23 AUGUST 1944. O istorie așa cum a fost

ARGUMENT de Ioan Scurtu

Era firesc ca la împlinirea a 80 de ani de la 23 august 1944 să se publice mai multe cărți și studii dedicate acestui important eveniment din istoria României, a celui de-al Doilea Război Mondial și evoluției geostrategice a Europei. Volumul de față se înscrie pe linia unei abordări noi, bazate pe documente de arhivă scoase la lumină în ultimii ani și pe valorificarea altor surse, pe o viziune largă privind ansamblul vieții internaționale – în primul rând mutațiile survenite în echilibrul de putere –, precum și pe realizarea unor noi conexiuni între evenimentele militare, politice și diplomatice pe fondul cărora a avut loc „schimbarea de direcție” a României la 23 august 1944.

Este bine cunoscut faptul că, de-a lungul celor opt decenii, 23 august a fost puternic politizat, ajungându-se ca principalii actori să fie margi­na­li­zați și chiar arestați (trei dintre ei – Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Lucrețiu Pătrășcanu murind în închisoare), iar în prim-plan au fost pro­pul­sate persoane care atunci au avut un rol marginal, sau chiar niciunul.

Volumul de față – coordonat de istoricii Dan Cătănuș, Vasile Buga şi Mihai Burcea – cuprinde 17 studii, cu o tematică largă, prin care se pro­mo­­vează o nouă viziune, întemeiată pe documente și pe o reflecție profundă, specifică oamenilor de știință, asupra a ceea ce a reprezentat 23 august 1944.

Toate acestea constituie un ARGUMENT pentru a prezenta acest volum, dar și pentru a-mi permite unele considerații personale, fiind unul dintre puținii istorici în viață care au parcurs cei 80 de ani de după 23 august 1944.

Voi începe cu memoriile (amintirile) unor participanți la evenimentele din preajma, din timpul și de după 23 august. Am avut posibilitatea să citesc, cu mult înainte de înainte de 1989, amintirile mai multor ilegaliști, înregistrate și apoi transcrise la Institutul de Istorie a Partidului (Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice), din care am aflat multe date noi, mai ales amănunte; m-au frapat fricțiunile, disputele și geloziile acestora, și mai ales efortul de „adaptare” a relatărilor la modificările care aveau loc la nivel conducerii Partidului Muncitoresc Român (Partidului Comunist Român).

O atitudine oarecum similară au adoptat și ofițerii care au fost împlicați în evenimentele din august 1944. L-am ascultat de trei ori pe ge­ne­ralul Dumitru Dămăceanu, care s-a aflat în centrul evenimentelor, oferind o multitudine de informații, dar schimbându-și unghiul de abor­dare în funcție de momentul politic. M-a frapat modul cum l-a prezentat, succesiv, pe Lucrețiu Pătrășcanu: reprezentantul P.C.R., activ și bine informat; trădător, urmărind să împiedice luarea unor decizii majore; prezent la consfătuirile secrete, dar cu o atitudine oscilantă. L-am ascultat și chiar am avut discuții cu colonelul Emilian Ionescu despre arestatea mareșalului Antonescu, la care a participat, cu o excelentă memorie a de­ta­­liilor, dar cu o singură „licență” : odată a spus că mareșalul Antonescu a dus mâna la buzunar pentru a scoate pistolul, altădată că și-a căutat batista. Așa cum arată și autorii studiilor incluse în acest volum, amintirile (memoriile) nu au fost publicate, deși Dămăceanu întocmise un text de 420 pagini. Excepție a făcut Emilian Ionescu, autorul volumului „Contemporan cu veacul XX”.

Am citit, după 1989, uriașul text memorialistic (1 800 pagini dactilografiate) redactat de Ioan Mocsonyi-Stârcea în închisoare, scris cu talent, relatând zeci și zeci de situații, întâlniri, discuții, realizând carac­te­rizări de personaje, descrieri de întâmplări etc. etc. Le-am citit cu deta­șare, deoarece aveam o imagine despre cum au putut fi scrise astfel de memorii.

