ISTORIC

I. ISTORIC

„Nu-s multe oraşele Europei care să fi trecut prin atâtea vâltori ale istoriei şi să fi rămas în picioare cu puteri, întotdeauna noi, spre o mai departe propăşire”

Gheorghe Ionnescu-Gion, istoric al Bucureștilor
(1857 – 1904) 

MĂRTURII PESTE VREMURI
Consemnări, amintiri, interpretări

Călători străini

Identificarea unor descrieri ale diferitelor tipuri de locuinţe bucureştene ridică o serie de dificultăţi dat fiind că, până în secolul XIX, ele sunt destul de rare şi sumare.

Cele mai multe nu sunt izvoare interne, ci externe, fiind datorate mai ales „călătorilor străini”, dintre care unii au poposit perioade mai îndelungate în capitala Ţării Românești, îndeplinind şi funcţii pe lângă domn.

Dar şi la aceştia atenţia se îndreaptă în special către locuinţele boiereşti (palatele) sau alte edificii (politice, reli­gioase) şi mai puţin, şi atuncea destul de sumar, asupra acelora ale locuitorilor „de rând”.

Totuşi, cercetarea formelor de locuire bucureştene în menţiuni ale unor străini poate oferi o „imagine com­pozită”, un „mozaic”, atunci când descrierile sunt corobo­rate, în măsura posiblităţilor, cu alte categorii de izvoare.

În general, străinii, de la simpli voiajori, la învăţaţi, militari, diplomaţi, sunt atraşi de pitorescul oraşului şi al locuinţelor sale. Trebuie ţinut seama că asemenea menţiuni, descrieri sunt influenţate în mare măsură de mediul din care aceştia provin, de aici comparaţiile de care sunt tentaţi, ceea ce face ca ele să aibă un anumite grad de subiectivism, care se poate înscrie într-o istorie a mentalităţilor vremii.

Cum au arătat o serie de investigaţii, de cele mai multe ori, aceşti străini remarcă o serie de caracteristici ale oraşului şi caselor sale: pitorescul, faptul că este vorba despre o „întâlnire între Orient şi Occident”, chiar între Asia şi Europa, că Bucu­reşti era „oraşul caselor aruncate la nimereală”, „un cumul al contrastelor”.

Şi totuşi, treptat, şi aceşti străini remarcă o evoluţie urbană şi arhirectonică, astfel încât, în 1847, călătorul francez H. Deprez, scrie: „…şi astfel, în fiecare zi, capitala Valahiei se dezbracă de caracterul său oriental pentru a lua aspectul oraşelor din Occident”.

– Evlia Celebi, de origine turcă se află în Țara Româ­nească la mijlocul secolului XVII: Clădirile mai însem­nate – în afara caselor de lemn şi a bordeielor marii majorităţi a orăşenilor – erau solid şi deseori frumos construite. Prin 1666, Evlia Celebi dă amănunte noi privind curtea domnească din Bucureşti. El constată întărirea palatului cu arbori groşi, semnalând apoi în clădirea propriu-zisă „fel de fel de construcţii şi odăi de cărămidă sau piatră”. Evlia Celebi vorbeşte despre 200 odăi în cele patru părţi ale palatului, amintind şi de „alte sute de odăi” din interior, „înconjurate cu grădini frumoase şi împodobite”. Deşi relatarea con­ţine exa­gerări, este sigur că, odată cu oraşul, crescuse şi se dezvoltase curtea domnească.

– Antonio Maria Del Chiaro, aflat la Bucureşti la începutul secolului XVIII ca dascăl al copiilor lui Vodă Brâncoveanu, arată, în cartea sa „Revoluţiile Valahiei”, că „în timpurile mele”, existau „case cu grădini, curţi, cuhnii, grajduri… izolate unele de altele ca nişte insule, fiecare avându-şi curtea, acareturile, grajdurile şi livada sa proprie, ceea ce dădea întregului loc un aspect foarte plăcut şi plin de viaţă… Toate clădirile din Vala­hia sunt acoperite cu șindrilă, nefiind obiceiul ţiglelor… Casele boierești însă au și terase spre grădini, unde se ia masa în timpul verii, la răcoare…”. În fine, del Chiaro vorbeşte de mahalale, de poduri, de casele „bolovănite”, al căror stil nu-i place, deşi preţuieşte curăţenia celor de la ţară, de minunatele livezi.

Descrierea palatului lui Brâncoveanu: „Palatul prin­cipelui e de piatră, cu o impozantă scară de marmoră, cu săli mari bol­tite, dar destul de joase din care prima – pridvorul – e susţinută la mijloc de un rând de coloane. A doua serveşte de divan de judecată, unde au loc şi banchetele de zile mari. Altele sunt săli de audienţe, care duc la apartamentul principelui şi de aci în al principesei…”. Mai târziu, epigrafistul englez Chishull va apre­cia şi el palatul lui Constantin Brâncoveanu ca „adevărat nobil şi măreţ”.

– Cam în aceeași perioadă, călătorul arab Paul de Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie în călă­toriile sale prin ţările române şi Rusia, consemnează în însem­nările sale: „Bucureştii sunt foarte mari”, numărând 6000 de case. „Casele sunt din lemn şi vălătuce, pălima­rele şi stâlpi frumos sculptaţi, toate din lemn de stejar şi de brad.ceea ce putea naşte «admiraţiune» la vederea acestor case”. Paul de Alep menţionează şi „case cu lespezi de marmură”, fiind desigur vorba despre cele boiereşti. Istoricul Bucureştilor, Ionescu Gion, consideră că Paul de Alep greșeşte când afirmă că aceste case boiereşti erau „din lemn şi din vălătuci”. În realitate ele aveau „tavane minunate cu grinzi şi speteze de stejar”.

