Prefață de Gheorghe Onișoru
După o criză de douăzeci de ani, pentru a prelua titlul unei lucrări clasice din sfera studiului relațiilor internaționale[1], sistemul politic gândit la finele Primului Război Mondial și aplicat prin Tratatele de pace de la Paris din 1919 – 1920 își trăia falimentul sub loviturile revizionismului. După cum observa istoricul J.M. Roberts, „cel mai cunoscut fapt privind organizarea păcii despre Primul Război Mondial este că a eșuat în prevenirea altui Mare Război”[2]. Desigur, cauzele eșecului sunt multiple și nu trebuie aruncată întreaga vină pe artizanii păcii, fără a uita rolul statelor revanșarde și totalitare. Vârful de lance a fost cancelarul Germaniei, Adolf Hitler, dar un rol esențial
l-a jucat și liderul sovietic Iosif V. Stalin. Urmarea a fost modificarea hărții politice a Europei cu începere din anul 1938, semnalul fiind dat de Anschluss, ocuparea Austriei de către trupele germane la 12 martie 1938[3], precum și de începutul dezmembrării Cehoslovaciei după Conferința de la München, din 29 septembrie 1938. Cu acest prilej, premierii Marii Britanii și ai Franței, Neville Chamberlain și Edouard Daladier, precum și liderul italian Benito Mussolini i-au dat satisfacție lui Hitler, atribuindu-i regiunea sudetă. De notat că, deși era direct interesată, Cehoslovacia nu a fost invitată la discuții[4].
De fapt, era lovit la temeliile sale visul lui Wilson, artizanul creării după 1918 a noilor state independente Cehoslovacia și Iugoslavia, precum și a reapariției Poloniei. Procesul început la finele lui septembrie 1938 avea să fie finalizat în martie 1939 prin dispariția statului cehoslovac, pe ruinele căruia va apărea Slovacia, stat de tip fascist, „garantat” de Adolf Hitler și condus de un prelat, Josef Tiso.
Despre scurta istorie a Slovaciei fasciste, sub conducerea lui Josef Tiso, vorbim aici de doar șase ani, una deosebit de agitată, este vorba în cartea pe care o prefațăm. Autorul Radu Florian Bruja angajându-se în acest demers științific ne oferă nu doar o monografie a Slovaciei fasciste, ci acoperă un gol în istoriografia românească, motiv pentru care suntem convinși că această lucrare va beneficia de un ecou favorabil în mediile academice, dar și în rândul publicului larg, iubitor de istorie.
Lucrarea în discuție este structurată pe șapte capitole, fiecare foarte sugestiv intitulate, și se bazează pe efortul de documentare al autorului din ultimii ani în arhivele și bibliotecile din Slovacia și România. Din maniera în care Radu Florian Bruja și-a construit discursul a rezultat un text alert, în care nu vorbim doar despre o istorie bazată pe cronologie, ci și despre analizarea fenomenelor care au condus la apariția Slovaciei lui Tiso.
În acest sens, titlurile unor capitole sunt mai mult decât edificatoare, și am aminti aici doar Un Dumnezeu, un stat, un popor[5], Capitalismul de stat, „Măsurile creștine” sau Țară mică, armată mică. Autorul reușește să pună în lumină maniera în care mecanismele interne, puternic favorizate de contextul internațional și, în special de „protecția” celui de-al Treilea Reich, au jalonat sistemul politic al Slovaciei fasciste. Este, de asemenea, un bun prilej pentru a prezenta contextul european al perioadei[6].
Lăsând cititorului plăcerea de a descoperi istoria tristă a unui experiment politic eșuat în cele din urmă în condițiile date, dar care s-a bazat pe naționalismul slovac care a triumfat peste decenii, după căderea comunismului, prin separarea pașnică de Cehoslovacia, ne vom limita la doar câteva considerații pe marginea unui subiect suculent. După cum este cunoscut, apariția Cehoslovaciei[7] s-a produs atât pe fondul intereselor Puterilor Aliate de a crea un stat puternic în Centrul Europei, cât și datorită activității intense depuse în exil de personalități precum Thomas Masaryk, Milan Stepanek sau Eduard Benes. Pe fondul crizei din Austro-Ungaria, la 14 octombrie 1918, la Paris, Consiliul Național Cehoslovac va pune bazele unui guvern în exil condus de Masaryk, avându-l la externe pe Benes. După două săptămâni, Consiliul Național va proclama independența țării, la 30 octombrie, Consiliul Național Slovac votând unirea cu cehii. Revenit la Praga, Thomas Masaryk va fi confirmat drept președinte al noului stat, la 14 noiembrie 1918.
Peste numai două decenii, situația se va schimba radical astfel că sunt create condițiile pentru apariția Slovaciei ca stat independent, eveniment care s-a produs pe fondul izolării regimului de la Praga, după Conferința de la München. De altfel, nu este lipsit de interes să reamintim că independența Slovaciei, proclamată la 14 martie 1939, s-a produs cu o zi înaintea destrămării complete a Cehoslovaciei și la nici 24 de ore după ce Josef Tiso a fost primit la Berlin de cancelarul Adolf Hitler și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop. Este un moment tensionat pe scena internațională, întrucât la 17 martie va izbucni „afacerea Tilea”[8], eveniment care a condus spre acordarea garanțiilor anglo-franceze Poloniei și României[9].
O altă observație este legată de personalitatea lui Josef Tiso – foarte bine surprinsă în paginile acestei cărți -, un teolog naționalist care va plăti cu viața (fiind judecat și executat prin spânzurare în 1947) asumarea conducerii Slovaciei fasciste. Deși alături de colaboratorii săi apropiați, a reușit să fugă spre Apus pentru a se preda armatei americane, Tiso nu a avut șansa amiralului Miklos Horthy, fiind extrădat autorităților cehoslovace. Sigur că, pe lângă alte elemente interesante, nu putem să nu atragem atenția asupra rolului esențial jucat de relația dintre Bratislava și Berlin. De asemenea, notăm interesul justificat al autorului pentru a prezenta informații legate de raporturile dintre Josef Tiso și regimul mareșalului Ion Antonescu.
Vorbind despre o carte de calitate, nu trebuie să uităm meritele autorului. Radu Florian Bruja este deja un nume consacrat în istoriografia română, fiind recunoscut ca un specialist în istoria secolului XX, atras în special de emergența mișcărilor de extremă dreapta, precum și instaurarea regimului personal al regelui Carol II. Conferențiar la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, el a susținut tot aici cu succes o teză de doctorat despre Carol II și partidul unic, sub conducerea științifică a profesorului Mihai Iacobescu, în anul 2006. A publicat de asemenea numeroase cărți și studii valoroase dintre care reținem aici doar monografia privind extrema dreaptă din Bucovina. De asemenea, a participat la manifestări științifice prestigioase, multe dintre ele peste hotare, și este un bun cunoscător al istoriei Slovaciei, dovada fiind reușita monografie pe care vă invit să
o parcurgeți.
Prof.univ.dr. Gheorghe Onișoru
[1] Edward Hallett Carr, The twenty years crisis. An Introduction in the Study of International Relations, Londra, 1939.
[2] Vezi J. M. Roberts, Twentieh century. The history of the world, 1901 to 2000, New York, 1999, p.238-267.
[3] Jürgen Gehl, Austria, Germany, and the Anschluss, 1931–1938, 1963.
[4] http://avalon.law.yale.edu/imt/munich1.asp
[5] Trimiterea este evident către sloganul nazist Ein Reich, ein Volk, ein Führer (Un Imperiu, un Popor, un Conducător), cu corectivul că, avându-se în vederea realitatea istorică, Imperiul este înlocuit de Stat, iar Conducătorul de Dumnezeu. Sigur că nu putem cădea în capcana de a considera că Slovacia lui Tiso a fost o teocrație.
