interes ori de plăcere cu semenii. Rețelele sociale aparțin așadar, sub aspectul constituirii și al funcționării, societății civile, indiferent dacă, potrivit unei tradiții de interpretare germană, includem în cuprinderea acesteia și domeniul afacerilor (al schimbului de mărfuri și al muncii), sau numai ansamblul organizațiilor profesionale, civice și formele mondenității cu o anumită recurență și chiar certificare comunitară.

În atare spațiu de contact în care se desfășoară sociabilitatea și convivialitatea, conceptele de spațiu privat și spațiu public necesită însă o reformulare adaptată naturii relaționale a câmpului de cercetare, întrucât sociabilitatea și convivialitatea, chiar și atunci când se desfășoară în cadrul privat al unei locuințe personale, presupun întâlnirea și agrementarea cu oameni din afara familiei. Se consideră destul de frecvent că spațiul privat se referă la viața de familie iar spațiul public la activitatea politică și economică, ceea ce este corect dar nu în mod absolut. Omul nu este exclusiv părinte, copil sau rudă, după cum nu este exclusiv alegător, patron sau salariat; este și prieten, spectator sau vilegiaturist, în aceste ipostaze regăsindu-se factual într-un spațiu intermediar de manifestare socială, precizat între viața de familie pe de o parte, activitatea politică și economică pe de alta. Prin urmare, în cercetarea sociabilității și convivialității trebuie recurs la alte distincții tipologice decât pe axa separației privat – public, distincții în măsură să transpună atât referințele individuale cât și trăsătura socială prin care se caracterizează și în parametri cărora se exprimă fenomenele respective.

Putem să ne referim, în sensul precizat mai sus, la reuniuni oficiale și reuniuni neoficiale, în funcție de nota festivă și de prezența reprezentanților statului, nu cu titlu personal ci în virtutea poziției pe care o dețineau în ierarhia politico-administrativă. Însă nu toate evenimentele la care participau aceștia aveau caracter politic, deci nu erau propriu-zis oficiale, cum se întâmpla de pildă în cazul serbărilor populare, în timpul cărora se renunța parțial și la etichetă[32]. De asemenea, au existat întâlniri festive în cadrele societății civile, sub patronajul diverselor asociații profesionale sau culturale, care fără să fi fost oficiale se desfășurau totuși în localuri publice potrivit unei organizări, de natură să le diferențieze de întâlnirile amicale din case ori apartamente. În aceste circumstanțe alegem să ne referim la reuniuni formale și reuniuni informale, care implicau toate socializarea, dar primele erau organizate în general cu ocazia unor evenimente politice și sociale, sau în anumite perioade stabilite ale anului, antrenând comportamente și așteptări consacrate în registrul unui ritual specific, celelalte fiind convocate indiferent de moment, din inițiativa persoanelor particulare, gazdele și musafirii participând în calitatea lor civilă de convivi, chiar dacă invitația era motivată frecvent de poziția și averea fiecăruia, sau altfel spus de calculul oportunist. Balul de la Curtea regelui Carol I, spre exemplu, era o reuniune formală nu numai pentru că se desfășura într-o atmosferă de fast și eleganță, dar pentru că reprezenta evenimentul din fiecare an cu ocazia căruia debutau în societate tinerele de „familie bună”[33]. În schimb, atunci când principele Alexandru Dimitrie Ghica l-a invitat pe Anatoli Demidov – prinț rus aflat în 1837 la București – la un dineu fără semnificație instituțională ori societală la Scufa, în apropierea capitalei, a fost vorba despre o reuniune informală indiferent dacă inițiativa îi aparținuse domnitorului[34].