În 1969, fiind la Cluj și studiind în Arhivele Statului pentru lucrarea mea de doctorat despre Partidul Țărănesc, am avut, la sugestia profesorului Ștefan Pascu, mai multe discuții cu Zaharia Boilă, nepotul lui Iuliu Maniu. Când i-am spus că i-am citit memoriile aflate în Arhiva Institutului de Istorie a Partidului m-a întrerupt, spunând că nu le recunoaște și să nu le folosesc. Mi-a relatat că era în închisoare când a fost chemat la direcție, unde un „tovarăș” i-a propus să-și scrie memoriile; va avea un regim special: i se va pune la dispoziție o cameră, va avea hârtie și instrumente de scris. A acceptat, dar a fost supus unor puternice presiuni: cum scria 4-5 pagini, „tovarășul” i le lua și revenea peste două-trei zile cu observații: nu a scris nimic despre P.C.R. și ar trebui să „completeze”. Scria câteva rânduri despre P.C.R., textul era luat la „control”, iarăși venea „tovarășul” cu observații: este bine, dar nu a menționat niciun lider al P.C.R. A „completat”, referindu-se la procesul lui Petre Constantinescu-Iași. Iarăși a venit „tovarășul”: este bine, dar au mai fost și alți militanți comuniști care au avut un rol important în lupta împotriva fascismului, pentru apărarea democrației. Boilă nu a acceptat să scrie și a fost pedepsit: nu i s-a mai adus mâncare decât o dată pe zi. De nevoie, a făcut astfel de „completări”.

Am constatat că în studiul inclus în acest volum există mărturisirea lui Mocsony-Stârcea că el a scris „cu condiția ca textele să nu-mi fie falsificate”. Poate că nu i-au fost falsificate, pentru că le-a falsificat singur.

Istoricul are obligația să utilizeze toate sursele, să le supună unei analize critice, să le compare cu alte izvoare și să prezinte – pe cât posibil – realitatea. Din acest punct de vedere, exemplar este studiul din acest volum privind rolul Comitetului Militar în înfăptuirea actului de la 23 august 1944, bazat pe memoriile (amintirile) participanților.

Am citit cu interes studiul despre 23 august „pe marele ecrane comuniste”. Cu acest prilej am aflat că nu numai industria, agricultura, editurile, stadioanele, spitalele etc. erau comuniste, ci și ecranele. Sunt analizate – cu profesionalismul specific specialistului – filmele Străinul, Serata, Stejar extremă urgență și Ziua. Am vizionat aceste filme, dar și altele. Între acestea și Zidul în 1976, despre un tânăr comunist care s-a ascuns într-o încăpere zidită pentru a tipări de unul singur ziarul clandestin „România liberă”. Discutând cu regizorul Constantin Vaeni, i-am spus că sacrificiul acelui tânăr este prea îngroșat, la care dânsul mi-a sugerat să privesc filmul ca o posibilă comportare a unui om în situații similare, fără să mă gândesc la conotația politică și să apreciez jocul actorilor Gabriel Oseciuc, Gheorghe Dinică, Victor Rebenciuc, Ileana Stana-Ionescu; de asemenea, să mă interesez de audiența filmului său. Mult după 1989, mi-am adus aminte de această discuție și am căutat statistica întocmită de Centrul Național al Cinematografiei, din care am aflat că până la 31 decembrie 2014, Zidul a fost vizionat de 2.129.447 spectatori.

Foarte documentat este studiul privind implicarea unor cadre militare în pregătirea și realizarea actului istoric de la 23 august 1944. Am reținut mai ales rolul lui Constantin Sănătescu, numit în martie 1943 șeful Casei Militare a Regelui, care avea să noteze la preluarea funcției: „Văd că am o misiune grea. Mai întâi, regele este foarte tânăr, de-abea are 21 de ani. Constat că este străin de treburile statului, nu din vina sa, ci din vina mareșalului, care nu l-a pus la curent cu nimic. Este mult de lucru așadar”. În aprilie 1943, Sănătescu scria: „Regelui îi plac vânătoarea, mecanica și motoarele, dar asta e prea puțin pentru un rege”. Am înțeles că cercul din jurul regelui – militari și civili – a jucat un rol important în a-l determina pe Mihai I să-și îndeplinească rolul constituțional.