[6] Încă din primii ani după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial subiectul a fost în atenția istoricilor. Reținem aici doar cazul lui Maxime Mourin, Histoire des nations européenes, vol.I-III, Paris, 1962-1963, La drame des ètats satellits de l’Axe, de 1939 a 1945. Reddition sans conditions, Paris, 1957, și Les tentatives de paix dans la seconde guerre mondiale, 1939 – 1945, Paris, 1949.
[7] Victor S. Mamatey, Radomir Luza, editori, La Republique Tchechoslovaque, 1918 – 1948. Une experience de democratie, Librarie du Regard, 1987.
[8] După ocuparea Pragăi de către germani la 15 martie, ministrul României la Londra, Viorel Virgil Tilea, s-a prezentat la Foreign Office și a susținut că guvernul de la București primise un ultimatum din partea Germaniei în cursul tratativelor pentru semnarea unui acord economic bilateral. Demersul lui Tilea, deși dezmințit de București, a condus la acordarea garanțiilor franco-britanice pentru Polonia și România. Pe larg, Gheorghe Buzatu, România și Marile Puteri, 1939 – 1947, București, 2003, p.23-39.
[9] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu. Relațiile româno-germane, 1938 – 1944, Humanitas, 1994, p.302.
Introducere
Ideea acestei cărți s-a născut într-o însorită zi din luna iunie a anului 2016. Eram pe atunci bursierul statului slovac și mă documentam pentru câteva studii pe tema relațiilor româno-slovace în anii celui de al Doilea Război Mondial. Fiind cazat la etajul cinci al căminului Facultății de Drept de pe strada Komenisky aflată pe pantele Munților Tatra Joasă, îmi ofeream o mică bucurie de fiecare dată când doream să fac o pauză din activitate. În clipele de răgaz pe care mi le permiteam mă lăsam furat de impresionantul peisaj al crestelor sudice ale masivului Fatra Mare. Splendidul peisaj care se deschidea în fața ochilor, cu marginea depresiunii în care se afla orașul Banská Bystrica, mă îndemna la reverie și visare. De multe ori gândul îmi zbura în cu totul altă parte decât la activitatea mea cotidiană. Așa trebuie să se fi născut și ideea de a aborda și o altă temă decât cea pentru care venisem în Slovacia. În încercarea de a obține cât mai multe informații despre relațiile bilaterale din studiile istoricilor slovaci am adunat o amplă bibliografie despre prima republică slovacă. Mare parte din acestea erau utile doar pentru a-mi face o imagine cât mai exactă despre realitățile unui stat cu o istorie de doar cinci ani. Apoi ele aveau să formeze un balast inutil, uitat undeva în vreun ungher prăfuit. Cea mai mare parte din istoria acestui stat era aproape necunoscută în istoriografia românească. Nici măcar biografia lui Jozef Tiso nu era cunoscută, decât în linii mari, în spațiul nostru. De aceea, un studiu detaliat al Slovaciei fasciste în limba română ar fi fost pentru mine o adevărată mină de aur. Atât de multe personalități, numeroase detalii din viața Slovaciei sau fapte și acte ale unor personaje care au trăit aici în anii cumpliți ai războiului mi se relevaseră într-un timp relativ scurt încât pentru sistematizarea lor un astfel de studiu ar fi fost mai mult decât necesar. Dar acesta nu fusese încă scris.
Scop și obiective
Prăbușirea regimurilor comuniste în Europa Centrală a permis deschiderea unei largi dezbateri asupra fascismului eliberate de chingile ideologiei marxiste. Istoriografia despre fascism a cunoscut o perioadă de înflorire care s-a datorat deopotrivă traducerilor studiilor scrise în Occident, cât și apariției a numeroase mărturii, memorii și scrieri apologetice ale foștilor combatanți. Fără să existe o analiză critică a acestora, mulți s-au grăbit să găsească o justificare a fascismului atât ca reacție a comunismului, cât și ca legitimare a acestuia prin valorile naționale interbelice. Pentru generațiile născute și educate în comunism, fascismul și naționalismul reprezentau o alternativă la realitățile în care au trăit. De pe poziții anticomuniste chiar și expresia radicală a mișcărilor de la extrema dreaptă din anii interbelici părea o soluție. Acolo unde fascismul a întruchipat idealurile naționale, fascismul a găsit justificări și mai profunde. La fel a fost și soarta reprezentanților acestor regimuri. Acești „mântuitori” pozau în victimele comunismului de unde s-a născut și justificarea reabilitării lor. Libertatea de exprimare câștigată și euforia primilor ani postcomuniști au permis apariția celor mai diverse interpretări. Lunga tranziție către democrație, cu suișuri și coborâșuri, a făcut ca fascinația regimurilor fasciste să rămână constantă. Abia după un deceniu au început să apară și studiile critice, la început prin traducerea unor lucrări considerate „clasice”, urmate la scurt timp și de contribuții autohtone echilibrate. Climatul istoriografic de la începutul secolului XXI a permis existența atât a scrierilor apologetice, cât și exegezelor din ce în ce mai analitice. Echilibrul fragil dintre aceste tipuri de lucrări s-a menținut și s-a întărit odată cu creșterea numărului de opuri dedicate fascismului. Odată ce istoricii au fost depășiți de analize complexe, interdisciplinare și multidisciplinare, cercetarea științifică a potolit „setea” de fascism a nostalgicilor sau somnambulilor politici care „sorbeau” orice idee fără filtru rațiunii. Subiectul și-a păstrat actualitatea și cercetarea a asigurat o mai bună cunoaștere și înțelegere a epocii fascismului.
Dezbaterile despre „fascismul minimal” au fost înlocuite rapid de exegeze tot mai complexe. Studiile recente despre fascism nu se limitează doar la analiza tipului de regim, ci introduc în circuitul cercetării și teme noi precum ideologia, limbajul politic și cultura fascistă, circulația ideilor și a tipăriturilor, tehnicile de guvernare și dominare, demografia, aspectele rasiale, eugenismul, ritualurile fasciste ș.a. Cercetările recente au avut în vedere și natura palingenezică a fascismelor central-europene evidențiată prin mitul salvatorului (mântuitorului națiunii) cu rol mobilizator de salvare a națiunii. Acest proces de regenerare a națiunii este menit să dovedească sacralitatea națiunii și originalitatea ei[1]. Noile teme legate de reconstrucția istorică a epocii au fost completate de interferențe multiple între dimensiunea laică și cea religioasă, între mentalitatea tradițională și occidentalizarea discursului politic, între legăturile dintre societate și sistemele politice. Istoriografia a depășit granițele unei țări, studiile comparative despre fascism fiind dublate de analize aprofundate.
Spațiul istoriografic a fost dominat de analizele fascismului italian și a național-socialismului german. Treptat și-au făcut apariția și studii comparatiste care au adus la lumină trăsăturile fundamentale ale franchismului spaniol, salazarismului portughez sau szalasismului maghiar. Văzând numărul mare de studii apărute în România și Europa, am putea conchide că legionarismul românesc a fost chiar un „copil răsfățat” al studiilor despre fascism. Complexitatea anchetelor apărute a făcut ca fascismul să fie structurat, comparat, împărțit pe criterii geografice sau definit variat. S-au avut în vedere și mișcările fasciste din țările care nu au renunțat la democrație, dar în care s-au plămădit grupări politice de factură fascistă. Ideologia fascismului a fost disecată chirurgical. Așa au apărut noi concepte, între care fascismul clerical. Identificat cu legionarismul românesc de unii exegeți, cu mișcarea Ustaše din Croația de alții, expresia de „fascism clerical” poate fi asociată cel mai lesne Partidului Popular Slovac. Însă Slovacia nu a beneficiat de analize complexe în spațiul istoriografic universal. De regulă studiile despre fascism se rezumă la ancheta modelelor italian și german. Comparațiile apar în lucrări generale, dar Slovacia a fost trecută la „și alții”. Putem chiar afirma că Slovacia lui Jozef Tiso a fost surprinzător de puțin cercetată, monografiile privind regimurile fasciste ocolind-o. Tocmai poziția sa de „cenușăreasă” în studiile despre fascismele europene ne-au oferit impulsul pentru abordarea acestui subiect.
