’89 despre căile risipite ale Revoluției timișorenilor. Vol. I

Prefață de Victor Neumann

1989: REVOLUȚIA TIMIȘOAREI
Meritele în schimbarea politică
vs. eșecul deciziilor administrative
Într-una dintre operele de referință ale istoriografiei contemporane – e vorba de lexiconul limbajelor social-politice din Germania – Reinhart Koselleck observa că revoluția e un concept fundamental având multiple sensuri, unicitate și repetabilitate, diacronie și sincronie. El are forța unui șoc politic, incluzând un context social, descriind o schimbare bruscă, precum și un proces de mai lungă durată. Totodată, revoluția trimite la un leader cunoscător, precum și la un sfătuitor al acțiunii[1]. A fi rebel, scrie savantul, avea un sens negativ, a fi revoluționar era ceva pozitiv. „În sens istoric și filozofic, conceptul s-a răspândit în secolul al XVIII-lea și se referă la schimbare în general, însă la o schimbare care include toate aspectele vieții și ar trebui să ducă progresiv la un viitor mai bun…. aceasta se orientează spre un scop, promițând norocul pământesc și eliberarea de stăpânire”[2]. Nuanțele ori diferențele de sens ale conceptului diferă de la o limbă la alta, de la o cultură la alta. În fapt, vocabularul reflectă un timp și o moștenire istorice, un spațiu geografic, un set de valori posibil de identificat în reflexele mentale și comportamentale ale unei comunități. Aidoma evenimentelor similare din epoca modernă, și în cazul aceluia din decembrie 1989 e important să avem în vedere noțiunile, conceptele și limbajul prin intermediul cărora îl vom putea defini și înțelege.

***

Spontaneitatea protestelor împotriva dictaturii

Scânteia de la care a pornit marea demonstrație din decembrie 1989 de la Timișoara are legătură cu fizionomia multiculturală și multiconfesională a orașului. Exista o idee politică ce fusese conturată cu ocazia distrugerii satelor din Transilvania, idee ce s-a făcut repede cunoscută în mediile internaționale. Aceeași idee avea să joace un rol major în declanșarea demonstrațiilor anticomuniste de la Timișoara. Protestul pastorului László Tőkés față de măsurile de distrugere a satelor transilvane a fost pozitiv receptat de enoriașii Bisericii Reformate, de mediile politice internaționale, de presa din Ungaria și Germania[3], dar și de populația locală[4]. Dizidența pastorului începuse în anii 1981-1982 la publicația clandestină Ellentpontok (Contrapuncte) și a continuat prin slujbele religioase din diversele parohii în care acesta a fost mutat cu forța. La sfârșitul anilor 1980, Tőkés era capelan al Bisericii reformate din Timișoara, unde a fost adoptat de cercurile de credincioși și de către intelectualitatea maghiară din oraș și din regiune[5]. Arestat la domiciliu între 1 și 15 decembrie 1989, László Tőkés urma să fie evacuat din Timișoara de către aparatul de represiune al regimului național-comunist. Opoziția enoriașilor, urmată de solidaritatea timișorenilor din ziua de 16 decembrie 1989 față de încercarea de evacuare a pastorului a fost momentul cheie care a declanșat marea revoltă împotriva regimului Nicolae Ceaușescu. Protestul grupului confesional reformat a fost receptat și asumat de un segment important al populației orașului care înțelesese că suferința grupului minoritar maghiar era una și aceeași cu a majorității. Între lozincile scandate în ziua de 16 decembrie au fost și acelea care marcaseră ideologia revoluției timișorenilor: „Jos Ceaușescu”, „Jos tiranul”.

Din descrierile demonstranților revoluționari de la Timișoara rezultă că în momentul în care s-a pus problema evacuării pastorului reformat din propria locuință, cetățenii orașului s-au solidarizat necondiționat cu László Tőkés. Luptător pentru drepturile minorității maghiare din România, pastorul Tőkés a fost impresionat de atașamentul timișorenilor față de cauza sa. Inițial reprezentată de un grup de vorbitori de limbă maghiară, demonstrația de solidaritate din fața casei pastorului a atras în scurt timp câteva mii de cetățeni ai orașului. Planurile Securității lui Nicolae Ceaușescu de a provoca un conflict româno-ungar au fost dejucate de de­monstranții care purtau însemnele unei societas civilis, animată de idealul eliberării de sub regimul comunist opresor și nu de susținerea unei prăfuite neînțelegeri istorice.

În ziua de 17 decembrie 1989, Radio Budapesta anunța că Miliția a risipit demonstrația organizată în apărarea lui László Tőkés, dar că „ea s-a transformat într-un protest anticeaușist”[6]. Cunoscutul ziar german Die Welt, în ediția sa din 18 decembrie 1989, își informa cititorii asupra faptului că la Timișoara aproximativ 4.000 de demonstranți s-au adunat la Biserica Reformato-Calvină spre a opri evacuarea pastorului László Tőkés. În aceeași zi, Die Welt a anunțat că au avut loc ciocniri violente între populație și Miliție și că demonstrațiile care inițial au avut „un caracter etnic maghiar”, „s-au transformat ulterior în demonstrații anti-ceaușiste” la care s-a alăturat întreaga populație a orașului[7]. Tot atunci, SUA a condamnat represiunea brutală de la Timișoara, intenționând să consulte NATO și Comunitatea Europeană în scopul adoptării unei atitudini comune față de violențele autorităților îndreptate împotriva populației pașnice a Timișoarei[8].

La Bruxelles, miniștrii de externe ai Comunității Europene condamnau ferm represiunea demonstrațiilor antitotalitare de la Timișoara. Presa europeană și americană au scris pe larg despre aceste revolte, semnalând atitudinea intransigentă a pastorului László Tőkés în apărarea drepturilor maghiarilor din România și maltratările la care acesta a fost supus de instituțiile represive ale regimului național-comunist. Mediile occidentale au evidențiat cooperarea cetățenilor orașului în momentul amplificării demonstrațiilor, subliniind că scânteia revoltelor anticomuniste a pornit de la pastorul László Tőkés. Diplomații occidentali, cu deosebire cei britanici și americani, erau foarte preocupați de situația minorităților. Așa se explică interesul pentru situația lui Tőkés și vizita lor la Timișoara[9]. Ei cunoșteau faptul că regimul lui Nicolae Ceaușescu miza pe o politică etnonaționalistă și că aceasta rămăsese ultima modalitate de a-și justifica rămânerea la putere. Cât privește revoluția timișoreană, aceasta nu avusese un caracter etnic, ci unul civic. În 19 decembrie, Frankfurter Allgemeine Zeitung atrăgea atenția asupra faptului că dictatura lui Nicolae Ceaușescu îi nemulțumește pe toți timișorenii și nu doar pe reprezentanții minorităților din oraș[10].

