Introducere
Introducere
“Nimic nu este permanent cu excepția schimbărilor”
(Heraclit)
Ultimii 30 de ani au oferit cercetătorilor din întreaga lume un bogat câmp de analiză, centrat în special pe transformările care au avut loc o dată cu cel de “al treilea val” al democratizării (proces care începe o dată cu democratizarea din Portugalia din 1974 și continuă până la revoluțiile din Europa Centrală și de Est). Trecerea de la regimurile politice autoritare spre regimuri democratice, de la economia de comandă spre cea de piață sau mutațiile sociale asociate acestor transformări specifice au constituit tot atâtea teme de reflectare și analiză pentru cercetătorii din științe politice, economie sau sociologie. În încercarea de a înțelege toate aceste transformări și de a oferi un cadru conceptual adecvat s-au dedicat numeroase studii și cercetări în toată această perioadă de tranziție.
La început, studiile de știința politică și relații internaționale se concentrau mai ales pe explicarea modului în care o serie de evenimente politice s-au combinat, deschizând oportunitatea politică pentru ceea ce avea să devină (generic numit) procesul de democratizare. Toate aceste studii de început se concentrau în special pe identificarea mecanismelor sau a căilor care conduceau în final (sau deschideau cel puțin drumul) către construcție democratică. Ceea ce aduce toată această perioadă de studiu poate fi rezumat în două concluzii importante: în primul rând, explică (și reușește mai bine sau mai puțin bine acest lucru) colapsul sistemelor politice, economice și sociale din această parte de lume; în al doilea rând, o serie de studii, atrag atenția că, absența unor regimuri politice autoritare nu înseamnă neapărat apariția sau, în cazul apariției, persistența unor regimuri democratice. Realitatea acestor ani a demonstrat că trecerea de la un regim politic autoritar către democrație nu este atât de simplă precum se grăbeau unii să afirme, având convingerea că democrația liberală va deveni rapid unica ideologie politică legitimă (Fukuyama, 1992). Dimpotrivă, “este un proces lent și dureros” (Grugel, 2008: 15), încearcă să ne convingă o serie de autori. Dificultățile și orientarea interesului academic se schimbă o dată cu aceste constatări, iar agenda de cercetare se modifică înspre identificarea factorilor care explică obstacolele care stau în calea democratizării sau în a identifica factorii care fac ca aceste regimuri, nou apărute, să dureze, având în vedere și pericolul real de revenire la regimuri nedemocratice.
Consolidarea democrației devenea principala temă de cercetare pe măsură ce democratizarea evolua, în condițiile în care spectrul reîntoarcerii către un regim autoritar era relativ redus. Cele mai multe situații analizate puneau însă în evidență faptul că majoritatea regimurilor rămâneau “fixate într-o zonă gri” (O’Donnell, 2004, 74); adică undeva într-un tip intermediar de regim, care nu mai putea fi considerat autoritarism, dar nici democrație substanțială nu puteau fi considerat. Devenea tot mai evident faptul că, deși se conturaseră numeroase teorii legate de sfârșitul regimurilor autoritare, se știa destul de puțin despre elementele sau combinația de elemente care asigurau succesul democrației. Identificarea factorilor care influențează procesul de consolidare democratică, precum și descifrarea influenței propriu-zise a acestora vor ocupa agenda de cercetare din domeniu. Cercetările care vor urma pun în evidență atât multitudinea de factori (de la factori de natură culturală și până la factori de natură economică), cât și faptul că aceștia pot avea un rol hotărâtor în succesul sau eșecul procesului de consolidare, destrămând în acest fel credința potrivit căreia există rețete de succes, care, o dată adoptate, duc spre regimuri democratice similare cu cele existente în Occident. Studiul democratizării devine în acest fel o întreprindere mult mai laborioasă decât se părea. Încercările de a vedea de ce apare democrația, în ce relație se află cu dezvoltarea socială, cât de stabilă va fi noua organizare politică, de ce are succes sau de ce eșuează sunt întrebările la care încearcă să răspundă acum analiștii. Varietatea largă de întrebări i-a făcut pe specialiști să apeleze și la cunoștințele acumulate dincolo de granițele propriei științe, studiul domeniului fiind unul vast și interdisciplinar. Eforturile de a aduce explicații acestui proces sunt foarte diverse și favorizează, în funcție de curentul de gândire adoptat, fie agenții (indivizi, clase, state), fie structurile (instituții, culturi, mentalitatea), acoperind practic mai toate domeniile: de la istorie, relații internaționale și filosofie politică, până la sociologie sau economie. “Studiile despre democratizare analizează și explică procesele prin care guvernele, statele și societățile încearcă să se îndepărteze de o anumită formă de autoritarism și să se orienteze către o formă de democrație” este de părere Grugel (2008, 25).
Din păcate, trebuie avut în vedere riscul de a folosi termenul de “democratizare” sau pe cel de “consolidare democratică” pentru a explica din ce în ce mai multe procese care au legătură cu desprinderea de autoritarism (Schedler, 2002). Și aceasta deoarece fenomenul în discuție nu face altceva decât să creeze confuzie și să îngreuneze construcția teoretică și acumularea de cunoștințe. Deși inițial termenul de “consolidare democratică” descria provocarea securizării împotriva revenirii la autoritarism și de a face din democrație “singurul joc acceptat”, treptat, e de părere Schedler (2002, 122), “lista problemelor consolidării democratice (precum și lista corespondentă a condițiilor pentru consolidarea democratică) s-a extins atât de mult încât cu greu pot fi identificate”. În aceste condiții, când conceptul ajunge să fie folosit în orice sens, nimeni nu mai poate fi sigur ce semnifică acest lucru și pentru ceilalți. (Iar) în final confuzia conceptuală nu face altceva decât să condamne studiul consolidării democratice la stagnare (Schedler 2002, 123).
Având în vedere aceste constatări cu privire la limitele utilității conceptului de consolidare democratică privind explicarea proceselor de democratizare, agenda de cercetare, dar și etichetele utilizate pentru diversele fenomene studiate se îmbogățește. Preocupările de cercetare privind înțelegerea proceselor de schimbare socială, inițiate o dată cu desprinderea de autoritarism, nu se opresc doar la procesele politice.