Fascismul slovac nu a fost un fenomen esențialmente ideologic. Ernst Nolte conchidea că venirea la putere al lui Tiso și a Partidului Popular Slovac nu s-a făcut doar cu sprijin din afară cum a fost cazul ustașilor croați sau a Crucilor cu Săgeți ai lui Szálasi[2]. În Slovacia s-au întrepătruns mai mulți factori care au facilitat nașterea unui tip de stat fascist cu multe similitudini, dar și diferențe față de alte spații. Acesta
s-a născut în perioada interbelică într-un stat perceput ca un model al democrației în Europa Centrală. Cehoslovacia a încetat să mai fie un stat viabil după acordul de la München și s-a prăbușit la scurt timp după aceea. Curentul naționalist conservator care a dormitat în anii interbelici nu era unitar. Schimbările bruște din 1938-1939 i-au unit pe naționaliștii slovaci sub un singur ideal, dar fără să le permită să își cristalizeze și dezideratele. Statul slovac s-a născut în urma unei dureroase „operații de cezariană” și a fost influențat de neonatologul de la Berlin și de moașa de la Budapesta. De aici rezultă și lipsa unei „dovezi de mare solidaritate fascistă”[3] între slovaci și germani. Dacă gruparea lui Mach și Tuka simpatizau național-socialismul, gruparea președintelui Tiso a avut rezerve față de Reich și i s-a împotrivit atât cât a avut libertate de manevră.
Pornim de la a încerca să explicităm ce fel de stat a fost Slovacia lui Jozef Tiso și ce tip de fascism a îmbrăcat acesta. Asocierea statului slovac cu regimurile fasciste nu mai este o necunoscută, dar abordarea problematicii ar putea ține cont de două tipuri de analiză. Cea marxistă a plecat de la premise teoretice cu pretenții științifice. Istoricii au considerat de la sine înțeles că Slovacia lui Tiso, în calitatea sa de client al Reich-ului nazist, nu putea fi decât o dictatură fascistă. Cum dictaturile fasciste, susțineau teoreticienii marxiști, sunt fundamental diferite de regimurile de extremă stângă, ele nu puteau fi clasificate decât în această cheie. Esența ideii era că încercarea regimurilor fasciste de restructurare a societății nu putea decât să aibă o finalitate negativă. Teoreticienii fascismului născuți în spațiu totalitarismului de stânga, cum a fost și Cehoslovacia, au încercat să explice că între cele două forme de totalitarism nu există nici o deosebire esențială. Cele șase trăsături fundamentale identificate de Karl Freidrich – ideologie oficială, partid unic, poliție politică, monopol asupra mijloacelor de comunicare, monopol asupra armamentului și control asupra economiei – se regăsesc și la unele și la altele. Dintre numeroasele definiții care au fost date statelor totalitare de dreapta am ales una mai puțin cunoscută și care aparține unui specialist venit din alt domeniu decât cel al științelor umaniste sau social-politice.
„Conceptul de totalitarism aparține lui Mussolini care în 1925 a început să vorbească de voința totalitară a fascismului revoluționar. Filosoful Gentile a preluat termenul acordându-i semnificații noi, în relație cu statul, care, spre deosebire de cel al democrațiilor burgheze, nu este supus pericolului de înstrăinare de societate. Semnificatul dual al conceptului italian de totalitarism revoluționar mussolinian și filosofico-statal al lui Gentile a fost preluat și adaptat de germani. Ernst Jünger a acordat acestui concept, ca și Mussolini, semnificații dinamice, vorbind de «război total și mobilizare totală», iar cel mai cunoscut teoretician german al dreptului, Carl Schmidt, dezvoltă în spirit gentilian conceptul prin prisma definirii relațiilor fundamentale politice dintre «amic-inamic», în care inserează, ca antiteză istorică, pluralismul statului liberal, noțiunea de identitate totală dintre stat și societate. (…). S-a făcut constant și fără bază științifică o comparație care a mers uneori până la identificarea, la confundarea totalitarismului cu fascismul. De la bun început ambele noțiuni categorisesc fenomene care sunt judecate negativ. Este aproape imposibil de a le trata ca instrumente utilitare neutre, lipsite de orice conotație politică. Marile controverse legate de aceste două noțiuni demonstrează că strâns legate sunt istoria, politica și vocabularul și cât de dificilă este o definiție precisă a lor. În plus, distincția între conceptualizare și teorie este adesea extrem de obscură. Dacă prin teorie se înțelege ansamblul de propoziții legate între ele prin relații de inducție și deducție posedând o putere explicativă, iar prin concept, un demers lingvistic abstract fără statul independent și care oferă explicații sistematice, dacă vorbim despre totalitarism, se poate vorbi doar de un concept al totalitarismului, cum o face Friedrich, și nu de o veritabilă teorie a totalitarismului. Conceptele de totalitarism și de fascism nu desemnează doar regimuri diferite, dar și tipuri generice diferite, cum susține Ian Kershaw”[4].
Dacă am avea în analiză doar această introductivă definiție, ar fi insuficient pentru a ancheta structura regimului politic din Slovacia lui Jozef Tiso. Dar dacă am ține cont de trăsăturile propuse de profesorul și teoreticianul Karl Fridrich am găsi toate cele șase caracteristici fundamentale ale unui regim totalitar în Slovacia din anii 1939-1945. Slovacia poate fi încadrată cel puțin, dacă am lua și alte definiții în calcul, în trei mari forme de regimuri nedemocratice. Unul l-ar putea defini cel mai bine pe conservatorul naționalist Jozef Tiso. Altul s-ar încadra mai lesne în gândirea teoreticianului Vojtech Tuka. Nu e de neglijat nici ambiția cu care și-a urmărit scopurile mai tânărul colaborator al celor doi, Alexander Mach. Fascismul slovac s-a definit mai curând ca o mișcare de restaurare a unei societăți patriarhale, conservatoare decât una revoluționară, militând pentru un regim totalitar. Cu toate acestea cele mai radicale elemente din Garda Hlinka, probabil influențate de circulația largă a ideilor în Europa dinspre vest spre est și invers, ar fi mers mai departe, spre un regim național-socialist.
Structurată în șapte capitole, lucrarea noastră abordează tematica atât cronologic, cât și tematic. Am plecat de la citatul filosofului marxist ceh Karel Kosík pentru a detalia obiectivele primului capitol Visul unei națiuni. „Chestiunea cehă este una universală, însă testul politic al acestei universalități este chestiunea slovacă. Dintr-un punct de vedere, am putea chiar să spunem că chestiunea slovacă reprezintă esența chestiunii cehe”[5]. În ciuda încercărilor de a găsi o soluție la problema slovacă, nici una dintre cele două tabere implicate nu a fost mulțumită. Posibilitatea realizării unui compromis a scăzut odată cu succesele regimurilor fasciste care au devenit mult mai atrăgătoare pentru slovaci. Am încercat să ilustrăm relația dintre cehi și slovaci prin cele două deziderate ale celor din urmă: autonomia și independența.