Meritele de atunci ale lui László Tőkés au fost: 1. a atras credincioșii de partea ideii de libertate a conștiinței; 2. a arătat deschis motivul nemulțumirii minorității maghiare; 3. în scrisorile adresate mediilor politice și presei internaționale a formulat în termeni credibili revendicările enoriașilor săi și ale minorității din care face parte; 4. a atras atenția asupra Timișoarei ca oraș în care populația este hotărâtă să răstoarne regimul dictatorial și să renunțe definitiv la ideologia național-comunistă. Provocarea și întreținerea de către serviciile secrete a relațiilor încordate cu vecinii, îndeosebi cu Ungaria, a blocat ideea coagulării din timp a unui organism politic de opoziție. Agențiile de presă anunțau în acele zile că frontiera dintre România și Ungaria a fost închisă, la fel și frontierele cu Iugoslavia și URSS. Ceea ce demonstra că revolta de la Timișoara a fost una spontană și de necontrolat de către autorități. Invocarea prezenței străine, în special a maghiarilor din Ungaria sau a rușilor din Uniunea Sovietică veniți la Timișoara spre a provoca spiritele a făcut parte din diversionismul serviciilor secrete.

Cetățenii acestui oraș n-au răspuns provocărilor, arătând înțelegere față de protestul lui László Tőkés, precum și oportunitatea transformării lui într-un argument al revoltei antitotalitare. Protestul n-a izbucnit oriunde și nu oricum, de aceea nu poate fi bagatelizat nici locul, nici confesiunea și nici condiția minoritarilor. Acolo, în fața Bisericii Reformate s-au declanșat nemulțumirile care aveau să conducă la ampla opoziție spontană față de regimul politic, respectiv la revoluția timișorenilor[11]. Pentru început, esențială fusese apărarea lui László Tőkés și tocmai acest lucru a atras atenția timișorenilor, dar și a opiniei publice internaționale. Felul în care s-a petrecut protestul din 15 decembrie, numărul participanților, solidaritatea și civismul local au avut o legătură nemijlocită cu spiritul orașului, cu vechiul înțeles al diversității religioase, al plurilingvismului și multiculturalității unui oraș și unei regiuni transfrontaliere. În protestul pașnic din fața Bisericii Reformate împotriva evacuării forțate a pastorului László Tőkés nu regăsim istorica problemă a disputelor teritoriale dintre România și Ungaria. Veghea din 15 decembrie 1989 din fața locuinței pastorului avea să se transforme în zilele de 17-20 decembrie în impresionanta revoltă și revoluție anticeaușistă și anticomunistă.

Încercarea de compromitere a coabitării pașnice a majorității românești cu minoritățile germană, maghiară, sârbă și evreiască din Timișoara a fost una perfidă. Era o temă veche, folosită în beneficiu propriu de regimurile autoritare și dictatoriale din România. Fragmentar conservată, societatea civilă timișoreană construită pe baza modelului cultural central-european nu a răspuns amintitelor provocări.

Intelectualii și masele. Absența liderilor cunoscători și sfătuitori

În mai multe interviuri, Ioan Lorin Fortuna – unul dintre principalii organizatori ai revoluționarilor, fondatorul Frontului Democrat Român – a afirmat că întreaga mișcare protestatară fusese spontană și că nimeni nu era pregătit să-și asume poziția de leader: „Nu mă simțeam în stare – și cred că nici ceilalți – să port întreaga povară a conducerii unei revolte din care speram să iasă o revoluție”[12]. Prin urmare, timișorenii participanți la demonstrațiile din zilele de 17-20 decembrie s-au organizat la fața locului, având leaderi de tranziție. E important însă că marea majoritate a populației orașului conștientizase necesitatea schimbării regimului. Pe parcursul demonstrațiilor, alături de Ioan Lorin Fortuna, s-au afirmat Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu, Ioan Savu, Ștefan Ivan, Sorin Oprea, Luminița Milutin, Ioan Chiș, Mihaela Munteanu, Ioan Marcu, Maria Trăistaru, ș.a. Pentru mai multe zile, ei au fost organizatorii și animatorii evenimentelor: se așezaseră în fruntea coloanelor de demonstranți, gândiseră strategii, se opuseseră armelor de foc și dăduseră conținut discursurilor politice din balconul Operei. Din relatările lui Ioan Lorin Fortuna rezultă toate acestea, precum și faptul că principalul obiectiv era răsturnarea dictaturii, fără să fi fost pregătit un program al schimbărilor:

Mă gândeam în acea vreme că tot ce se putea spera era eliminarea dictatorului, urmată de o guvernare intermediară, asupra căreia trebuiau exercitate presiuni spre a o deschide spre democrație. Nu intuiam și nici nu îndrăzneam să sper atunci că s-ar putea obține eliminarea completă a comunismului… Spre sfârșitul momentului de reculegere, când eram încă în căutarea unei soluții (pentru viitoarea organizare politică, n.m., VN), mi-am ridicat privirea și am văzut balconul Operei. Gândul mi-a venit instantaneu, când ne-am ridicat în picioare: trebuia
să-i mobilizez pe cei din jur; le-am spus că e nevoie să intrăm în Operă, să vorbim din balcon mulțimii și s-o organizăm pentru că altfel nu vom reuși.[13].

În felul acesta a debutat organizarea mulțimii și tot astfel s-a format un comitet de inițiativă prin intermediul căruia au fost mobilizate principalele întreprinderi industriale, a fost adunată în Piața Operei marea masă a cetățenilor orașului. Ideea a fost pusă în practică și a avut un enorm succes. În paralel cu Piața Operei, o organizare similară a revoluționarilor a avut loc la Consiliul Județean. Aceasta a făcut posibile discuțiile cu reprezentanții puterii, respectiv cu Radu Bălan, Petru Moț, Cornel Pacoste, Constantin Dăscălescu ș.a. Fusese vorba de o încercare de negociere, un exemplu în acest sens a fost întâlnirea din sediul Consiliului Județean dintre reprezentanții revoluționarilor în frunte cu Ioan Savu și șeful guvernului României ceaușiste, Constantin Dăscălescu. În legătură cu acel moment există o remarcă memorabilă a revoluționarului Ioan Savu, și ea este simptomatică pentru evenimentele ce s-au desfășurat la Timișoara în absența leaderilor cunoscători sau a acelora sfătuitori:

Abia acolo, în fața lor (a lui Dăscălescu și a însoțitorilor săi, n.n.), mi-am dat seama că nu eram pregătiți să purtăm o discuție cu ei. Ne constituisem în comitetul acela, ori cum vrei să-i spui…, întâmplător, intraserăm de fapt cei ce ne nimeriserăm în față,
și-acum ne trezeam că n-aveam idei, că nu știam ce puteam, ce trebuia, ce se impunea să cerem pentru a ne ridica într-adevăr la statutul de reprezentanți ai mulțimii de afară[14].

În realitate, nu funcționa o distribuție a rolurilor, lipsea o verigă esențială în desfășurarea evenimentelor. Este vorba de aceea reprezentată de intelectualitate. Confuziile ce au urmat și lunga tranziție spre democrație își găsesc explicația și în această absență. În acel moment de cumpănă, decisivă a fost doar forța mulțimii, însoțită pretutindeni de ideea de solidaritate umană, de spiritul de sacrificiu și de crezul fiecărui timișorean în eliberarea de dictatura comunistă. Mulțimile au fost acelea care au proclamat Timișoara cel dintâi oraș liber al României. Prin revolta lor spontană și prin victoria lor, ele confirmă una dintre importantele interpretări ale istoricului Fernand Braudel potrivit căreia, uneori, masele sunt în stare să scrie istoria. Marea revoltă anticeaușistă și anticomunistă din decembrie 1989 de la Timișoara a fost revoluția maselor. Orașul nu și-a pierdut nici cultura civică și nici cultura mișcării muncitorești autentice. Adică, așa cum se profilase la începutul secolului al XX-lea, Timișoara n-a încurajat o diferență vizibilă între cetățean și muncitor. Segmentul social al muncitorimii pe care regimul comunist l-a socotit fidel lui și în numele căruia pretinsese și impusese propria dictatură, a devenit cel mai nemulțumit și cel mai bine reprezentat în ruptura petrecută în anul 1989.

