Fratia socialista. Politica RPR fata de tarile „lagarului socialist” 1948-1964 (istorie cu patina)

Introducere

INTRODUCERE

Timp de mai bine de patru decenii, România a fost parte componentă a unui sistem complex ce îngloba ţările central şi est-europene în care fuseseră instalate regimuri comuniste după al doilea război mondial. Aceste ţări, împreună cu Uniunea Sovietică, desemnate generic prin sintagma „lagărul socialist”, se aflau într-o interacţiune şi interdependenţă continue, determinate de factori precum presiunile hegemonice ale Uniunii Sovietice şi interesele politico-militare comune. Interacţiunea şi interdependenţa se manifestau în domeniul politico-militar prin intermediul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, iar în domeniul economic prin intermediul Consiliului pentru Ajutor Economic Reciproc. Acest cadru formal a fost fluctuant, ca obiective şi organizare în funcţie de necesităţile politice ale Moscovei şi de modul în care aceasta înţelegea relaţiile cu aceste ţări, în general desemnate prin termenul de „sateliţi”. Astfel, în timpul lui Stalin, cadrul formal a fost practic inexistent, iar atunci când a existat totuşi, a fost nefuncţional. Ulterior, în timpul lui Hruşciov, cadrul formal a fost îmbunătăţit şi au fost depuse mari eforturi pentru a-l eficientiza, deşi în mare parte acestea au eşuat. Fluctuantă a fost şi relaţia sateliţilor cu Moscova, spaţiul de manevră permis fiind diferit, în funcţie de context şi de necesităţi.

În ciuda acestor fluctuaţii şi a transformărilor petrecute pe parcursul celor peste patru decenii de comunism, sateliţii sovietici au continuat să formeze o comunitate, mai puţin funcţională, dar uşor de identificat în relaţiile internaţionale atât prin relaţiile pe care le aveau între ele, cât şi prin relaţiile pe care le aveau cu Uniunea Sovietică. Intervenţiile sovietice din 1956 în Ungaria şi 1968 în Cehoslovacia dovedeau faptul că, în viziunea Moscovei, sateliţii trebuiau să rămână o comunitate, un grup distinct în relaţiile internaţionale, chiar dacă îşi doreau altceva. Faptul că restul lumii, mai mult sau mai puţin voluntar, a acceptat această situaţie dovedeşte de asemenea că „lagărul socialist” nu era văzut ca un grup distinct doar de la Moscova, ci şi din afară.

„Lagărul socialist” a reprezentat astfel mediul internaţional în care s-a manifestat România după al doilea război mondial şi până la căderea comunismului. În anumite perioade, din cauza unor factori variaţi, prezenţa României la nivel internaţional s-a manifestat foarte activ şi energic, stabilind contacte în cele mai diverse spaţii geografice şi politice, implicându-se cu mai mult sau mai puţin succes în diverse probleme politice şi economice mondiale. Cu toate acestea, România a continuat să rămână în permanenţă un membru al „lagărului socialist”. Faptul în sine că Moscova nu a intervenit niciodată militar în România în toată perioada aceasta reflectă faptul că, în viziunea conducerii de la Kremlin, România a respectat, chiar dacă la limită, cadrul impus.

României i s-a impus iniţial această apartenenţă, împotriva opţiunii sale, împotriva tradiţiilor sale politice şi culturale. România a avut de-a lungul istoriei relaţii intense cu vecinii săi însă în epoca modernă şi contemporană, opţiunile politice şi culturale ale României se îndreptau mai degrabă către apusul continentului. Apartenenţa la „lagărul socialist” a fost însă acceptată de elitele comuniste care au preluat puterea după al doilea război mondial, chiar dacă, în anumite perioade au existat tendinţe de distanţare de această comunitate. Acestea nu au depăşit însă niciodată stadiul de tendinţe. Spre deosebire de Albania sau Iugoslavia, în România comunismul fusese adus la putere de către Uniunea Sovietică iar România făcea parte indiscutabil din centura de securitate pe care Stalin o gândise la graniţele vestice ale Uniunii Sovietice. În ciuda transformărilor din gândirea politică sovietică, până la Gorbaciov nu s-a pus niciodată în mod serios problema renunţării sau redefinirii acestei centuri. Comuniştii români au înţeles aceasta şi au apreciat că în ciuda tuturor neajunsurilor, apartenenţa la „lagăr” oferea mai multe avantaje decât o eventuală părăsire a acestuia.