– Când englezul La Motraye, după 1711, vine la Bucureşti, el con­sideră oraşul „foarte întins, bine locuit, dar murdar”,
„rău clădit”.

– Pentru perioada 1710-1742, interesante sunt mărturiile unui funcţionar turc anonim, care a stat în Principate și a cunoscut întreaga perioadă de la moartea lui Constantin Brâncoveanu până în timpul lui Mihai Racoviță. Despre Bucureşti el apreciază este un oraş zidit cu biserici frumoase, bogate și cu case mărețe, locuite parte de necredincioşi (creştini) și o parte de turci. Are mahalale întinse, târguri bine zidite și două băi.

– În alt izvor anonim din 1742, se arată că Bucureşti este un „oraş vechi, frumos, cu case măreţe”

– Un călător englez, care poposeşte în Bucureşti la 1747, descrie „casele boiereşti, cu uluci de stejar înconjurând şi grădina, acoperişul de şindrilă răsărind între pomi”.

– La 1774, Alexandru Vodă Ipsilanti îl aduce pe Linardi Panzini la Bucureşti pentru a elabora o legislaţie și chiar o școală de drept. În corespondența sa se menţionează că, afară de un cartier unde sunt adunaţi toţi negustorii și care e clădit nemțeste, tot restul are înfățișare de sat, casele sunt răspândite ici colo, fiecare având grădinița sa. Oraşul este destul de populat, numărând aproape douăzeci de mii de locuitori.

– Charles de Peyssonel (1727-1790) consul al Franței în Crimeea, mai apoi în Creta și Smirna, la sfârșitul secolului XVIII, arată: „Bucureşti este oraş mare și frumos, foarte populat; numără mai mult de o sută douăzeci de mii de locuitori. Se găsesc foarte frumoase edificii publice și mai ales hanuri minunate ocupate de negustori bogaţi”.

– Pentru perioada 1780-1785, ne-a lăsat informaţii Hugas Ingigean, învățat armean, istoric și geograf: „Numărul locui­torilor ajunge la cincizeci de mii, printre care se găsesc și diferiţi străini. Oraşul este împărțit în șaisprezece mahalale. Casele nu sunt acoperite cu olane, ci cu lemn ca la unguri și leși. Aproape fiecare casă are curte și casele sunt împrejmuite cu gard de scânduri, căci acolo nu se găsește piatră, iar uliţele sunt pavate cu lemn”.

– În viziunea reprezentantului diplomatic al Habsburgilor, Raicevich, care trece prin Ţara Românească în 1782, oraşul seamănă mai mult cu un sat mare decât cu un adevărat oraş, fiind alcătuit din „case și bordeie, cu grădini mari și curţi care ocupă mult loc”. După războiul ruso-turc din 1768-1774 s-au clădit multe palate și case din piatră, mari și comode, dar cu un singur cat… Acum acoperişurile se fac din olane de pământ ars, foarte înalte, foarte ascuţite ca să nu se prăbușească sub povara zăpezii. În toate odăile sunt sobe pentru încălzit iarna”.

– În 1786, poposeşte în Bucureşti învățatul italian, profesor de științe naturale Lazzaro Spallanzani (1729-1799), care arată că oraşul „ar avea douăzeci și cinci de mii de suflete. Atât acoperişurile caselor cât și pavajul uliţelor sunt din lemn. Se găsesc și câteva clădiri frumoase…”

– Tot din 1786, datează și memorialul de călătorie al negustorului german Jeune: „Casele boiereşti sunt clădite din cărămidă, însă prost zidite și abia se văd pe stradă, fiind înconjurate de grădini și ogrăzi. Mobilierul acestor case se compune din divan mare cu saltele, pe care boierul fumează, mănâncă și doarme…”

– La 1792, scriitorul englez sir Robert Ainslie descrie casele de modă turcească ale boierilor şi negustorilor, dar şi căsuţele cu stuf şi despre bordeiele săracilor cu băşicile de la ferestre.

– Florentinul Domenico Sestini, arheolog, numismat și geograf cu studii clasice și ecleziastice de la sfârșitul veacului XVIII și începutul următorului, arată că Iașii și Bucureștii rămân în amintire „mai degrabă (ca) sate mari, decât orașe, fiindcă sunt alcătuite din căsuțe cu grădini mari și curți ce ocupă suprafețe întinse… După ultimul război cu Rusia (războiul ruso-turc, 1772-1774) s-au ridicat multe palate și case mari de piatră, cu un singur nivel, confortabile, dar fără stil și ordine”.

– Călătorului englez la începutul secolului al XlX-lea, Thomas Thornton, i se părea că Bucureştiul şi Iaşul arătau „mai degrabă ca nişte sate mari”. Palatele boiereşti, împrejmuite de curţi şi grădini întinse, „oferă un contrast dureros cu locuinţele oame­nilor de rând, care au un aspect dintre cele mai jalnice”.

– Leonardo Panzini remarcă faptul că, încă din timpul lui Alexandru Ipsilanti, centrul oraşului era „clădit nemţeşte”, iar clădirile de paiantă şi de lemn tind să fie înlocuite, proces ce se dezvoltă îndeosebi după focul din 1804. Apar din ce în ce mai multe clădiri din cărămidă şi piatră.

– J.L. Carra, care vede Bucureştii cam în acelaşi timp cu Panzini, observă „casele”, construite din paiantă, „lipite cu argilă şi bălegar de vacă amestecate împreună şi tencuite pe dinăuntru şi dinafară cu un fel de pământ vânăt” şi totodată casele de piatră ale boierilor. Acestora le dă următoarea des­criere: „sunt mai toate în formă de cruce şi n-au deasupra parterului decât un singur cat, străbătut pe dinăuntru de o largă galerie, în cruce, care lasă la fiecare intrând o mică încăpere, unde se cuibăreşte stăpânul şi cu familia sa; mobilele obişnuite constau din laviţe, care ocupă două din trei părţi ale odăii în lung şi în lat, ridicate la un picior şi jumătate de la pământ şi acoperite cu saltele de lână sau paie, după cum e averea fiecăruia, căptuşite cu postav sau cu pânză vopsită şi înconjurate cu perne din aceeaşi stofă…”.