Spre deosebire de orașe precum Praga, Budapesta și Varșovia, Timișoara nu dezvoltase un proiect politic necesar răsturnării regimului dictatorial comunist. Aidoma altor orașe românești, Timișoara era absentă de la marile dezbateri de idei și de la atitudinile antitotalitare manifestate în câteva dintre țările Europei comuniste. Nu existau cercuri literare disidente și nici presă de samizdat. Absentau personalitățile capabile să coaguleze în jurul lor societatea civilă, s-o informeze și s-o orienteze politic. Chiar dacă preocupările unor intelectuali erau ceva mai îndrăznețe decât în alte orașe românești, instituțiile culturale și universitare din Timișoara și din Banat n-au generat o critică politică și nici un program urmărind schimbarea. Universitățile erau supravegheate de aparatul de partid și de cel represiv, iar cadrele didactice erau adesea selectate în funcție de loialitatea probată față de partidul comunist. Profesorii de științe umaniste, aceia care ar fi putut contribui la o schimbare de atitudine printre studenți, trăiau departe de realitățile sociale ale României și de orientările cultural-politice europene. Cu câteva excepții notabile, ei reprezentau o verigă în plus a secției de propagandă ideologică a partidului comunist. Segmentul profesorimii cu pregătire în domeniile filozofie, istorie și sociologie funcționa în catedrele de socialism științific din cadrul Politehnicii din Timișoara.

Înființată după al Doilea Război, Universitatea din Timișoara nu avea atunci facultăți de sociologie, filozofie, psihologie și politologie. O modestă facultate de istorie-geografie fusese desființată la începutul anilor 1980. Dacă în profesiunile tehnice, precum și în ale medicinii, filologiei și artelor existau personalități cu înclinații și cu rezultate apreciabile, gândirea politică a marii lor majorități era străină de ideile politice. Universitarii erau relativ insensibili față de suferințele semenilor, beneficiind de privilegii din partea regimului: salarii decente, case sau apartamente spațioase primite gratuit, burse, vacanțe în străinătate, asistență medicală de calitate și pensii bune. Ei împrumutaseră ceva din comportamentul clasei intelectuale din regiunile mai sărace ale României. Cooperarea cu muncitorii, așa cum s-a întâmplat în revoluția din Ungaria din 1956 ori în cazul luptelor sindicale din Polonia din anii 1980, nu funcționa în România. În întreaga țară lucrurile erau asemănătoare în ceea ce privește orientarea elitelor intelectuale. Andrei Pleșu a motivat amintita ignoranță a intelectualității astfel:

Multe dintre dificultățile tranziției autohtone rezultă– în absența unui frate mai bogat din vest – din incapacitatea intelectualității noastre de a anticipa și pregăti schimbarea încă din timpul dictaturii. Un anumit exces al acomodării, o formă de înțelepciune vag senilă, precum și retorica auto-justificativă a «rezistenței prin cultură» ne-au făcut să întâmpinăm schimbările din 1989 cu mâinile goale. Am trăit sub o presiune decizională derizorie și nu ne rămâne, acum, decât să tragem consecințele[15].

E un punct de vedere credibil. Este însă de dorit să înțelegem că, indiferent câți frați ar fi avut România în Vest, rezolvarea problemelor ei trebuia să se bazeze pe dezbaterile și orientările intelectuale din interior. Ivan Evseev, unul dintre apreciații profesori ai Universității din Timișoara, recunoaște că a fost șocat de schimbarea petrecută în decembrie 1989. I-a fost foarte greu să creadă și să refacă traseul celor întâmplate. Fusese martor la teribila bătălie a mulțimii cu tancurile și tunurile de apă, la deschisa confruntare cu forțele de represiune care a avut loc într-una din piețele centrale ale Timișoarei. Rememorarea sa este emblematică pentru cate­goria socială din care făcea parte:

Începând din seara zilei de 16 decembrie și până la 22 decembrie poate pentru prima și ultima oară în viață, mi-a fost dat să trăiesc experiența unui alt timp și a unei alte realități, diferite de spațiul profan, obișnuit, apt pentru o modelare rațională[16].

Profesorul încerca să-și explice ruptura ce a avut loc în propria sa percepție asupra lumii prin „falia adâncă între timpul trăit înainte și după evenimente”. El nu sesizase însă absența coparticipării intelectuale în derularea evenimentelor. Atunci, în 1989, rolul elitelor culturale a fost minor[17]. Revoltele și revoluția s-au datorat masei timișorene, întâi de toate muncitorimii, din rândul căreia s-a înregistrat majoritatea victimelor. Topit la nivelul înțelegerii acesteia și întreținut prin acțiunile civice ale grupusculelor de avangardă postbelice (meritând evidențiate ideile și curajul lor), rememorarea modelului central-european orientase mulțimea Timișoarei în decembrie 1989.

Chiar dacă presiunea psihică era puternică și se făcuse vizibilă prin supravegherea tuturor grupurilor sociale, absența lucidității, comoditatea și o anume lașitate puseseră stăpânire pe o parte însemnată a scriitorilor, artiștilor, ziariștilor, preoților și profesorilor din toate mediile. Adică, pe categoriile de intelectuali care ar fi putut pregăti revoltele anticomuniste și tranziția pașnică a României de la totalitarism la democrație. Ideea de sacrificiu nu caracteriza gândirea și acțiunile elitelor locale și naționale. Contestările voalate ale regimului din anii 1960-1980 de la Timișoara, precum acțiunile grupului coordonat de profesorul Eduard Pamfil, acelea reprezentate de scriitorii marxiști de limbă germană din Aktionsgruppe Banat, mișcarea muzicală Phoenix, revista Forum Studențesc ori gesturile solitare ale poetului Petru Ilieșu, nu au transformat orașul într-un pol al dizidenței anticomuniste[18]. Reprezentanții intelectualității nu au reușit să propună o alternativă politică. Ecou al revoluției din Ungaria, manifestațiile studenților timișoreni din 1956 împotriva regimului comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-au repetat în deceniile următoare. Vechile experiențe ale opoziției politice fuseseră necunoscute noilor generații de timișoreni. În fine, industrializarea forțată și schimbările demografice de după 1960 au atras câteva diferențe notabile între revolta anticomunistă din 1956 și revoluția antitotalitară din 1989. Între puținii care au fost atenți și au înțeles foarte bine importanța leaderului cunoscător și/sau al sfătuitorului acțiunii, a fost George Șerban. Absolvent al Facultății de Filozofie a Universității Al. Ioan Cuza din Iași, George Șerban a fost conștient nu doar de importanța organizării mulțimii din Piața Operei, ci și de rolul fundamental al ideilor politice pe baza cărora trebuia să se petreacă tranziția spre democrație. Temeinic pregătit în disciplinele umaniste și în științele social-politice, el avusese în minte încă în decembrie 1989 necesitatea înnoirii paradigmatice. Ceea ce vrea să spună că succesul revoluției de la Timișoara depindea de un alt tip de sfătuitori precum Silviu Brucan și de un alt gen de leaderi precum Ion Iliescu. Atunci, în decembrie, fusese oprit să urce în balconul Operei. Ceea ce l-a determinat să reflecteze și mai atent la ceea ce se întâmplau, mai exact la obiectivele ce se cereau formulat spre pentru ca Timișoara și România să se elibereze cu adevărat de servituțile sistemului totalitar.

