Abordări instituționale în studiul tranziției postcomuniste. O analiză a transformărilor din 2 Mai și Vama Veche

Introducere

Introducere

“Nimic nu este permanent cu excepția schimbărilor”
(Heraclit)

Ultimii 30 de ani au oferit cercetătorilor din întreaga lume un bogat câmp de analiză, centrat în special pe transformările care au avut loc o dată cu cel de “al treilea val” al democratizării (proces care începe o dată cu democratizarea din Portugalia din 1974 și continuă până la revoluțiile din Europa Centrală și de Est). Trecerea de la regimurile politice autoritare spre regimuri democratice, de la economia de comandă spre cea de piață sau mutațiile sociale asociate acestor transformări specifice au constituit tot atâtea teme de reflectare și analiză pentru cercetătorii din științe politice, economie sau sociologie. În încercarea de a înțelege toate aceste transformări și de a oferi un cadru conceptual adecvat s-au dedicat numeroase studii și cercetări în toată această perioadă de tranziție.
La început, studiile de știința politică și relații internaționale se concentrau mai ales pe explicarea modului în care o serie de evenimente politice s-au combinat, deschizând oportunitatea politică pentru ceea ce avea să devină (generic numit) procesul de democratizare. Toate aceste studii de început se concentrau în special pe identificarea mecanismelor sau a căilor care conduceau în final (sau deschideau cel puțin drumul) către construcție democratică. Ceea ce aduce toată această perioadă de studiu poate fi rezumat în două concluzii importante: în primul rând, explică (și reușește mai bine sau mai puțin bine acest lucru) colapsul sistemelor politice, economice și sociale din această parte de lume; în al doilea rând, o serie de studii, atrag atenția că, absența unor regimuri politice autoritare nu înseamnă neapărat apariția sau, în cazul apariției, persistența unor regimuri democratice. Realitatea acestor ani a demonstrat că trecerea de la un regim politic autoritar către democrație nu este atât de simplă precum se grăbeau unii să afirme, având convingerea că democrația liberală va deveni rapid unica ideologie politică legitimă (Fukuyama, 1992). Dimpotrivă, “este un proces lent și dureros” (Grugel, 2008: 15), încearcă să ne convingă o serie de autori. Dificultățile și orientarea interesului academic se schimbă o dată cu aceste constatări, iar agenda de cercetare se modifică înspre identificarea factorilor care explică obstacolele care stau în calea democratizării sau în a identifica factorii care fac ca aceste regimuri, nou apărute, să dureze, având în vedere și pericolul real de revenire la regimuri nedemocratice.
Consolidarea democrației devenea principala temă de cercetare pe măsură ce democratizarea evolua, în condițiile în care spectrul reîntoarcerii către un regim autoritar era relativ redus. Cele mai multe situații analizate puneau însă în evidență faptul că majoritatea regimurilor rămâneau “fixate într-o zonă gri” (O’Donnell, 2004, 74); adică undeva într-un tip intermediar de regim, care nu mai putea fi considerat autoritarism, dar nici democrație substanțială nu puteau fi considerat. Devenea tot mai evident faptul că, deși se conturaseră numeroase teorii legate de sfârșitul regimurilor autoritare, se știa destul de puțin despre elementele sau combinația de elemente care asigurau succesul democrației. Identificarea factorilor care influențează procesul de consolidare democratică, precum și descifrarea influenței propriu-zise a acestora vor ocupa agenda de cercetare din domeniu. Cercetările care vor urma pun în evidență atât multitudinea de factori (de la factori de natură culturală și până la factori de natură economică), cât și faptul că aceștia pot avea un rol hotărâtor în succesul sau eșecul procesului de consolidare, destrămând în acest fel credința potrivit căreia există rețete de succes, care, o dată adoptate, duc spre regimuri democratice similare cu cele existente în Occident. Studiul democratizării devine în acest fel o întreprindere mult mai laborioasă decât se părea. Încercările de a vedea de ce apare democrația, în ce relație se află cu dezvoltarea socială, cât de stabilă va fi noua organizare politică, de ce are succes sau de ce eșuează sunt întrebările la care încearcă să răspundă acum analiștii. Varietatea largă de întrebări i-a făcut pe specialiști să apeleze și la cunoștințele acumulate dincolo de granițele propriei științe, studiul domeniului fiind unul vast și interdisciplinar. Eforturile de a aduce explicații acestui proces sunt foarte diverse și favorizează, în funcție de curentul de gândire adoptat, fie agenții (indivizi, clase, state), fie structurile (instituții, culturi, mentalitatea), acoperind practic mai toate domeniile: de la istorie, relații internaționale și filosofie politică, până la sociologie sau economie. “Studiile despre democratizare analizează și explică procesele prin care guvernele, statele și societățile încearcă să se îndepărteze de o anumită formă de autoritarism și să se orienteze către o formă de democrație” este de părere Grugel (2008, 25).