Interesant și cu multe informații și aprecieri noi este studiul referitor la rolul lui Eugen Cristescu și al S.S.I. în desfășurarea evenimentelor de la 23 august 1944, care conține și multe judecăți de valoare privind semnificația acestei zile pentru evoluția istorică a poporului român.

Volumul cuprinde mai multe studii și analize privind situația României în contextul geopolitic din anii celui de-al Doilea Război Mondial, negocierile dintre Marile Puteri Aliate (U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A.), demersurile partidelor politice din România privind încheierea armistițiului, consecințele actului de la 23 august 1944 etc.

Din conținutul acestora rezultă limpede că încă de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial s-a conturat perspectiva colaborării liderilor din statele democratice occidentale cu regimul dictatorial de la Kremlin, fiecare urmărind propriile sale interese geostrategice. Atunci, în septembrie 1939, Germania și U.R.S.S. au invadat Polonia, punând în aplicare pactul Molotov – Ribbentrop, semnat cu puțin timp înainte, la 23 august, iar Marea Britanie și Franța au declarat război numai Germaniei, nu și U.R.S.S. În 1940, când U.R.S.S. a anexat Țările Baltice (Estonia, Letonia, Lituania), Basarabia și nordul Bucovinei, guvernele de la Londra și Paris nu și-au pus nicio clipă problema apărării unor state independente și suverane, membre ale Societății Națiunilor.

Din vara anului 1940, în fața poporului român s-a aflat dezideratul refacerii granițelor naționale din 1918. Generalul Ion Antonescu a apreciat că exista șansa eliberării teritoriilor ocupate de U.R.S.S. prin lupta alături de Germania. Acesta a fost obiectivul ordinului din 22 iunie 1941: „Ostași, vă ordon treceți Prutul!” După o lună de lupte, armata română a eliberat Basarabia și nordul Bucovinei, care au fost reintegrate în statul român. Guvernul sovietic nu a recunoscut acest act, care ar fi putut justifica ieșirea României din război.

La solicitarea lui Hitler, mareșalul Antonescu a decis continuarea luptelor dincolo de Nistru. Deși niciodată în decursul întregii sale istorii România (Țările Române) nu a adoptat o atitudine ostilă față de Marea Britanie, la 6 decembrie 1941 guvernul de la Londra a declarat război României, pentru a-și exprima solidaritatea cu U.R.S.S. Peste o săptă­mână, la 12 decembrie, guvernul Antonescu a declarat război S.U.A., fără un alt motiv decât acela că era aliat cu Germania. Astfel, țara noastră a intrat în angrenajul celui de-al Doilea Război Mondial, cu consecințe grave pe termen lung pentru poporul român.

De la sfârșitul anului 1941, U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A. și-au coordonat activitățile politice, apoi și militare, ajungând la stabilirea zonelor de influență (dominație) în Europa după încheierea războiului. După bătălia de la Stalingrad, soarta războiului s-a schimbat. Churchill, Stalin și Roosevelt au convenit, în cadrul întâlnirii de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), intensificarea colaborării militare prin deschiderea celui de-al doilea front în vestul Europei, precum și ca în statele vecine U.R.S.S., sovieticii să aibă „cuvântul hotărâtor”.

Liderii P.N.Ț. și P.N.L. au cerut, prin mai multe memorii adresate lui Antonescu, să retragă armata de pe front și să încheie armistițiul cu Națiunile Unite. Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu, intoxicați de propaganda engleză, nu au crezut că exista o înțelegere între U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A. pe seama României. Ei și-au legat speranțele de faptul că va avea loc debarcarea trupelor engleze în Balcani și vor veni în România pentru a împiedica prezența armatelor sovietice. Ei nu au înțeles adevărata semnificație a faptului că, în cadrul demersurilor secrete privind încheie­rea armistițiului, diplomații englezi și americani au cerut emisarilor români să se adreseze și sovieticilor.

