ISTORIA POLITICĂ A INTEGRĂRII EUROPENE

Introducere

Procesul de integrare europeană și rezultatele sale au influențat în mod semnificativ evoluția relațiilor internaționale din Europa postbelică, dinamica dezvoltării economice dar și a coo­pe­rării politice, modelând în diverse feluri viața fiecărui european. După căderea comunismului în Europa, mirajul inte­grării europene a reprezentat totodată un factor de atracție pentru fostele țări comuniste și a încurajat într-o manieră decisivă trans­formările politice, economice și sociale pe care le-au cunoscut aceste societăți. În final, succesul acestui proces a adus în actua­litate dezbaterea despre identitatea europeană, despre modul în care europenii se raportează nu doar unii la alții, dar și la lumea exterioară, dar și despre granițele Europei. În paralel, ideea de Europa și atributul de a fi european au căpătat noi valențe pe care nu le avuseseră anterior, sunt supuse redefinirii și exercită o fascinație deosebită asupra mediului intelectual atât în Vest, cât și în Est.

Cu toate acestea, istoria integrării europene a beneficiat de o atenție relativ redusă în cursurile și dezbaterile privind istoria contemporană, cel puțin în România. Se pot identifica mai multe cauze pentru a explica această aparentă neglijență. În primul rând, România, la fel ca și celelalte societăți din această parte a Europei, a fost implicată relativ târziu în procesul de integrare europeană care a demarat și s-a maturizat fără participarea est-europenilor pe care îi separa o distanță imaginară imensă impusă de Cortina de Fier. În al doilea rând, caracterul relativ recent al implicării României în procesul de integrare europeană, în context post-comunist, face ca interesul în mod special al istoricilor să fie relativ limitat, mai ales din motive metodologice: pe de o parte, istoricii lucrează cu trecutul, adică abordează acele evoluții ale societății omenești ce pot fi considerate încheiate dintr-un punct de vedere sau altul iar pe de altă parte, istoricii nu se pot despărți de izvoare și accesul la izvoare, lucru care în acest caz poate fi dificil.

Totuși, procesul de integrare europeană, implicațiile sale și modul în care ne modelează viața ca indivizi și opțiunile ca societate, nu poate fi înțeles în afara cadrului său istoric. Integrarea europeană privită ca fenomen al zilelor noastre, raportată la provocările cotidiene și analizată în plan economic, juridic sau instituțional, nu ne permite să înțelegem implicațiile și natura acestui fenomen. Doar o analiză istorică, privind deci fenomenul în geneza și trecutul său, ne poate clarifica mai bine implicațiile sale, modul în care a ajuns în acest punct, lecțiile învățate pe parcurs și modul în care a evoluat traseul postbelic al societății europene.

Această lucrare își propune să reconstituie istoria integrării europene în context politic, analizând conjunctura politică internă și internațională în care a demarat și s-a derulat acest proces, urmărind procesul de decizie și factorii care au acționat asupra acestuia la nivelul fiecărui actor implicat, identificând scopurile și interesele urmărite de fiecare participant și modul în care acestea au fost reconciliate. Ceea ce-l surprinde în mod special pe istoric atunci când se apleacă asupra acestui fenomen este absența cvasi-totală a oricărei referințe la proiectele anterioare privind unitatea europeană, din perioada interbelică sau din secolul al XIX-lea, în majoritatea dezbaterilor și discursurilor despre integrarea europeană. Este ca și cum proiectul integrării europene s-a născut din neant în 1950 prin „Declarația Schuman”, fără ca unitatea europeană să mai fi fost discutată vreodată în trecut. Acest lucru reflectă două trăsături distincte ale procesului de integrare europeană, așa cum s-a desfășurat el.

Prima trăsătură fundamentală ce trebuie evidențiată este aceea că integrarea europeană a fost produsul războiului rece – și rareori este analizată în conjuncție cu acesta. Deși proiecte de tip federalist fuseseră discutate de nenumărate ori în ultimul secol cel puțin, „Declarația Schuman” a fost în esență un răspuns francez la decizia de reînarmare a Germaniei, decizie care a fost luată în condițiile izbucnirii războiului din Coreea și despre care este legitim să presupunem că n-ar fi fost luată atât de repede sau de ușor într-o altă conjunctură.  De asemenea, prezența americană în Europa și securitatea furnizată de Statele Unite au permis vest-europenilor să se concentreze pe colaborarea economică în defavoarea apărării. Divergențele ulterioare dintre europeni și americani au apărut în contextul destinderii sovieto-americane, concepută pe baze bipolare și care era, în egală măsură, un fenomen specific războiului rece. Împărțirea Europei este și motivul pentru care integrarea a fost un fenomen prin excelență vest-european iar legăturile cu Estul continentului în această problemă au fost aproape inexistente. Realitatea Cortinei de Fier a făcut ca după 1989 să se vorbească despre „reuni­ficarea” Europei și despre integrarea țărilor estice în structurile institu­ționale vestice.