Aceste preocupări se vor orienta în egală măsură spre schimbările economice inițiate o dată cu schimbările politice. Întrebările care apar în legătură cu aceste procese sunt dintre cele mai diverse. Ce tipuri de sisteme vor înlocui actualele sisteme? În ce măsură noile mecanisme adoptate vor asigură creștere economică și bunăstare într-un mod echitabil? Care sunt condițiile politice necesare pentru funcționarea eficientă a economiilor și care sunt condițiile economice necesare pentru consolidarea democrațiilor? Studiile din această perioadă le continua pe cele inițiate în cursul celui de-al doilea val al democratizării [Lipset (1959), Huntington (1968), O’Donnell (1973)] și evidențiază că performanțele economice și cele politice pot fi puse în legătură. Sensul cauzalității celor două elemente este următorul: probabilitatea ca democrația să supraviețuiască creste o dată cu nivelul dezvoltării economice. Astfel, Przeworski, Alvarez, Cheibub şi Limongi (2004, 308) constată că o democrație este de așteptat să dureze 8,5 ani într-o țară cu un venit per capita de sub 1000 $/an, 16 ani într-una cu venit între 1000-2000 $/an, 33 de ani între 2000-4000 $/an și 100 de ani între 4000-6000 $/an. Din păcate, aceste constatări sunt valabile o dată ce regimurile politice democratice sunt instaurate. Însă, întrebările care apar cel mai des în legătură cu regimurile din centrul și sud estul Europei se referă în special la condițiile politice și instituționale necesare instaurării unor sisteme economice noi (de piață în general), în absența unor experiențe similare în trecutul apropiat. Particularitățile sistemelor economice prezente în această parte de Europă până în 1989 (este vorba despre economiile planificate) complică modul de înțelegere a proceselor de schimbare comparativ cu tarile din America Latină de exemplu, care suferiseră un proces similar de democratizare. Astfel, Brustz (1989,716) constată că “Schimbările din Europa de Est sunt adesea comparate cu procesul democratizării care a avut loc în America de Sud și în Europa de Sud. În ciuda similarității evidente, există un aspect de bază care diferențiază situația în cazul schimbărilor din Europa de Est… și anume că în aceste țâri tranziția către o democrație politică este însoțită de transformări radicale în sistemul economic. Aceste două probleme privind tranziția economică și tranziția politică nu pot fi separate. Escaladarea, acumularea tensiunilor din economie sunt o directă amenințare a procesului tranziției politice”.
Aceste particularități ale proceselor instituite o dată cu schimbările din 1989, vor constitui aria de cercetare a prezentului demers. Astfel, scopul lucrării de față este de a examina și oferi o înțelegere a proceselor care au avut loc o dată cu căderea regimurilor autoritare din Europa Centrala și de Est și până la momentul aderării acestora în structurile euro-atlantice.
Pe parcursul demersului meu, voi utiliza două etichete: “tranziție” și “postcomunism”. Sper că până la final analiza mea să servească studiului tranzițiilor postcomuniste, lămurind și alegerea celor doi termeni pe care acum îi folosesc mai degrabă pentru a delimita cadrul analizei. În primul rând, termenul tranziţie sugerează un proces de trecere de la un mod de organizare la altul, în care rezultatul este predeterminat. În al doilea rând, termenul de postcomunism face trimitere la o perioadă istorică ce începe odată cu sfârşitul dominaţiei unui regim totalitar comunist. În acest caz, asumpţia de la care pornesc este că tranziţia postcomunistă este acel tip de tranziţie care are ca obiectiv determinat, democraţia politică şi economia de piaţă şi care începe o dată cu căderea regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de Est din 1989. În încercarea de oferi o explicaţie proceselor care au avut loc în toate aceste ţări în ultimii douăzeci de ani, lucrarea încearcă să motiveze următoarea constatare: de ce performanţele ţărilor aflate în acest proces sunt atât de diferite, având în vedere că:
• temporar – schimbările de regim politic se produc cam în aceeaşi perioadă
• în raport cu obiectivele – acestea sunt relativ similare.
Practic, lucrarea se va concentra pe înţelegerea şi explicarea proceselor iniţiate de schimbările din 1989 şi a modului în care alegerile instituţionale din această perioadă vor determina în final performanţe atât de diferite. Demersul meu nu îşi propune să stabilească cât de performante sunt noile sisteme instituite după 1989, ci mai degrabă să înţeleagă de ce performanţele acestor regimuri sunt atât de diferite.
Lucrarea, aşa cum sugeram şi ceva mai sus, încearcă să răspundă unor serii de întrebări privind logica tranziţiilor postcomuniste. Pot fi aceste tipuri de tranziţii explicabile şi dacă da, cum? Urmăresc aceste tranziţii traiectorii similare cu tranziţiile precedente sau nu? Vor sfârşi tranziţiile cu o democraţie consolidată şi cu economie de piaţă? Care sunt condiţiile şi căile care conduc spre o astfel de realitate? Care sunt obstacolele şi strategiile de depăşire ale acestora în tot acest proces? De ce în pofida aplicării unor măsuri de intervenţie similară rezultatele sunt atât de diferite? Scopul final îl reprezintă elaborarea unui instrument de analiză capabil să ofere explicaţii diferitelor realităţi ale tranziţiei postcomuniste în general şi ale celei româneşti în particular.
Având în vedere multitudinea variabilelor şi implicit a abordărilor posibile pentru un astfel de demers, lucrarea va propune o abordare de tip neoinstituţional care, aşa cum urmează să argumentez, oferă un cadru “satisficient” pentru acest gen de întreprindere. Avantajele acestei abordări pentru studiul tranziţiilor vor face obiectul unui capitol ulterior. La acest moment, mă voi limita doar la a preciza că acest tip de abordare a devenit o paradigmă dominantă în ştiinţele sociale actuale, dezvoltând instrumente solide de analiză şi interpretare şi, în acelaşi timp, rămânând recunoscută flexibilitatea şi deschiderea pentru încorporarea de cunoştinţe din domenii conexe.
Lucrarea debutează cu un prim capitol în care identific teoriile şi modele care ajută la înţelegerea proceselor de transformare iniţiate o dată cu schimbările de regim din Europa Centrală şi de Est de după 1989. Prezentarea obiectivelor de cercetare precum şi a premiselor metodologice cu care lucrează aceste teorii urmăresc să evidenţieze punctele tari, dar şi limitele acestor abordări. În finalul capitolului mă opresc asupra abordărilor instituţionale, argumentând că demersul analitic utilizat în cadrul acestui curent se dovedeşte extrem de util în explicarea tranziţiilor în general şi al tranziţiilor postcomuniste în particular.
