AGENȚII IMPERIULUI. CAVALERI, CORSARI, IEZUIȚI ȘI SPIONI ÎN MEDITERANA SECOLULUI AL XVI-LEA

Capitolul I - ULCINJ, ALBANIA ȘI DOUĂ IMPERII

Această istorie începe în Ulcinj, un oraș amplasat pe un afloriment stâncos ce dă spre Marea Adriatică și, totodată, locul de baștină al principalelor personaje ale acestei cărți. Localizat în apropierea limitei sudice a Muntenegrului de astăzi, este puțin vizitat de vest europeni, dar a devenit o stațiune de vară destul de populară pentru locuitorii din Albania și Kosovo. Aceștia sunt atrași de cei unsprezece kilometri de plajă aurie care se întind către sud, dar și de faptul că este un oraș vorbitor de albaneză. Ulcinj (în albaneză Ulqin; în italiană Dulcigno) nu este mare – populația de astăzi abia dacă atinge 11.000 de locuitori în orașul propriu-zis și alți 2.000 în suburbii – iar în istorie nu a jucat vreun rol ieșit din comun. Pentru istoricii epocii moderne orașul este cunoscut mai cu seamă din pricina crizei produse după Congresul de la Berlin din 1878, când Imperiul Otoman, care deținea Ulcinj încă din 1571, și locuitorii orașului, în majoritatea lor albanezi musulmani, s-au opus deciziei cedării orașului către statul muntenegrean. Înainte de acest moment fusese multă vreme un loc de temut, în cursul secolelor al șaptesprezecelea și al optsprezecelea, căci era cunoscut ca un notoriu cuib de pirați, cu legături speciale cu „corsarii berberi” din Africa de Nord. Un alt motiv al faimei sale a fost acela că auto-proclamatul Mesia evreu, Sabbatai Zevi, ale cărui declarații au stârnit unde de șoc în întreaga lume evreiască, a murit aici, în 1676, în exil – după misterioasa (și, pentru adepții săi, profund tulburătoarea) convertire la Islam. Dar, ca majoritatea orașelor din această regiune, Ulcinj are o istorie mult mai veche. La început iliric, apoi roman, a făcut parte dintr-un lung șir de orașe de pe coasta de est a Adriaticii, cu propriile tradiții municipale, care au fost absorbite mai întâi în provinciile bizantine, apoi în regatele sau principatele slave. Sub domnia ultimilor conducători slavi, din dinastia Balšić sau Balșa, la sfârșitul secolului al paisprezecelea, a fost un important centru comercial, cu legături puternice cu Dubrovnik-ul, și a bătut propria sa monedă. Ulcinj a intrat sub dominație venețiană în 1405 și, cu câteva întreruperi timpurii, a rămas astfel până la cucerirea sa de către otomani în 1571.[1]

 

Primele descrieri detaliate despre Ulcinj datează din anii 1550 – care este și punctul cronologic de pornire ale acestei cărți. În această perioadă era un oraș destul de mic, de o importanță economică redusă. Era însă valoros pentru Veneția, deoarece era poziționat pe o frontieră vitală: era avanpostul cel mai îndepărtat al unei lungi întinderi de teritoriu venețian pe coasta de est a Adriaticii, vecin cu Imperiul Otoman. Un oficial venețian care a vizitat Ulcinj în 1533 nota că avea 300 de gospodării, cu un total de 1 600 locuitori, dintre care 300 erau bărbați aflați la vârsta la care puteau să lupte. El îi împărțea în trei categorii: nobili, cetățeni și „lucrători” („lavoratori”), aceștia din urmă fiind cei care lucrau pământurile din împrejurimi, producând vinul și uleiul din care „nobilii și cetățenii își obțin cea mai mare parte a veniturilor lor”. Teritoriul care aparținea de Ulcinj era mic (aproximativ de 3 pe 10 kilometri), având doar două sau trei sate, cu 600 de locuitori. Cu toate acestea, după cum menționa un raport din același an, furniza suficient grâu cât să hrănească întregul oraș timp de o jumătate de an și îndeajuns vin pentru întregul an, plus cel mai bun ulei de măsline pentru export. Nu orice lucrător îngrijea pământul; un raport din 1558 observa că mulți își câștigau traiul ca marinari și că cea mai mare parte a populației era săracă. Într-adevăr, sărăcia generală a acestui oraș transpare din toate aceste documente. Expansiunea otomană recentă ocupase ceea ce odată fusese un teren agricol mare și profitabil, iar volumul modest al negoțului de tranzit prin Ulcinj nu era suficient ca să compenseze diferența. Veniturile orașului ajungeau până la 700 de ducați de aur pe an din taxele vamale pe bunuri și până la 50 din comerțul cu cai (cumpărați de la otomani și trimiși în Veneția), plus 120 sau 130 de ducați din taxele pe vin, bani folosiți pentru plata salariului guvernatorului orașului. Dar cum costurile pentru apărare ajungeau la 1.770 de ducați pe an, este limpede că Ulcinj nu s-ar fi putut menține fără subsidiile Veneției. În plus, din plângerea făcută într-unul din aceste rapoarte, potrivit căreia un soldat ce staționa acolo trăia cu greutate dintr-un venit anual de 32 de ducați, ne dăm seama de scara dureros de mică a finanțelor orașului care, dacă ar fi destinat banii exclusiv plății soldelor, nu ar fi putut acoperi decât salariile a cel mult 27 de oameni.[2]