– Potrivit planurilor Bucureștilor, realizate la începutul secolului al XVIII-lea în perioada în care regele Suediei, Carol al XII-lea, s-a refugiat la Tighina după înfrângerea sa la Poltava de către Petru I al Rusiei, orașul avea „câteva străzi și multe biserici”. Dintre clădirile laice, sunt marcate doar cetatea nouă, palatul vechi domnesc; spitalul Colțea, casa lui Ghica și palatul principelui Brâncoveanu. În rest doar mănăstiri și biserici. Asta înseamnă că, în afară de cele menționate, nu prea existau palate în București, restul clădirilor fiind relativ modeste, dacă nu au atras atenția autorului.

– În 1820, Ignati Iasovenko, un călător rus, afirma că Bucu­reştiul avea 80.000 de locuitori şi 16.000 de case.

– Consulul Kreuchely descrie, în 1822, detaliat orașul: „Bucureştii cuprind 16.000 de case inclusiv palatele boierilor mari, ca şi colibele oamenilor săraci. Curţile foarte mari ale celor mai multe case dau Bucu­reştilor o întindere de aproape cinci mile în circum­ferinţă. Din orice parte te apropii de oraş priveliştea este foarte plăcută, la timp de vară. Pare că priveşti o pădure zâmbitoare… Aspectul oraşului, sau de pe dealul Curţii Arse sau de pe dealul Mitropoliei, e superb. Bisericile, palatele boierilor ieşind dintre arbori, acoperite de o verdeaţă plăcută, contribuie cu atât mai mult să înfrumuseţeze această privelişte, cu cât acoperă mizeria colibelor. Cu toate acestea nu cunosc niciun punct, care să poată oferi privirii un peisaj plăcut şi iluzia dispare cu totul când intri în oraş. Deodată te găseşti într-un oraş rău zidit. Grămezi de colibe de lemn înconjoară case drăguţe şi chiar frumoase, împrăştiate, care te despăgubesc cu atât mai puţin de impresia neplăcută, de care eşti cuprins fără voie, cu cât străzile strâmte, murdare şi rău miro­sitoare ascund aceste case prea mult vederii”.

– Descrieri ale Bucureștilor cu casele sale se găsesc în însemnările de călătorie aparținând contelui Lagarde Auguste de Messance, care a vizitat Țările Române în 1812-1813. Sur­prins plăcut de pitorescul orașului și al locuințelor sale, şi-a consemnat impresiile într-o suită de scrisori către un prieten din Paris, publicate de acesta în 1824 cu titlul Voyage en quelquesparties de l ‘Europe (ed. II, Londra, 1824).

– Helmuth von Moltke, viitor mareşal al armatei prusace, trece prin Bucureşti spre Istanbul în anul 1835. Majoritatea impresiilor de călătorie le lasă într-o serie de scrisori în care povesteşte drumul spre capitala Imperiului Otoman: „Eşti surprins să găseşti în acest pustiu al Ţării Româneşti un oraş ca Bucureştii cu aproape 100.000 de locuitori. La Bucureşti, sunt palate, societăţi şi vizite, teatre, modiste, ziare şi trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraş recazi în barbarie… La Bucureşti se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern şi bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domneşte alături de luxul cel mai extravagant. Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş”.

– În 1836, medicul german Ernst Anton Quitymann traversează Ţările române, despre Bucureşti menţio­nând că „din depărtare, această întindere şi nume­roasele turnuri şi clopotniţele bisericilor îţi fac o impresie măreaţă, care, însă, după o cunoaştere mai apropiată, se pierde”.

– Principele rus Anatol N. Demidov, conducătorul unei echipe de naturalişti, care trece prin principate în drum spre Crimeea, în anul 1837, remarcă „Întinderea mare a oraşului”.

– O descriere detaliată a Bucureştilor o datorăm norei lui Grigore Dimitrie Ghica, de origine franceză, care vizitează ţara în perioada Revoluţiei din 1848, scriind mai multe cărţi: „Bucureştii sunt un oraş aparte care nu seamănă cu niciuna dintre capitalele noastre europene. Uliţele lungi şi întortocheate, ca străduţele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmăşeală ca nişte cuiburi în păduri […]. Văzuţi de la înălţime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat, acoperişurile sale, de tablă, strălucesc în soare şi se argintează în lumina lunii ca şi cum zăpada ar urma unei văpăi de foc. Casele de la mahalale, despărţite unele de altele prin grădini micuţe, plantate cu arbori, sunt de un efect pastoral care îşi are farmecul său. S-ar zice că oraşul seamănă cu un parc presărat cu cabane. Graţia naturii suplineşte lipsa absolută de edificii impozante.”

– Ulysse de Marsillac, călător francez care ajunge în Valahia în 1852, unde se va stabili, scrie cartea De Pesth à Bucarest. Notes de Voyages, publicată la Bucureşti, în limba franceză.în care, între altele, se arată că „Spaţiul în care se întinde este imens şi sfidează orice preocupare din partea unei edilităţi neputincioase. Centrul are totuşi aspectul de oraş, cu rezerva că nicio stradă nu este dreaptă şi că fiecare construieşte după capul său, o fantezie străină de orice artă”. În același timp consemneză că este superbă perspectiva asupra oraşului-grădină: „Bucureştiul, cu cupolele sale de metal, strălucind în soare ca jarul într-o masă de verdeaţă”, „oraşul pierdut în vegetaţia sălbatică”, „o întinsă grădină orientală”, care păcă­tuieşte prin „străzile întortocheate şi capriciile arhitecturii”. De menționat că el este și autorul pri­mului ghid al orașului (Guide du voyageur à Bucarest), căruia i-a anexat şi un plan al Bucureştilor.