Capitolul al doilea va urmări să lămurească construcţia teoretică instituţionalistă, având în vedere că originile acestei abordări sunt multiple. Scopul capitolului îl constituie clarificarea conceptelor şi premiselor utilizate în analizele instituţionale şi clasificarea după două dimensiuni. O primă dimensiune, cea temporală va face distincţia între instituţionalismul de tip vechi şi abordările de tip neoinstituţionalist, prezentând exponenţii şi contribuţiile disciplinare relevante. Cea de-a două dimensiune, cea disciplinară are în vedere evoluţia curentelor instituţionale în câmpul ştiinţelor politice şi în cel al economiei. O miză principală a capitolului al doilea o constituie studiul instituţiilor şi stabilirea relaţiilor cauzale dintre instituţii şi comportamente (fie ele politice sau economice).
Capitolul trei are cel puţin două obiective majore. Primul este acela de a alege o abordare din cadrul curentelor neoinstituţionale şi de a argumenta de ce abordarea respectivă se dovedeşte utilă pentru studiul tranziţiilor postcomuniste. Vom susţine că studiul tranziţiei, potrivit curentului neoinstituţionalist, se va concentra pe analiza instituţiilor şi pe analiza schimbării instituţionale. Astfel, putem considera că studiul tranziţiilor se poate reduce la a urmări şi la a înţelege modul în care instituţiile se modifică o dată cu trecerea de la un tip de regim la altul. Aşa după cum urmează să demonstrăm, opţiunea pentru abordarea neoinstituţională de tip alegere raţională porneşte de câteva argumente: în primul rând, această abordare oferă o metodă sistematică de studiere a efectelor instituţiilor, în al doilea rând oferă instrumente pentru o analiză în profunzime a instituţiilor şi poate cel mai important aport al acestei abordări îl constituie înţelegerea schimbării instituţionale. Cel de-al doilea obiectiv al capitolului îl reprezintă prezentarea parametrilor relevanţi de analiză din perspectivă neoinstituţională de tip alegere raţională şi constă într-un inventar al acestor parametri instituţionali. Sintetizând, acest capitol urmăreşte o lămurire de natură metodologică, încadrarea teoretică pregătind prezentarea instrumentului de analiză şi aplicarea lui într-o situaţie concretă.
Capitolul patru are de asemenea un dublu scop. În primul rând, odată făcută şi justificată opţiunea pentru abordarea neoinstituţională de tip alegere raţională voi trece la prezentarea unui instrument de analiză. Cadrul de analiză ales, dezvoltat în cadrul “Şcolii de la Bloomington”, îi aparţine lui Elinor Ostrom şi oferă un instrument util pentru înţelegerea şi rezolvarea problemelor de acţiune colectivă. Cadrul de analiză cuprinde atât un model al alegerilor individuale cât şi un model al alegerilor instituţionale, oferind posibilitatea identificării şi izolării factorilor ce influenţează alegerile individuale sau colective. În al doilea rând, capitolul urmăreşte alegerea şi prezentarea unei situaţii concrete de analiză. Pe bază modelului lui Ostrom, demersul va căuta să pună în evidenţă modalităţile găsite de cele două comunităţi analizate (este vorba de 2 Mai şi Vama Veche), în privinţa organizării şi autoguvernării în condiţiile dependenţei de o resursă comună, ca în final, să explice dezvoltarea diferită din cele două sate de coastă. Un element de noutate al lucrării îl constituie utilizarea instrumentului de analiză în cazul unei resurse comune inedite. Este vorba despre turiştii care frecventează zona pe perioada sezonului estival. În acest fel, consider că puterea de explicaţie a modelului instituţional a lui Ostrom se extinde.
Capitolul cinci urmăreşte înţelegerea modului în care schimbările instituţionale survenite după 1989 au determinat dezvoltarea sudului litoralului românesc, într-o perioadă relativ scurtă, într-un mod unic. Demersul va consta într-o analiză comparativă a traiectoriilor de dezvoltare din 2 Mai şi Vama Veche. Evoluţia celor două comunităţi, aşa cum afirmam mai devreme, depinde de fluxul turiştilor sezonieri din zonă. În acest sens, în cadrul celor două comunităţi, vom analiza seturile de reguli (formale sau nu) de care actorii locali ţin cont şi strategiile pe care aceştia le adoptă pentru atragerea turiştilor. În final vom constata că dezvoltarea diferită a celor două comunităţi poate fi pusă pe seama structurilor instituţionale diferite şi pe influenţa pe care aceste structuri le-au avut asupra opţiunilor individuale. Istoricul şi mai ales continuitatea relaţiilor dintre localnici şi turişti în 2 Mai, începută încă înainte de 1989, vor determină o dezvoltare moderată a localităţii. În acelaşi timp, în Vama Veche, în absenţa acestor practici, dezvoltarea va fi una necontrolată cu consecinţe dramatice atât pentru aspectul localităţii, cât şi pentru relaţiile sociale din cadrul comunităţii. În ciuda intervenţiei unui terţ, mişcarea “Salvaţi Vama Veche”, care va reuşi prin campaniile demarate elaborarea unui nou Plan Urbanistic General, dezvoltarea haotică va continua.
Miroslav Tașcu-Stavre
1. ABORDĂRILE INSTITUȚIONALE ȘI STUDIUL TRANZIȚIEI
1. Abordările instituționale
și studiul tranziției
După cum afirmam în capitolul introductiv, lucrarea de față încearcă să răspundă unor serii de întrebări privind logica tranzițiilor postcomuniste și modul în care sfârșesc aceste tranziții (am convenit că acest proces s-a încheiat în cazul României). Adică scopul este de a răspunde unor întrebări cu privire la procesul de schimbare și dacă sau cum rezultatele acestui proces coincid cu așteptările generale (în principal am atribuit un sens teleologic acestor schimbări, astfel încât sfârșitul tranzițiilor să coincidă cu democrația consolidată și economia de piață). Din păcate, la sfârșitul acestei perioade de mai bine de douăzeci de ani scursă de la Revoluția din 1989, putem constata că într-o serie de domenii (politic, economic sau social) societatea româneasca pare „subdezvoltată” în comparație cu societățile și „democrațiile avansate” din vestul Europei. Comparând tânăra democrație de la noi cu imaginile mai mult sau mai puțin optimiste ale democrațiilor occidentale stabile, a noastră pare să eșueze din mai multe puncte de vedere. Lista presupuselor deficite structurale acoperă domenii diverse (cum ar fi: performanța guvernamentală, administrația publică, sistemul juridic, sistemul de partide, societatea civilă), și merge până la modul de luare a deciziilor. În paralel cu schimbările economice și politice, sau din cauza acestora, așa cum susține Vlăsceanu (2001, 16), constatăm „apariția unor noi manifestări sociale de amploare: sărăcie endemică afectând cel puțin o treime din populație și, mai ales, pe femei, copii și bătrâni; explozia crimelor și dezordinii sociale care potențează teama de schimbări și transformă insecuritatea într-un mod de viață; scăderea fertilității, creșterea mortalității și opțiunea pentru emigrare a tinerelor talente dar și a multor muncitori în căutare de resurse pentru o viață mai împlinită”. Chiar dacă admitem că procesul de tranziție postcomunistă s-a încheiat, o înțelegere a modului în care acesta s-a desfășurat constituie premise utile pentru viitor. Construirea unor politici și succesul acestora depind de înțelegerea acestei perioade.