Cum Ulcinj era un oraș de frontieră, ne-am fi așteptat să fi fost întreținut ca o importantă fortăreață militară. Însă strategia Veneției față de Imperiul Otoman nu era atât de conflictuală și cele mai multe scenarii militare ar fi implicat atât înrolarea luptătorilor din partea locului, cât și întrajutorarea rapidă a orașului pe mare. Prin urmare, acolo era întreținută doar o mică trupă, care să păstreze ordinea în teritoriu și să țină piept unor atacuri întâmplătoare – unele dintre acestea luau forma incursiunilor pira­ților, venite dinspre mare. În 1553, doar opt soldați, aflați sub comanda unui ofițer venețian, apărau castelul, la care se adăugau optsprezece infanteriști sub comanda unui căpitan din Padova, nouăsprezece „stratioți” (cavalerie ușoară) sub comanda a doi căpitani albanezi, și douăzeci și patru de soldați martoloți (un termen generic pentru luptătorii locali balcanici), recrutați din împrejurimi, care erau „bărbați foarte aprigi”, înarmați cu iatagane, sulițe și arcuri cu săgeți otrăvite. În ansamblu, în 1553 orașul era descris ca fiind „nefortificat”. Zidurile existau, dar expresia sugerează că nu fuseseră întreținute pentru apărare. Castelul însuși putea părea impresionant, cu „vechile sale ziduri înalte”, dar, cu toate acestea, după cum preciza raportul din 1558, era dominat de două puncte terestre mai înalte în interior, în vreme ce înspre mare „o parte din ziduri păreau a fi pe punctul de a se prăbuși”. Rapoartele și mesajele anterioare din Ulcinj înregistraseră și ele impresia proastă lăsată de sistemul defensiv al orașului: în 1531 guvernatorul semnalase proasta condiție a armamentului, spunând că „unele piese de artilerie și de arme de foc sunt complet inutile”, iar ofițerul de artilerie care staționase acolo trei ani mai devreme se plânsese și el de albanezii cu care avusese de-a face[3]. Unul dintre oficialii care vizitaseră orașul în 1553 nu reușise nici el să îi îndrăgească pe localnici: „Acești albanezi”, scria el, „au obiceiuri barbare”. Imediat a adăugat – ca și cum aceasta ar fi fost o dovadă a barbarismului lor – că „vorbesc limba albaneză, care este foarte diferită de cea dalmată [slavă]”. Dar, menționa el, „merită laude pentru faptul că sunt foarte loiali conducătorului lor. Nu există persecuții extreme sau ură reciprocă între ei, deși sunt totuși foarte iuți la mânie; sunt oricând gata să se ocărască în public, dar această trăsătură supărăcioasă a lor înnăscută se îmblânzește la fel de repede.” În unele privințe, orașul ar fi părut un loc ciudat și îndepărtat pentru un vizitator din Veneția – în special pentru un aristocrat, precum era acest dregător, Giovanni Battista Giustinian. Același sentiment l-am avea dacă am privi una dintre puținele reminiscențe fizice din perioada venețiană: o inscripție în piatră, deasupra intrării într-o casă de pe una din îngustele străduțe ale orașului vechi. Aceasta spune (citând din Luca 4: 24) „Nemo profeta aceptvs est in patria sva” adică „Niciun profet nu este bine primit în patria sa”. A fost pusă acolo probabil de un cetățean venețian care fusese alungat din Veneția, nutrind sentimente de amărăciune față de exilul său într-un loc atât de îndepărtat[4]. Însă, cu toate acestea, condițiile vieții urbane de aici nu ar fi părut atât de străine cuiva din Italia. Dacă albaneza era vorbită în mod curent de locuitori, iar limba slavă doar de o minoritate, limba folosită în viața publică și în cea mai mare parte a activităților negustorești era italiana. O mare clădire civilă, poziționată cu fața la mare, care era probabil primăria, era proiectată întocmai după modelul celui din Ancona (Palazzo del Governo). Exista, de asemenea, o catedrală în stil romanic-gotic, cu episcopul și soborul său de preoți, plus cel puțin cinci alte biserici. Romano-catolicismul avea o îndelungată tradiție în acest oraș și, deși conducătorii medievali slavi au ctitorit sau au susținut financiar biserici ortodoxe, este semnificativ faptul că acestea se aflau dincolo de zidurile orașului. Nu știm nimic despre învățământul din Ulcinj, dar cu siguranță existau acolo suficienți clerici care să asigure o educație de bază în italiană și latină. Un scriitor umanist, Martino Segono, din orașul Novobërdë (în sârbă: Novo Brdo) din Kosovo, a slujit ca episcop în Ulcinj la sfârșitul secolului al cincisprezecelea, iar un învățat din Ulcinj, Lucas Panaetius „Olchinensis”, a publicat la Veneția ediții ale operelor lui Caesar, Plaut și Aristotel – precum filozoful Marsilio Ficino și carismaticul predicator Girolamo Savonarola – în primele două decenii ale secolului al șai­sprezecelea. Legăturile regulate cu Veneția trebuie să fi fost păstrate nu numai prin afacerile comerciale și administrative, dar și prin intermediul populației semnificative de imigranți din Ulcinj, care trăiau și lucrau în oraș. Pe scurt, deși era lumea unui oraș mic și foarte izolat, a veni aici din Italia nu însemna înfruntarea unor diferențe fundamentale, ci mai degrabă mutarea într-o parte mai îndepărtată a sferei culturale venețiene, care era încă recognoscibilă[5].

Același lucru se poate spune despre orașul Bar, o altă posesiune venețiană, care se afla cam la douăzeci de kilometri distanță (în linie dreaptă). Nu este vorba despre orașul port modern care poartă acest nume, ci despre „vechiul Bar” (Stari Bar), un oraș împrejmuit cu ziduri, aflat la câțiva kilometri depărtare de mare, care a supraviețuit până la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, dar a fost demolat sistematic de bom­bar­damentele de artilerie, de o colosală explozie de muniție și de un cutremur. La mijlocul secolului al șaisprezecelea, Bar era un oraș mai mare decât Ulcinj (cu 2.500 de locuitori, față de 1.600) și mai prosper: terenul agricol care îi aparținea era mai întins și avea capacitatea de a exporta cantități semnificative de vin și ulei. Și aici se afla o catedrală romano-catolică, alături de alte biserici, dar în rândul populației exista și un element ortodox. Indiferent de apartenența religioasă, cea mai mare parte a populației era vorbitoare de limbă slavă. Un studiu făcut asupra celor care au emigrat din Bar în Veneția arată că, odată ajunși în metropolă, aceștia se asociau mai degrabă cu emigranții din orașele învecinate din nord  –  Budva și Kotor (ita­liană: Cattaro) – decât cu cei din Ulcinj. Limba era probabil un factor important. Însă, în vreme ce albanezii erau o minoritate în rândul populației din Bar, în raportul său din 1553 Giustinian preciza că ambele limbi erau folosite în satele din împrejurimi. Această zonă era o interfață între populațiile vorbitoare de albaneză și slavă, iar graiul bilingv trebuie să fi fost ceva obișnuit.[6]

După cum observa Giustinian, unii oameni socoteau orașul Bar ca fiind punctul de sfârșit al Albaniei și de început (îndreptându-ne spre nord) al Dalmației. Dar folosirea acestor nume era flexibilă și erau considerate mai degrabă denumiri geografice – deși după criterii necunoscute – decât lingvistice. În practica oficială venețiană întregul teritoriu de coastă muntenegreană, care se întindea până spre latura de nord a golfului Kotor, era denumit „Albania venețiană”, iar modul în care otomanii defineau Albania se extindea și el tot atât de departe în nord. Unii autori pun însă limita superioară a Albaniei la Ulcinj, sau chiar mai la sud, la gura râului Drin. Când documentele din această perioadă se referă la albanezi, se poate să folosească termenul într-un mod care corespunde în mare sensului nostru etnico-lingvistic modern, dar ar putea, la fel de bine, să se refere la oamenii din acea zonă geografică, mai mare sau cel puțin diferită de Albania de astăzi.[7]