Distincția formal – informal privește cadrul de referință publică al sociabilității și convivialității. Din punctul de vedere al terenului de manifestare, însă, acestea s-au desfășurat pe mai multe paliere, în funcție de spațiu, participare, localitate și mediu ambiental. Unele reuniuni s-au organizat în reședințe private, altele în localuri publice, fie cu un număr mic de participanți (familiare), fie cu mai mulți (de reprezentare); unele au fost cele din orașe, altele cele de la țară, după cum unele au avut loc în interior, iar altele în aer liber. Au fost paliere coexistente și parțial conexe, întrucât aceleași persoane se puteau regăsi succesiv în oricare dintre împrejurările amintite. Boierii, de pildă, se întâlneau atât în locuințele lor din orașe, cât și în conace, la țară; oamenii din categoriile populare frecventau atât cârciumile, birturile, cât și petrecerile în natură.

Tratarea sociabilității și convivialității trebuie așadar să urmărească planurile de manifestare aferente fiecărui segment social pe toate aceste paliere, fiindcă, dacă persoanele erau eventual aceleași, comportamentul și datele concrete ale petrecerii (mâncarea, băutura, muzica) difereau totuși după circumstanțe. Am amintit deja cum principele Carol I, altminteri în ținută de gală la palat, cu prilejul unei serbări populare deroga de la etichetă și mergea prin mulțime fără pălărie. Cu cincizeci de ani înainte, în 1816, baronul austriac Ludwig von Stürmer remarcase că boierii, foarte preocupați de ceremonial în aparițiile lor din orașe, odată ajunși la conace renunțau la solemnitatea forțată devenind gazde primitoare[35]. Tocmai deoarece diferențele de la un palier la altul erau subînțelese și de obicei respectate, orice inadecvare a comportamentului la context risca să atragă păreri critice, cum s-a întâmplat după un dejun oficial organizat la cercul Militar din Sibiu, când regele Carol al II-lea ar fi avut față de cei din jur o atitudine prea familiară, neconformă în acele momente demnității sale de rege și Hohenzollern[36].

Alteori accentul cădea nu neapărat pe maniera de relaționare, ci pe conținutul comunicării. În cazul cafenelei literar-artistice conținutul reprezenta însuși criteriul de apartenență la grup, așa cu reiese din amintirile lui Șerban Cioculescu, o prezență obișnuită la Capșa într-o anumită vreme: „Tovărășia specială a cafenelei se caracteriza prin cea mai largă libertate de opinii, cu condiția – preciza el – ca ideea emisă să nu stârnească râsul general, prin stupiditatea ei. Un asemenea individ era de la sine expulzat, nu mai îndrăznea să apară a doua zi, sau se dădea la fund, până se așternea uitarea peste boroboața lui”[37].

Comportamentul și datele concrete ale petrecerii s-au circumscris coordonatelor socio-spațiale respective, adică, în fond, reședințelor și localurilor în care se desfășurau reuniunile. Dar și aceste reședințe și localuri au cunoscut la rândul lor o evoluție, corelativă evoluției generale a societății. Odată cu trecerea timpului, pe măsura schimbărilor materiale și mentale care s-au produs, au apărut noi obiceiuri, preferințe, atitudini, sau cu un singur cuvânt – mode, precum și noi posibilități și forme de petrecere, dacă ar fi să ne gândim numai la aparatele muzicale electronice care au dispensat de prezența obligatorie a orchestrei, sau la restaurantele și hotelurile care au apărut în orașe pe lângă vechile cârciumi și hanuri. Au apărut, de asemenea, barurile, primul în jurul anului 1900: Luncheon, la hotelul Continental din București[38]. Așa-numita viață de noapte, implicând baruri, cabarete, cazinouri, a luat amploare în capitală îndeosebi după primul război mondial, antrenând printre altele și proliferarea prostituției până în centrul orașului[39]. În mod corespunzător a survenit o diversificare sub aspectul ofertei de mâncare și băutură, ca să spunem așa de la țuica și vinul care se beau în cârciumi, la șampania și whisky-ul din restaurante și baruri[40]. Fenomenul, subsumabil ca tendință aculturației de la oraș la sat, este observabil și în mediul rural pe parcursul anilor 1970, când în barurile (de zi) și bufetele comunale, care înlocuiseră cârciumile, țăranii obișnuiau să bea bere, țuica rămânând alocată consumului de acasă, în habitatul tradițional[41].