Paralizarea instituțiilor formatoare pe o durată mai lungă și-a spus cuvântul. Indiferent cât de multe dovezi ale culturii civice ar fi fost în Timișoara în perioada comunistă, rămâne de domeniul evidenței că, în momentul revoluției din decembrie 1989, opoziția democratică nu era organizată. Nu exista ceva asemănător Cartei 77 din Cehoslovacia, sindicatului Solidarność din Polonia ori cercurilor intelectuale disidente din Ungaria. Așa se face că, în locul unei acțiuni politice gândite cu mult înaintea evenimentelor, în decembrie 1989 a avut loc o revoltă spontană a timișorenilor, care brusc s-a transformat într-o revoluție împotriva regimului totalitar. Ea nu beneficiase de leaderi recunoscuți și pregătiți să coordoneze schimbările politice ale momentului. Din relatările târzii ale unor scriitori cu privire la desfășurarea revoluției din decembrie 1989 rezultă doar atmosfera străzii, luptele demonstranților cu armata, ocupația militară a orașului, dar mai ales emoții, frică, supărări. Nu și idei politice[19]. Fără un program și fără un ideal politic din timp definit, marea masă a timișorenilor a înfruntat cu mâinile goale regimul totalitar al lui Nicolae Ceaușescu. În pofida neajunsurilor, imensul protest din decembrie 1989 de la Timișoara a transformat orașul în principalul simbol al schimbărilor revoluționare din România.

Timișoara în deceniile tranziției.

Proclamația și eșecul deciziilor administrative

Proclamația de la Timișoara a fost un document foarte important. Devenit public în martie 1990, aceasta a adus explicații sociologico-istorice privind schimbarea regimului politic. Invocând cauzele și re-proiectând argumentele revoluționarilor din decembrie 1989, Proclamația a atras atenția prin conținutul și tonul său revoluționar vizând instaurarea democrației și a statului de drept. E un document fundamental, rezultat al reflecțiilor intelectuale post­decembriste. Prin Proclamație, cum observase principalul ei autor, George Șerban, Timișoara intenționa să structureze opoziția față de nou instaurata putere de la București. Dincolo de multiplele controverse și contestări, în lunile care s-au scurs din decembrie 1989 și până în martie 1900, la București se schimbase politica României prin câțiva foști leaderi comuniști având o orientare reformistă inspirată de perestroika lui Mihail Gorbaciov. E contextul în care George Șerban a gândit Proclamația, sperând că va recupera absența obiectivelor politice ale revoluției timișorenilor. Pentru acest document, încă o dată Timișoara a fost văzută și apreciată altfel de o parte a națiunii române. Pentru scurt timp, întreaga comunitate urbană fusese asociată ideii de schimbare majoră a lucrurilor în România post-Ceaușescu. De reținut este că Proclamația – un document strălucit – a avut un impact social și politic incredibil. Fusese însă prea târziu elaborată, iar explicația o avem în faptul că Timișoara nu avusese o disidență intelectuală în timpul regimului național-comunist care să fi pregătit din vreme amintita înnoire paradigmatică.

Într-un memorabil dialog cu istoricul Miodrag Milin despre evenimentele și mișcările politice generate de Proclamația de la Timișoara, George Șerban arăta că o parte a intelectualității României era pentru o schimbare funda­mentală și că aceasta nu trebuia ignorată în nici un caz. Rolul ei trebuia să devină primordial în instaurarea democrației și în europenizarea României. Având deschidere și vocabularul unui intelectual umanist instruit în domeniul istoriei politice, George Șerban participase la negocierile cu puterea provizorie, reluând și susținând ideile și căile schimbării. Observase că tranziția spre noua statalitate nu se va putea realiza cu persoane care fuseseră implicate de-a lungul timpului în sistemul creat și coordonat de instituțiile de tip totalitar. Tocmai de aceea punctul 8 al Proclamației devenise principala temă a dezbaterilor din lunile martie-mai 1990, dar mai ales tema controverselor între Comitetul de reprezentare al Proclamației și Frontul Salvării Naționale. Iată un fragment din ce spunea George Șerban privitor la acel moment foarte important și prin care deschide posibilitatea înțelegerii critic-raționale a tensiunilor din acea perioadă:

„În București și în țară criza luase amploare, înfruntarea era tot mai greu suportabilă, pentru că noi și noi adeziuni veneau acum în sprijinul Pieței Universității – Eugen Ionescu, Emil Cioran; nimeni nu a sesizat că a fost o scrisoare de susținere pentru revendicările din Piața Universității, inclusiv punctul 8 împotriva lui Iliescu, semnată de 126 de mari personalități, oameni de cultură din România, oameni de știință; nume grele ale culturii și științei, figurau Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, academicieni. Aceasta s-a citit, s-a publicat în presă, lista cu cei 126 de oameni; lumea socotea atunci la cifră, cântărea politic. Un om cum era Claudiu Iordache, vicepreședinte pe țară al FSN, a avut primul lui moment de îndoială vizavi de Iliescu și de perspectivele României; el continua să aibă legături prietenești cu noi; față de Iliescu nu reușise personal să se pronunțe în spiritul adevărului. Avea o afecțiune și o legătură subterană cu el, extraordinar de trainică.. Să-l excludem de la punctul 8, asta era soluția lui Iordache, pe care, din păcate, a îmbrățișat-o și Vasile Popovici atuncea, și Viorel Oancea, care era șeful Poliției; și făceau presiuni asupra mea. Dacă făceam un amendament la punctul 8 care să-l excludă doar pe domnul Ion Iliescu; toată nomenclatura să nu participe; doar o excepție, domnul Ion Iliescu. Am rezistat la toată această presiune care avea să fie până în preajma alegerilor din 20 mai; în clipa compromisului, susțin că punctul 8 și Proclamația ar fi devenit zero, pentru că aici trebuia să funcționeze principiul , nu socoteala de moment. În ce-l privește pe Claudiu Iordache, cred că a venit în 26 aprilie, cu o zi înainte de Alianță, să ne convingă să mergem din nou la Iliescu și să stăm de vorbă; pentru că Iliescu nu stă de vorbă cu Piața Universității… El era debusolat de apariția acelei scrisori-protest, tot ce avea mai bun cultura română se afla acolo. El își dăduse seama că România nu poate merge înainte cu Iliescu; era clar pentru el că dacă toți aceștia nu-l vor pe Iliescu înseamnă că Iliescu pleacă la drum fără intelighenția românească. Asta l-a afectat și atunci s-a străduit și a reușit până la urmă să ne convingă să mergem noi acolo, pentru că pe noi, în mod sigur, Iliescu ne primește, să mergem, și să încercăm un dialog cu el,
să-l convingem să intre în dialog cu Piața Universității și să se împace într-un fel și să-l convingem să renunțe la candidatură de bună voie. Când s-a format, peste două-trei zile, acel comitet de reprezentare, am plecat cu Vasile Popovici la București și am cerut să avem o întrevedere cu Iliescu, deci noi, grupul de reprezentanți. Aici s-a întâmplat ceva. Noi am cerut o întrevedere între Comitetul de reprezentare al Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timișoara și Iliescu, nu între Societatea Timișoara și Iliescu. Noi doream să introducem în scenă acest Comitet care avea în spate mult mai mult decât avea Societatea Timișoara. Iliescu a acceptat”[20].