Din păcate, trebuie avut în vedere riscul de a folosi termenul de “democratizare” sau pe cel de “consolidare democratică” pentru a explica din ce în ce mai multe procese care au legătură cu desprinderea de autoritarism (Schedler, 2002). Și aceasta deoarece fenomenul în discuție nu face altceva decât să creeze confuzie și să îngreuneze construcția teoretică și acumularea de cunoștințe. Deși inițial termenul de “consolidare democratică” descria provocarea securizării împotriva revenirii la autoritarism și de a face din democrație “singurul joc acceptat”, treptat, e de părere Schedler (2002, 122), “lista problemelor consolidării democratice (precum și lista corespondentă a condițiilor pentru consolidarea democratică) s-a extins atât de mult încât cu greu pot fi identificate”. În aceste condiții, când conceptul ajunge să fie folosit în orice sens, nimeni nu mai poate fi sigur ce semnifică acest lucru și pentru ceilalți. (Iar) în final confuzia conceptuală nu face altceva decât să condamne studiul consolidării democratice la stagnare (Schedler 2002, 123).
Având în vedere aceste constatări cu privire la limitele utilității conceptului de consolidare democratică privind explicarea proceselor de democratizare, agenda de cercetare, dar și etichetele utilizate pentru diversele fenomene studiate se îmbogățește. Preocupările de cercetare privind înțelegerea proceselor de schimbare socială, inițiate o dată cu desprinderea de autoritarism, nu se opresc doar la procesele politice.
Aceste preocupări se vor orienta în egală măsură spre schimbările economice inițiate o dată cu schimbările politice. Întrebările care apar în legătură cu aceste procese sunt dintre cele mai diverse. Ce tipuri de sisteme vor înlocui actualele sisteme? În ce măsură noile mecanisme adoptate vor asigură creștere economică și bunăstare într-un mod echitabil? Care sunt condițiile politice necesare pentru funcționarea eficientă a economiilor și care sunt condițiile economice necesare pentru consolidarea democrațiilor? Studiile din această perioadă le continua pe cele inițiate în cursul celui de-al doilea val al democratizării [Lipset (1959), Huntington (1968), O’Donnell (1973)] și evidențiază că performanțele economice și cele politice pot fi puse în legătură. Sensul cauzalității celor două elemente este următorul: probabilitatea ca democrația să supraviețuiască creste o dată cu nivelul dezvoltării economice. Astfel, Przeworski, Alvarez, Cheibub şi Limongi (2004, 308) constată că o democrație este de așteptat să dureze 8,5 ani într-o țară cu un venit per capita de sub 1000 $/an, 16 ani într-una cu venit între 1000-2000 $/an, 33 de ani între 2000-4000 $/an și 100 de ani între 4000-6000 $/an. Din păcate, aceste constatări sunt valabile o dată ce regimurile politice democratice sunt instaurate. Însă, întrebările care apar cel mai des în legătură cu regimurile din centrul și sud estul Europei se referă în special la condițiile politice și instituționale necesare instaurării unor sisteme economice noi (de piață în general), în absența unor experiențe similare în trecutul apropiat. Particularitățile sistemelor economice prezente în această parte de Europă până în 1989 (este vorba despre economiile planificate) complică modul de înțelegere a proceselor de schimbare comparativ cu tarile din America Latină de exemplu, care suferiseră un proces similar de democratizare. Astfel, Brustz (1989,716) constată că “Schimbările din Europa de Est sunt adesea comparate cu procesul democratizării care a avut loc în America de Sud și în Europa de Sud. În ciuda similarității evidente, există un aspect de bază care diferențiază situația în cazul schimbărilor din Europa de Est… și anume că în aceste țâri tranziția către o democrație politică este însoțită de transformări radicale în sistemul economic. Aceste două probleme privind tranziția economică și tranziția politică nu pot fi separate. Escaladarea, acumularea tensiunilor din economie sunt o directă amenințare a procesului tranziției politice”.
Aceste particularități ale proceselor instituite o dată cu schimbările din 1989, vor constitui aria de cercetare a prezentului demers. Astfel, scopul lucrării de față este de a examina și oferi o înțelegere a proceselor care au avut loc o dată cu căderea regimurilor autoritare din Europa Centrala și de Est și până la momentul aderării acestora în structurile euro-atlantice.