Istoria a dovedit că a existat o presiune coordonată asupra României. Este ilustrativ faptul că, la 2 aprilie 1944, guvernul sovietic a anunțat că înaintarea trupelor sale pe teritoriul României era determinată de necesități militare, iar peste două zile, la 4 aprilie, aviația engleză și ame­ricană a executat un bombardament masiv asupra Bucureștilor, omorând 2 942 oameni și rănind alți 2 126 (aproape toți civili). Profesorul Gheorghe Zane avea să noteze că a fost „o crimă în masă făcută în numele eliberării Europei. În curând, pe lângă crimă, avea să urmeze trădarea”.

Studiul privind rolul P.C.R. în răsturnarea regimului Antonescu are meritul de a așeza activitatea acestui partid în matca sa reală, după decenii de falsificări. Conducerea P.M.R. (P.C.R.) a numit actul de la 23 august 1944 în funcție de propriile sale interese: eliberarea României de către glorioasa armată sovietică; insurecție armată; insurecție națională armată; revoluție socială și națională, antifascistă și antiimperialistă. Falsificările au continuat și după 1989, în sens invers: P.C.R. – agentura sovietică în România – nu a avut niciun rol; 23 august se datorează regelui Mihai; principalul rol l-a avut Iuliu Maniu etc. În realitate – așa cum se argumentează în acest studiu –, P.C.R. a fost o componentă a mișcării de opoziție împotriva regimului Antonescu și a războiului antisovietic, iar la 20 iunie 1944 a semnat, împreună cu P.N.Ț., P.N.L. și P.S.D., Declarația de constituire a Blocului Național-Democrat, care a asigurat baza politică a actului de la 23 august 1944.

Am observat că există în acest volum – ceea ce mi se pare firesc – aprecieri nuanțate privind importanța actului de la 23 august. Într-un studiu, am citit că regele Mihai „era de părere că era o bună oportunitate de a încheia armistițiul, mai ales că exista și garanția anglo-americanilor”, suveranul având „principalul rol la 23 august 1944”. Într-un alt studiu se apreciază: „Opoziția politică internă a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe regele Mihai I la actul demiterii și arestării mareșalului Antonescu”. În mai multe studii se afirmă că, la 23 august, România a trecut în tabăra Națiunilor Unite și „a fost evitată transformarea țării în câmp de război”.

Desigur, 23 august este un act important, care merită să fie evaluat. Dar trebuie să se țină seama de faptul că între declarațiile celor care au înfăptuit această schimbare majoră de direcție și realitatea resimțită de poporul român a fost o deosebire esențială. Cităm, cu titlu de exemplu, prevederile din Proclamația citită de regele Mihai în seara acelei zile și ce a urmat:

– „România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii”. În realitate, nimic nu fusese perfectat și acceptat, iar relațiile diplomatice ale țării au „înghețat”.

– „Din acest moment, încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite”. În fapt, era o declarație unilaterală, de care cele trei Mari Puteri nu au ținut seama, Convenția de armistițiu fiind semnată abia la 12 septembrie 1944.

– „Primiți pe soldații acestor armate cu încredere”. Era vorba despre „soldații” sovietici. În timp ce trupele române se desprindeau din frontul comun cu cele germane, guvernul U.R.S.S. continua să considere România stat inamic. Este adevărat că România nu a fost transformată în teatru de război, dar pierderile au fost uriașe. Guvernul U.R.S.S. (ca și cele ale Marii Britanii și S.U.A.) nu a luat act de trecerea României de partea Coaliției Națiunilor Unire; ca urmare, Armata Roșie a luat prizonieri 160 000 militari români (după aprecierea Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului). Am făcut un calcul și am constatat că în 20 de zile (între 24 august și 12 septembrie 1944), România a pierdut de șapte ori mai mulți militari decât pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei (unde s-au înregistrat 24 396 morți, răniți și dispăruți) și aproape tot atâția cât în cele nouă luni de război purtat alături de Națiunile Unite pentru înfrângerea Germaniei (168 822 morți, răniți și dispăruți).