Rememorarea e binevenită pentru a aprecia gândirea politică profund reformatoare pe care o promova George Șerban – puținătatea reformelor fundamentale în administrație, justiție și educație din ultimele decenii îi dau dreptate -, pentru a vedea care dintre leaderii tranziției reușise să articuleze și să pună în valoare aspirațiile populare și care își urmărea doar agenda personală. Efortul lui Claudiu Iordache de a înțelege timpul schimbării a fost observat și apreciat de George Șerban. Mărturia citată probează onestitatea, autorul ei fiind în căutarea adevărului, având bunul simț în relațiile cu ceilalți, precum și atașamentul pentru binele de obște. În ea descoperim recunoașterea comilitonului, a celui care în decembrie 1989 probase un curaj ieșit din comun, înfruntând cu pieptul dezvelit militarii înarmați. Cum reiese din afirmația autorului Proclamației, în pofida mai vechii legături și simpatii pentru Ion Iliescu, Claudiu Iordache a înțeles ce anume trebuia să se petreacă în România pentru ca idealurile de libertate ale timișorenilor să se transforme în realitate. Pe de altă parte, din mărturia citată aflăm genul de compromis cu puterea nou instalată, respectiv modul cum unii dintre participanții la dialogul cu Ion Iliescu au amalgamat și diluat proiectele revoluționare. Să fi fost vorba de naivitate, de „o înțelepciune vag senilă” sau de abandonarea aspirațiilor revoluției timișorene? În rol intrase jocul duplicitar al lumii bizantino-balcanice, iar rezultatul negocierilor de la București descris de George Șerban demonstrează această evoluția zig-zag-ată a lucrurilor. Drept urmare, Timișoara era deja pe calea abandonării vechiului său spirit central-european, mulțumită căruia se născuse nestăvilita dorință de libertate din decembrie 1989.

În pofida contribuției la răsturnarea regimului totalitar, absența leaderilor cunoscători a fost un neajuns enorm. De aici și faptul că orașului și regiunii nu i-au fost recunoscute meritele de către noii guvernanți. Tot astfel se poate înțelege faptul că persoanele care au deschis focul asupra populației Timișoarei în decembrie 1989, făcând numeroase victime au rămas fie necunoscute, fie nepedepsite. Prezentată sumar și dezbătută public o dată pe an, cu ocazia comemorărilor din decembrie, revoluția de la Timișoara s-a întipărit îndeosebi în memoria acelora care au înfăptuit-o. Rememorarea istoriei recente a orașului, a regiunii și a României este marcată de partizanatele în jurul faptelor petrecute în decembrie 1989 la Timișoara și la București. Chiar evoluțiile nesincrone ale schimbărilor petrecute în Timișoara și București ori în alte centre ale României au creat perspective diferite asupra acestora și a urmărilor lor. Modul speculativ sau provocator în care au fost abordate evenimentele în mass media, precum și în unele dintre cărțile scrise despre evenimentele din 1989 (peste 600 de titluri în 30 de ani) nu au contribuit la depășirea crizei de conștiință vizibilă la scara întregii populații a României.

Corupția politică centrală a fost și este acut resimțită de majoritatea locuitorilor Timișoarei. Nervozitatea se datorează eșecului în formarea unei clase politice și administrative locale. Frustrările populației, dar și ale primarilor și ale altor leaderi regionali s-au lovit de interese contrare ale oamenilor politici trimiși de la București. Instituțiile de stat care au supraviețuit vechiului regim au opus rezistență în fața reformelor. Acutizarea problemelor sociale arată că cele două modele culturale, ale capitalei și ale marilor orașe regionale din România, nu a fost depășită prin politici coerente și convergente. Polarizarea pe criterii materiale e vizibilă în toate colțurile țării. De aici și dificila comunicare interpersonală și între grupurile de cetățeni. Desfășurarea în paralel a faptelor revoluționare la Timișoara și București, intrarea mai târzie în scenă a Bucureștiului (în 21 decembrie 1989, comparativ cu Timișoara unde revoluția izbucnise în 15 decembrie 1989) și felul în care s-a făcut schimbarea lui Ceaușescu au creat divergențe în înțelegerea și aplicarea deciziilor politice. Actorii principali de la Timișoara nu semănau cu actorii principali de la București. George Șerban susținea că aspirațiile timișorenilor conțineau idei revoluționare menite să conducă la totala înlocuire a administrației național-comuniste. Acest lucru nu s-a petrecut și nici nu se putea petrece într-o Românie în care populația trăise decenii la rând în izolare și fără o elementară cultură politică. Multor timișoreni le-a fost greu să accepte că revolta lor era privită diferit din alte orașe și regiuni ale României. Nu altfel o înțelesese nou instalata putere a statului, care nicicând n-a dat explicațiile așteptate la Timișoara. Așa s-a născut și s-au perpetuat inamicițiile bazate pe suspiciuni, invective și exces de zel.

Nenumăratele divergențe de opinii au generat o anume radicalitate care s-a făcut simțită nu doar la nivel național, ci și în plan local. După mai bine de trei decenii de la schimbarea de regim din 1989, leaderii politici ai Timișoarei nu se înțeleg în probleme esențiale privind strategiile economice și de mediu, refacerea infrastructurii, restaurarea patrimoniului arhitec­tural-istoric, reformele învățământului, fondarea instituțiilor necesare gestionării proiectului capitalei europene a culturii. Nu au o strategie pe termen mediu și lung. Clasa politică locală a dezamăgit, fiind incapabilă să se impună în ochii electoratului și demonstrând că nu știe să reprezinte orașul și regiunea, că nu are acces în guvernele României ori în conducerea celor mai importante instituții ale statului.

Aidoma altor orașe și regiuni ale României, Timișoara și Banatul traversează momente de dificultate în adaptarea la economia de piață și la politica pluralist-democratică. Ar fi fost firesc ca, după trei decenii de la evenimentele invocate mai sus, orașul să fi dobândit o mai mare pondere în viața economică a țării. Să fi câștigat un loc complementar celui al capitalei și să se fi afirmat în context internațional. De ce nu s-a întâmplat acest lucru? În primul rând pentru că nu s-a renunțat la centra­lismul administrativ; pentru că s-a neglijat rolul pe care l-ar fi putut juca Timișoara și Banatul situate în vestul României în dezvoltarea relațiilor cu statele vecine și cu Europa în ansamblu. Refuzul în luarea deciziilor politice privind reforma structurală, lipsa de atenție față de clasa de mijloc au contribuit la multiplicarea nemulțumirilor populației acestui oraș față de leaderii proprii și față de cei naționali. Ceea ce nu s-a înțeles de către guvernele de la București a fost că modernizarea unui stat pornește întotdeauna de la marginea sa mai avansată. Deschiderea spre Europa a țării ar fi putut să o asigure Timișoara și orașele regiunii. Funcționarea euroregiunilor pre­su­punea punerea în aplicare a modelului economiei trans­frontaliere, respectiv asigurarea legislației utile dezvoltării mai rapide și mai eficiente a firmelor de comerț și servicii.