Relaţiile României cu ţările central şi est-europene fuseseră definite, în perioada interbelică, de interesele politice comune. România a căutat să se apropie de acele ţări interesate în combaterea revizionismului, precum Iugoslavia sau Cehoslovacia şi a avut relaţii tensionate cu acei vecini care aveau revendicări teritoriale pe seama sa: Ungaria, Uniunea Sovietică, Bulgaria. Din perspectiva acestei dihotomii, România a încercat fără prea mult succes să-şi promoveze politica externă la nivel regional. Alianţele menite să combată expansiunea revizionismului erau precare şi în final au eşuat. Cele mai credibile opţiuni de politică externă şi de securitate pentru România rămâneau Franţa şi Anglia. Modelul politic şi cultural al acestor ţări reprezenta totodată şi reperul către care se îndrepta societatea românească.

Fără a subestima importanţa contactelor politice, a relaţiilor economice şi a influenţelor culturale care au legat totuşi România de ţările central şi est-europene, putem totuşi afirma că în perioada interbelică România nu se simţise (sau nu a avut ocazia să se simtă) membră a unei comunităţi răsăritene, din orice punct de vedere. Astfel, apartenenţa la comunitatea politică şi de sistem răsăriteană, „lagărul socialist”, reprezenta o redefinire brutală a tradiţiilor politice româneşti. Cultivarea unui sentiment al apartenenţei la această comunitate era dificilă. Tot la fel de dificilă era construirea unor relaţii intense, constructive şi pe termen lung între aceste ţări, mai ales în primul deceniu postbelic când legăturile cu lumea occidentală au fost practic rupte.

Sintagmele folosite în epocă (partide „frăţeşti” şi ţări „prietene”) reflectă efortul mental de a dezvolta un sentiment al apartenenţei comune. Măsurile de popularizare culturală reciprocă, foarte intense în epocă, încercau acelaşi lucru. Probabil că cele mai dificile obstacole în reuşita unei asemenea întreprinderi au fost vechile conflicte de ordin naţional dar şi profilul economic similar. Cu puţine excepţii, comunismul est-european a fost instaurat în ţări subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, cu tradiţii urbane şi industriale reduse (cu excepţiile notabile ale Germaniei de est şi Cehoslovaciei), cu un profil economic dominat de agricultură.

Perioada cea mai favorabilă pentru construirea unei comunităţi politice şi economice în acest spaţiu a fost primul deceniu postbelic, în care războiul rece se afla la apogeu. Izolarea deplină în comunitatea internaţională precum şi izolarea internă a elitelor comuniste care ştiau că nu se pot baza decât pe aparatul represiv au făcut ca sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate de interese să devină foarte puternic. Nici o ţară comunistă, din punctul de vedere al partidelor aflate la putere, nu se putea bizui decât pe ţările „prietene”. Pentru satisfacerea necesităţilor economice, pentru ieşirea din izolare şi dobândirea unei aparenţe de legitimitate, pentru asigurarea securităţii în faţa unei ameninţări exterioare ce părea iminentă, singura opţiune erau Uniunea Sovietică şi ţările „prietene”. La aceasta se adaugă desigur presiunile sovietice exercitate în această direcţie.

Această lucrare descrie politica României faţă de „lagărul socialist” în perioada cuprinsă între 1948 şi 1964. Nu am optat pentru un studiu al relaţiilor instituţionale, care au fost discutate separat în istoriografie. Cuprinderea relaţiilor cu CAER şi OTV într-o singura lucrare ar fi fost problematică. Din dificultăţi obiective de documentare, care ţin de accesul în arhivele străine, nu am optat nici pentru un studiu din punctul de vedere al relaţiilor bilaterale. Am ales în schimb descrierea politicii României faţă de aceste ţări, încadrând această politică în contextul general al epocii. În general, lucrarea are un caracter descriptiv, bazându-se pe utilizarea surselor arhivistice disponibile la Arhivele Naţionale ale României, în fondul Comitetului Central. Este practic vorba despre descrierea modului în care conducerea de partid, factor cheie în procesul decizional al epocii, percepea şi concepea relaţiile României cu ţările „prietene”.

Studiul reprezintă completarea şi continuarea unei lucrări anterioare, referitoare la politica externă a României în perioada 1948-1956 (Devotaţi Kremlinului. Alinierea politicii externe româneşti la cea sovietică, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2008). Având în vedere literatura extrem de săracă asupra relaţiilor României cu ceilalţi sateliţi, am considerat că trebuie acordată o atenţie specială subiectului. Această lucrare cuprinde partea privind relaţiile României cu ţările „prietene” în perioada 1948-1956, care a fost anterior publicată în volumul Devotaţi Kremlinului. Această parte a cunoscut totodată o serie de revizuiri şi adăugiri. Capitolele referitoare la relaţiile cu ţările „prietene” în intervalul 1956-1964 reprezintă rezultatul unor noi cercetări arhivistice.