– Eugène Jouve, ziarist francez, vine în Principate în vremea Războiului Crimeei. E dezamăgit de capitala Ţării Româneşti, considerând că „de-abia dacă poţi să numeşti oraş această îngrămădeală în formă de prăvălii bogate, de dugheni sără­căcioase, de clădiri frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace”.

– Un arhitect al oraşului Paris, Pigeory, descrie, la 1854, „grupele de acoperişuri ascuţite, căptuşite cu tinichea”, care se introdusese în locul şindrilei.

– Francezul Le Cler semnala, în 1867, „nemărginitul sat al Bucureştilor, cu chichineţe, ca bordeiele… atâta lux şi atâta mizerie… de se umple sufletul de jale”.

– Turistul Xavier Kieffer, ajuns în Ţara Românească între 1867 și 1868: „Bucureștiul este o mare de verdeață de unde se înalță, într-o mie de nuanțe și forme curioase, insule de case și clădiri…”

– Saint-Marc Girardin, ministru în timpul Revoluţiei din 1848, membru al Academiei Franceze: „Închipuiţi-vă câteva cătune amărâte de-ale noastre şi în mijlocul lor palate elegante, fără nici o locuinţă care să facă trecerea între palat şi cocioabă; când sat, când oraş (…). Magherniţa cea mai murdară proptită de cea mai frumoasă casă; plecaţi dintr-o casă care aminteşte de cele mai distinse clădiri pariziene, vă ciocniţi de o şandrama din lemn şi mergeţi pe un drum prost pavat, cu praf sau noroi dincolo de glezne”. Acesta este oraşul în care, scrie el, „se merge numai cu trăsura: picioa­rele sunt de prisos”.

– Folosind şi o serie de izvoare străine, Ionescu Gion arată că, în afara locuinţelor boiereşti, restul orașului cuprindea „maha­lalele” cu lociunțe construite din materiale improprii, adevărate focare de mizerie. Spre exemplu, menţionează că, mai sus de Sărindar, fuseseră construite case „fără nici o ordine şi fără nici o limită” Boierii îşi fac case pe locurile unde, cu câţiva ani înainte, se aflau „bordeiele şi căscioarele calicimii” care sunt împinşi de pe Poddul Calicilor spre Dealurile Lupeştilor.

În afară de descrierile locuințelor bucureștene, sunt de menționat și caracterizările generale ale orașului așa cum se găsesc ele în însemnările unor călători, vizitatori străini:

Evlia Celebi dă oraşului calificativele de „bogat” şi „frumos”.

Sulzer consideră Bucureștii un oraș din cele mai „încântătoare”.

Englezul Chishull scrie despre înfăţişarea Bucureştilor la 1702: „oraş mare cu o înfăţişare originală”.

Daponte: „străluciţii Bucureşti, auriţii Bucureşti, dulcii Bucu­reşti, mândrul şi prea însemnară prea slăvitul tron al domnilor”.

În 1822, consulul Kreuchely ne-a lăsat o interesantă des­criere a oraşului: „Din orice parte te apropii de oraş priveliştea este foarte plăcută, la timp de vară. Pare că priveşti o pădure zâmbitoare…”

Florence K. Berger, care s-a aflat în Țara Româ­nească în perioada 1869-70, scrie A Winter in the City of Pleasures or Life in the Lower Danube (O iarnă în oraşul bucuriilor sau viaţa la Dunărea de Jos) în care consemnază: „Bucureştiul e Bucureşti şi de aceea el nu seamănă cu nici un alt loc din lume. Un oraş trândav, vesel, monoton, cu străzi prost pavate – adevărat martirodrom pentru oameni şi animale”.

Ulysse De Marsillac: „Dacă există un loc care să îmbine avan­tajele civilizaţiei şi cele ale naturii, n-ar fi plăcut să locuieşti acolo? Ei bine, acesta este Bucureştiul”, care, „printr-un rar privilegiu, satisface dorinţa noastră dublă, de civilizaţie şi de libertate”.

În fine, diplomatul Paul Morand, aflat în București în perioada interbelică, îl consideră drept un „oraş vesel”.

În legătură cu asemenea opinii, Nicolae Iorga scrie în „Istoria românilor prin călători” că mărturia lor nu face decât să tragă încă o tușă la tabloul „sumbru, dar pitoresc”, „mizera­bil și bogat în culori”, considerat totuși de o serie de cărturari drept „orașului bucuriilor”.

Izvoare literare

Menţiuni şi informaţii referitoare la aspectul caselor şi palatelor Bucureştilor pot fi identificate şi într-o serie de opere literare, datând mai ales din secolul XIX, dar cu referire la perioade mai vechi.

În poezia populară, balada, sunt amintite case boiereşti, cu „uşele ferecate, ferestre înzăuate, cu lanţuri de fier legate, porţi de aramă”.

Detalii interesante sunt conţinute într-una dintre scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri: „Casele boireşti erau ziduri tari de cetate… cu odăi multe şi mari, cu pivniţe adânci şi boltite, cu beciuri şi un rând de odăi deasupra, cu pod din streaşină în streaşină… La cheresteaua unei case mergea un parchet de pădure seculară… Învelitoarea de şindrilă era aproape de două ori cât casa ca să ţină zăpada. Casele erau răcoroase vara şi călduroase iarna”.