Reluarea politicii pe care o duceau partidele acum un secol în Vechiul Regat sau a aceleia promovate de formațiunile politice interbelice potrivit cărora controlul se exercită prin trimiși de la București s-a dovedit a fi contraproductivă. Revolta perpetuă a timișorenilor și bănățenilor este motivată de faptul că a fost întârziată reforma administrativă, descen­tralizarea și orientarea proeuropeană. Exprimată în multe forme, marea nemulțumire s-a îndreptat împotriva foștilor comuniști și a instituțiilor patronate de aceștia. Unul dintre documentele fundamentale ale societății civile s-a intitulat Proclamația de la Timișoara. Gândită și prezentată public în martie 1990, Proclamația a fost cel dintâi act de legitimare a opoziției românești postcomuniste[21]. Un document influențat de revoluția maselor Timișoarei din decembrie 1989 și care avea să reprezinte ideologia politică postrevoluționară.

Timișoara de astăzi este în căutarea noii identități sociale și culturale. O mare parte a vechilor familii care a conferit o identitate inconfundabilă Timișoarei a emigrat. E vorba de segmentul inginerilor, muncitorilor constructori, mecanicilor, micilor meseriași, dar și al unei părți a elitelor intelectuale. Indiferent de categoria socială, a plecat cea mai mare parte a vorbitorilor de limbă germană. Emigrarea comunității germane și a vorbitorilor români de germană, la care se adaugă disoluția comunității evreiești și mutarea unui segment important al elitei culturale și artistice de limbă maghiară la Budapesta, a provocat o bruscă schimbare de model cultural, respectiv comportamental.

Locuitorii de până la 1989 au reprezentat în marea lor majoritate urbea tolerantă, cunoscătoare și păstrătoare a moștenirilor multiculturale ale Timișoarei și ale Banatului. Motivele emigrării în masă nu au fost doar economice, ci și politice. În pofida unor transformări, legile au venit târziu în întâmpinarea inițiativei particulare și în scopul dobândirii proprietății private. Golul rămas în urma plecărilor masive a vechilor locuitori a fost ocupat pe nesimțite de o populație venită mai ales din Moldova, Oltenia și Maramureș. Cert este că potențialul creator al societății multi și interculturale a Timișoarei și Banatului s-a diminuat simțitor. Studiile sociologice arată că după 1989 Timișoara nu a mai avut resursele necesare să asimileze noii veniți, așa cum s-a întâmplat în perioada interbelică sau în deceniile de după al Doilea Război. Setul de valori profesat de media populației, acela ce conferise personalitate și confort social orașului și regiunii, s-a dizolvat sub presiunea mutațiilor demografice foarte rapide. Atracția exercitată de Timișoara în ultimele decenii se explică prin aceea că aici s-a petrecut cel dintâi pas în răsturnarea dictaturii, pe de alta prin faptul că fiecare locuitor al României a aflat că în acest oraș s-a trăit mai bine decât în restul țării. La fel de adevărat este că s-au făcut simțite și presiunile politice în vederea schimbării structurii sociale a Timișoarei.

Populația Timișoarei anului 2021 este diferită comparativ cu aceea ce a inițiat revoltele din decembrie 1989. Noua structură demografică nu a creat conflicte culturale majore, cu toate că se fac văzute destule comportamente agresive față de bunul public. Doar că cei intrați în oraș sunt adesea neinițiați în privința istoriei, arhitecturii și a vieții comunitare; nu manifestă curiozitate pentru arhitectură și istorie și nici înțelegere pentru diversitatea culturală moștenită de la locuitorii de altădată. Discontinuitățile comparativ cu deceniile precedente sunt identificabile în încălcarea normelor de coabitare, în limbajele suburbane[22], în propagarea ostentativă a mesajelor cu iz șovin, rasist și antisemit. Cât despre competiția economico-financiară, ea este aspră și adeseori lipsită de corec­titudine. Ceea ce asigură încă un oarecare echilibru social e prezența locuitorilor provenind din Banat și din localități din Transilvania și Partium și ale căror trăsături comportamentale sunt relativ similare timișorenilor de odinioară. De aici și iluzia unora că lucrurile nu s-au schimbat în sens major, că elementele de bază ale orașului supraviețuiesc și că doar centralismul este singurul vinovat de dezacordurile sociale, de ineficiența insti­tuțiilor și de dezordinea organizațională, de absența proiectelor vizând re-așezarea orașului pe harta Europei.

În pofida neajunsurilor semnalate, supraviețuiesc importante resurse naturale, orașul și regiunea au conservat câteva urme ale multi- și interculturalității și ale multicon­fesionalității. Numeroasele inițiative private, investițiile germane, franceze, austriece și preferința unor grupuri de italieni de a fi prezente în viața industrial-comercială a orașului și a zonei demonstrează că dialogul pe tema integrării europene a rămas unul încă important. Pentru ca Timișoara să redevină un model – așa cum fusese pentru România interbelică – politicile ei trebuie să evite în primul rând discursul radical de dreapta. Geneza unei alternative de gândire depinde de produ­sele culturale, de dezbaterile de idei, respectiv de inițiativele și cooperarea bazate pe cunoaștere. Șansa Timi­șoarei de a juca rolul administrativ și cultural complementar atribuțiilor Bucureștiului ori Szeged-ului și Novi-Sad-ului ar putea fi parte a unui ideal politic în care să se regăsească atât elitele, cât și societatea în ansamblul ei. Așa cum arată lucrurile acum, Timișoara și Banatul nu vor mai profita de moștenirile fecunde, de codul cultural multiplu din secolele precedente și care a fost vizibil pentru ultima oară în timpul revoluției din 1989[23].

În loc de concluzii

Comunitatea europeană are nevoie astăzi nu doar de convenții culturale[24], ci și de o disponibilitate pentru înțelegerea istoriilor sale regionale. Are nevoie de o cunoaștere a patri­moniilor sale regionale și euroregionale. E vorba de identificarea valorilor similare ale europenilor și nu de diferențele economice sau sociale. O asemenea cuprindere a lucrurilor poate asigura „strategia destinului comun”. Un model istoric ca acela din Banatul Timișoarei oferă avantajul de a include realitățile multi- și interculturale ale continentului. Reînvățarea istoriei unei euroregiuni cum este aceea a Banatului Timișoarei își are rosturi mai adânci decât cunoașterea faptelor: înlocuirea modului partizan de gândire cu unul liberal, deschis; însușirea unui mod de viață în acord cu acele tradiții care au fost construite în temeiul recunoașterii și tolerării diversității.