– „Națiunile ne-au garantat independența și neamestecul în treburile nostre interne”. Realitatea a fost cu totul alta. În ziua de 24 august, ministrul de Externe Grigore Niculescu-Buzești a transmis la Cairo: „Guvernul dă d-lor Știrbey și Vișoianu depline puteri pentru a semna imediat armistițiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite al ale Americii”. Diplomații Coaliției Națiunilor Unite le-au comunicat că armistițiul trebuia iscălit la Moscova, drept care o delegație oficială s-a deplasat în capitala U.R.S.S. Timp de 10 zile, delegația nu a fost băgată în seamă. Numai după ce armata sovietică a ocupat întregul teritoriu al României a fost chemată în seara zilei de 10 septembrie, ora 22,00, la „discuții”. Nu au avut loc negocieri, întrucât toate observațiile și sugestiile românilor au fost respinse. Citirea textului convenit de cele trei Mari Puteri a continuat și în ziua următoare, tot de la ora 22,00; a urmat ultima întâlnire, în 12 septembrie, ora 22,00. La ora 5 dimineața, Convenția de armistițiu a fost semnată; în numele Aliaților a iscălit doar reprezentantul U.R.S.S. – mareșalul Malinovski. Cu acordul liderilor de la Londra și Washington, România era pusă sub controlul U.R.S.S., inclusiv prin ocuparea armată.

Nu a fost o chestiune temporară, determinată de starea de război. În discuția avută cu liderul comunist iugoslav Milovan Djilas, în aprilie 1945, I.V. Stalin a declarat: „Acest război nu se poartă ca războaiele trecutului; cine ocupă un teritoriu își impune, de asemenea, propriul sistem social. Toți își impun propriul sistem câtă vreme armata lor are puterea s-o facă. Nici nu se poate altfel”.

Cred că este util să menționăm faptul că guvernul de la 23 august 1944 și cele care au urmat au urmărit să câștige „bunăvoința” Aliaților, în primul rând a U.R.S.S., cu speranța că astfel vor obține cobeligeranța României. Au condamnat energic regimul de până atunci și mai ales pe mareșalul Antonescu – socotit criminal, hitlerist, fascist, trădător etc., au pus la dispoziția războiului toate resursele umane și materiale ale țării, sub lozinca „Totul pentru front, totul pentru victorie!” Sacrificiile nu au fost luate în seamă, România fiind tratată la Conferința păcii de la Paris ca stat învins, aliat al Germaniei lui Hitler.

În volum este inclus un important studiu privind „deromânizarea” Basarabiei, în care sunt prezentate o multitudine de date concrete privind represiunile la care a fost supusă populația dintre Prut și Nistru, în primul rând intelectualii: arestări, deportări, schingiuiri, omoruri; interzicerea limbii române și a alfabetului latin; prezentarea României ca stat cotropitor, reacționar, cu care a fost interzisă orice legătură. Această politică antiromânească a continuat – cu anumite nuanțe – până în 1990 și chiar după proclamarea independenței Republicii Moldova. În 1991, când am fost în Republica Moldova, am fost cazat în Hotelul „Chișinău”, în fața căruia se afla un monument ridicat în 1969 în „onoarea glorioasei armate sovietice care a eliberat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească de sub ocupația fasciștilor români și germani”. Ulterior, am aflat că din inițiativa președintelui Igor Dodon acest monument a fost renovat și reinaugurat în ziua de 24 august 2019, „cu prilejul celei de-a 75-a aniversări a eliberării Moldovei de sub ocupația fascistă”. În discursul rostit cu acest prilej, Dodon a declarat: „Nu vom permite nimănui să ne remodeleze istoria. Vom păstra mereu vie amintirea faptele eroice ale ostașilor eliberatori”(sovietici).