Anul 1938 avea să se dovedească decisiv în istoria cehilor și slovacilor. Pentru restul secolului ei aveau să își reproșeze unii altora modul cum au gestionat criza din 1938. Reperele istorice sunt date de conferințele de la München și Žilina. Ele sunt strict legate. Pentru liderii slovaci, decizia luată în capitala Bavariei a fost semnalul pentru obținerea dezideratelor. Primul obiectiv a fost atins prin întrunirea de la Žilina care a fost posibilă tocmai datorită acordului de la München. Autonomia în cadrul celei de a doua republici cehoslovace a fost un pas mic. Recunoașterea acesteia în urma unei decizii a Parlamentului de la Praga nu a pus capăt conflictului intern, ci a încurajat tabăra separatistă devenită tot mai vehementă. Aceste sentimente au fost amplificate de mutilarea teritorială în urma primului arbitraj de la Viena. Slovacia s-a născut cu o frică paralizantă față de maghiari și singura soluție pentru păstrarea integrității a ceea ce a rămas în urma rapturilor din noiembrie 1938 părea a fi Germania. Aceste realități au devenit determinante în relația dintre Slovacia și Ungaria, ambele apelând la medierea aceluiași arbitru: Reich-ul nazist. Programul politic al noii Slovacii conținea germenii ideologiei funeste de mai târziu. Evreii și cehii au fost găsiți țapi ispășitori și vinovați pentru dezastrul național, Slovacia devenind mai determinată să meargă pe „mâna Berlinului”. Cel de al doilea deziderat a avut consimțământul Berlinului: independența. Între noiembrie 1938 și martie 1939, tendințele separatiste au cuprins o mare parte a societății slovace, iar contactele cu liderii național-socialiști germani au devenit mai dese. Alegerile din finalul anului 1938 au consolidat poziția Partidului Popular Slovac devenit singura forță politică a țării. Ultimele eforturi de a concilia cele două aripi ale Cehoslovaciei muribunde venite din partea Pragăi au eșuat. Programul politic adoptat de slovaci căpăta forme autoritare, preluând modelele fascismului european.
Germanii care inițial nu aveau un plan concret de destrămare a Cehoslovaciei au urmărit propriile interese, atrăgându-i în capcană atât pe cehi, cât și pe slovaci. Folosindu-se de amenințarea maghiară, germanii
l-au convins pe Tiso să facă pasul decisiv. Dar prețul susținerii acestui deziderat a fost mult mai mare decât se iluzionaseră slovacii. Invazia maghiară în Rutenia a dus la declanșarea unui scurt conflict militar cu slovacii, în urma căreia țara a suferit o nouă rășluire teritorială. Ambiguitatea de care au dat dovadă germanii în primele zile ale statalității a fost o nouă umilință pentru Tiso și noile autorități slovace. Tratatul de Protecție din 23 martie 1939 a fost actul care a statuat relația dintre Slovacia și Reich și a anulat independența țării. Pe baza acestui text, istoriografia a dat diverse interpretări asupra independenței țării și a statutului ei în relațiile internaționale. Fără să căutăm să dăm un verdict în această chestiune vom trata în capitolul al III-lea problema politicii externe slovace, arătând care era adevărata relație de dependență a Bratislavei de Berlin.
Capitolul al doilea, Un Dumnezeu, un stat, un popor, este consacrat sistemului politic slovac. În afară de analiza textului constituțional din 1939 prin care erau împărțite atribuțiile puterii, am avut în anchetă și aspectele ideologice. Fascismul clerical nu beneficiază de investigații complexe și a rămas la periferia studiilor despre fascism. Fără să intrăm în detaliile acestei problematici, am pus în evidență cele mai importante concepte care au stat la baza relației dintre Biserica catolică și statul fascist slovac. Am avut în vedere organigrama Partidului Popular Slovac, a Gărzii Hlinka și a anexelor acestuia: Tineretul Hlinka. M-am limitat la portretele lui Jozef Tiso, Vojtech Tuka și Alexander Mach, cele mai influente personalități ale Slovaciei acelor timpuri pentru a putea identifica ușor natura conflictului din viața politică a Slovaciei. Am alocat un spațiu și pentru unul dintre elementele fundamentale ale totalitarismului: represiunea politică. Sistemul concentraționar dominat de lagărul Ilava a însoțit regimul fascist și a avut aceleași metode din lumea totalitară chiar dacă represiunea nu a vizat un număr mare de persoane. În partea a doua a capitolului, am surprins evoluția vieții politice din Slovacia pe parcursul anilor 1939-1944, punând accent pe competiția dintre gruparea moderată din jurul președintelui Jozef Tiso și radicalii care gravitau în jurul lui Vojtech Tuka și Alexander Mach. Conflictul dintre adepții unui clericalism social și partizanii introducerii național-socialismului a marcat viața politică din Slovacia fascistă. Analiza structurilor partidului și Gărzii Hlinka, efectuată pe baza unor documente de arhivă, relevă realitatea vieții politice și modul cum înțelegeau slovacii să se implice în aceasta și să colaboreze cu regimul, evidențiind criza în care a intrat în anii 1943-1944.
Capitolul al treilea am preferat să îl intitulăm Un alt fel de politică externă. Am justificat acest titlu de faptul că Slovacia a avut o politică externă care s-a rezumat la câteva aspecte. Pe de o parte, Externele de la Bratislava au încercat să obțină recunoașterea din partea unui număr cât mai mare de actori politici internaționali. Dar statele care au semnat acte de cooperare bilaterală se pot împărți în trei categorii. Țările mici și mijlocii au preferat să recunoască independența Slovaciei doar pentru a nu periclita relația cu Germania. Unele dintre acestea au dispărut pe parcursul războiului, fiind ocupate militar de Germania sau U.R.S.S. Altele au apărut tocmai din cauza desfășurărilor militare și erau subordonate Berlinului. Marile puteri s-au poziționat diferit. Anglia și Franța au avut doar relații consulare, iar acestea au încetat odată cu intrarea trupelor slovace pe teritoriul Poloniei, la
1 septembrie 1939. Statele Unite ale Americii au rămas în expectativă în ciuda încercărilor făcute de Bratislava pentru obținerea recunoașterii. Odată cu intrarea S.U.A. în război, situația a devenit și mai complicată, în cele din urmă diplomația americană acordând recunoașterea guvernului cehoslovac din exil. U.R.S.S. a recunoscut vremelnic Slovacia pe care a tratat-o ca fiind în sfera de interese germane. Declanșarea războiului în iunie 1941 prin intervenția Slovaciei a dus la ruperea raporturilor bilaterale. Ulterior, Moscova a căutat un nou proiect, pregătind un guvern comunist pentru fosta Cehoslovacie. Astfel Slovacia a avut relații bilaterale ceva mai strânse doar cu aliații Reich-ului. A treia categorie de state care a avut relații bilaterale cu Slovacia au fost aliatele Pactului Tripartit.
Independența Slovaciei poate fi investigată și din modul cum
și-a articulat politica externă. Relația cu Polonia, până la intervenția militară din septembrie 1939, tentativele de obținere a unei mai mari libertăți în politica externă printr-o apropiere de Anglia și Franța sau balansul politic în relația cu U.R.S.S. au dus la întrunirea de la Salzburg din iulie 1940 când Hitler a intervenit brutal în politica Slovaciei. Din acest moment, Slovacia a fost mult mai timorată și mai prudentă în politica externă pentru a nu provoca Berlinul. Integrarea în sfera de influență germană a anulat orice inițiativă independentă și curajoasă în politica externă. Cel mai bine am putut pune în evidență această dominație prin prisma problemei evreiești și a raporturilor tensionate cu Vaticanul. Am trasat și cele două mari probleme ale politicii externe slovace: amenințarea maghiară și problema cehoslovacă. Numărul mare de documente care atestă relațiile dintre Slovacia, Croația și România ne-a determinat să alocăm câteva spații și acestei problematici. Originală în contextul acelor ani, relația tripartită a urmărit obiective comune pe seama Ungariei. Atitudinea oscilantă a Bratislavei, determinată de vociferările Budapestei și presiunile Berlinului au dus la eșecul ei. Insuccesul acestei inițiative este o altă dovadă a dependenței Slovaciei față de Reich. Cealaltă mare problemă cu care s-a confruntat diplomația slovacă a fost cea a Cehoslovaciei. Cehoslovacismul era un curent care avea destui adepți și în Slovacia, dar mai ales în mediile internaționale. De aceea, diplomații de la Bratislava ar fi vrut să contracareze acest curent. Dar nici în Slovacia și nici între slovacii din exil nu a existat o unitate de vederi cu privire la Slovacia postbelică. În condițiile înfrângerii Germaniei, lipsa de unitate a devenit mai vizibilă. Nici marile puteri nu au avut de la început un proiect în acest sens. Diversele formule federaliste care au circulat au îngreunat sarcina diplomaților și politicienilor slovaci. Guvernul din exil condus de Edvard Beneš a avut în cele din urmă câștig de cauză tocmai datorită acestor disensiuni.