Vizitând regiunea în 1553, Giustinian și-a format despre locuitorii din Bar o părere chiar și mai proastă decât despre cei din Ulcinj. Deși menționa apreciativ că orașul putea furniza 500 de luptători care erau foarte buni războinici, le descria obiceiurile ca fiind foarte barbare (barbarissimi), adăugând: „din fire sunt rezervați și ostili față de străini și nu prea se iubesc unii pe alții, fiind mai degrabă bârfitori și extrem de iritabili.” Un anumit etos al violenței pare să fi fost prezent în această societate: un studiu dedicat violenței și clerului de la sfârșitul secolului al XV-lea scoate în evidență două situații de laici care au ucis preoți în Bar, un caz în care doi preoți s-au bătut unul cu celălalt, și un altul al unui preot care a bătut un diacon. În 1512 a izbucnit o ceartă între doi clerici, care pretindeau amândoi abația benedictină Ratac din apropiere. Cei doi erau reprezentanții unor grupuri de interese, fiecare având propria bandă de oameni înarmați. Până la încetarea disputei au murit 62 de oameni. (După cum vom vedea, existau totuși motive socio-politice mai profunde decât această simplă rivalitate ecleziastică.) Și mai multă violență se afla dincolo de zidurile orașului, datorită relațiilor foarte încordate dintre populația din Bar și Mrkojevići (italiană: Marcovichi; albaneză: Mërkoti), un clan sau trib războinic, de 1.000 de oameni, care domina zona din jurul orașului. Aceștia fuseseră cooptați de autoritățile venețiene în secolul al XV-lea și executaseră un serviciu militar credincios. Cu toate acestea, o mare parte din teritoriul lor fusese preluat de otomani și, atunci când se ridicaseră împotriva noilor lor stăpâni, autoritățile venețiene din Bar refuzaseră să le dea ajutor, căci nu doreau să încalce recenta înțelegere de pace venețiano-otomană. Se spunea că aceasta era cauza ostilității lor aprige împotriva orașului. Cu toate acestea, multe familii orășenești au continuat tradiția căsătoriilor cu cei din clanul Mrkojevići, iar sistemul de justiție destul de superficial din Bar însemna, de asemenea, că cetățenii denunțați de autorități intrau mai degrabă în rândurile acestui clan, în loc să mai rămână în oraș cu perspectiva probabilă de a fi spânzurați. Atât de mare era nesiguranța generală, încât locuitorii din Bar nu puteau merge să muncească la ferme fără gardă înarmată, iar un oficial superior precum Giustinian nu a putut călători, la sosire, de la malul mării până în oraș (mai puțin de cinci kilometri), fără escorta unei cavalerii ușoare de stratioți. A văzut, totuși, și un avantaj al acestui conflict continuu: doar „războiul” constant împotriva clanului Mrkojevići, spunea el, îi împiedica pe locuitorii din Bar să se ucidă unii pe alții „ca niște câini turbați”.[8]

Situația nu era tocmai atipică pentru starea de lucruri în completă neorânduială de la frontiera venețiano-otomană, sau de la oricare altă zonă de frontieră creștino-otomană. Adesea, sursa endemică de conflict nu era opoziția dintre două state, ci vrăjmășiile locale în care erau implicate grupuri care împărtășeau câteva trăsături identitare: cei din clanul Mrkojevići erau slavi, ca majoritatea locuitorilor din Bar, și ortodocși, ca unii dintre ei. Faptul că cea mai mare parte a teritoriului clanului Mrkojevići se afla de cealaltă parte a frontierei otomane nu însemna că atacurile lor împotriva populației din Bar erau pro-otomane (istoria originii disputei lor sugerează chiar contrariul), dar tindea să prelungească și să realimenteze conflictul, întrucât ridica miza pentru orice guvernator din Bar care ar fi fost tentat să inițieze acțiuni represalii împotriva satelor Mrkojevići.

Un tipar oarecum asemănător poate fi observat și mai sus, pe coasta mării, în micul oraș Budva, aflat și el sub dominație venețiană. Astăzi, acest pâlc de case din piatră, cu acoperișuri din țiglă roșiatică, aproape complet înconjurat de mare, este unul dintre cele mai prețioase situri din moștenirea culturală a regiunii. În anii 1550 era un loc bântuit de sărăcie, care deținea o mică fâșie de teritoriu pe care orice urmă de agricultură fusese înlocuită de vița de vie, pentru a suplimenta insuficientele venituri ale marinarilor, pescarilor și micilor negustori de coastă care locuiau acolo. Orașul și teritoriul însumau laolaltă 800 de suflete, cu cel mult 200 de luptători. Convertiți în 1521 la catolicism (de la biserica ortodoxă sârbă), aveau propriul episcop, care locuia însă mai mult în Italia. Relatarea lui Giustinian referitoare la locuitorii Budvei ne-ar putea ajuta să înțelegem de ce: „au obiceiuri barbare și trăiesc într-un mod dezgustător, ca țiganii, locuind în aceeași încăpere împreună cu animalele, la fel ca mai toți albanezii [adică locuitorii din „Albania venețiană”], din cauza sărăciei extreme care există în provincia aceea.” Problema securității din zonă nu îi implica pe locuitorii din satele otomane din apropiere, cu care budvanii aveau foarte bune relații de prietenie. Ea s-a ivit, mai degrabă, din eterna ură dintre locuitorii din Budva și un alt clan sau trib puternic, Paštrović, care domina o zonă largă, cu baza chiar la sud-est de Budva. Originile acestei ostilități erau neclare. După cum menționa Giustinian, ea persista în ciuda a două caracteristici pe care le împărtășeau: grupurile aveau legături de sânge și erau ambele „extrem de loiale” Veneției. Clanul Paštrović fusese, de asemenea, cooptat ca forță de luptă de Veneția (putea aduna 1.200 de oameni) și i se oferiseră o varietate de privilegii pentru a-i păstra loialitatea. Membrii clanului aveau avantaje fiscale și comerciale, își aplicau propriile legi, guvernându-se singuri, după cum spune raportul din 1558, „aproape la fel ca elvețienii”. Pentru venețieni rezultatul a fost o situație încurcată, în care locuitorii din Budva erau mai direct identificați cu Veneția și mai bine controlați de ea, dar clanul Paštrović era cel care, din motive de securitate, conta mai mult pentru interesele venețiene.[9]