Totodată, evoluția reședințelor și localurilor în care s-au configurat sociabilitatea și convivialitatea a condus la o reconsiderare a relațiilor interumane consubstanțiale acestora, în sensul unei participări mai puțin protocolare în privința codului vestimentar și a regulilor de comunicare. Somptuozitatea, forma­lismul, eleganța studiată se potriveau în spațiul larg oferit de palatul domnesc, apoi regal, sau în reședințele boierești, în care petrecerile se desfășurau în bună măsură ca o punere în scenă a statutului amfitrionilor și invitaților deopotrivă. La baluri, de pildă, bărbații veneau obligatoriu îmbrăcați în frac, femeile cu rochii de ocazie, iar toată lumea trebuia să poarte mănuși[42]. În spațiul destul de restrâns al cafenelelor, în locuințele elevilor și studenților care-și invitau colegii la „ceaiuri”, unde proximitatea fizică era mai accentuată și discuțiile mai prietenești, fastul, formalismul și eleganța studiată au lăsat locul decorului comun, familiarității și lejerității[43]. Prin urmare, trebuie ca sociabilitatea și convivialitatea să fie tratate nu numai din perspectiva sincronică a palierelor socio-spațiale de manifestare, ci și din unghiul diacronic al transformărilor de cadru și conținut, în legătură cu procesele și evenimentele determinante la nivel macrosocial.

Informațiile disponibile pentru un studiu al sociabilității și convivialității în secolele al XIX-lea și al XX-lea provin din trei categorii de surse: relatările observatorilor străini (călători sau rezidenți), memorialistica și anchetele etnografice mai recente. Relatările observatorilor străini au atributul de a surprinde, în virtutea alterității culturale, ceea ce a fost specific societății românești; memorialistica ne introduce în cazuistica și în experiența subiectivă a existenței cotidiene și în particular a rețelelor sociale; anchetele etnografice însumează consemnări empirice cu privire la ce mâncau și beau oamenii în anumite ocazii. Avem așadar trei parametri epistemici, și anume percepția din exterior, evocarea personală, respectiv înregistrările cantitative, parametri susceptibili într-o serie de situații a se completa și verifica unul pe celălalt.
O asemenea situație o reprezintă, de pildă, masa festivă de Crăciun la țară în anii 1970. Lucrările lui Claude Karnoouh și Ioan Scurtu, volumul coordonat de Ion Ghinoiu documentează fiecare această masă festivă sub aspectul obiceiurilor aferente și al consumației. În context, să precizăm că este posibilă și ofertantă ca direcție de analiză culturală (antropologoică) și perspectiva inversă, în sensul de a observa reacțiile românilor confruntați cu preferințele și obișnuințele străinilor legate de alimentație[44]. Amintim remarca Sabinei Cantacuzino, care semnala diferența dintre mesele românești îmbelșugate și mâncarea „din cele mai simple” pe care le-au oferit-o cancelarul Otto von Bismarck și soția la Gastein, în 1883, lui Ion C. Brătianu însoțit de fiul său mai mare: supă, friptură de potârniche și un desert modest[45].

Mai mulți autori au fost contemporani sau afini cu problematica pe care o tratează. Distincția între lucrările cu valoare documentară și lucrările generale, de interpretare, o face poziția pe care și-o asumă aceștia: în primul caz se implică în materie, participă la descriere, care survine astfel ca amintire, în cazul al doilea  se detașează, se abstrag din narațiune și se raportează la chestiune ca la un obiect al cunoașterii profesionale. Este, spre exemplu, distincția dintre Constantin Bacalbașa și Victor Bilciurescu pe de o parte, Constantin C. Giurescu și Emil Manu pe de alta. Doi autori – Radu Rosetti și Ioan Scurtu – apar când în calitate de surse, când în calitate de interpreți, după cum lucrările acestora la care facem trimitere sunt volume de amintiri sau cercetări consacrate unor chestiuni sociale sau de istorie. În Anexa documentară am inclus rememorări axate pe evocarea a unor situații și practici, precum și a unor locuri de o anumită notorietate ale sociabilității și convivialității în secolul al XX-lea, care prin vizibilitate și notorietate au devenit repere sociale și totodată imaginare, de natură să evidențieze orientări și tipologii.