A doua trăsătură o reprezintă caracterul gradual și obiectivele minimale. Părinții fondatori ai comunităților europene au încercat să se ferească de mirajul utopiei și au evitat să discute despre idealul unității europene, în ciuda faptului că acesta era obiectivul final al majorității celor care au contribuit la inițierea proiectului. Premisa lor însă a fost aceea că unitatea politică europeană era foarte greu de definit (doar în perioada interbelică existaseră o multitudine de viziuni diferite) și n-ar fi putut fi atinsă decât ca punct terminus al unei călătorii mai lungi. Enunțarea sa ca obiectiv de la bun început n-ar fi făcut decât să trezească suspiciuni, să stârnească adversități și ar fi blocat procesul în mod prematur. Pași graduali, care ar fi putut ilustra avantajele integrării fără a solicita decizii sau sacrificii majore în această direcție, aveau mai multe șanse să convingă și să înlăture suspiciunile, permițând înaintarea către un nivel superior, pe baza principiului neo-funcționalist de spill-over. Din acest punct de vedere, integrarea europeană a reprezentat doar o lungă succesiune de pași mici constând nu în adeziunea idealistă la un proiect utopic ci într-o sumă de compromisuri între interese aparent meschine dar care au avut ocazia să-i convingă pe cei implicați că nu ies în pierdere printr-o integrare de tip supranațional.

Perioada de referință pe care am ales-o respectă în esența sa principiul istoric conform căruia evoluțiile analizate să se fi încheiat, astfel încât să putem privi fenomenul retrospectiv, știind unde a început și cum s-a terminat. Firește, integrarea europeană este departe de a se fi încheiat în sine și sperăm că va continua și va fi aprofundată. Totuși, căderea comunismului și extinderea către răsărit, în paralel cu semnarea Tratatului de la Maastricht, au marcat finalul unei etape în evoluția integrării europene și intrarea într-o nouă paradigmă în care datele politice și internaționale ale problemei s-au schimbat radical. Fiind născută ca produs al războiului rece, voi analiza integrarea europeană în raport cu războiul rece, avându-l în fundal, și voi reconstitui drumul parcurs până la sfârșitul acestuia când mediul intern și extern s-a transformat, impunând noi parametri pentru evolu­țiile ulterioare. Astfel, chiar dacă procesul de integrare europeană continuă și se dezvoltă, studierea sa în contextul războiului rece servește, fie și parțial, necesitatea de a circumscrie analizei un fenomen încheiat cel puțin din punct de vedere al câmpului tematic.

Având în vedere proporțiile dar și ramificațiile unui asemenea subiect, am acceptat ca inevitabil faptul că o selecție a aspectelor discutate este necesară și că această selecție nu poate fi decât subiectivă. O lipsă asumată este tratarea relativ superficială a participării și implicării țărilor mai mici în acest proces, deoarece am ales să mă concentrez asupra factorilor de decizie, a țărilor care au lansat procesul, l-au impulsionat și care și-au asumat rolul de forță motrice a integrării europene. Fiind o lucrare de sinteză, ea se bazează preponderent pe surse secundare și pe izvoare edite, dar am ales cu precădere lucrările unor istorici ce s-au specializat pe anumite aspecte distincte ale integrării europene și ale căror concluzii se întemeiază pe cercetarea surselor de arhivă din țările lor sau ale instituțiilor europene. Titlul „Istoria politică…” este poate pretențios dar el reflectă mai degrabă o aspirație, aceea de a cuprinde un fenomen atât de complex într-o narațiune coerentă care să evidențieze actorii, rațiunile acestora și etapele evoluției fenomenului în cauză. Cartea reprezintă un punct de plecare și o invitație la dezbatere, fiind adresată în egală măsură studenților, cadrelor didactice și cercetătorilor, jurnaliștilor și altor specialiști interesați de subiect. Ideea întocmirii sale a apărut pe parcursul anilor în care am susținut un curs de istoria integrării europene și am constatat cât de greu este să recomanzi studenților lucrări scrise de istorici și din perspectivă istorică despre integrarea europeană. În ce măsură poate să contribuie această lucrare la suplinirea lipsei, va decide fiecare cititor în parte.