Îndreptându-se către nord dinspre Budva, Giustinian a străbătut ținutul, cu o gardă de cavalerie stratiotă, trecând prin teritoriul unui clan care jurase credință otomanilor cincisprezece ani mai devreme. Această călătorie l-a purtat până la Kotor, un alt oraș fortificat aflat sub dominație venețiană (cu ziduri de apărare ridicate pe o latură muntoasă abruptă în spatele orașului, înconjurând o mică fortăreață din vârf). Kotor este situat în punctul cel mai interior al golfului Kotor, o întindere de apă uriașă, cu formă neregulată, spectaculos de frumoasă, ca un fiord, care oferă cel mai bun port cu ape adânci de pe întreaga coastă adriatică de est. Nu degeaba a fost o importantă bază navală austro-ungară în timpul Primului Război Mondial. Dintre toate orașele menționate până acum, Kotor era cel mai important. Nu numai că avea o populație de 3–4.000 de locuitori și un venit semnificativ din taxele provenite din comerțul cu zonele din jur, ci controla, de asemenea, un teritoriu destul de lung, care șerpuia de-a lungul marginii estice și nordice a golfului și care includea 31 de sate. (Cu toate acestea, controlul nu ajungea până la ieșirea la mare. Otomanii preluaseră stăpânirea unui important avanpost strategic, orașul și fortăreața Herceg Novi – italiană: Castelnuovo.) În perioada aceasta Kotor nu a fost oficial considerată capitala „Albaniei venețiene”, dar în multe privințe funcționa ca atare. De exemplu, dacă procesele împotriva deciziilor guvernatorilor din Bar și Ulcinj mergeau direct la Veneția, cele care implicau sume mai mici de 100 de ducați ajungeau, în schimb, la guvernatorul din Kotor. Motivele pentru care Kotor se afla pe o poziție ierarhică superioară erau atât militare, cât și comerciale. Dar dacă problemele militare ar putea sugera că relațiile cu autoritățile otomane locale erau mai mult decât tensionate, astfel de griji erau cu mult întrecute, în împrejurări normale, de legăturile comerciale ce implicau un flux otoman de lână, piei, ceară și cai, cu un venit anual de 300.000 de ducați. Scriind la numai treisprezece ani după un mare război venețiano-otoman, numeroase lupte purtându-se chiar în această regiune, Giustinian putea afirma că „locuitorii din Kotor și supușii lor au foarte bune relații de vecinătate cu otomanii.”[10]

Iar buna vecinătate a fost cu atât mai binevenită, căci statul otoman care se afla dincolo de aceste fragile întinderi de teritoriu venețian, către est și către sud, era de departe puterea cea mai dinamică din estul Europei. În ultimele două secole Imperiul Otoman se extinsese într-un ritm impre­sionant. Până la 1400 sultanii otomani cuceriseră deja Tracia, Bulgaria și Macedonia, smulseseră din mâinile venețienilor importantul port Salonic, provocaseră o înfrângere strategică unei coaliții armate conduse de sârbi în bătălia de la Kosovo și trimiseseră mari trupe de pradă în nordul Albaniei, până la Ulcinj. Pentru o scurtă perioadă de timp, la începutul secolului al XV-lea, avansarea lor a stagnat, sau chiar a regresat puțin, dar foarte curând s-au pus din nou în mișcare. Cea mai mare parte a Albaniei, cu excepția câtorva orașe controlate de venețieni, a fost cucerită între 1415 și 1423 prin îmbinarea acțiunii militare directe și cooptarea, prin presiune, a conducătorilor locali. Alte teritorii balcanice de la nord se supuneau deja influenței otomane sau chiar dobândiseră statut de vasalitate, dar după cucerirea Constantinopolului în 1453, sultanul Mehmed „Cuceritorul” a decis să renunțe la metodele de guvernare indirectă și și-a trimis armatele să încorporeze în statul otoman mai întâi teritoriile sârbe, apoi regatul Bosniei. Cucerirea Greciei continentale s-a făcut tot în această perioadă. Următoarea fază majoră a expansiunii în Europa s-a produs în timpul campaniilor din Ungaria conduse de sultanul Suleyman Magnificul după 1520, când o mare parte a regatului Ungariei a devenit teritoriu otoman. Armata sultanală avea de înfruntat acum forțele habsburgice ale Sfântului Imperiu Roman – într-adevăr, în 1529, exact acest lucru s-a întâmplat sub zidurile Vienei, pe care otomanii nu au reușit să o ocupe. După acest moment s-au mai făcut puține cuceriri directe, deși în teritoriile românești puterea sultanului s-a consolidat foarte mult în deceniile următoare. Dar statul otoman a continuat să reprezinte o imensă amenințare militară pentru vecinii săi de la nord și de la vest, în special datorită resurselor financiare câștigate când, în 1516–17, tatăl lui Suleyman a cucerit teritoriile roditoare ale Siriei și Egiptului. În teritoriile direct guvernate, sultanii au impus un sistem eficient de conducere militară și civilă. Sistemul administrativ era menit să furnizeze două lucruri esențiale: bărbați care să lupte în războaie și bani cu care să îi plătească. Cea mai mare parte a terenului agricol era, prin urmare, împărțit în loturi de pământ și puse în subordinea unui spahiu, adică a unui călăreț, care strângea taxele în vreme de pace, reținând o parte din venituri pentru propriul folos. Acești spahii reuneau oameni înarmați de pe domeniile lor atunci când erau chemați la luptă. (Exista, de asemenea, o armată permanentă cu baza la Istanbul, alcătuită din regimente de cavalerie și infanteria regulată cunoscută sub numele de ieniceri.) Teritoriul era, de asemenea, împărțit în districte mari numite sangeacuri – din turcă, însemnând steag de luptă – guvernate de sangeacbei, iar acestea laolaltă alcătuiau provincii, unele dintre ele mari cât niște state moderne, guvernate de beilerbei. Însă cea mai mare parte a administrației locale cădea în sarcina judecătorilor (cadii), care aveau și atribuții judiciare, aplicând un sistem legal care combina principii islamice cu decrete sultanale și, în multe cazuri, cu elemente de lege locală tradițională. Non-musulmanii puteau căuta dreptatea la cadiu, deși sufereau unele dezavantaje legale. Ei plăteau, de asemenea, o capitație specială, aplicată proporțional, bărbaților adulți și de care musulmanii erau scutiți. În împrejurări normale, totuși, regimul otoman nu a făcut nicio încercare de a sili supușii non-musulmani să se convertească la Islam. Atât biserica ortodoxă, cât și cea romano-catolică au continuat să funcționeze pe teritoriul otoman. Faptul acesta se datora în parte principiilor islamice tradiționale, care îi priveau pe credincioșii „religiilor cărții” (categorie care îi includea pe toți creștinii și evreii), dar și faptului că veniturile publice ar fi scăzut dacă taxa de non-musulman ar fi încetat să mai fie plătită. Un motiv subiacent era acela că statul otoman, precum multe alte imperii pre-moderne, avea un interes foarte limitat în viața supușilor săi. Se pare că nu a simțit nicio nevoie de a-i reforma, atâta timp cât primea bani și forță militară – plus unele servicii fundamentale și materie primă – de care avea nevoie. Este adevărat că exercitarea puterii otomane putea fi uneori capricioasă și autoritară, dar lucrul acesta este valabil și în multe alte state creștine. În unele părți ale Balcanilor situația țărănimii a suferit o reală îmbunătățire în momentul în care a intrat sub dominație otomană, căci volumul de muncă pe care trebuia să o efectueze pe domeniul spahiului era mult mai mic decât cel pretins de stăpânul anterior. Într-adevăr, în cursul secolelor al XV-lea și al XVI-lea au existat multe cazuri de țărani care au migrat din zonele necucerite, pentru a se stabili pe teritoriul otoman.[11]