Structura economică a statului a fost analizată în capitolul IV. Capitalismul de stat nu este o simplă descriere a economiei Slovaciei. Am avut, într-adevăr, în vedere, sistemul monetar, ramurile economice de bază, comerțul intern și extern și dificultățile economice cu care s-a confruntat Slovacia, odată cu prelungirea războiului. Realitățile agricole, structura industriei, mecanismele financiare și schimburile economice au fost descrise în detaliu, dar orice analiză trebuie să se raporteze și la nivelul de trai. Or, calitatea vieții a ținut cont de desfășurările politice și, mai ales, militare din anii războiului. Bratislava a fost nevoită să țină cont de dominația germană și de dependența economică de Protectorat. În acest triunghi – Bratislava-Praga-Berlin – Slovacia a fost cea mai defavorizată. Am avut în vedere dependența de Germania, pentru a înțelege, atât jocul Reich-ului, cât și mecanismele schimburilor, paritatea coroană-marcă și modul cum s-au impus germanii. Dar în analiza economiei slovace am ținut cont de faptul că slovacii și-au creat o economie și un sistem bancar plecând de la zero, fără să aibă o expertiză în acest sens. Istoriografia slovacă a considerat că, sub raport economic, statul lui Tiso a înregistrat veritabile succese. De aceea, am căutat să relevez aceste succese prin ochii unui atașat comercial, observator străin și cunoscător al mecanismelor economice ale țărilor din Pactul Tripartit. Ancheta noastră nu ar putea fi revelatoare dacă am ține cont de anii 1939-1941, care au putut părea buni. Doar prin spectrul perioadei 1942-1944, anii grei ai economiei slovace, putem să conchidem la ce rezultate s-a ajuns. Partea finală a capitolului este dedicată unei teme încă nestudiate pe deplin, nici chiar în Slovacia. În comparație cu țările occidentale, politicile culturale ale Slovaciei fasciste au rămas surprinzător de puțin cercetate, fapt pentru care nu am neglijat acest aspect. Istoricii slovaci nu au investigat în toată complexitatea sa problematica, limitându-se la a arăta rolul statului în viața culturală sau modul cum s-au implicat oamenii de cultură în viața statului. Dar am avut în vedere nu doar o analiză cantitativă, dorind ca ancheta noastră să surprindă și modul cum cultura a reprezentat interesele regimului politic.
„Măsurile creștine” ilustrează în cel mai potrivit mod prăpastia care se deschide între idealul creștin, de care a făcut tapaj, în repetate rânduri, Jozef Tiso, și realitatea dezastrului care a dus la moarte comunitatea evreiască din Slovacia. Politicile antisemite nu erau de sorginte creștină și n-au fost implementate din inițiativa Bisericii Catolice. Fără a intra în detaliile cauzalității sale, am dorit să reliefăm că antisemitismul nu s-a născut odată cu regimul politic fascist, ci a supraviețuit latent din perioada renașterii naționale. Dar capitolul își propune să accentueze pașii pe care autoritățile de la Bratislava i-au făcut în anii 1938-1942, spre dezastrul final al comunității iudaice. Regimul de la Bratislava s-a implicat activ în Holocaust, politicile antievreiești fiind susținute de oportuniști și antisemiți locali. De la măsurile economice, care vizau mediul de afaceri, la expulzarea și claustrarea comunității evreiești în tabere și lagăre de muncă, am avut în vedere fiecare moment semnificativ în destructurarea evreimii. Nu ne-a scăpat atenției nici legislația antisemită, promovată de autorități, culminând cu celebrul Codex evreiesc din 1941. Am alocat spații generoase și unor exemplificări, mai ales asupra procesului arianizării, prin care evreimea din Slovacia a fost eliminată din viața socială și economică a țării. Implicarea unor personalități precum Vojtech Tuka, Augustin Moravek sau Dieter Wisliceny în eliminarea comunității evreilor slovaci a fost tratată, atât prin deciziile, cât și prin acțiunile lor. O atenție specială i-a fost acordată lui Jozef Tiso, cel mai controversat personaj implicat în politicile evreiești din acei ani. Declarațiile sale nu se potrivesc cu actele sale, chiar și atunci când s-a întors cu spatele de la problematica evreiască, preferând „politica struțului”. Acest joc a devenit tot mai evident odată cu începerea deportărilor către lagărele de exterminare. Mecanismele prin care s-au efectuat deportările din anul 1942 au fost prezentate în detaliu, dar ne-am oprit, în același timp, și asupra controverselor legate de deportare. Societatea slovacă este împărțită între a accepta vinovăția și a justifica participarea conducerii politice din acel moment, la tragedia evreilor. La fel de multe controverse s-au născut în ceea ce privește tentativele de salvare a evreilor și instituțiile sau persoanele implicate. Raportul Vrba-Welzer, rolul Vaticanului sau Pastoralele bisericii luterane au fost folosite ca argumente pentru controversata chestiune. De aceea am alocat spații și acestor aspecte.
Capitolul VI aduce în discuție participarea Slovaciei la cel de al Doilea Război Mondial, mai ales prin capacitatea sa militară și prin efortul depus de o „țară mică, cu o armată mică”, după formula lui Jozef Tiso, la marea conflagrație. Am acordat un spațiu relativ mai mic organizării armatei slovace deoarece acest proces nu s-a încheiat la începerea războiului mondial. Armata slovacă, sub conducerea generalului Ferdinand Čatloš, nu era pregătită la 1 septembrie 1939 și a fost afectată de mai multe reorganizări în anii războiului. Am detaliat participarea armatei slovace la ofensiva împotriva Poloniei, doar pentru a vedea care era rolul ei în ansamblul operațiunilor, și la ce s-a redus efortul ei, chestiunea fiind necunoscută în spațiul istoriografic românesc.
Capitolul se concentrează mai ales pe participarea Slovaciei la războiul antisovietic. Am acordat o mai mare atenție justificării participării la război, pusă pe seama relației insolite dintre aliații de conjunctură ai Reich-ului: România, Slovacia și Ungaria, fiecare cu propriile obiective. Sunt analizate condițiile internaționale ale conflictului, sprijinul oferit Germaniei de armata slovacă și participarea unităților militare ale Slovaciei la campania împotriva URSS. Participarea efectivă la marile operațiuni militare din U.R.S.S. a fost tratată cronologic; în 1941, de la primele contacte cu Armata Roșie în vestul Ucrainei, la bătălia Kievului, și refacerea trupelor, după pierderile suferite până pe râul Mius și malul Mării Azov; în 1942, de la trecerea Donului, în stepa rusă precaucaziană, până la luptele de pe crestele Caucazului; în 1943, de la bătăliile de ariergardă și refacerea din Peninsula Crimeea, la catastrofa de pe malurile Niprului. De asemenea, am avut în vedere evoluția trupei și mai ales activitatea Diviziei Rapide Slovace, a cărei efort militar a fost cel mai remarcabil. Am căutat să surprindem moralul militarilor slovaci și ruptura care s-a produs între obiectivele propuse de Tiso, Tuka și Čatloš și realitatea cu care s-au confruntat unitățile militare. Disoluția armatei slovace și transformarea ultimelor trupe de pe frontul de est în unități tehnice, retragerea spre țară și planurile comandamentului de lovitură anti-germană din 1944, completează descrierea noastră.
În capitolul final, Sfârșitul iluziilor, am revenit la analiza cronologică, concentrându-ne pe istoria Republicii slovace de la declanșarea insurecției naționale la sfârșitul existenței țării. Prima parte este dedicată unei treceri în revistă a mișcării de rezistență, creionată în Slovacia pe parcursul războiului, cu sublinierea rolului pe care fiecare grupare a avut-o. Formarea Consiliului Național Slovac a fost evaluată cu scopul de a arăta, mai degrabă, limitele decât unitatea de vederi din sânul opoziției slovace. Dar, am încercat să arătăm și faptul că mișcarea de rezistență beneficia de sprijinul unor politicieni aflați în tabăra puterii. Rolul fiecărei tabere în pregătirea insurecției naționale slovace a fost bine delimitat. Insurecția națională slovacă beneficiază de câteva pagini în care am ilustrat atât desfășurarea evenimentului, cât și controversele legate de acesta.