[1] Angelica Helena Marinescu, Sociologia alimentației. Teorii, perspective și tendințe contemporane, ‹București›, Tritonic, ‹2016›, p. 146-147.

[2] Vlad Pașca, Contribuții la istoria alimentației: consumul de bere în România (1875-1916), în „Studii și Materiale de Istorie Modernă”, Tom XXIII, 2010, p. 41.

[3] George Potra, Din Bucureștii de altădată, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 229.

[4] Ileana Căzan, Lumea rurală românească, văzută de călătorii străini la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea, în Ileana Căzan și Daniela Bușă (volum îngrijit de), Orașul românesc și lumea rurală. Realități locale și percepții europene la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea, Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2004, p. 153.

[5] Ioan Claudian, Alimentația poporului român, în cadrul antropogeografiei și istoriei economice, București, Fundația pentru Literatură și Artă „Carol II”, 1939, p. 25-26.

[6] Cu titlu de excepție menționăm volumul lui Constantin C. Giurescu, în care autorul pune în legătură evoluția consumului cu dezvoltarea industriei alimentare și a comerțului după apariția magazinelor generale. Vezi Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, București, Editura Sport-Turism, 1979, p. 142-143, 274.

[7] Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 236.

[8] Pentru indicații teoretice, a se vedea Angelica Helena Marinescu, op. cit., p. 54, 57.

[9] Conform unei note al lui Constantin Argetoianu din 15 martie 1935. Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, Volumul I, București, Editura Machiavelli, 1998, p. 37.

[10] O notă din 2 ianuarie 1937. Ibidem, Volumul II, 1999, p. 7.

[11] Radu Rosetti, Amintiri din copilărie, București, Imprimeria Fundației Culturale „Principele Carol”, 1925, p. 240.

[12] Împrejurare semnalată în epocă de observatorii străini: „Războiul din Transilvania a fost un război al clasei țărănești împotriva castelului și al unui neam împotriva altui neam, în care politica, fie liberală sau conservatoare, a fost puțin implicată”. Andrew Archibald Paton, Gotul și hunul, în Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, Volumul V, București, Editura Academiei Române, 2009, p. 493.

[13] Jürgen Habermas, Sfera publică și transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societății burgheze, București, Editura Univers, CEU, 1998, p. 75-76.

[14] Cosmin Mihuț, Socialization and political communication. A few observations on the Moldo-Wallachian meeting of Mânjina (1845), în „The Romanian Journal of Modern History”, Vol. XI, No. 1-2, June-December, 2020, p. 23-24.

[15] Iluzii pierdute. Un întâi amor, scriere din 1841, în Mihail Kogălniceanu, Opere, I, Beletristica, studii literare, culturale și sociale, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1974, 51.

[16] Carol Guébhart (botanist elvețian), Amintiri din Moldova, în Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, Volumul IV, 2007, p. 191.

[17] Vasile Panopol, Pe ulițele Iașului, ‹București›, Allfa, ‹2000›, p. 103.

[18] Mihail Kogălniceanu, op. cit, p. 51-53.

[19] Sau eventual în cadrul excentric al reuniunilor pe care le organizau tinerii aflați la studii la Paris, fie la Café Corneille și Café Procope, fie în locuința câte unuia dintre ei. Conform lui Ion Ghica, David Urquhart, în Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucuresci, Tipografia Academiei Române, Laboratorii Români, 1884, p. 140, 144.