Informaţii interesante se regăsesc în romanul pe care începuse să-1 publice Dimitrie Bolintineanu în ziarul său „Dâmboviţa”, în 1864. Bolintineanu descrie mahalalele şi surprinde schimbarea aspectului clădirilor. Vechile locuinţe aveau pridvor de lemn, cu beci dedesubt, cu sală la mijloc, o odaie pe dreapta şi o alta pe stânga, cu sacnasia în spate, spre nord, în grădină. Acum însă, spune Bolintineanu, apar case noi, dar cam urâte, construite de meşteri unguri şi austrieci. În schimb, scriitorul se arată încântat de felul în care arăta o casă boierească, cum era aceea ce apar­ţinuse familiei Bellu: „un lăcaş plăcut”, care „avea forma multor case din Orient, cu două rânduri, adică cu un cât şi beciuri… Avea o poartă frumoasă de piatră, cu mai multe statui de granit”. Casa Bellu a dispărut: „Astăzi nu mai este nimic din această casă istorică, pe locul ei s-a ridicat un palat încântător”, unde au fost asediate de turci câteva dintre căpeteniile eteriste din Bucureşti, după lupta de la Drăgăşani.

Într-o lucrare consacrată Podului Mogoșaiei, jurna­listul și pamfletarul N.T. Orășanu descrie astfel peisajul acestei noi artere a Bucureștilor, care mai păstra aspecte vechi: „Aranjat e de minune ici-colea câte-un palat; Lângă niște case bune câte-un bordei dărâmat”.

Descrierile lui Nicolae Filimon din romanul „Ciocoii vechi şi noi” constituie un izvor important referitor la diferitele tipuri de locuniţe începând din secolul XVIII. Despre Palatul domnesc în timpul lui Caragea Vodă, care înlocuise vechea Curte arsă, se arată că „era com­pus dintr-un şir de case cu două rânduri ce începeau din uliţa Mogoşoaiei şi se terminau dinaintea caselor ge­ne­ralului Herescu pe uliţa numită a şcoalei.” „Arhi­tec­tura acestui palat era vagă şi neterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de arhitectură, imitate în ceea ce ele aveau mai grosolan şi mai neregulat”. „Pe partea dinspre Momolu era un şir de odăi în formă de chilii călugăreşti” în care şedeau slujitorii domneşti. În fundul Curţii se aflau grajdurile, iar în faţa Podului Mogoşoaiei „era un zid simplu ce închidea ce com­punea reședinţa şi o poartă mare ce servea de intrare principală”. O altă descriere a lui Filimon se referă la casa în care s-a refugiat boierul Andronache Tuzluc, după scăpătarea sa, fiind vorba despre o locuinţă cu un aspect modest, caracteristică păturilor sărace ale oraşului, sacagiii şi căruţaşii. „În mijlocul acestor bordeie mizerabile era o casă care, prin arhitectura ei de ordin otoman și prin mica grădină compusă din arbori roditori și flori, atrăgea foarte mult băgarea de seamă a trecătorilor. Curtea acestei case era îngrădită cu uluci de stejar ascuțite la vârf și foarte înalte”.

Peste vremuri, şi alţi scriitori români au scris despre oraş şi casele sale. Astfel, George Călinescu, „părintele” arhitectului Ioanid, era de părere că „Sînt (…) în Bucureşti, care e un oraş istoric, admirabile piese vechi de arhitectură… Frumuseţea lor e minia­turală şi marile blocuri îi fac reverenţios loc printre ele, retrăgându-se la o distanţă respectuoasă”. Din păcate, această „distanţă” a scăzut cu vremea.

Iar Tudor Arghezi, autor al volumului „Cu bastonul prin Bucu­reşti”, scria „Există (…) în Bucureşti (…) locuri legate de istoria poporului nostru sau numai de un simplu fapt devenit simbol: fragmente de ziduri, de cetăţi, monumente vechi, denumiri…”

Şi, desigur, exemplele pot fi înmulţite.

Istorici

Informaţii referitoare la aspectul locuinţei bucureştene se regăsesc în lucrările istoricilor oraşului: Ionescu-Gion, Constan­tin Bacalbaşa la C.C. Giurescu, George Potra, Panait Panait, Nicolae Vătămanu şi desigur alţii.

Unul dintre cei dintâi istorici ai Bucureștilor, Gheorghe I. Io­nnes­cu-Gion, arăta, pe bună dreptate, că „nu-s multe oraşele Euro­pei care să fi trecut prin atâtea vâltori ale istoriei şi să fi rămas în picioare cu puteri, întotdeauna noi, spre o mai departe propăşire”.

Informații detaliate referitoare la evoluția orașului se află în lucrarea lui George Costescu „Bucureștii vechiului regat” (1944) din care aflăm că „cele dintâi case mai de soi au apărut abia pe la 1830, ridicate de arhitecți străini, pentru unele familii boierești ca Goleștii, cu clădirea Palatului Domnesc depe Podul Mogoșoaei. Sunt menționate „Palatul cel Mic”, casa lui Alecache Villara de pe strada Bradului, a Văcăreștilor de lângă biserica Sf. Niculae-Tabacu și altele… Îndesirea caselor boierești a început mai ales după ce Bucureștii au devenit Capitală, când familiile de neam mare au simțit nevoia de a avea și casă la oraș, iar acestora li s-au adăugat cele ale fruntașilor politici moldoveni ce deasemeni se strămutau aci. Unele aveau chiar oarecare fast occidental, iar altele aveau și porți impunătoare, prinse în arcade de marmoră sculptată cum erau cele ale palatului lui Grigore-Vodă Ghica”.

În ceea ce privește aspectul caselor, Costescu se referă la faptul că mai toate casele erau lipite una de alta, deasupra acestora având un singur rând de încăperi pentru locuințe.