Cu toate acestea, în unele zone, au existat rezistențe armate împotriva otomanilor, mult după ce aceștia și-au impus administrația. Motivele religioase jucau adesea un rol important. Ostilitatea populară împotriva birurilor, recrutarea pentru campanii militare îndepărtate puteau fi și ele cauze în zone în care monarhii anteriori nu făcuseră acest lucru. Un alt factor important a fost nemulțumirea conducătorilor locali, fie ei ecleziastici sau laici, a căror autoritate socială depășea cu mult puterea politică pe care nu mai aveau voie să o exercite. Nicăieri în peninsula Balcanică nu s-a încercat mai puternic și mai persistent înlăturarea autorității sultanului decât în Albania secolului al XV-lea, unde un urmaș al unei importante familii de latifundiari, Gheorghe Castriotul – cunoscut și sub numele de Skanderbeg, din turcescul „Iskender Bey”, „Principele Alexandru” – a condus o serie de campanii anti-otomane timp de 25 de ani, înaintea morții sale în 1468. De trei ori au venit în Albania sultanii înșiși, cu armatele lor, ca să îl nimicească, și de trei ori au eșuat în încercarea de a-i cuceri principala fortificație, fortăreața Kruja. Skanderbeg avea să moară de boală, nu pe câmpul de luptă, și abia în 1478, la un deceniu după moartea sa, Kruja a fost, în cele din urmă, cucerită.[12]

Patru orașe din Albania otomană vor apărea destul de frecvent în această carte. Shkodër (italiană Scutari), situat la capătul sudic al marelui lac cu același nume, se afla la numai o zi de călătorie est de Ulcinj. La sud de Shkodër, la o distanță asemănătoare de Ulcinj, dar mai ușor accesibilă pe mare, era orașul Lezhë (italiană Alessio). Existaseră strânse și îndelungate legături, atât economice, cât și sociale, între Ulcinj și aceste două locuri. Ambele erau orașe comerciale, punctele terminus ale unei mare drum comercial de coastă sau apropiat de coastă, care aducea bunuri de peste munții din nordul Albaniei din Kosovo – și de mult mai de departe. Shkodër este legat de Marea Adriatică prin fluviul Bunë (sârbă Bojana; italiană Boiana), și vase maritime care intrau prin gura râului puteau ajunge până la 9,5 kilometri de oraș. În acel loc se afla un port riveran. Lungi caravane de catâri își descărcau acolo marfa pe corăbii venite de la Veneția sau din alte locuri. Lezhë se afla foarte aproape de țărm, într-un punct în care fluviul Drin se împărțea în două brațe majore înainte să se verse în mare. El era deservit atât de propriul port, cât și de un port din apropiere, dintr-un golf mai ferit.* La patruzeci și opt de kilometri sud de Lezhë (în linie dreaptă) se afla orașul de coastă Durrës (italiană Durazzo), iar la mai bine de optzeci de kilometri sud de acest punct, tot pe țărmul Adriaticii, se afla Vlorë (italiană Valona). Astăzi acestea două sunt principalele orașe portuare ale Albaniei centrale și de sud.[13]

După 1390, când presiunea militară și politică otomană a tulburat pentru prima dată pământurile albaneze – care, fiind divizate în petice de posesiuni feudale, erau prost echipate pentru rezistență – Durrës, Lezhë și Shkodër au fost transferate de conducătorii locali controlului venețian. Ca orașe comerciale aveau o clasă de negustori vorbitoare de italiană, iar Veneția însăși era partenerul comercial dominant. Prin urmare, aranjamentul a apărut foarte firesc, drept cea mai bună modalitate de a-și proteja activitățile comerciale în fața amenințării cuceririi otomane. În timpul vieții lui Skanderbeg aceste trei orașe au rămas sub conducere venețiană, într-o versiune a „Albaniei venețiene” mai extinsă. Prin urmare, au fost în mare parte ferite de tulburările trăite în toate celelalte teritorii albaneze. Dar campania otomană, care în cele din urmă a cucerit fortăreața Kruja în 1478, a dus și la ocuparea orașului Lezhë, iar un asediu epic al trupelor otomane împotriva citadelei Shkodër, început în acel an, și-a atins scopul în 1479. Durrës avea să mai rămână sub control venețian timp de câteva decenii, dar a căzut în cele din urmă în mâinile otomanilor în 1501.[14]

Efectele cuceririi de către otomani a acestor orașe au fost dramatice. În cazul orașului Shkodër, cea mai mare parte a populației creștine a fugit. Astfel, pe măsură ce numărul de locuitori s-a refăcut treptat (de la aproximativ 730 oameni în 1500 la aproximativ 1.410 în 1582, deși cu un total probabil mai mare înainte de anii 1570), s-a transformat într-un oraș majoritar musulman. Ruta comercială a fost, într-un târziu, restabilită. Conform raportului din 1553 al lui Giustinian, bunurile care treceau în mod obișnuit prin Shkodër erau piele, ceară, lână, covoare, fetru, camelot (o țesătură de lux, făcută din mătase și cașmir) și mirodenii de toate felurile, unele dintre ele venind tocmai din Asia Mică și Armenia. O parte din acest comerț ajungea încă la Lezhë. Și aici populația creștină fugise din oraș în vremea cuceririi otomane din 1478, iar cei care rămăseseră pe așa-numita „insulă” – triunghiul de pământ dintre cele două ramuri ale râului – au plecat și ei după revolta eșuată din 1501–1503; până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Lezhë se reducea la cetate și la garnizoana acesteia, o populație cam de 400 de musulmani și o mică așezare creștină pe malul râului. În ciuda tuturor acestor vicisitudini, negustorii din Veneția și Dubrovnik încă mai frecventau Lezhë. Un raport din 1559 menționează că aici încă se mai făcea comerț cu mătase persană, deși raportul lui Giustinian accentua faptul că marfa principală o reprezentau cerealele, venite din câmpiile fertile din Albania nord-centrală.[15]

Și Durrës și-a pierdut populația creștină după cucerirea otomană din 1501. Un registru fiscal alcătuit câțiva ani mai târziu enumera numai cei 118 membri ai garnizoanei din fortăreață. Călătorii care au vizitat zona în a doua jumătate a secolului al XVI-lea l-au descris ca pe un oraș în ruine. Și totuși, până în anii 1550, Durrës a apărut destul de des în rapoartele venețiene ca fiind centrul pirateriei sau al corsarilor. Comandantul flotei venețiene, Cristoforo da Canal, raporta în mai 1556 că la Durrës se aflau opt vase de corsari, iar în anul următor o navă comercială venit de la Veneția a fost atacată de cinci corăbii de corsari chiar pe coastă, lângă Ulcinj, fiind dusă direct la Durrës. Aceștia erau probabil corsari musulmani și ceea ce îi atrăsese, fără îndoială, în acest port, fusese prezența castelului aflat sub controlul otomanilor, sub bătaia artileriei căruia s-ar fi putut adăposti dacă ar fi fost urmăriți de galere venețiene. (Într-una dintre aceste ocazii, în 1559, un comandant de vas venețian nu s-a lăsat intimidat și a bombardat castelul, scufundând câteva dintre corăbiile lor, pentru a recupera șase nave comerciale. Această acțiune fără precedent aproape că a declanșat un război.) Corsarii desfășurau, la urma urmelor, o formă de activitate economică. Bunurile furate erau adesea vândute în Durrës, fapt care indică existența unei piețe comerciale, iar orașul avea nu numai oficiali militari otomani, ci și civili. Mai târziu, în același secol, funcționa, după cum vom vedea, drept centru al exportului de cereale.[16]