Trebuie făcută o precizare cu privire la sfârșitul tranziției. Menționam în capitolul introductiv că scopul acestui demers este acela de a examina și de a oferi o înțelegere proceselor care au avut loc o dată cu renunțarea la regimurile totalitare și nu de a stabili neapărat dacă acest proces s-a încheiat. Având în vedere acest obiectiv, din considerente care țin și de o delimitare temporară a investigației mele, am convenit ceva mai sus sfârșitul tranziție postcomuniste pornind de la două considerente. Acestea au în vedere atât factori externi (celelalte state ale Uniunii Europene), cât și factori interni (percepția generală a populației la un moment dat).
În primul rând, la nivel instituțional formal, o dată cu aderarea României la Uniunea Europeană a fost recunoscut faptul că România îndeplinește condițiile enunțate în articolul 6 din Tratatul Uniunii Europene de la Amsterdam[1], adică existența unui sistem democratic de guvernare și a unei economii de piață eficiente și competitive (vezi și Bărbulescu, 2006: 28-29). Cu siguranță, acest aspect necesită cel puțin o lămurire. Termenul aderare presupune îndeplinirea unor cerințe minimale privind cadrul normativ european, în timp ce integrarea presupune transformări instituționale de substanță. Totuși, având în vedere acest criteriu formal, putem considera că o etapă importantă a procesului de modernizare și democratizare a României a fost parcursă, atâta vreme cât și alți actori recunosc acest lucru.
În al doilea rând, din punct de vedere atitudinal, tipologia românului „nemulțumit de modul în care trăiește, dar optimist în privința viitorului” părea să se contureze în preajma aderării (vezi și Tașcu, 2007), așa cum rezultă dintr-o serie de studii privind opinia publică din România[2]. Adică percepția românilor, așa cum rezultă ea din diverse studii și cercetări, privind viitorul este una pozitivă, „peste 50% dintre români cred că peste 5 ani viața lor va fi mai bună” (Tașcu, 2007, 157). Modul în care se raportează cetățenii români la Uniunea Europeană și la schimbările instituționale asociate procesului de integrare sunt importante. În măsura în care mai bine de jumătate dintre români consideră că situația lor se va îmbunătăți în următorii ani, în condițiile în care la nivelul anului 2007 doar mai puțin de o treime considerau ca fiind satisfăcător modul în care trăiesc, concluzia este că procesul finalizat cu aderarea la Uniunea Europeană a fost apreciat ca unul de succes. Trebuie aduse însă câteva critici acestei concluzii. În primul rând, una legată de limitele utilizării sondajelor de opinie. Anchetele sociale au în vedere culegerea unor date care privesc percepțiile la un anumit moment cu privire la o anumită temă. În aceste condiții, variația răspunsurilor cu privire la un anumit subiect în decursul timpului poate fi una considerabilă[3]. În al doilea rând, atitudinea exprimată în cadrul anchetelor sociologice pare să confirme un anumit optimism în legătură cu situația economică. În aceste condiții, concluziile pot indica un anumit nivel de succes al reformelor economice care vizează în general bunăstarea populației și mai puțin putem trage concluzii cu privire la succesul transformărilor politice. În ciuda criticilor exprimate, putem totuși considera ipoteza sfârșitului tranziției o dată cu aderarea la Uniunea Europeană ca o pistă demnă de luat în seama.
Întorcându-ne la subiectul acestui capitol, scopul îl constituie identificarea unei paradigme care să ajute la înțelegerea transformărilor care au avut loc între momentul 1989 (momentul revoluției din decembrie) și, să spunem, momentul 1 ianuarie 2007 (momentul aderării la Uniunea Europeana).
În acest capitol, caut să identific teoriile și modele care s-au dovedit utile în înțelegerea acestor procese, evidențiind punctele tari, dar și criticile acestor teorii, pentru ca în final să mă opresc asupra unei abordări noi[4], utilă pentru a completa varietatea opțiunilor de cercetare care au ca subiect studiul tranzițiilor. Ținând seama de acest scop, voi prezenta succint teoriile care încearcă să ofere explicații proceselor de tranziție, iar în ultima parte a acestui capitol am să pun în evidență rolul pe care abordările neinstituționale îl joacă în conturarea unei teorii privind acest tip de schimbare. Având în vedere că un obiectiv al acestei lucrări îl constituie înțelegerea factorilor care favorizează consolidarea democrației și economiei de piață, voi încerca să determin în ce relație se află cele două concepte încercând să găsesc și un sens al cauzalității între acestea, în ipoteza că acest lucru este posibil.
1.1 Teoriile democratizării
Teoriile democratizării sunt preocupate de identificarea factorilor care duc la apariția democrațiilor. Grugel (2008, 57) este de părere că există patru (mai exact este vorba de trei plus una, cum argumentează aceasta) abordări distincte: teoria modernizării, sociologia istorică (privilegiază structurile, de aceea mai este numită și structuralism), teoria tranziției (privilegiază agenții) și, începând cu anii ’90, teoria consolidării democratice (aduce în discuție elementele care fac că democrația să dureze).