Casele cu două rânduri se amestecau laolaltă cu cele ale mahalagiilor, abia ridicate de la pământ. După anul proclamării Regatului României (1881), vlăstare de-ale familiilor boierești au început a-și dura, pe locurile moștenite sau primite ca zestre, și case în felul celor de prin străinatate cu două porți la grilajurile de fier lucrate, trase puțin de la drum, și cu brazde de flori în față. Aveau curți și grădinițe în spatele său în jurul lor, iar spre fund grajdul și șoproanele necesare echipa­jelor. Tot în felul acela mai construise o seamă de ban­cheri sau negustori împliniți. Acestea însă erau risipite pe tot cuprinsul orașului, în vreme ce gospodăriile boierești erau aproape toate adunate în cuprinsul despărțirei culoarei de galben, adică între calea Victoriei, calea Moșilor și centru.

Casele cetățenilor mai puțini avuți, pe la 1850, nu aveau ușile și ferestrele vopsite, iar dușumelele erau de scânduri de brad, tot nevopsite.

În ceea ce privește evoluția ulterioară, începând mai ales de la sfârșitul secolului XIX, treptat vechile case boierești au fost înlocuite, dar numai atunci când s-a văzut că era de nevoie din cauza vechimei lor, iar cele cu care ele s-au schimbat, n-au făcut decât să se adapteze gustului vremilor. Înfațișarea lor vetustă a dispărut numai pentru că în local ei să se arate cea pe care o vedem și azi, acolo unde blocurile moderne nu s-au întins încă. Noua orânduire a acelui drum, devenit Calea Victoriei, împlinea casă-de-casă locurile până atunci virane și alinia o stradă cu aspect într-adevăr occidental.

Unul dintre cei mai informați istorici ai orașului și ai caselor sale a fost fără îndoială George Potra care, de exemplu, în volu­mul său „Din Bucureștii de ieri”, oferă informații și interpretări interesante, de exem­plu, despre regimul proprietății, arătând că abia târziu, în primele decenii ale secolului al XlX-lea, zapisele încep să aibă elemente topografice mai pre­cise, care să indice cu oarecare exactitate terenul sau construcţia despre care este vorba. Când oraşul Bucu­reşti îşi lărgise hotarele şi-şi sporise popula­ţia şi când viaţa comercială luase avânt, schimbul între bunurile imobiliare începu să devină o necesitate. În ceea ce privește amplasarea gospodăriilor și a caselor, se arată că ele se situau mai ales în preajma târgurilor.

Preţioase date referitoare la istoria Bucureștilor sunt puse la dispoziţie de N. Vătămanu în lucrarea sa „Odinioară în Bucureşti”, dat fiind că aduce în discuţie atât aspectul locuinţei „oamenilor simpli” de diferite categorii, cât şi acela al caselor, reşedinţelor, palatelor boiereşti, cu referinţă specială la prima jumătate a secolului XIX. De asemenea, preţioase sunt aceste date şi datorită faptului că, în legătură cu casele, sunt zugrăvite şi o serie de aspecte legate de stilul de viaţă al locuitorilor.

Referitor la interiorul şi stilul de viaţă al locui­torilor acestor case simple se arată că „Viaţa familiei în casă se concentra pe «paturi»… Existau laviţe în jurul odăii, paturi şi mese fixate în pământ… Vara, dormitul se transfera pe prispă, afară. Cei cu dare de mână îşi făceau chioşcuri anume, lângă casă”.

În ceea ce priveşte casele boiereşti, „cele mai mari, aveau o alcătuire bine gândită, cu plan dinainte stabilit şi se executau pe temeiul unor contracte, încheiate cu zidarii, cu pietrarii, cu dulgherii, cu vopsitorii, fiecare grup de meşteşugari având a săvârşi numai ce ştiau a face, şi ştiau foarte bine!”.

Marii neguţători, clericii, boierii aveau case cu două „rân­duri”, etaje. Odăile de jos, de obicei zidite din cărămidă, formau subsolul pentru slugi, robi ţigani şi… pentru copii, Rândul de sus, de multe ori construit din lemn, mai uşor, era rezervat stăpânului şi oaspeţilor săi. Avea paturi, laviţe, „păticine” în care se ţineau maca­turile ce se aşterneau pentru dormit. La casele „cu rândul de sus pentru stăpâni, o asemenea construcţie se aşeza pe grinzi, la capătul sălii, ca un balcon”.

Preţioasă este şi informaţia lui Vătămau referitoare la „culele” din Bucureşti, construite pentru o mai bună apărare: „case tari, de cărămidă, având de obicei, jos, o singură uşă, bine ferecată, îngustă şi lesne de bari­cadat”. O asemenea „culă” obişnuită pe la ţară, în Oltenia, este amintită şi în Bucureşti, prin jurul Colţei, în 1777.

Interesante sunt şi informaţiile pe care le oferă Vătămanu despre interiorul unor case aparţinând unor intelectuali din secolul XIX.

Ca o constatare generală, Nicolae Vătămani arată: „Aşa se trăia altădată în Bucureşti: sau în sărăcie lucie, sau într-un lux exorbitant, ce lua ochii şi provoca invidii”…

Un alt izvor pentru reconstituirea aspectului Bucu­reştilor şi a caselor sale este lucrarea „Podul Mogo­şoaiei. Povestea unei străzi” de Gheorghe Crutzescu, în care se arată că, iniţial, această arteră deschisă de domnitorul Constantin Brâncoveanu, se caracteriza prin faptul că „De-a lungul ei, fără orânduială, aproape fără rost, se înşiră palate şi magherniţe, case de ţară şi zgârie-nori, curţi şi grădini, morminte şi biserici… Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogo­şoaiei e plămădit cu sufletul nostru”.

O imagine a evoluţiei de început a interiorului şi mobi­lierului este propusă de Radu Ionescu.