[20] Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, vol. I, București, Editura Eminescu, 1987, p. 46, 65.

[21] Formulă folosită într-un raport al preotului din Gohoro, județul Tecuci, înaintat protoiereului în data de 7/20 octombrie 1907. Ion Popescu-Puțuri, Andrei Oțetea (coordonatori), Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1907, Volumul II, București, Editura Academiei Socialiste România, 1983, p. 679.

[22] Costin Petrescu în dialog cu Nelu Stratone, Între Phoenix și… Le Corbusier, București, Casa de Pariuri Literare, 2018, p. 157.

[23] George Potra, op. cit., p. 223.

[24] Documente privind anul revoluționar 1848 în Țara Românească (lucrare întocmită de Mihail Regleanu), București, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară Română, 1962, p. 348.

[25] Constantin Argetoianu, op. cit., Volumul V, 2002, p. 260.

[26] Victor Eftimiu, Amintiri și polemici, ‹București›, „Cultura Românească”, ‹1942›, p. 68; Vasile Panopol, op. cit., p. 97.

[27] R. G. Waldeck, Athénée Palace, București, Humanitas, ‹2000›, p. 31.

[28] Eadem, p. 34.

[29] Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, București, Humanitas, ‹1996›, p. 197-198. Însemnarea datează din 14 martie 1939.

[30] Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei în principatele române (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea). Preliminariile unei istorii, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 1997, p. 347-348.

[31] Mihail Sebastian, op. cit., p. 281.

[32] Cu un astfel de prilej, pentru a fi în acord cu majoritatea participanților și cu specificul popular al petrecerii, principele Carol I a decis să meargă fără pălărie în mijlocul mulțimii care se desfăta cu cârnați picanți, brânză și rachiu. Conform consemnării lui Xavier Kieffer din Schița unui voiaj în România; se vedea Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, Volumul VIII, 2013, p. 208.

[33] Pentru o rememorare a unui asemenea debut, vezi Sabina Cantacuzino, Din viața familiei I. C. Brătianu, 1821-1891, București, „Universul”, 1933, p. 291-292, 295.

[34] Dineu prezentat de către Anatoli Demidov în lucrarea Schiță a unei călătorii în Rusia de sud și în Crimeea prin Ungaria, Țara Românească și Moldova, în Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, Volumul III, 2006, p. 622.

[35] În relatarea intitulată Călătoria prin Transilvania și Țara Românească, în ibidem, Volumul I, 2004, p. 714.

[36] Conform aprecierii lui Constantin Argetoianu, notată în data de 16 octombrie 1937. Constantin Argetoianu, op. cit., Volumul III, 2001, p. 156-157.

[37] Șerban Cioculescu, Amintiri, ‹București›, Editura Eminescu, ‹1975›, p. 312.

[38] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 279.

[39] Alexandrina Nicolae, Viața cotidiană în Bucureștiul primului deceniu interbelic, în „București. Materiale de Istorie și Muzeografie”, vol XIV, ‹2000›, p. 324-325

[40] În 1860, la Capșa s-a importat pentru prima dată absintul. Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaei. Povestea unei străzi, București, Editura Meridiane, 1986, p. 129.

[41] Pentru documentare, vezi Ioan Scurtu, Povestiri adevărate. Memorii, Iași, Editura Junimea, 2022, p. 324.

[42] Dan Dumitru Iacob, Elitele din principatele române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sociabilitate și divertisment, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2015, p. 204.

[43] Aglomerația din cafenelele Kübler și Capșa este surprinsă în Maria-Magdalena Ioniță, Prin cafenelele din Micul Paris, ‹București›, Corint, 2020, p. 47, 78.

[44] În ceea ce privește contactul cu bucătăria engleză, în particular, a se vedea Bogdan Popa, Relatări de călătorie ca sursă pentru o istorie socială a alimentației în țările române (secolul al XIX-lea), în „Studii și Materiale de Istorie Modernă”, Vol. XXII, 2009, p. 117.

[45] Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 257.