Valorificarea interferențelor social-culturale și politice care au avut loc în secolele al XVIII-lea, al XIX-lea și, parțial, în prima jumătate a secolului al XX-lea, ar fi putut contribui la modelarea reflexelor populației și la asumarea valorilor modernității. Experimentele habsburgice și echilibrele demografice din Europa Centrală s-au datorat politicii mercantiliste a Vienei din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. La vremea aceea, întreaga populație a Timișoarei și Banatului și-a însușit astfel de politici[25]. Recuperarea și înțelegerea trecutului au un rol politic deloc neglijabil. Imediat după revoluția din 1989, aceasta trebuia să devină o condiție sine qua non a proiectelor de viitor, un exemplu care să inspire viața intelectuală și civică[26]. Așa cum observase istoricul-conceptual Reinhart Koselleck, prin intermediul istoriei se clarifică obiectivul politic, și invers, rezultatul politic contribuie la recuperarea istoriei.

Faptul că Timișoara a elaborat un proiect excepțional și că a fost desemnată Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2023, ar trebui să însemne – chiar și după trei decenii de la revoluție – că locuitorii săi și ai regiunii limitrofe au înțeles să se mobilizeze, recuperând timpul celei dintâi intrări în modernitate și reinventându-se în temeiul modelelor în care interferaseră valorile cultural-civilizaționale locale, regionale și europene.

***

Elaborată de istoricul Miodrag Milin, cartea Despre căile risipite ale revoluției timișorenilor oferă o imagine nouă și credibilă a revoluției române din decembrie 1989 care a debutat în orașul de pe Bega. Scrisă prin și pe baza documentelor, a mărturiilor și a interviurilor și având ca suport notele și comentariile precise ale istoricului, ea contribuie decisiv la recuperarea multor adevăruri despre revoluție. Autorul are în vedere rolul și locul Timișoarei în dramatica încleștare de forțe dintre cetățenii orașului și instituțiile înarmate ale statului totalitar, oferind în premieră rezumatul sutelor de casete pe care a fost înregistrat procesul de la Timișoara. Cartea Despre căile risipite ale revoluției timișorenilor e una impresionantă prin îngemănarea artei povestirii și științei reconstituirii istoriei recente; e meritoasă prin faptul că evidențiază faptele principale și pe acelea mărunte care vorbesc despre importanța majoră a Timișoarei în declanșarea revoluției anticeaușiste și antitotalitare și în schimbarea regimului politic din România.

Miodrag Milin reface în detaliu traseul evenimentelor din decembrie 1989, selectând în temei informațiile ce trimit la faptele reale, memorabile și care arată cum populația unui oraș s-a opus cu mâinile goale timp de o săptămână unui regim opresiv, proclamând cel dintâi oraș liber de comunism din România. Cartea include contribuțiile anterioare ale autorului pe aceasta temă, fiind totodată un omagiu adus celor ce și-au sacrificat ori riscat viața pentru ideea de libertate. Istoricul aduce în prim-plan acele informații care probează fără putință de tăgadă că Timișoara revoluției din 1989 a avut ca obiectiv o Românie europeană. Spre deosebire de contribuțiile în care dominante sunt mărturiile revoluționarilor, aceasta e simțitor îmbogățită prin depozițiile reprezentanților politicii național-comuniste din timpul Procesului de la Timișoara. În felul acesta distingem cele două componente ireconciliabile care s-au confruntat în decembrie 1989 și după: cetățenii Timișoarei – revoluționarii, partea luminoasă, pozitivă a schimbării – și autoritățile fostului regim refuzând realitatea, inventând și multiplicând informații false cu privire la cele întâmplate. Se conturează astfel o reconstituire nuanțată a revoluției, motivul frustrărilor îndelung clamate ale timișorenilor, precum și problemele administrativ-politice care au confruntat și mai confruntă orașul.

Cartea-document a istoricului Miodrag Milin pune accentul pe descrierea amănunțită a revoluției timișorenilor, pe oamenii implicați de-o parte și de alta a baricadei. Meritul ei excepțional rezidă în deschiderea unei perspective critic-interpretative în temeiul căreia adevărul poate fi lesne identificat. Descrierea faptelor rezultă din lectura documen­telor autentice și care au devenit publice. Miodrag Milin le-a adunat, selectat și rezumat și, așa cum a procedat în alte ocazii în care a avut ca temă de studiu istoria recentă, a lăsat pe seama cititorului judecata de valoare. În felul acesta, fiecare are ocazia să reflecteze pe cont propriu cum și de ce s-a petrecut o revoluție a maselor la Timișoara și care au fost/sunt urmările ei, respectiv de ce și cum s-a putut ca idealurile timișorenilor din decembrie 1989 să fi fost risipite.

Timișoara, 28 august 2021

VICTOR NEUMANN

[1] Reinhart Koselleck, „Revolution, Rebellion, Aufruhr, Burgerkrieg” (Revoluție, rebeliune, revoltă, război civil) în Otto Brunner, Werner Conze, Reinhart Koselleck (editori), Geschichtliche Grundbegriffe. Lexikon zur politisch–sozialen Sprache in Deutschland, vol. 5, Klett-Cotta, Stuttgart, 2004, pp. 653-788.

[2] Koselleck, op.cit., p. 653-654. „Revoluția a devenit titlu legitim pentru schimbări care nu au pătruns în sfera experienței. În același timp, noțiunea de revoluție aduce speranțe până atunci nemaiîntâlnite… Cu noțiunea de revoluție modernă norocul se îndreaptă spre viitorul realizabil politic și istoric. Ea este echivalentă revoluției democratice, revoluției sociale și revoluției comuniste, articulându-se diferit în funcție de aspirație. Paralel cu amintitele trăsături dominante, conceptul modern de revoluție include experiențele înțelese prin răscoală și război civil, care și ele trimit la sensul modern de revoluție. Inițial, revoluție înseamnă o întoarcere (din latinescul revolvere, n.m.), având întotdeauna și sensul unei analogii, a unei asemănări cu schimbarea percepției politice. Datorită acestui concept – a cărui stratificare e conferită de sensurile lui multiple -, Revoluția din 1789 are atît înțelesul interpretabil de ideologie bolnăvicioasă, cît și cel de critică ideologică deschisă”.

[3] Dennis Deletant, România sub regimul comunist (Romania under communist rule), Fundația Academia Civică, București, 1997.

[4] Miodrag Milin, Timișoara 15-21 decembrie 1989, Editura autorului, Timișoara, 1990, 11-35. Cf. și Idem, „Azi în Timișoara, mîine-n toată țara (Crîmpeie din revoluția trăită)”, în volumul Timișoara. 16-22 decembrie 1989 (culegere de texte despre evenimentele de la Timișoara din decembrie 1989), Editura Facla, Timișoara, 1990, p. 45-78.

[5] Mandics György, „La vest de Doja”, în volumul Timișoara. 16-22 decembrie 1989…, p. 79-84. Cu privire la impresionanta solidaritate a cetățenilor Timișoarei vezi și mărturia lui Tökés în Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, Editura Facla, Timișoara, 1990, p. 10-17.

[6] Vezi Miodrag Milin, Timișoara în Arhivele Europei Libere. 17-20 decembrie 1989, Fundația Academia Civică, București, 1999, p. 55-56. Telegrama Agenției Reuter trimisă din Budapesta.

[7] Human Chain Protecting Clergyman Turns into Mass Protest”, în Miodrag Milin (coordonator), Timișoara în Arhivele…, p. 60-61.

[8] Ibidem, p. 151-152, Intro (Știri din România), p. 154-155, „White House Condemns Romanian Use of Force”.

[9] Ibidem, p. 151-152.