Și Vlorë a devenit o bază de corsari fiind, de asemenea, – la o scară mai mare – o sursă de grâne pentru negustorii care treceau pe acolo. Deși în viziunea străinilor era adesea asemănat cu Durrës și cu toate că cele două orașe au funcționat, în perioada pre-otomană, într-un mod destul de asemănător ca centre comerciale, istoriile lor recente au evoluat în direcții foarte diferite. Vlorë a fost unul dintre primele orașe albaneze cucerite de otomani (încă din 1417) și, cum a fost predat fără luptă de conducătorul de atunci, au existat foarte puține tulburări. Schimbarea cea mai drastică produsă în rândul populației ca rezultat al dominației otomane a fost afluența unui mare număr de evrei. Fugind de persecuțiile din vestul Europei, aceștia au fost bineveniți la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. Până în 1520 cel puțin 2.700 de evrei locuiau în Vlorë, stabiliți în cartiere numite după locul lor de origine, sprecum „Ispanyol” (Spania), „Qatalon” (Catalonia), „Qalivrus” (Calabria) și „Otrondo” (Otranto, portul din călcâiul cizmei Italiei). La vremea respectivă alcătuiau mai mult de o treime din întreaga populație. Restul erau cei mai mulți creștini (ortodocși de rit grecesc), iar componenta musulmană era foarte mică. Populația evreiască s-a micșorat odată cu trecerea timpului, dar a rămas un factor vital în viața comercială. În cele din urmă, creșterea activității corsarilor – din nou, în complicitate cu militarii otomani locali – a ajutat la consolidarea elementului musulman, dar fundamentele economiei au rămas comerțul cu cereale (în primul rând către Veneția și Dubrovnik), unele exporturi de vin și sare gemă, precum și mineritul local de smoală sau de bitum, care era un material esențial pentru construcția și întreținerea vaselor.[17]

Trebuie clarificat un aspect al acestor istorii. La prima vedere, ar putea părea că un element străin a luat în stăpânire totul – nu numai în ceea ce privește puterea conducătoare, dar și intrarea în scenă a orășenilor musulmani și dominația crescândă a corsarilor. Impresia aceasta este falsă. Cu câteva excepții (soldații și alte câteva), musulmanii nu erau imigranți aduși din teritorii islamice îndepărtate. Erau albanezi din partea locului care s-a întâmplat să se convertească la Islam. Motivele pentru această convertire au fost variate și, în multe cazuri, au avut probabil legătură mai degrabă cu o poziție economică și socială mai avantajoasă, decât cu orientarea religioasă. Dar deși albanezii musulmani aveau unele avantaje legale, nu au format o castă separată și puternice legături loiale de familie au continuat să acționeze dincolo de separarea religioasă. Există aici o mai mare continuitate și o mai mare cooperare decât pare la prima vedere. În cazul orașului Vlorë putem remarca multe exemple de musulmani, creștini și evrei lucrând laolaltă ca negustori, proprietari de corăbii și căpitani de navă. (De exemplu, în 1567-1568 evreul „Abraham din Vlorë” și musulmanul „Căpitanul Sinan” au încheiat un contract de cumpărare a 22½ de tone de grâu pe care să îl vândă în Veneția; în 1576 un vas aflat în proprietatea lui „Mustafa” transporta la Dubrovnik o încărcătură ce aparținea lui „Ioannis Theodorou” din Vlorë.) În privința corsarilor, trebuie spus că existase dintotdeauna în aceste ape piraterie la scară mică și acțiuni de pradă de-a lungul coastei, la fel ca și în alte părți ale Mediteranei. De exemplu, la mijlocul distanței dintre Lezhë și Durrës, se afla peninsula Rodon (italiană Redoni), ai cărei oameni, creștini încă la mijlocul secolului al XVI-lea, ieșeau pe mare cu bărcile lor construite artizanal ca să jefuiască alte zone litorale. (Aceștia erau, totuși, dușmani de moarte ai corsarilor din Durrës.) Exemple de piraterie în zona Rodon–Durrës pot fi găsite chiar și în secolul al XIV-lea. Iar apoi, când în 1479, sultanul a dat porunci împotriva corsarilor din Vlorë, ne putem închipui nu numai că acești oameni proveneau din familii din partea locului, dar și că erau ortodocși de rit grecesc, căci orașul nu avea pe vremea aceea populație musulmană.[18]

Istoriile orașelor Shkodër, Lezhë, Durrës și Vlorë schițează o imagine de ansamblu a ceea ce s-a petrecut în Albania în această perioadă. Nu este o coincidență faptul că toate cele patru orașe se aflau pe țărm, sau aproape de acesta. Comerțul era principalul factor care le susținea existența de secole și care le-a permis să păstreze drepturi municipale speciale chiar și în condițiile în care erau controlate de principi. Rețeaua de orașe de coastă sau din apropiere de țărm căreia îi aparțineau, era puternic orientată către partea nord-vestică a Albaniei. Totodată, era un element deopotrivă dominant și, din anumite motive, atipic, deoarece nu exista niciun fel de rețea urbană asemănătoare pe continent, în restul teritoriului.* Nu ar trebui să ne mire că mulți dintre locuitorii catolici, vorbitori de limbă italiană, din Shkodër, Lezhë și Durrës au ales să se mute în alte posesiuni venețiene – inclusiv în Ulcinj – sau chiar la Veneția. Expulzările în masă nu au constituit o politică otomană, deși este adevărat că regulile de război permiteau tratamentul punitiv sau luarea ca sclavi a orășenilor care refuzaseră să se predea în momentul în care li se ceruse acest lucru. Experiența a accentuat dorința de fugă a celor care o puteau face.[19]