Partea finală a lucrării a fost consacrată ultimelor luni din istoria Slovaciei lui Jozef Tiso. Am avut vedere cel mai violent tablou al istoriei unei țări, aflate sub ocupație germană, dar care a găsit resurse dispuse să colaboreze cu ocupantul, aflat în disperare de cauză. Reorganizarea instituțiilor de forță, ale Gărzii Hlinka și represiunea la care membrii acestora au participat au fost exemplificate printr-o serie de detalii. De asemenea, al doilea val al deportărilor, care i-a avut victime pe evreii slovaci, a fost tratat în acest capitol. Am încercat, totuși, să vedem la ce concluzii a ajuns istoriografia slovacă în analiza sa asupra regimului politic din octombrie 1944-aprilie 1945, ce fel de colaboraționism a îmbrățișat și care ar fi crimele de care se face vinovat. Cea mai dificilă este găsirea unei explicații în ceea ce privește rațiunea prin care slovacii au comis o sumedenie de crime, în ultimele luni ale existenței statului lor. Disoluția statului, exilul principalilor lideri ai regimului și încercarea de a se salva, în spatele liniilor americane, ar putea fi finalul tragic al primei republici slovace. Am încercat să evidențiem soarta lui Tiso și a colaboratorilor săi după război, în cadrul marilor procese în care au fost condamnați aceștia. Cea mai controversată decizie pare a fi cea a legată de Tiso, dacă ținem cont de legendele postbelice, create în jurul personalității sale, de bătrânii ciraci, care au trăit în exil. Dacă luăm ca justă decizia lui Beneš și a noilor diriguitori ai Cehoslovaciei postbelice, Tiso nu a fost decât trădător. Dacă avem în vedere contribuția sa la Holocaustul european, Tiso este un criminal de război. Nu ne-am propus să dăm verdicte într-un caz atât de evident.
Probleme documentare și schița istoriografică
Această carte se dorea a fi una de popularizare și nu o cercetare științifică propriu-zisă. Scopul nostru, inițial, a fost de a realiza un studiu descriptiv asupra Slovaciei, în anii celui de al Doilea Război Mondial. Nu există nici o lucrare de gen în istoriografia românească și nici măcar nu avem o traducere a unui studiu din limba slovacă. De aceea, ne-am propus să ne limităm la prezentarea principalelor teme anchetate în studiul unui regim politic. Pe parcursul redactării lucrării de față, am adăugat noi aspecte, care ne-au îndepărtat, parțial, de la rostul popularizării acestui subiect. Acestea urmăresc să confere o mai mare greutate studiului și să explice, cu mai multă forță, natura regimului politic slovac. Particularitățile acestuia ne-au împins spre o valorificare mai largă a surselor la care am avut acces. Deși nu am avut în vedere realizarea unui studiu critic al primei republici slovace, am abordat o serie de probleme și din perspectivă analitică. Unele detalii pot părea inutile, dar au fost folosite doar pentru a întări o anume idee. Nu am căutat nici realizarea unei cercetări inedite, care să aducă noutăți la cunoașterea subiectului. Departe de noi a fost ideea că am putea reuși o anchetă exhaustivă. Unele problematici, cum ar fi societatea slovacă, structurată pe categorii sociale, mediul urban și mediul rural, rolul bisericii greco-catolice sau cel al emigrației au fost lăsate deliberat de o parte. Nu au fost abordate nici relațiile bilaterale cu toate țările cu care Slovacia a stabilit raporturi diplomatice. Școala, presa sau societățile culturale și religioase nu au intrat în atenția noastră. Toate acestea ar fi mărit prea mult volumul acestei lucrări și ne-ar fi îndepărtat și mai mult de la scopul inițial. Am folosit, totuși, o serie informații inedite pentru a lărgi câmpul de cercetare. Fondul Ministerului de Externe din custodia Arhivelor Naționale Slovace de la Bratislava a fost menționat în câteva note, pentru a detalia o serie de amănunte ale activității diplomaților slovaci. Unele documente, din fondul Regiunii Hron din Arhivele din Banská Bystrica, au fost folosite pentru a detalia și a exemplifica, mai concludent, în ce a constat implicarea structurilor politice și a activiștilor acestora în programele naționale. O serie de amănunte ne-a fost oferită de studiul Monitoarelor Oficiale ale epocii. Ceva mai numeroase sunt documentele din arhivele românești. Rapoartele diplomaților acreditați la Bratislava nu surprind elementele de detaliu, dar sunt analitice și foarte concise în ceea ce privește regimul politic, problema evreiască sau situația militară. De aceea, fondurile Cehoslovacia, Slovacia și Al Doilea Război Mondial, din custodia Arhivelor Ministerului Afacerilor Externe, ne-au completat în chip fericit sursele de documentare. Și rapoartele de presă, găsite la Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, în fondul Ministerul Propagandei Naționale, au fost binevenite pentru o mai bună înțelegere a regimului politic slovac și a caracteristicilor sale. În ceea ce privește situația economiei slovace de neprețuit au fost rapoartele care se păstrează în fondul Ministerului Economiei Naționale.
În schimb, am căutat să ne folosim de o cât mai cuprinzătoare bibliografie. Istoriografia românească nu a dedicat titluri fundamentale acestui subiect. Chestiunea a fost tratată colateral sau în cadrul unor cercetări comparative. Cum se știe, în limba română nu există nici o traducere a vreunei sinteze din limba slovacă pe această problematică. Cu toate că se cunosc destul de multe aspecte despre Slovacia lui Jozef Tiso, literatura de specialitate s-a limitat la prezentări generale. De aceea presupunem că demersul nostru este inedit pentru istoriografia românească, ceea ce a constituit în permanență un imbold.
Împărțim sursele utilizate de noi în două categorii. Din prima fac parte studiile istoriografiei românești, în care se găsesc informații utile privitoare la tema abordată. La acestea se adăugă cele câteva traduceri din literatura universală sau din limbile cehă și slovacă Puțini istorici români s-au aplecat asupra problemei slovace. Studiile, destul de parcimonioase, aduc în dezbatere problematica doar prin comparație sau în relația cu alții. Sigurul studiu dedicat Slovaciei fasciste, semnat de Milică Moldoveanu, a fost scris la finalul anilor ’70, suferind de interpretarea epocii în care a văzut lumina tiparului. Ceva mai recent, Comisia mixtă de istorie româno-slovacă s-a concentrat pe unul din episoadele cele mai cunoscute: insurecția din august 1944, prin comparație cu situația din România[6]. Informații interesante și utile pentru înțelegerea rupturii dintre cehi și slovaci ne sunt aduse și de studiile lui Daniel Citirigă[7] sau R.J. Crampton[8]. De asemenea, am adăugat și două volume colective, care sunt principalele traduceri în limba română a unor istorii generale a cehilor și slovacilor[9]. Regimul politic a fost analizat de istorici tot prin comparație, Slovacia nefiind beneficiara unor anchete separate. Studiile din volumul colectiv, Fascismul european 1918-1945. Ideologie, experimente totalitare și religii politice, editat de Constantin Iordachi, reprezintă o excelentă analiză a tipologiei fascismelor și oferă numeroase explicații pentru clasificarea fascismului din Slovacia. Singura lucrare de referință din istoriografia universală, dedicată personalității care s-a suprapus cu statul slovac, îi aparține cercetătorului american James Mace Ward[10]. Ancheta sa este una de referință, abordând întreaga viață a liderului politic slovac.