Pe parcursul demersului meu, voi utiliza două etichete: “tranziție” și “postcomunism”. Sper că până la final analiza mea să servească studiului tranzițiilor postcomuniste, lămurind și alegerea celor doi termeni pe care acum îi folosesc mai degrabă pentru a delimita cadrul analizei. În primul rând, termenul tranziţie sugerează un proces de trecere de la un mod de organizare la altul, în care rezultatul este predeterminat. În al doilea rând, termenul de postcomunism face trimitere la o perioadă istorică ce începe odată cu sfârşitul dominaţiei unui regim totalitar comunist. În acest caz, asumpţia de la care pornesc este că tranziţia postcomunistă este acel tip de tranziţie care are ca obiectiv determinat, democraţia politică şi economia de piaţă şi care începe o dată cu căderea regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de Est din 1989. În încercarea de oferi o explicaţie proceselor care au avut loc în toate aceste ţări în ultimii douăzeci de ani, lucrarea încearcă să motiveze următoarea constatare: de ce performanţele ţărilor aflate în acest proces sunt atât de diferite, având în vedere că:
• temporar – schimbările de regim politic se produc cam în aceeaşi perioadă
• în raport cu obiectivele – acestea sunt relativ similare.
Practic, lucrarea se va concentra pe înţelegerea şi explicarea proceselor iniţiate de schimbările din 1989 şi a modului în care alegerile instituţionale din această perioadă vor determina în final performanţe atât de diferite. Demersul meu nu îşi propune să stabilească cât de performante sunt noile sisteme instituite după 1989, ci mai degrabă să înţeleagă de ce performanţele acestor regimuri sunt atât de diferite.
Lucrarea, aşa cum sugeram şi ceva mai sus, încearcă să răspundă unor serii de întrebări privind logica tranziţiilor postcomuniste. Pot fi aceste tipuri de tranziţii explicabile şi dacă da, cum? Urmăresc aceste tranziţii traiectorii similare cu tranziţiile precedente sau nu? Vor sfârşi tranziţiile cu o democraţie consolidată şi cu economie de piaţă? Care sunt condiţiile şi căile care conduc spre o astfel de realitate? Care sunt obstacolele şi strategiile de depăşire ale acestora în tot acest proces? De ce în pofida aplicării unor măsuri de intervenţie similară rezultatele sunt atât de diferite? Scopul final îl reprezintă elaborarea unui instrument de analiză capabil să ofere explicaţii diferitelor realităţi ale tranziţiei postcomuniste în general şi ale celei româneşti în particular.
Având în vedere multitudinea variabilelor şi implicit a abordărilor posibile pentru un astfel de demers, lucrarea va propune o abordare de tip neoinstituţional care, aşa cum urmează să argumentez, oferă un cadru “satisficient” pentru acest gen de întreprindere. Avantajele acestei abordări pentru studiul tranziţiilor vor face obiectul unui capitol ulterior. La acest moment, mă voi limita doar la a preciza că acest tip de abordare a devenit o paradigmă dominantă în ştiinţele sociale actuale, dezvoltând instrumente solide de analiză şi interpretare şi, în acelaşi timp, rămânând recunoscută flexibilitatea şi deschiderea pentru încorporarea de cunoştinţe din domenii conexe.
Lucrarea debutează cu un prim capitol în care identific teoriile şi modele care ajută la înţelegerea proceselor de transformare iniţiate o dată cu schimbările de regim din Europa Centrală şi de Est de după 1989. Prezentarea obiectivelor de cercetare precum şi a premiselor metodologice cu care lucrează aceste teorii urmăresc să evidenţieze punctele tari, dar şi limitele acestor abordări. În finalul capitolului mă opresc asupra abordărilor instituţionale, argumentând că demersul analitic utilizat în cadrul acestui curent se dovedeşte extrem de util în explicarea tranziţiilor în general şi al tranziţiilor postcomuniste în particular.
Capitolul al doilea va urmări să lămurească construcţia teoretică instituţionalistă, având în vedere că originile acestei abordări sunt multiple. Scopul capitolului îl constituie clarificarea conceptelor şi premiselor utilizate în analizele instituţionale şi clasificarea după două dimensiuni. O primă dimensiune, cea temporală va face distincţia între instituţionalismul de tip vechi şi abordările de tip neoinstituţionalist, prezentând exponenţii şi contribuţiile disciplinare relevante. Cea de-a două dimensiune, cea disciplinară are în vedere evoluţia curentelor instituţionale în câmpul ştiinţelor politice şi în cel al economiei. O miză principală a capitolului al doilea o constituie studiul instituţiilor şi stabilirea relaţiilor cauzale dintre instituţii şi comportamente (fie ele politice sau economice).