[10] „Flamen in Temeschburg”, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, 19 decembrie 1989. Vezi și articolul lui George Paul Hefty, „Unruhe in einem drangsalierten Land – Das Ceausescu-Regime hat den Rumänen viele Opfer auferlegt”, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, 19 decembrie 1989.

[11] Unii intelectuali locali – cazul Vasile Popovici mai sus citat nu e singular – susțin că „miza nu era neapărat Tőkés și apărarea casei lui… Protestul, în fond, putea izbucni oriunde”. Cf. Milin Miodrag, Timișoara în revoluție și după, p, 51. Necunoașterea moștenirilor plurale ale orașului, respectiv neînțelegerea civismului local – intercultural și interconfesional – arată cât de puternic a fost impactul etnonaționalismului și segregaționismului interbelic pe care regimul Ceaușescu l-a reluat și l-a cultivat în toate ocaziile în care era vorba de nemulțumirile minorității maghiare din România ori de articolele și cărțile publicate în Ungaria. În cazul citat, există o posibilă explicație a necunoașterii fenomenelor invocate: înainte de 1989, Universitatea din Timișoara (înființată după al doilea război) și unde se pregătise generația din care face parte Popovici nu avusese catedre sau facultăți în care să se fi învățat istoriile Timișoarei și Banatului. Cât despre istoria României, aceasta era predată în scop ideologic. În fine, Universitatea din Timișoara nu se remarcase înainte de 1989 nici prin cercetări și nici prin cursuri fundamentale în disciplinele istorie, filozofie, sociologie, politologie.

[12] Ioan Lorin Fortuna, lider de tranziție, președinte al Forumului Democrat Român care a luat naștere în ziua de 20 decembrie 1989. Cf. Miodrag Milin, Timișoara în revoluție și după, Editura Marineasa, Timișoara, 1997, p.115; 110.

[13] Ibidem, p. 106; 109.

[14] Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, Editura Facla, Timișoara, 1990, p. 216. Pentru contextul politic vezi și Silviu Brucan, De la capitalism la socialism…

[15] Andrei Pleșu, Prefață la Wolf Lepenies, Ascensiunea și declinul intelectualilor în Europa (titlul original: Ascesa e declino degli intellettuali in Europa, Gius. Laterza&Figli, Roma/Bari, 1992), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005, p. 10.

[16] Ivan Evseev, „Revoluția din Timișoara ca depășire a sinelui”, în volumul Timișoara. 16-22 decembrie 1989…, p. 26-44. Pentru citat, p. 27.

[17] Aceasta este una dintre posibilele explicații ale faptului că rolul de diriguitori și de administratori ai statului post-ceaușist a revenit eșalonului secund al clasei politice național-comuniste. În tranziția confuză ori «încîlcită» (cum a numit-o Nestor Rateș) de la București ce a urmat revoltei spontane și autentice de la Timișoara, comuniștii reformiști păreau să fie singurii capabili să guverneze statul. Pentru contextul politic al timpului și pentru interpretarea dată schimbărilor politice din 1989, vezi Silviu Brucan, De la capitalism la socialism și retur. O biografie între două revoluții, Editura Nemira, București, 1998. Fost redactor șef la Scînteia, principalul cotidian comunist, fost ambasador al României socialiste în SUA, Silviu Brucan a fost profund implicat în schimbarea regimului lui Nicolae Ceaușescu și în preluarea puterii politice de către grupul ce avea să fie condus de Ion Iliescu. După 1990, Brucan a devenit unul dintre analiștii scenei politice și social–economice din România, având săptămânal o emisiune pe canalul de televiziune ProTV din București.

[18] Victor Neumann, „Die bürgerliche Kultur in Siebenbürgen und im Banat: Die Rolle Temeswars in den politischen Umgestaltungsprozessen vom Dezember 1989”, în Halb­jahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, nr. 1, 1999, p. 38-51.

[19] Cf. Miodrag Milin, Timișoara în revoluție și după, Editura Marineasa, Timișoara, 1997, p. 52-53 și 56-57.

[20] George Șerban, „Despre alianța națională pentru Proclamația de la Timișoara” în Miodrag Milin, Timișoara în Revoluție și după…, p. 187-191, cf. p.190-191. Vezi și nota 20, p. 210-213, unde sunt incluse referințele documentare. Astfel de mărturii vin în întâmpinarea reconstituirii evenimentelor din anii 1989-1990, iar credibilitatea lor e sporită de documentele cercetate și puse în valoare prin notele și comentariile profesorului Miodrag Milin.

[21] Victor Neumann, Ideologie și fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gîndirii politice în Europa est-centrală, Editura Polirom, Iași, 2001, cf. capitolului „Schimbările politice din România anului 1989. Aspirații contradictorii pe fondul interferenței valorilor central, sud-est și est europene”, p. 175-197.

[22] E cazul limbajelor unui segment al intelectualității publice. Cazul celui folosit de Vasile Popovici reflectă amintita tendință prin calomnie, atac la persoană și incitare publică la ură. Între altele, acesta l-a apostrofat pe Mitropolitul Banatului, Ioan Sălăjean; l-a batjocorit pe fostul primar al Timișoarei, Nicolae Robu; l-a jignit și a cerut destituirea fostului ministru de externe al României, Teodor Meleșcanu. Între anii 2018 și 2021 a activat neobosit spre a distruge cel mai important proiect al orașului Timișoara din ultimul secol, proiectul Timișoara Capitală Europeană a Culturii câștigat în urma unei jurizări internaționale și în urma unei ample competiții cu alte 13 orașe ale României. A proferat amenințări impardonabile la adresa directorului executiv al Asociației Timișoara Capitală Europeană a Culturii, Simona Neumann, cerându-i nu doar demisia, ci și „eliminarea” Asociației care a câștigat titlul. Acesta e un mod de a recupera ideile fasciste în favoarea mișcărilor radicale de dreapta. Vezi despre Timișoara interbelică și în anii celui de-al Doilea Război, Victor Neumann, „Etnonaționalism și segregaționism în România interbelică. Pogromul de la Iași și presa Timișoarei”, în revista Timpul, 5 iulie, 2021).

[23] Vezi și Victor Neumann, „Timișoara în memoria colectivă contemporană. Perspective fragmentare”, publicat în volumul Revoluția Română din Decembrie 1989. Istorie și Memorie, coordonator Bogdan Murgescu, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 21-44.

[24] Vezi Carolina Brossat, „Kulturpolitischer kompetenzkonfl ikt Europarat und Europäische Union”, în revista Dokumente, Zeitschrift für den deutsch-französischen Dialog, nr. 4/1995, p. 306-313.

[25] Vezi Virgil Nemoianu, „Cazul etosului central-european”, în Europa centrală. Nevroze. Dileme. Utopii, Antologie de Adriana Babeți și Cornel Ungureanu, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 168-194; Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat. O mărturie a multi-și interculturalității Europei Central-Orientale, Editura Atlas, București, 1999, p. 97-131.

[26] Victor Neumann (editor coordonator), Istoria Banatului. Studii privind particularitățile uunei regiuni transfrontaliere, ediția I, Editura Academiei Române, București, 2005, ediția a II-a, București, 2016. Vezi și ediția în limba engleză, Victor Neumann (Editor) The Banat of Timișoara. A European Melting Pot, Scala Arts and Heritage Publishers, Londra, 2019.