Este, de asemenea, adevărat că la mijlocul secolului al XV-lea conflictul acerb și neîncetat dintre otomani și trupele lui Skanderbeg a provocat valuri de emigrație dinspre zonele din împrejurimi, multe mii de oameni trecând prin orașele de pe litoral și îmbarcându-se pe corăbii către sudul Italiei. (În satele din Apulia, Calabria și Sicilia, în care se vorbește albaneză și care continuă să existe și astăzi, tradiția populară datează sosirea lor chiar după moartea lui Skanderbeg, într-un singur exod tragic. Dacă această datare poate fi adevărată în anumite cazuri, este clar că a existat un proces mult mai lung de emigrare, parte din el indus de război, cu valuri succesive în anii 1480 și 1490, dar datorată totodată și factorilor economici pe termen lung.) Mulți s-au stabilit ca fermieri, în vreme ce alții s-au folosit de iscusința lor de luptători stratioți. Cavaleria ușoară albaneză a devenit o componentă standard a forțelor armate în cea mai mare parte a Italiei, dar și în alte armate. În Bătălia de la Avetrana (în Apulia) din 1528, stratioții albanezi recrutați de regele din Napoli s-au trezit că luptă împotriva altor stratioți, albanezi și greci, care fuseseră recrutați de Veneția. La asediul împotriva orașului Boulogne din 1544, trupele care serveau sub comanda regelui englez Henry al VIII-lea includeau „arbannoises”. O generație mai târziu, soldații albanezi luptau în armata regelui Franței în războaiele religioase franceze. Armata spaniolă din Flandra, din anii 1570, avea stratioți albanezi înarmați cu lănci, iar soldați albanezi se aflau la Bruxelles în 1576. Am putea spune că, în urma lungilor ani în care Skanderbeg a luptat împotriva otomanilor, două lucruri s-au răspândit în cea mai mare parte a Europei: propria sa reputație de erou al Creștinătății și descendenții cavaleriei sale.[20]

În timpul perioadei revoltei lui Skanderbeg, teritoriile albaneze nu au suferit într-atât din cauza distrugerilor și a emigrației în masă. Partea de sud a Albaniei de astăzi a beneficiat, începând cu mijlocul anilor 1430, de condiții în mare parte pașnice sub dominație otomană, iar satele și micile sale orașe s-au bucurat de o rată sănătoasă de creștere a populației. Dacă este adevărat – și sigur este – că procesul preluării de către otomani a fost mai trau­matizant pentru jumătatea de nord a Albaniei decât pentru aproape oricare altă parte a Balcanilor, motivul nu este acela că otomanii ar fi aplicat aici o metodă diferită, nici că ar fi impus un sistem de conducere mai represiv după instaurarea dominației lor. Doi alți factori diferiți par să fi fost cauza. Cei care locuiau în rețeaua principală de orașe, în colțul de nord-vest al țării (inclusiv cele trei discutate mai sus) aveau o legătură specială cu o mare putere, Veneția, în care se puteau refugia ca ultimă soluție. Plecarea populației dintr-un sector atât de activ din punct de vedere comercial nu ar fi putut să nu aibă un efect masiv și negativ asupra economiei. Pe de altă parte, în cea mai mare parte a restului teritoriului, lungile războaie de rezistență au distrus satele și domeniile – mai ales atunci când otomanii foloseau tactica pământului pârjolit – și au șubrezit structurile existente de putere. Odată ce opoziția împotriva dominației lor a fost nimicită, otomanii au fost mai puțin interesați de reconstruirea acestei părți a țării, tocmai pentru că importanța sa economică se diminuase, având producții agricole scăzute, rute comerciale întrerupte și centre de negoț nelocuite. Orașului Vlorë, situat mai la sud, îi mergea mult mai bine și, în vreme ce unele localități din nord, precum  Drisht (italiană Drivasto), au decăzut și s-au redus la dimensiunea unor sate, câteva așezări din sud, precum Përmet și Këlcyrë, au crescut de la mărimea unor sate la mici orașe.[21]

În cele din urmă, să spunem câteva cuvinte și despre Imperiul Venețian care făcuse anterior legătura dintre Ulcinj și acele orașe albaneze de nord, și căruia îi aparținea încă restul teritoriului din „Albania venețiană”. Acest imperiu – care diferea atât de mult, ca trăsături, de cel al otomanilor – a avut o istorie lungă. Am putea spune că „Big Bang-ul” s-a produs în 1204, când Veneția a participat în scandaloasa cruciadă a patra care, în loc să se îndrepte direct către Țara Sfântă, a jefuit Constantinopolul și a împărțit teritoriile bizantine între cuceritori. (Metafora astronomică nu este, totuși, întru totul corectă, căci Veneția a controlat și înainte unele părți ale coastei de est a Adriaticii.) În vreme ce seniorii altor state europene occidentale și-au însușit teritorii neproductive din Grecia continentală și odată cu ele titluri pompoase, Veneția a ales cu prudență un număr de teritorii care să îi consolideze puterea asupra rutelor comerciale – negoțul fiind, atunci ca și mai târziu, forța vitală a economiei sale. Punctele cheie ale acestei noi serii de posesiuni erau două porturi fortificate din colțul sud-vestic al Greciei, Koroni (italiană Corone) și Methoni (italiană Modone), și insula Euboea (italiană Negroponte), de pe flancul estic al Greciei continentale. Insulele mai mici din marea Egee au fost la rândul lor atribuite venețienilor. Din motive practice, Veneția le-a încredințat unor patricieni, care au devenit conducătorii ereditari. (Pe termen lung această strategie nu s-a sfârșit bine. Unii dintre conducători au devenit tirani meschini și se spune că insulele Syros și Tinos au pornit odată la război pentru posesiunea asupra unui măgar.) Pentru a umple un gol important din această serie și a preveni o mișcare din partea Genovei, principalul ei rival comercial, Veneția a preluat și Corfu și Durrës, deși nu le-a menținut prea mult timp. Mai important, a cumpărat insula Creta, respingând cu succes acerba competiție a Genovei pentru aceasta. Avântul imperial al Veneției a intrat în regres la mijlocul secolului al XIV-lea, când a trebuit să predea (Ungariei) posesiunile sale de pe coasta de est a Adriaticii. Dar în 1386 a dobândit Corfu și următorii 34 de ani vor vedea o succesiune extraordinară de adăugiri la teritoriul venețian: Durrës, Lezhë și Shkodër în anii 1390, importantul oraș dalmat Zadar (italiană. Zara) în 1409, și câteva alte porturi și insule, plus Kotor, la 1420. După cum am văzut, Ulcinj a căzut și el în mâini venețiene în cursul acestei perioade – la fel ca Bar și Budva, deși liderii slavi locali le-au recâștigat pentru scurte perioade de timp. Prin urmare, vorbind în termeni geografici, mijlocul secolului al XV-lea a fost apogeul istoriei puterii venețiene. Pierderea orașelor Lezhë, Shkodër și Durrës către sfârșitul secolului a fost o grea lovitură. Eubeea a fost cucerită de otomani în 1470, iar Koroni și Methoni în 1500. A existat însă și un câștig major: insula Cipru, care a devenit posesiune venețiană la început de facto, prin intermediul unei puternice presiuni politice asupra ultimei regine, apoi de jure în 1489.[22]