O a doua categorie de lucrări o reprezintă titlurile din istoriografia slovacă. Volumul colectiv, Slovakia in History, editat de Mikulaš Teich, Dušan Kováč și Martin D. Brown, ne-a oferit, prin capitolele semnate de Valerian Bistrický, Ivan Kamenec, Ján Rychlík sau Elisabeth Bakke, informații și interpretări prețioase. Anton Špiesz a scris o lucrare generală despre istoria slovacilor, apărută postum, în care analizează statul lui Jozef Tiso, dar de pe poziții ușor partizane[11]. Și universitarul canadian, Stanislav J. Kirschbaum, fiul fostului diplomat slovac, Jozef Kirschbaum, autorul unei istorii a slovacilor, a fost etichetat drept un apărător al lui Tiso. Tot de pe poziții partizane, un alt autor, Joseph A. Mikus, stabilit în Franța după război, ne-a adus noutăți prin lucrarea sa. Cel mai cunoscut apărător al memoriei lui Jozef Tiso este Milan Ďurica. Cărțile sale, apărute în Occident, dar traduse și în Slovacia după 1992, deși sunt partizane, folosesc o serie de izvoare documentare care s-au păstrat în străinătate. La fel de amplă este și lucrarea lui Róbert Letz. De pe poziții ușor naționaliste, el tratează întreaga istorie a Slovaciei, dar volumul dedicat anilor 1938-1945 ne-a fost de ajutor în sintetizarea structurii lucrării noastre. Deși conține unele erori de datare, cronologia coordonată de František Cséfalvay și Ľubica Kázmerová ne-a ajutat în egală măsură.
Din perspectiva documentării pe teme, am îmbinat studiile cercetătorilor slovaci cu cele ale istoricilor din străinătate. Nașterea statului slovac și analiza politicii externe a acestuia ne-au fost prilejuite de cercetări diverse, din care nu lipsesc istoricii slovaci și străini. O serie de cercetători slovaci a abordat chestiunea, publicându-și rezultatele în străinătate. Analize generale și studii de detaliu ne-au fost oferite de autori precum Valerián Bistrický, Milan S.Ďurica, Dagmar Čierna-Lantayová, Petr Kubík, Pavol Petruf, Slavomir Michálek, dar și Carol Skalnik Leff, R.J. Crampton, Csaba G. Kiss, Bela Vago[12]. Politica internă a regimului lui Tiso și aspectele prin care l-am putut încadra în galeria fascismelor europene a fost studiată, în mai mare sau mai mică măsură, atât de istoricii slovaci, cât și de cei străini. Între titlurile de care ne-am folosit se numără cele semnate de Ivan Kamenec, Borut Klabjan, Anton Hruboň, Vojtech Kárpáty, Ján Rychlík. Și istoricii occidentali George L. Mosse, Robert O. Paxton, Michael Mann ne-au oferit sugestii și detalii semnificative în analiza noastră. La rândul său, studiul lui Milică Moldoveanu, deși depășit din punct de vedere al interpretării, a fost folosit pentru a completa tabloul istoriografic al problematicii. Seria de volume dedicate Republicii lui Jozef Tiso, de către tinerii istorici din Slovacia, reprezintă cea mai bună sursă de anchetă a problemei[13]. Multe dintre studiile și articolele din acele volume au fost folosite și în alte capitole. De departe cele mai numeroase și mai bine documentate titluri pe care le-am folosit în descifrarea fundamentelor economiei slovace în anii războiului îi aparțin lui Peter Mičko. Alături de el, de mare folos, ne-au fost și istoricii Michal Schvarc, Ľudovít Hallon și Miroslav Sabol[14]. Aspectele culturale ale primei republici slovace ne-au fost deslușite de titlurile unor autori precum Elisabeth Bakke, Mária Ďurkovská sau Jaroslava Benická.
Problema antisemitismului și a participării Slovaciei lui Jozef Tiso la Holocaustul european ne-a fost facilitată de cele două volume de studii Holocaust as a Historical and Moral Problem of the Past and the Present, respectiv The Tragedy of the Jews of Slovakia. 1938-1945: Slovakia and the „Final Solution of the Jewish Question”. Alături de autorii acestor tomuri colective ne-au fost de folos și cele semnate de Ivan Kamenec, Stanislav Mičev și Mária Čemanová, Daniela Baranová, Martina Fiamová, de istoricul britanic Dan Stone, sau de cel roman, Michael Shafir. Problema istoriografiei slovace, comună și în istoriografiile țărilor din centrul și estul Europei, rămâne modul cum trebuie abordată chestiunea. Unii istorici slovaci, precum Milan S. Ďurica sau, mai recent Róbert Letz, continuă să susțină ideea că sionismul s-ar face vinovat de declanșarea prigoanei antievreiești. Este o formă de negare a vinovăției pe care Michael Shafir o definește ca deflectivă. Însă studiile mai recente, din volumele văzute de noi, își aduc contribuția la cunoașterea fenomenului.
Paginile dedicate armatei slovace și participării sale la operațiunile militare din Polonia și Uniunea Sovietică, precum și disoluția acestei forțe militare au fost documentate cu ajutorul unor studii variate semnate de Jozef Bystrický, Pavel Mičianik, Ján Stanislav, Marian Uhrin. Volumele de documente, Proti Pol’sku. Odraz t’aženia roku 1939 v dennikoch a kronikách slovenskej armády (Împotriva Poloniei. Reflectarea campaniei din 1939 în jurnalele și cronicile armatei slovace) și Atașații militari transmit ne-au oferit o bază documentare și mai solidă. Din istoriografia universală, lucrarea lui Rolf-Dieter Müller[15] este o descriere generală, sumară, dar cuprinzătoare, a tuturor armatelor aliate sau a colaboratorilor și auxiliarilor care au însoțit Wehrmacht-ul în aventura din est. Și studiile istoricului român Petre Otu, apărute atât în România, cât și în Slovacia, au completat imaginea generală. Nu în ultimul rând, am beneficiat de o anume expertiză după publicarea propriilor studii despre participarea armatelor română și slovacă pe frontul de est. Ultimul capitol, dedicat rezistenței, insurecției și sfârșitului statului slovac fascist a beneficiat de lucrările lui Anton Hruboň, începând cu lucrarea sa generală despre finalul regimului, dar și alte titluri, în volume coordonate de tânărul istoric din Banská Bystrica[16]. Alte studii folosite au fost semnate de Vilém Prečan, Stanislav Mičev și Ján Stanislav, Peter Sokolovič sau de istoricul român Vasile Pușcaș.
Ďakovanie
Se cuvine ca primul gând să îl îndreptăm spre colega noastră, Harieta „Luminița” Sabol. În calitate de coordonator al programului ERASMUS, domnia sa ne-a sugerat, în 2010, să profităm de oportunitatea unei mobilități în Slovacia, la Banská Bystrica. Cinci ani mai târziu, tot Harieta a fost cea care ne-a anunțat de existența unei burse de cercetare în Slovacia, fără de care acest demers nu ar fi fost posibil. Nu trebuie să o uităm pe doamna Ingrid Balážová, de la Secretariatul de Relații Internaționale al Universității „Matej Bel” din Banská Bystrica, care ne-a prezentat programul de burse și ne-a pus la dispoziție întreaga documentație. Un gând de mulțumire se îndreaptă și spre Agenția S.A.I.A. (Slovak Academy Information Agency), care a stipendiat cercetarea noastră. Mulțumiri trebuie să aducem și membrilor din comisia de evaluare, pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar care au decis că dosarul și planul propus de noi merită finanțat. Nu am știut niciodată care au fost criteriile pe baza cărora s-a făcut selecția. Ďakujem vám mnohokrát.