Teoria modernizării leagă răspândirea democrației de modernitate și de ideea iluministă a universalității progresului, punându-se în evidență procesele de schimbare apărute în secolul al XIX-lea în SUA și Marea Britanie, precum și într-o serie de alte țări de pe continentul european. Teza fundamentală a acestei abordări este că societatea modernă este în esență produs al capitalismului. Din această perspectivă, o serie de autori privesc democrația că fiind un rezultat firesc al capitalismului. Potrivit lui Lipset (apud Grugel, 2008, 58) „capitalismul este inima democrației pentru că a produs bogăție (despre care autorul a presupus că fără probleme se va răspândi treptat și va conduce la niveluri superioare ale consumului de masă), a favorizat apariția unei clase de mijloc educate și a produs schimbări culturale favorabile democrației”. Pe bază acestor constatări se construiau diversele modele de intervenție, în special în statele în curs de dezvoltare și care aveau că scop democratizarea. Potrivit acestor modele, se consideră că, prin copierea modelului occidental de dezvoltare (identificarea și înlăturarea „tradiției” sau consolidarea statului-națiune) se poate ajunge la rezultate similare celor din occident.
Dincolo de punctele tari ale acestei teorii, privind în special apariția democrațiilor și legătura cu dezvoltarea capitalismului într-o serie de situații particulare (în special SUA și Marea Britanie, în restul statelor europene acest proces fiind ceva mai nuanțat), putem afirma că modelul de explicație este unul relativ simplist, fiindcă presupune că acolo unde este posibil să se reproducă tranziția la capitalism este probabil să apară democrația. Or, acest lucru a fost destul de greu de demonstrat, cel puțin din câteva considerente. A reproduce scenariul apariției capitalismului este greu, dacă nu imposibil de realizat, având în vedere că o serie de condiții economice, sociale și politice particulare unei societăți influențează semnificativ succesul unui asemenea proces. Totodată, în cadrul acestui model, instituțiilor politice nu li se acorda o atenție deosebită, iar variațiilor sistemelor politice și sociale nu li se dădea importanță. Vlăsceanu (2001, 44), sintetizând contribuțiile teoretice privind această abordare, constată că poziția dominantă cu privire la dezvoltare era următoarea: „sursele subdezvoltării sunt considerate că fiind interne pe când factorii dezvoltării nu pot fi decât externi: copierea modernității și ajutorul extern”. Această viziune asupra dezvoltării, începută în anii ‘50-’60, va sfârși în anii ’60-’70 când, pe bază experiențelor aplicării acestui model și în urma constatării că rezultatele nu sunt neapărat cele așteptate, va avea loc o mutație importantă de abordare.
O serie de autori [printre care Cardoso și Faletto (1970) sau O’Donnell (1973)] susțin mai degrabă că dezvoltarea și apariția capitalismului au efecte asupra procesului de modernizare și pot conduce în final la forme de guvernământ nedemocratice. Lucrarea lui Cardoso și Faletto (1970), Dependencia y Desarrollo en América Latina[5], va deschide drumul spre o teorie alternativă asupra dezvoltării economice („teoria dependenței”). Modelul face istorie nu doar în America Latină, ci devine utilizat și în alte contexte pentru explicarea modului de dezvoltare economică în diferite regiuni. Cartea celor doi are cel puțin următorul merit, și anume că avertizează asupra posibilității de dezvoltare a Americii Latine într-un mod diferit de modul prezis de sistemele economice în vigoare. Mai mult, cartea atrage atenția asupra pericolului subdezvoltării: noua teorie, pornind de la constatările unui nivel redus de dezvoltare în țările în care au fost aplicate modelele anilor ’50-’60, consideră că sursele subdezvoltării trebuie identificate în liberalizarea comerțului internațional bazat pe diviziunea dintre „centru” și „periferie”. O caracteristica a acestui proces de liberalizare îl constituie schimbul comercial inegal dintre țările dezvoltate, exportatoare de produse înalt prelucrate, în esență scumpe, și țările subdezvoltate, exportatoare în principal de materii prime, în esență ieftine. În felul acesta, în numele dezvoltării și al interdependențelor, relația dintre țările dezvoltate și restul se transformă, în realitate, într-o relație de dependență. Mecanismele subdezvoltării făcuseră obiectul de studiu al mai multor cercetători încă din anii ‘50. Dintre aceștia, cei mai importanți sunt Raul Prebisch[6] și Hans Singer, care dau numele tezei Prebisch-Singer; teză care susține în esență că nivelul tranzacțiilor internaționale care implică produse manufacturate în schimbul materiilor prime tinde să scadă în timp. Explicația pentru această scădere este pusă pe faptul că puterea de cumpărare a țărilor în curs de dezvoltare (termenul înlocuia termenul de state subdezvoltate considerat că fiind peiorativ) rămâne la un nivel scăzut în raport cu puterea de cumpărare a țărilor industrializate (dezvoltate). Deteriorarea mecanismelor de schimb va favoriza țările dezvoltate, determinând un flux de venituri și mai mare dinspre țările în curs de dezvoltare spre cele dezvoltate. Veniturile țărilor dezvoltate cresc cu o viteză mult mai mare decât în țările subdezvoltate, și asta datorită productivității mult mai mari a celor dintâi și datorită schimbului comercial inegal.
Cam în aceeași perioadă, lucrarea lui O’Donnell, Modernizationand Bureaucratic-Authoritarianism Studies in South American Politics (1973), atrage atenția asupra faptului că o burghezie restrânsă, dar politic puternică se folosește de stat pentru a-și maximiza profitul, recurgând pentru aceasta chiar la represiune. Autorul consideră că, în acest fel, emergența capitalismului nu numai că nu aduce democrația, ci, dimpotrivă, duce la apariția unor regimuri autoritare. Desigur că și acest mod de abordare are probleme de validitate dacă am analiza toate situațiile prezente în America de Sud. În plus, o altă critică privește modul simplist în care este prezentată influența capitalismului asupra comportamentelor umane. Potrivit acestui model, comportamentele sunt influențate de structură (capitalism) într-un mod unilateral, negând rolul indivizilor de acceptare/adaptare în tot acest proces,.