Capitolul trei are cel puţin două obiective majore. Primul este acela de a alege o abordare din cadrul curentelor neoinstituţionale şi de a argumenta de ce abordarea respectivă se dovedeşte utilă pentru studiul tranziţiilor postcomuniste. Vom susţine că studiul tranziţiei, potrivit curentului neoinstituţionalist, se va concentra pe analiza instituţiilor şi pe analiza schimbării instituţionale. Astfel, putem considera că studiul tranziţiilor se poate reduce la a urmări şi la a înţelege modul în care instituţiile se modifică o dată cu trecerea de la un tip de regim la altul. Aşa după cum urmează să demonstrăm, opţiunea pentru abordarea neoinstituţională de tip alegere raţională porneşte de câteva argumente: în primul rând, această abordare oferă o metodă sistematică de studiere a efectelor instituţiilor, în al doilea rând oferă instrumente pentru o analiză în profunzime a instituţiilor şi poate cel mai important aport al acestei abordări îl constituie înţelegerea schimbării instituţionale. Cel de-al doilea obiectiv al capitolului îl reprezintă prezentarea parametrilor relevanţi de analiză din perspectivă neoinstituţională de tip alegere raţională şi constă într-un inventar al acestor parametri instituţionali. Sintetizând, acest capitol urmăreşte o lămurire de natură metodologică, încadrarea teoretică pregătind prezentarea instrumentului de analiză şi aplicarea lui într-o situaţie concretă.
Capitolul patru are de asemenea un dublu scop. În primul rând, odată făcută şi justificată opţiunea pentru abordarea neoinstituţională de tip alegere raţională voi trece la prezentarea unui instrument de analiză. Cadrul de analiză ales, dezvoltat în cadrul “Şcolii de la Bloomington”, îi aparţine lui Elinor Ostrom şi oferă un instrument util pentru înţelegerea şi rezolvarea problemelor de acţiune colectivă. Cadrul de analiză cuprinde atât un model al alegerilor individuale cât şi un model al alegerilor instituţionale, oferind posibilitatea identificării şi izolării factorilor ce influenţează alegerile individuale sau colective. În al doilea rând, capitolul urmăreşte alegerea şi prezentarea unei situaţii concrete de analiză. Pe bază modelului lui Ostrom, demersul va căuta să pună în evidenţă modalităţile găsite de cele două comunităţi analizate (este vorba de 2 Mai şi Vama Veche), în privinţa organizării şi autoguvernării în condiţiile dependenţei de o resursă comună, ca în final, să explice dezvoltarea diferită din cele două sate de coastă. Un element de noutate al lucrării îl constituie utilizarea instrumentului de analiză în cazul unei resurse comune inedite. Este vorba despre turiştii care frecventează zona pe perioada sezonului estival. În acest fel, consider că puterea de explicaţie a modelului instituţional a lui Ostrom se extinde.
Capitolul cinci urmăreşte înţelegerea modului în care schimbările instituţionale survenite după 1989 au determinat dezvoltarea sudului litoralului românesc, într-o perioadă relativ scurtă, într-un mod unic. Demersul va consta într-o analiză comparativă a traiectoriilor de dezvoltare din 2 Mai şi Vama Veche. Evoluţia celor două comunităţi, aşa cum afirmam mai devreme, depinde de fluxul turiştilor sezonieri din zonă. În acest sens, în cadrul celor două comunităţi, vom analiza seturile de reguli (formale sau nu) de care actorii locali ţin cont şi strategiile pe care aceştia le adoptă pentru atragerea turiştilor. În final vom constata că dezvoltarea diferită a celor două comunităţi poate fi pusă pe seama structurilor instituţionale diferite şi pe influenţa pe care aceste structuri le-au avut asupra opţiunilor individuale. Istoricul şi mai ales continuitatea relaţiilor dintre localnici şi turişti în 2 Mai, începută încă înainte de 1989, vor determină o dezvoltare moderată a localităţii. În acelaşi timp, în Vama Veche, în absenţa acestor practici, dezvoltarea va fi una necontrolată cu consecinţe dramatice atât pentru aspectul localităţii, cât şi pentru relaţiile sociale din cadrul comunităţii. În ciuda intervenţiei unui terţ, mişcarea “Salvaţi Vama Veche”, care va reuşi prin campaniile demarate elaborarea unui nou Plan Urbanistic General, dezvoltarea haotică va continua.
Miroslav Tașcu-Stavre