În volum au fost incluse două studii privind Bulgaria, din care rezultă limpede că această țară a cunoscut o evoluție similară cu cea a României, cu deosebirea că sovietizarea s-a realizat mult mai rapid. În decurs de câteva luni (decembrie 1944 – aprilie 1945) a fost lichidată întreaga elită politică burgheză: au fost organizate 135 de procese, cu 11.135 de acuzați, s-au pronunțat 2.739 condamnări la moarte și 1.305 închisoare pe viață. Ana Pauker invoca adesea exemplul bulgar, care se putea aplica și în România dacă comuniștii din „interior” ar fi așteptat câteva săptămâni, până la eliberarea țării de către Armata Roșie, astfel că nu ar fi fost nevoie de trei ani de „coabitare” cu burghezia.

Foarte util și documentat este studiul privind „Germania nazistă și Actul de la 23 august. Percepții, reacții, consecințe”, în care sunt analizate relațiile româno-germane și mai ales deteriorarea acestora. Relevante sunt datele privind activitatea Grupului Etnic German din România, care devenise un fel de stat în stat, ocupându-se și cu recrutarea de tineri în trupele SS ale Reich-ului. Am reținut că șeful GEGR, Andreas Schmidt, sugera șefilor săi de la Berlin, în iulie 1944, „formarea unui guvern militar din ofițeri români cinstiți în colaborare cu aripa radicală a Legiunii aflată în Germania”. Sunt prezentate în detaliu reacțiile conducerii de la Berlin la aflarea veștii despre înlăturarea lui Ion Antonescu și intenția lui Hitler de a lichida „puciul” de la București și a instala la putere un general filogerman. În același studiu sunt analizate „măsurile eronate și tardive luate de factorii de decizie” de la Berlin în august 1944.

La fel de util și documentat este studiul privind reflectarea în istoriografia sovietică/rusă a rolului regelui Mihai I al României în înfăptuirea actului de la 23 august 1944. Am aflat că în 1960 a avut loc la Institutul de Istorie a Partidului din București o discuție a doi istorici sovietici cu directorul Ion Popescu-Puțuri, directorul adjunct Gheorghe Zaharia și politicienii Miron Constantinescu și Valter Roman, prilej cu care reprezentanții români au prezentat o serie de observații pe marginea modului în care era reflectată evoluția evenimentelor din România din vara anului 1944 în macheta volumului al IV-lea al monografiei „Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Ei și-au exprimat „nemulțumirea în legătură cu ˂greșita interpretare˃ a rolului P.C.R. în organizarea și înfăptuirea insurecției armate de la 23 august 1944, precum și față de ˂ aprecierea greșită ˃ dată poziției P.N.Ț. și P.N.L. și regelui Mihai I”. Interesant este că istoricii sovietici susțineau că P.C.R. a avut un rol hotărâtor în victoria de la 23 august, dar se refereau și la contribuția regelui Mihai, pentru care a fost decorat cu Ordinul „Pobeda” (Victoria) de Sovietul Suprem al U.R.S.S. În acest studiu se analizează poziția istoricilor ruși (după 1991), care au adoptat o atitudine critică față unele decizii ale lui I.V. Stalin și au scris că a existat „o presiune politică și militară directă” în România, care a condus la instaurarea guvernului de la 6 martie 1945.

Unul dintre autorii acestui volum, referindu-se la semnificația evenimentelor din 1944, a apreciat: „Legătura cu trecutul este inerentă. În fond, pentru ce studiem istoria?” O asemenea întrebare este pusă în anul 2024, când în noua lege a învățământului nu există cuvintele „educație patriotică”, iar istoria românilor a fost scoasă din liceu, când liderii politici evită cuvintele patrie, patriotism, națiune, erou, eroism. Un răspuns poate fi găsit la Grigore Ureche, care a explicat de ce a scris cronica sa: „să rămână feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură, despre cele rele să se ferească și să se socotească, iar dupre cele bune să urmeze și să învețe și să se îndirepteze”. Și pentru ca, aprecia tot cronicarul, urmașii „să nu se asemene fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte”. Din păcate, pe liderii politici de astăzi nu-i interesează istoria, ei nu simt nevoia de a învăța din lecțiile trecutului, pentru ei – așa cum a sesizat cu decenii în urmă George Orwell – „nu există nimic în afara prezentului”.
A prezentului lor.

Prof.univ.dr. Ioan Scurtu