Sociologia istorică[7] are printre preocupări încercarea de a explica traiectoriile diferite ale dezvoltării statelor ca urmare a unor factori excepționali (e vorba aici de război sau revoluție). Acest curent se naște ca o reacție la abordările care se bazau exclusiv pe societate[8] în analiza schimbării sociale. Abordările acestui curent au în vedere atât schimbarea socială, cât și rolul statului în tot acest proces. Premisa de la care pleacă această direcție de cercetare este că „democrațiile nu se nasc peste noapte și că democrația nu se întâmplă pur și simplu pentru că unii oameni doresc ca ea să existe” (Grugel 2008, 62). Structuraliștii sunt interesați în special de modul în care relația dintre comunități[9] și stat modelează sistemul politic. Pentru analiza democratizării, sociologia istorică, dincolo de criticile la care poate fi supusă, este utilă pentru că aduce în centrul preocupărilor statul. Democratizarea, consideră exponenții acestui curent, nu este un proces mecanic care apare o dată cu capitalismul. Ci, mai degrabă, datorită apariției capitalismului, comunitățile suferă modificări și solicită statului să realizeze reforme prin care să le protejeze interesele. Acest proces este de fapt cel care va duce în final la democratizarea societății. În absența rolului jucat de comunități (clase), introducerea capitalismului ar fi urmată de regimuri autoritare – sunt de părere Ruschmeyer, Stephens și Stephens (1992). Totuși, sociologia istorică, în ciuda aportului privind înțelegerea procesului de democratizare, nu reușește, din păcate, să ofere o serie de explicații cu privire la schimbarea socială, cum a fost, de exemplu, cazul democratizării bruște a țărilor din Europa Centrală și de Est. Poate cea mai dură critică, însă, o constituie faptul că această abordare conține elemente de sorginte marxistă care nu țin cont de voința individuală și de rolul actorilor, favorizând în tot acest proces clasele sociale sau statul.
Studiile tranziției pun accentul pe actori și critică pozițiile exprimate de celelalte curente care afirmă că economia, istoria și dezvoltarea sunt singurele care determină rezultate politice. Această perspectivă pune accentul pe actori individuali și pe rolul acestora în crearea și răspândirea democrației. Cu alte cuvinte, adepții acestei perspective susțin faptul că democrația poate fi creată independent de contextul structural, chiar dacă, așa cum o să vedem în continuare, contextul joacă un rol important. Punctul de pornire al acestui curent, este de părere Grugel (2008,67), îl constituție critică formulată de Rustow (1970) la adresa teoriei modernizării. Rustow (apud Grugel, 2008,67) afirmă că „eroarea teoriei modernizării apare deoarece confundă trăsăturile funcționale ale democrațiilor mature (ceea ce le face să prospere) cu cauzele genetice ale democrațiilor noi (ceea ce le dă naștere)”. Acest model schimbă substanțial modul de abordare privind modernizarea dinspre factorii de natură economică spre cei de natură politică. Continuând această tradiție, Schmitter, O’Donnell și Witehead (1986), în lucrarea Transition from Authoritarian Rule, deschid drumul unei vaste literaturi care se concentrează pe rolul jucat de actori, chiar dacă acești actori aparțin unei elite politice. Înțelegerea și explicarea proceselor de interacțiune între liderii autoritariști și opozițiile democratice constituie o etapă importantă în descifrarea și completarea tabloului privind democratizarea. În această perioadă se consolidează terminologia conceptului de „tranziție”. Noul termen era eticheta lipită tuturor acelor etape intermediare între autoritarism și democrația consolidată, în care se formulează regulile instituționale pentru practica democrației. Această abordare diferențiază rolul circumstanțelor politice de cele economice – studiile tranziției oferă o explicație politică democratizării, sau cel puțin încearcă să facă acest lucru într-un mod independent, pornind de la actori individuali și de la interacțiunile între elite. Merită amintite și câteva critici ce însoțesc de regulă această perspectivă. Prima critică se referă la caracterul elitist al acestor teorii, potrivit cărora o simplă negociere între elite privind transferul puterii în mod pașnic ar asigura o democrație substanțială. Or, lucrurile sunt departe de a sta astfel în realitate. Pactele încheiate între elite pot constitui, așa cum arată Karl (1990, 11), un mijloc prin care elitele economice își asigură dreptul de a continua extragerea resurselor din cadrul societății, mecanism care, în realitate, înlocuiește statul cu diverși antreprenori privați[10]. În același timp, această perspectivă reduce masa cetățenilor la simpli spectatori neimplicați în crearea de noi regimuri[11]. O altă limită a acestor abordări este cea legată de faptul că nu pot explica într-un mod convingător diversitatea regimurilor apărute în această perioadă și nici de ce o parte dintre regimurile nou-apărute rămân fixate undeva pe drumul dintre democrație consolidată și autoritarism. Abordările acestui curent, spre deosebire de structuralism, care nu ține seama de agenți (actori individuali), par a nu lua în seamă, de data aceasta, contextele particulare și constrângerile structurale existente, supraestimând însă rolul jucat de agenți.
Pentru a sintetiza acest tablou al teoriilor privind democratizarea voi trasa câteva concluzii. Pe de-o parte, avem teorii care susțin importanța instituționalizării democrației, care ar asigura cadrul politic al funcționării economiei de piață. Pe de altă parte, avem teorii care susțin că numai în condiții de funcționare optimă a economiei de piață ar fi asigurate condițiile pentru democratizarea spațiului politic. În intenția de a stabili direcția transformărilor, ambele teorii au o viziune simplificatoare asupra realității presupunând că procesul de tranziție este unul liniar. Or, una dintre caracteristicile proceselor de tranziție este tocmai caracterul neliniar, caracter specific proceselor și schimbărilor sociale. Așa cum argumentează și adepții curentului sociologiei istorice, evenimentele excepționale pot juca un rol major în traiectoriile de dezvoltare sau în cele de alegere instituțională. Alegerea unora sau a altora dintre variantele de mai sus se face într-un context instituțional, care, așa cum vom vedea și în continuare, va avea efect asupra rezultatelor procesului. Problema care se pune în cazul tranzițiilor nu este una a alegerii – democrație sau economie de piață – ci este mai degrabă una de tipul realizării simultane a democrație și economiei de piață într-un anumit context instituțional[12].