Nu putem încheia acest capitol referitor la aportul cerce­tătorilor, istoricilor, arhitecţilor, fără a aminti opinia lui G. M. Cantacuzino despre Bucureşti; „Oraş al contrastelor”, marcat deopotrivă de „vechea lui obârşie de sat, de târg şi de bâlci”, ca şi de mirajul parizian, pendulând între lâncezeala patriarhală şi ambiţia de mare metropolă”, „oraş al vizaviurilor contrastante”.

Iconografie

Primele imagini

Începând cu secolul XVIII, există o serie de reprezentări, „vederi” generale ale Bucureştilor mai ales sub forma unor desene şi gravuri, datorate unor artişti străini care au vizitat oraşul. Dacă, în ceea ce priveşte aspectul general al acestuia, ele prezintă un real interes, în special referitor la evoluţia sa, imaginile caselor sunt reprezentate destul de conven­ţional, „fictiv” cu „împrumuturi” din mediul de origine al autorilor lor (de exemplu, într-una dintre ele este prezent un… „palmier”).

Una dintre cele mai vechi asemenea reprezentări este o gravură tipărită la Leipzig în 1717 de Iohann Theodoro Boetio, în care ies în evidenţă mai ales edificiile, în special bisericile.

Din 1789, datează litografia „Întâmpinarea princi­pelui de Saxa-Coburg la intrarea în București”, în care totuşi este greu de identificat aspectul caselor reprezentate în fundal.

Din 1793 datează o reprezentare aparţinând lui William Watts a zonei podului peste Dâmbovița către Mănăstirea Mihai Vodă, după un desen de Luigi Mayer din 1793.

Utilă şi pentru amplasarea principalelor zone de locuire ale oraşului este desigur prima hartă a Bucureştiului din 1781, datorată lui F.I. Sultzer.

Ionescu Gion reproduce în a sa Istorie o serie de imagini, cum ar fi „Bucureştii în timpul lui Suvoroff şi Coburg” în care apar ceva mai distincte şi locuinţele mai modeste.

Gravuri, desene, acuarele

Istoricul de artă Ion Frunzetti remarca faptul că o pleiadă de artişti plastici, peregrini printr-o Europă orientală plină de constraste, s-a lăsat sedusă de Bucu­reşti: „Nu puţini sunt artiştii pentru care prive­liştea bucureşteană a însemnat sursă de inspiraţie. Pe unii îi recepţionăm azi cu mirarea încântată a redescoperirii unor lumi doar bănuite cândva, în anii de studiu. Sunt călătorii romantici de la începutul seco­lului trecut (începutul secolului XIX ): un Doussault, un Michel Bouquet, un Raffet, turiştii poştalioanelor, diligenţei, în căutarea unui anume exotism, înregistrat în privelişti, în costume, în moravuri şi tipuri omeneşti, cu minuţia sociologului de vocaţie şi a etnografului deopotrivă”.

Încă în prima parte a secolului XIX, apar însă o serie de reprezentări mai realiste, gravuri şi desene, care sunt utile ca izvoare istorice: „O zi de târg”, desen M. Bouquet, 1841; „Podul Calitei”, 1841, desen de M. Bouquet; „Stradă centrală”, gravură după un desen de C. Doussault, 1843; „Vedere generală”; „Incendiul de la 1847” de Mostakoff, cromolitografie după un desen de M. Bouquet, 1854; „Reşedinţa prinţului Gortschakoff”, gravura, 1854; „Vedere generală”a dealului mitro­ploliei (care dă o impesie despre spaţiile verzi care apăreau ca „insule” în curpinsul oraşului), gravură, 1856.

Auguste Dieudonne Lancelot avea să realizeze, la comanda revistei pariziene „Le Tour de Monde”, o suită de schiţe ale spaţiului românesc pe care îl traversează, Bucureştiul ocupând un loc important.

Denis Auguste Raffet desenează şi el Bucureştiul pentru a ilustra cartea de călătorii a prinţului rus Anatoli Demidoff, „Voyage dans la Russie meridionale et la Crimee par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie” (1840).

Dar desigur, cele mai preţioase imagini ale Bucureştilor şi ale caselor sale sunt acuarelele lui A. Preziosi, care, în 1868 – 1869, a călătorit de două ori în România, unde și-a expus lucrările sale cu peisaje citadine ale Bucureştilor: „Vedere gene­rală de la Filaret”, 1868; „Panoramă”, 1868; „Vedere generală din Turnul Colţei”, 1868 (în care avem cea dintâi imagine detaliată asupra străzilor şi caselor bucu­reştene); „Bărăţia”, „Dâmboviţa în dreptul bisericii Radu Vodă”, 1868; „Piaţă”, 1868; „Pod peste Bucu­reştioara”, 1869 (în care apare o casă boierească cu toate detaliile sale).

O reală valoare documentară au şi stampele datorate lui William Watts: „Palat din Bucureşti”, „Vedere de la marginea Bucureştiului”.

Un alt pictor și gravor autor al unor lucrări între care imagini de case a fost Canisius Richard (1872-1834).

Pictura

În perioada următoare, imaginea Bucureştilor şi a caselor sale pătrunde tot mai mult în pictura de şevalet şi în alte genuri plastice în cursul secolului al XIX, prin contribuţia lui Theodor Aman (1831-1891), Barbu Isco­vescu (1816-1854), Geroge Damian, dar mai ales a lui Carol Popp De Szathmary (1812-1887) („Casă în Bucu­reşti”) căruia îi datorăm şi primele imagini fotografice.

Şi interioarele se bucură de o anumită atenţie: din 1831 datează pictura lui Franz Neuhausar, „Familia unul librar în interior Bidermaier”. Destul de numeroşi pictori, între care și Aman, „imortalizează” interi­oarele atelierelor lor.

Dintre artiştii străini, care s-au arătat preocupaţi de imaginile Bucureştilor, sunt de menţionat Charles Doussault (1814-1880), Michel Bouquet (1807-1890).