Gratitudinea noastră se îndreaptă și spre colegul Gheorghe Onișoru, profesor în cadrul Facultății de Istorie și Geografie de la Universitatea din Suceava, deoarece a acceptat să prefațeze acest volum. Le sunt recunoscător și colegilor Dinu Balan, Vlad Gafița, Florin Pintescu și, din nou, Harieta Sabol, care și-au făcut timp să lectureze capitole din carte. Sugestiile și corecturile lor au fost binevenite. Le sunt recunoscător tuturor. Bineînțeles, greșelile care au scăpat trebuie trecute în responsabilitatea mea. Gândul nostru bun se îndreaptă cu precădere către colegul și prietenul Vlad Gafița, cu care am avut ocazia să discut în repetate rânduri despre acest subiect. Poate cele mai frumoase discuții au fost cele de la Leśna Chata, de pe malul Lacului Mare din Jastrowie.
Nu îl voi putea omite nici pe profesorul Mihai Iacobescu, fostul nostru coordonator de doctorat. Domnia sa a încurajat în permanență acest demers. La venerabila sa vârstă, face parte din generația care confundă Slovacia cu Cehoslovacia, ceea ce a adus un prețios imbold de studiu. Mulțumiri trebuie să aduc și studenților mei de la specializarea Istorie, care în 2018 au acceptat să dezbatem prelegeri despre acest subiect. Cum ei fac parte din generația care confundă Slovacia cu Slovenia, am fost și mai determinat să finalizez acest proiect. Nu o pot uita în acest moment nici pe soția mea, Alina Ștefania, care în toți acești ultimi ani,
mi-a oferit liniștea și confortul de care aveam nevoie, pentru a putea lucra, în condițiile în care domnișoara noastră, Bogdana Maria, s-a născut chiar în 2016, pe vremea când eram „exilat” în Slovacia.
Adresez multe mulțumiri doamnei Mária Zsigmondová, de la Arhivele din Bratislava, care m-a ajutat să cercetez documentele Fondului Ministerului de Externe al Slovaciei, doamnelor de la Sala de Lectură a Arhivelor din Banská Bystrica, care ne-au pus la dispoziție numeroase documente și ne-au învățat abecedarul cercetării în arhivele slovace. De asemenea, recunoștința noastră se îndreaptă și spre doamnele de la Bibliotecile Universității din Banská Bystrica, unde am făcut ucenicia în anii 2014, 2015 și 2016. Ďakujem vám veľmi pekne.
Recunoștința mea se îndreaptă, în mod special, către colegul și prietenul Patrik Kunec, de la Universitatea „Matej Bel” din Banská Bystrica. Samozrejme, som vďačný za všetko. Som zaviazaný za poskytnutú pomoc. Ďakujem pentru că a fost un amfitrion neprețuit din 2010 încoace, în toate vizitele mele la Banská Bystrica. Ďakujem pentru tot sprijinul acordat în timpul bursei mele. Ďakujem pentru ajutorul dat în bibliotecile și arhivele slovace. Ďakujem pentru frumoasele excursii făcute împreună sau sugestii de călătorie în întreaga Slovacie. Ďakujem pentru serile plăcute la Červený Rak și nu numai. Urobil mi veľkú radosť. Mily Pato, prajem teba veľa radosti a spokojnosti. Nepochybujem že sa ešte stretneme.
Radu Florian Bruja
Suceava, noiembrie 2019
[1] Constantin Iordachi, Fascism, totalitarism și religii politice. Noi perspective comparative în Fascismul european 1918-1945. Ideologie, experimente totalitare și religii politice, coord. Constantin Iordachi, traducere de Andreea Lazăr, Alex Moldovan, Alexandru Polgar, Cluj-Napoca, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, 2014, p.54.
[2] Ernst Nolte, Fascismul în epoca sa. Action française. Fascismul italian. Național-Socialismul, traducere de Viorel Bucur, București, Editura Vivaldi, 2009, p.73.
[3] Ibidem, p.98 și urm.
[4] Sorin Vasilescu, Arhitectura Italiei fasciste, București, Editura Fundației Arhitext design, 2011, p.15.
[5] Apud Carol Skalnik Leff, Naționalismul ceh și slovac în secolul al XX-lea în Naționalismul est-european în secolul al XX-lea, editor Peter F. Sugar, traducere de Radu Paraschivescu, București, Editura Curtea Veche, 2002, p.117.
[6] Milică Moldoveanu, Statul independent slovac în Regimurile fasciste și totalitare din Europa, Vol. III, București, Editura Militară, 1979; respectiv Evenimentele de la 23 august 1944 din România și Insurecția națională slovacă din 29 august 1944. Consecințele lor asupra eliberării României și Slovaciei și a sfârșitului celui de al doilea război mondial, Academia Română, Academia Slovacă de Științe, Banská Bystrica – Alba Iulia, 2012.
[7] Daniel Citirigă, Europa Centrală și tentația federalismului. Istorie și diplomație în perioada interbelică, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2015.
[8] R.J. Crampton, Europa răsăriteană în secolul al XX-lea… și după, traducere de Cornelia Bucur, București, Editura Curtea Veche, 2002
[9] Istoria Țărilor Coroanei Cehe, coord. Vratislav Vaníček ș.a., traducere de Helliana Ianculescu, București, Editura Enciclopedică, 2007, respectiv Scurtă istorie a Slovaciei, coord. Elena Mannová, traducere Eva Mârza și Radu Mârza, București, Editura Enciclopedică, 2011.
[10] James Mace Ward, Priest, Politician, Collaborator. Josef Tiso and the Making of Fascist Slovakia, Ithaca, London, Cornell University Press, 2013.
[11] Antion Spiesz; Dusan Caplovic, Illustrated Slovak History. A Struggle for Sovereignity in Central Europe, Bolchazy-Carducci Publishers, Wauconda, Illinois, 2006.
[12] volumul Slovenská republika 1939-1945 v medzinárodných súvislotiach (Republica Slovacă 1939-1945 în context internațional), Bratislava, coordonat de Edita Ivančkováa kol., 2012 reprezintă principala bază de plecare în analiza noastră.
[13] Volumele colective Slovenská Republica 1939-1945. Očami mladých Historikov” (Republica Slovacă 1939-1945. În viziunea tinerilor istorici), IV, editor Michal Šmigeľ, Peter Mičko, Banska Bystricá, UMB, 2005; Od Salzburgu do vypuknutia Povstania. Slovenská republica 1939-1945 očami mladých historicov (De la Salzburg la izbucnirea insurecției. Republica Slovacă 1939-1945 în viziunea tinerilor istorici), VIII coord. Zostavil Peter Sokolovič, Bratislava, Ustav Pamäti Národa, 2009; Život v Slovenskej republike. Slovenská Republika 1939-1945 očami mladých historikov (Viața în Republica Slovacă 1939-1945 în viziunea tinerilor istorici), IX, coord. Zostavil Peter Sokolovič, Bratislava, Ústav Pamäti Národa, 2010 sau Slovensko v roku 1941. Politika – Armada – Spoločnosť, (Slovacia în anul 1941. Politica – Armata – Societatea), ed. Marek Syrný a kolectiv, Banská Bystrica, Múzeum Slovenského Národného Povstania, 2012 ne-au oferit cea mai nouă analiză a problematicii.
[14] Peter Mičko, Hospodárska politika Slovenského štátu. Kapitoly z hospodárskych dejín Slovenska v rokoch 1938-1945, (Politica economică a statului slovac. Capitole de istorie economică în anii 1938-1945), Krakov, 2010; respectiv Peter Mičko, Ľudovít Hallon, Lesk a tiene hospodárskeho rozvoja Slovenska v rockoch 1939-1941, (Lumini și umbre ale dezvoltării economice a Slovaciei în anii 1939-1941), Krakov, 2015.
[15] Rolf-Dieter Müller, Alături de Wehrmacht. „Cruciada împotriva bolșevismului”. Aliați, voluntari, auxiliari 1941-1945, traducere Cristina Crâmpiță, București, Editura Militară, 2015.
[16] Anton Hruboň, „Za Slovenský Štat, za Novú Európu!” Hlinkova garda v období nemeckej okupácie, („Pentru Statul slovac, pentru Noua Europă!” Garda Hlinka în timpul ocupației germane), Banská Bystrica, Múzeaum Slovenského Národného Povstania, 2015.