1.2. Teoriile dezvoltării
Având în vedere constatarea ineficienței politice și economice prezente într-o serie de state din America de Sud sau Asia de Sud Est, începând cu anii ’80 se produce o schimbare de abordare privind dezvoltarea societăților. Tratarea chestiunilor economice și politice se face printr-o atenție sporită acordată anumitor elemente ignorate până atunci. În analiza politică, statul, dar și societatea civilă devin elemente predilecte de analiză, iar în economie, funcționarea pieței și a firmelor devine subiectul central. Mai mult, legătura dintre cele două domenii, cel economic și cel politic, suferă un proces continuu de reconsiderare a premiselor și de rafinare a instrumentelor de analiză. În privința statului s-a constat că prin protecționism, prin acordarea subvențiilor și extinderea proprietății publice, nu s-au realizat obiectivele avute în vedere, adică dezvoltarea și eficiența, ci mai degrabă opusul acestor fenomene. Opțiunile fundamentale, e de părere Vlăsceanu (2001, 52), „constau în reconstrucția pieței și în asigurarea libertății individuale prin recesiunea puternică a intervențiilor etatiste”. Mai mult, inițiativa individuală trebuia încurajată. Rolul acordat cetățeanului și în special societății civile, care urma să devină garantul democrației prin controlul exercitat asupra statului, devenea important. Acest lucru va determină și o schimbare a modului de studiu și de analiză care să fie centrat pe indivizi și nu pe structuri (vezi abordarea sociologică centrată pe clase de exemplu). Suportul pentru astfel de concluzii era asigurat de teoria economică neoclasică, care oferea instrumente de analiză și explicație superioare în raport cu teoriile precedente. Acest tip de abordare va conduce la un nou tip de recomandări și, implicit, la o schimbare a modelelor de intervenție care aveau ca obiectiv dezvoltarea economică și politică a țărilor în curs de dezvoltare. Un asemenea tip de model avea să între în limbajul economic și politic sub denumirea de The Washington Consensus[13]. Setul de măsuri care urma să determine dezvoltare cuprindea: problema stabilității macroeconomice, privatizarea, liberalizarea comerțului și construcția pieței libere. Din punct de vedere economic, măsurarea anumitor indicatori era o sarcină relativ simplă pentru experții diferitelor instituții internaționale precum F.M.I. (Fondul Monetar Internațional) și Banca Mondială. Pentru acești experți, care acordau consultanță guvernelor în dificultate, dar și pentru birocrațiile care urmăreau creșterea economică, acest set de măsuri părea o întreprindere ușoară, fiind mai degrabă o chestiune tehnică, ușor de implementat. Astfel, o dată cu realizarea creșterii economice și a prosperității individuale, se urmărea transformarea societății. Modelul nu diferea mult de preocupările anilor ’50 – ’60, ci mai degrabă demonstra atenția deosebită care trebuia acordată anumitor factori. Din păcate, experiența aplicării acestor modele a demonstrat că dezvoltarea nu este o simplă problemă tehnică și că modul în care reacționează comunitățile, populația la aceste măsuri trebuie luat în calcul. Privatizările sunt dependente de alocarea sau reconstituirea unor drepturi de proprietate, piețele nu funcționează de la sine (în ipoteză ele se pot construi cu ușurință), iar liberalizarea comerțului depinde de existența antreprenorilor sau de modul specific în care ei se raportează la tradițiile locale. Toți acești factori duc spre o reorientare a studiilor privind dezvoltarea și relațiile existente între transformarea economică și politică prin atenția acordată instituțiilor[14].
1.3. Abordări instituționale și neoinstituționale
și studiul tranziției
Acest tip de demers schimbă premisele care stau la baza diferențelor existente între state. Accentul se mută dinspre factorii politici și economici către instituțiile care reglementează acțiunile. La întrebarea cum pot fi explicate diferențele dintre performanțele economice ale diferitelor state, abordările instituționale sunt cele care vin să ofere o serie de răspunsuri. Distanțându-se de teoriile neoclasice sau îmbunătățind cadrul de analiză oferit de acestea, începând cu anii ’80 se conturează un nou curent teoretic, neoinstituționalismul[15]. Acesta pune accentul pe factorii instituționali în explicațiile ce privesc performanțele economice diferite ale statelor. Potrivit lui Vlăsceanu (2001, 57), „presupoziția acestei abordări este că modelele de dezvoltare, fie ele economice sau politice, sunt specifice unui anumit context instituțional, care are proprietatea de a varia în funcție de timpul istoric și de spațiul geografic (național). În consecință, nu poate exista un model universal al dezvoltării, ci numai modele alternative instituțional specifice”.
Aceste constatări atrag după sine o serie de întrebări cu privire la rolul pe care îl joacă instituțiile, spre, în ce fel influențează acestea performanța economică și politică? Mai mult, ce avem în vedere atunci când, asemeni lui North (2003, 5), spunem că „instituțiile contează”? Problema care se pune este că nu știm mare lucru despre ce reprezintă aceste seturi de norme sau reguli. Sunt ele reguli formale sau informale? Ar trebui să înțelegem instituțiile ca orice fel de comportament repetitiv? Este greu de tranșat o linie de demarcație. Dacă alegem doar regulile formale excludem o serie de reguli non – formalizate care contează și care determină comportamente. Dacă extindem prea mult granițele conceptului, acesta își pierde din consistență, ajungând să însemne prea mult. În capitolul următor ne vom ocupa de lămurirea acestor detalii, parcurgând un istoric al abordărilor instituționale din economie și din științele politice. Sintetizând, cele mai multe abordări (Goodin, Klingeman, 2005) sunt de acord că instituțiile influențează strategiile actorilor, adică felul în care aceștia încearcă să-și atingă scopurile.
Rezumând contribuția noului instituționalism la teoriile dezvoltării, Vlăsceanu realizează următoarea schemă comparativă în care pune în evidență diferențele dintre teoria economică neoclasică și teoriile neoinstituționale. Avantajele următoarei scheme sunt date de următoarele:
- claritatea expunerii dimensiunilor relevante celor două teorii;
- simplitatea și coerența relațiilor cauzale prezentate;
Rămâne să vedem în ce relație se află noile abordări privind dezvoltarea cu studiul tranziției. Faptul că România s-a aflat la începutul tranziției într-o perioadă în care o anumită perspectivă privind dezvoltarea era dominantă a avut vreo influență pentru modul în care arată astăzi România? Urmează să argumentez că acest lucru a avut o anumită contribuție. Studiul tranziției oferă premise ale dezvoltării politice și economice ulterioare.
Teoria economică neoclasică
(anii 1980) |
Teorii neoinstituționaliste
(anii 1990) |
| – Sursele subdezvoltării sunt politice și economice.
– Din punct de vedere politic, statul maximal și instituțiile politice asociate acestuia blochează orice șanse de dezvoltare, pe când statul minimal, democrația liberală și societatea civilă activă facilitează accelerarea dezvoltării.
– Piața economică trebuie consolidată prin programe de ajustare structurală centrate pe privatizare, liberalizarea comerțului, consolidarea pieței economice și eliminarea politicilor intervenționiste (protecționiste) de tip etatist.