Este semnificativ faptul că, în cursul secolului XX, cei mai importanţi reprezentanţi ai picturii româneşti s-au interesat de aspectul orşului şi a caselor sale, lucrările fiind interesante pen­tru reprezentarea unor colţuri ale oraşului, dintre care unele au dispărut: Ion Ţuculescu – „Iarnă pe strada Lizeanu”; Iosif Iser – „Case la marginea Bucureştiului”; Iosif Rosenblut – „Case vechi din Bucureşti (Strada Filitis)”; Lucia Bălăcescu Demetriade – „Stra­dela Vântului”; Lucian Grigorescu – Acoperişuri dinspre Piaţa Sf. Gheorghe”; Lucian Grigorescu – „Peisaj din Bucureşti”; „Acope­rişuri (Strada Eminescu)”; Ştefan Luchian – „Colț din strada Povernei”, „Intrarea Dâmboviţei în Bucureşti”, „Periferie (Maha­laua Dracului)”; Alexandru Ţipoia-Stradă la periferia Bucu­reştiului”; Marius Bunescu – Vedere din Bucureşti iarna”; Alexan­dru Ciucurencu- „Marginea oraşului”; Rudolf Schweitzer Cumpăna – „Calea Griviţei”; Adam Bălţatu -„Case de mahala”, „Peisaj bucuteştean”; N. Dărăescu – „Calea Victoriei pe ploaie”; Alexandru Poitevin Schelett – „Din Bucureştiul pitoresc”. Hanul Bazaca”; Alexandru Phoebus – „Peisaj bucureştean”; Adrian Bălţati – „Case de mahala”; Pan Ioanid – „Piaţă bucureşteană”; Călin Alupi – „Strada Anastasie Panu (cu biserica Bărboi la spate)”; Dumitru Ghiaţă – „Case vechi din Bucureşti”; Dumitru Ghiaţă – „Colţ de Bucureşti”; Ion Musceleanu – „Iarna în Pangratti”; Petre Chirea – „Calea Şerban Vodă”; David Critor – „Uranus”; Petre Chirea – „Ploaie pe Lipscani”; Popa Vasile – „Case din Mahala”.

De o deosebită importanță artistică și documentară sunt albumele publicate de arhitectul Gheorghe Leahu: „București – arhitectură și culoare”, „Lipscanii – centrul istoric al Bucureștilor”, „Bucurștiul dispărut”, „Distrugerea Mănăstirii Văcarești”, „Bucu­resti – portretul unui oraș”, „București – Micul Paris”.

Fotografia

Tot Frunzetti ne atrage atenţia asupra importantului izvor pe care îl reprezintă pentru istoria Bucureștilor fotografia care concre­tizează, „noutatea mirabilă a deceniilor 4 şi 5 ale secolu­lui al XIX-lea, lăsând dâre de lumină şi culoare şi în istoria Bucureştilor”.

Între cei dintâi care ne-au lăsat fotografii ale orașului sunt de amintit Wilhelmina Prietze şi Anton Chladek.

Apariţia şi răspândirea reproducerii fotografice îmbogăţeşte „tezaurul” de imagini bucureştene. Între fotografii de origine străină, care ne-au lăsat imagini cu reală valoare documentară ale Bucureştilor, se numără, între alţii, Ludwig Angerer, (1827 – 1879) şi, în special, Franz Duschek, care deţinea un studio chiar în centrul capitalei, înconjurat fiind de casele celor mai avuți și influenți locuitori ai orașului. A obținut din partea lui Carol I titlul de fotograf al Curții.

O răspândire apreciabilă au căpătat încă de la jumătatea secolului XIX fotografiile-cărţi poştale, mai întâi prin contri­buţia unor artişti străini: „Vedere de pe Teatrul Naţional spre Uliţa Știrbei Vodă”, 1855, „Podul Calicilor”, „Podul Mogoşoaiei”, „Vedere către Biserica «Dintr-o zi»„, 1856, de L. Angerer; „Podul Mogoşoaiei”, 1869, de M. B. Baer.

Valoroasă şi pe acest plan este contribuţia lui Carol Popp de Szathmary care a lăsat peste 800 de vederi ale Bucureştilor mijlocului şi celei de a doua jumătăţi a veacului, între care: „Târgul Cucului”, „Uliţa Colţei”.

Şi în perioadele următoare, ilustraţiile fotografice, „cărţile poştale”, reprezentând case ale Bucureştiului cunosc o aprecia­bilă răspândire, unii dintre autorii lor rămânând anonimi: 1900-1919: „Vedere generală”, 1900; gravura după fotografie; „Bdul Carol I”, 1901; „Piaţa C. A. Rosetti”, 1904; „Piaţa Teatrului”, 1908; „Vedere Generală”, 1909.

1911-1930: „Strada Lipscani”, 1912; „Calea Victoriei”, 1913; „Bdul Colţei”, 1915; „Bdul Elisabeta”, 1917; „Vedere generală pe Calea Victoriei de pe Casa de Depuneri”, 1917; „Calea Victoriei”, 1917; „Bdul Academiei”, 1918; „Piaţa Sf. Gheorghe”, 1926; „Panoramă aeriană”, 1927; 1931…: „Calea Victoriei in dreptul hotelului Majestic”, 1931; „Bdul Elisabeta”, 1932; „Trafic de vârf pe Calea Victoriei”, 1935; „Piaţa Senatului şi Palatul Justiţiei”, 1938; „Vedere aeriană deasupra Ateneului”, 1941.

O contribuție deosebită la cunoașterea prin fotografie a Bucu­­reștilor au avut Iosif Berman și Nicolae Ionescu, care apar în dife­rite publicații, dar, din păcate lucrările nu au fost adunate în albume.