– „Consensul de la Washington” avansează un set de recomandări pentru asigurarea premiselor dezvoltării: stabilitate macroeconomică prin controlul inflației, gestionarea deficitului bugetar și a deficitului de cont curent; accelerare a liberalizării economice prin privatizare și crearea instituțiilor pieței competitive.
|
– Cauza diferențelor dintre performanțele economice ale statelor este reprezentată de instituții, adică de seturi de reguli formale și informale care reglementează acțiunile și interacțiunile actorilor individuali și organizațiilor.
– În consecință, nu există modele universale ale dezvoltării, ci numai modele alternative instituțional specifice.
– Piețele țărilor în curs de dezvoltare sunt piețe emergente, adică imperfecte și incomplete în termenii competiției, drepturilor de proprietate și costurilor de tranzacție.
– Piața economică eminamente competitivă și eficientă presupune reducerea costurilor de tranzacție și claritate în alocarea drepturilor de proprietate.
– „Statul dezvoltării” presupune, din punct de vedere politic, o guvernare eficientă a unui stat puternic, o democrație profund liberală și o societate civilă activă bazată pe un bogat capital social și pe comunități civice angajate pe calea dezvoltării. |
Adaptare după Vlăsceanu (2003, 64)
Pentru că la începutul capitolului aminteam intențiile – acelea de a găsi o paradigmă potrivită pentru a înțelege procesele de tranziție[16]– sunt necesare câteva clarificări. În cadrul acestei studiu ne vom concentra pe analiza proceselor de tranziție, adică vom analiza „traseul” parcurs în drumul spre democrație și economie de piața în țările postcomuniste. Cum am discutat ceva mai sus, ne interesează doar într-un mod particular stadiul în care se afla acest proces. Altfel spus, constatările despre cât de democratic? sau cât de funcțională? este economia de piață din România vor constitui rezultatele finale ale acestui demers. Sunt necesare aceste clarificări pentru că în continuare voi folosi termeni ca dezvoltare economică și dezvoltare politică, referindu-mă la procesele care au că finalitate democrația liberală și economia de piață. Scopul acestei lucrări este de a stabili unde ne aflam după 20 de ani de la momentul 1989 și, dacă se poate, motivul pentru care ne aflam aici.
Consider că abordările de tip neoinstituțional reușesc să ofere cel mai bun răspuns la acest tip de întrebări și am să încerc să demonstrez de ce. Potrivit lui North (1997), dacă luam în considerare doar opinia sa, ajungem la concluzia că succesul limitat care se obține prin adoptarea unor măsuri de intervenție specifice modelului neoclasic este dat de următoarea constatare: „dacă nu ar exista constrângeri informale nu ar exista nici problema țărilor în tranziție”. Așa cum urmează să vedem, răspunsul la întrebările formulate mai sus se găsesc tocmai în modul în care instituțiile influențează eficiența sau tipul de implementare a măsurilor, care la rândul lor urmează să aducă dezvoltare economică și politică în mod similar țărilor din Vestul Europei și SUA. Intervențiile sociale nu se realizează într-un vacuum social. Instituțiile sociale reacționează/se adaptează și se transformă pe parcursul acestui proces și pot fi în egală măsură catalizator sau frână a procesului inițiat. Pe parcursul capitolului următor, o serie de autori și de studii vin să lămurească rolul instituțiilor atât în influențarea comportamentelor, cât și în cazul schimbării instituționale. Analizând diferite contexte și diferiți factori, vom identifica conceptele specifice acestui model de analiză, care, așa cum o să constatăm, nu este nici nou, nici unitar în privința asumpțiilor de la care pleacă. Demersul analitic și studiul sistematic al contribuției abordărilor instituționale în explicarea tranzițiilor va fi definitiv în cadrul capitolului trei, atunci când vom propune un model de analiză.
[1] Tratatul va intra în vigoare la 1 mai 1999 și va completa Tratatul de la Maastricht cu scopul de a asigura capacitatea de acțiune a Uniunii Europene și după extinderea spre est.
[2] Este vorba despre Eurobarometrul 63 și 64. Începând cu 1973 Comisia Europeană a monitorizat evoluția opiniei publice din statele membre, într-un program cunoscut sub numele de Eurobarometru. În cei peste 30 de ani de activitate ai programului au fost publicate peste 65 de astfel de barometre standard, care, oferă publicului o imagine asupra modului în care sunt percepute diverse aspecte ale vieții sociale și politice din interiorul U.E.
[3] De exemplu în cadrul unui eurobarometru din 2009 (Eurobarometru 72) mai mult de jumătate dintre români se declarau mulțumiți de modul în care trăiesc în timp ce pesimismul în privința viitorului era prezent în aproximativ 30% dintre respondenți.
[4] Este vorba de abordările neoinstituționale, care așa acum o să vedem pe parcursul capitolului următor, continuă preocupările instituționale mai vechi.
[5] Lucrarea apare în 1970 și este tradusă sub titlul Dependență și dezvoltare în America Latină în anul 2000.
[6] Cel mai relevant studiul îl reprezintă The Economic Development of Latin America and Its Principal Problems.
[7] Am să discut în cadrul celui de-al doilea capitol, la instituționalismul istoric, din nou despre exponenți ai acestui curent.
[8] E vorba în special de abordările behavioriste dezvoltate în anii ’60.
[9] Cei mai mulți dintre autorii acestui curent folosesc noțiunea de clasă.
[10] Un asemenea proces explică modul de transfer al proprietății în regimurile postcomuniste.
[11] Acest demers exclude, de exemplu, explicațiile privind rolul societății civile în procesul de democratizare.
[12] Înțeleg aici atât reguli formale, dar și informale de care actorii țin cont atunci când fac alegeri.
[13] Consensul de la Washington reprezintă în esență contribuția unor economiști grupați în cadrul Institutului pentru Economie Internațională din Washington, un think-tank care în 1989 își va promova ideile cu privire la măsurile care, în opinia lor, trebuie întreprinse pentru corectarea efectelor crizelor economice care îți continuau făcute vizibile efectele în America Latina.
[14] Mai adăugăm doar că instituțiile sunt considerate momentan seturi de norme care reglementează acțiunile.
[15] Neoinstituționalism pentru a face diferența cu vechiul instituționalism sau pur și simplu instituționalism.
[16] Deja am asumat ceva mai sus că putem distinge între cel puțin două tipuri de procese: economice și politice.