În tot acest întreg proces de construcție imperială, motivele comerciale au fost de o importanță capitală. Veneția nu avea niciun interes în acapararea de mari teritorii pe teritoriul Balcanilor. După cum am văzut, orașele veneau cu propriile lor domenii agricole, pentru mâncare și venituri, dar acestea erau destul de mici (cu excepția orașului Zadar). Totodată, deși Creta și Cipru, odată luate în stăpânire, erau folosite ca surse de grâne, ulei, bumbac și vin, nu acesta a fost principalul motiv al achiziționării lor. Prima preocupare a fost caracterul practic al lungilor călătorii comerciale până la piețele „Levantului” – adică, în mare, Istanbul, Siria și Egipt. Galerele erau folosite și în scopuri comerciale, dar erau în egală măsură nave de război care, atunci când era necesar, protejau comerțul. Cum galerele, cu băncile lor de vâslași, presupuneau muncă intensă, dar aveau puțin spațiu de stocare, aveau nevoie de alimentare regulată cu mâncare și apă. Erau necesare, deci, locuri de popas frecvente. Imprevizibilele furtuni mediteraneene erau un alt factor, consolidând această cerință. În punctul cel mai de jos, latura galerei avea abia un metru deasupra apei, ceea ce însemna că exista pericolul real de a fi scufundate în marea agitată, prin urmare accesul la o serie de porturi sigure reprezenta un imens avantaj. Un istoric modern a argumentat că, de vreme ce metodele de navigare din această perioadă erau suficient de bune pentru a purta marinarii peste Mediterană fără să se țină aproape de țărm, motivul principal pentru acapararea orașelor pe coasta de est a Adriaticii trebuie să fi fost utilizarea lor ca porturi pentru mărfurile care veneau din interiorul continentului. Se poate ca, în unele cazuri, acesta să fi fost un interes suplimentar, dar marinarii aveau motive puternice (în afara celor privind navigația) ca să își dorească aceste baze venețiene.[23]

Odată ce ajungeau într-un astfel de port, îl foloseau și pentru alte motive, cum ar fi recrutarea de oameni pentru echipaje. Posesiunile mai mari, precum Creta, au devenit importante surse de mână de lucru – se căutau nu numai mușchii necesari pentru vâslele galerei, dar și marinari experimentați și meșteșugari pricepuți. Un alt avantaj al acestor baze era acela că puteau oferi informații despre starea de lucruri de moment. Informații de acest fel erau o marfă vitală pentru căpitani și negustori. Corăbiilor venețiene care se întorceau din Levant li se cerea să se oprească la Koroni sau Methoni pentru a oferi, de exemplu, orice informații referitoare la prețul mirodeniilor sau mișcările piraților și corsarilor. După cum comenta Giustinian în 1553, unul dintre motivele pentru care pierderea orașului Ulcinj ar fi fost foarte dăunătoare pentru Veneția era acela că negustorii nu ar mai fi fost dispuși să își ducă vasele în porturile albaneze. În acel moment însă, întotdeauna se opreau în Ulcinj pentru a obține cele mai noi informații legate de activitățile corsarilor din zonă. Din relatările sale, reiese limpede că exista o înțelegere între Ulcinj și oamenii din peninsula Rodon care, ori de câte ori îi vedeau ieșind pe corsarii din Durrës, anunțau imediat orașul Ulcinj prin intermediul semnalelor de fum.[24]

Comerțul trebuia să fie protejat și apărat, deci interesele comerciale ale Veneției au generat de asemenea și interese de securitate. S-a dezvoltat doctrina conform căreia întreaga mare Adriatică – ceea ce se numea „Golful” – era un lac venețian în care vasele înarmate ale altor puteri nu ar fi trebuit să intre fără permisiunea ei. Dubrovnik, un mare rival comercial localizat la mijlocul distanței în josul coastei Adriaticii, a fost silit să accepte această regulă: în 1562, de exemplu, o fusta înarmată (italiană „fusta”; ambarcațiune mică de tipul galerei) care îi aparținea a fost sechestrată, chiar lângă Dubrovnik, de un comandant venețian care a avertizat serios autoritățile că, dacă mai înarmau vreo ambarcațiune, avea să o distrugă. Otomanii au acceptat și ei, de cele mai multe ori, această regulă. În opinia lor, ea conferea venețienilor o însărcinare polițienească specială, aceea de a proteja negustorii otomani și bunurile lor în Marea Adriatică, ca parte a amestecului de drepturi și îndatoriri reciproce pe care se bazau relațiile comerciale venețiano-otomane. Din când în când Vlorë putea fi vizitat de flote otomane, pentru provizii și alte scopuri practice, dar în mod normal nu mergeau mai departe către nord. Chiar mai jos de Vlorë se afla un punct strategic al Adriaticii, o strâmtoare între Italia și Balcani de numai 160 kilometri lățime. Situat chiar mai jos de strâmtoare era Corfu, care, cu portul său frumos și citadela bine apărată, era una dintre posesiunile strategice esențiale ale Veneției. Corfu, Creta și Cipru erau baze pentru escadrele de galere venețiene care puteau patrula rutele marine, iar teritoriile grecești ale Veneției erau, de asemenea, importante ca sursă de forță de luptă, inclusiv pentru cavaleria ușoară stratiotă. (Cei mai mulți stratioți venețieni erau probabil greci; termenul provine din cuvântul grecesc „stratiōtēs”, soldat, și o serie de poeme comice scrise de un venețian în dialectul stratiot sunt înțesate cu vocabular grec.)[25]

„Imperiu” este un termen istoric, unul foarte adaptabil, deci nu este o problemă dacă îl atașăm acestei colecții de stăpâniri venețiene. Desigur, el nu trebuie să sugereze noțiunile de „imperialism” – și cu atât mai puțin de „colonialism”, specifice secolelor XX și XXI. Întreaga poveste venețiană oferă, de fapt, un singur caz semnificativ de program de colonizare: aceea a Cretei, unde mii de venețieni s-au stabilit în secolul al XIII-lea, iar membrii familiilor nobile au achiziționat mari proprietăți pe care apoi s-au așezat. În Cipru nu s-a produs nicio colonizare în masă, dar venețienii au intervenit într-un sistem în care conducătorii anteriori au dezvoltat o elită mixtă latino-greacă, iar acum unii patricieni venețieni s-au alăturat amestecului. Diferite teritorii au fost administrate în modalități diferite în acest imperiu compozit și flexibil. În vreme ce câteva insule grecești au devenit în parte domenii mărunte, Creta, Koroni și Methoni au fost supuse ceva mai mult conducerii directe a Veneției. Corfu, Albania venețiană și Dalmația au fost guvernate cu o intervenție mai ușoară, respectându-se stările de lucruri locale, iar în câteva cazuri minore – Paštrović, de exemplu – acești supuși venețieni abia dacă erau guvernați în vreun fel. Este adevărat că, în teritoriile grecești și în special în Creta, Veneția a pus unele restricții asupra Bisericii Ortodoxe, din motive deopotrivă politice și religioase. Clerul trebuia să accepte primatul papei (după cum s-a decis la Conciliul Ortodox de la Florența în 1439), iar preoților Cretei nu li s-a permis să aibă propria episcopie pe insulă. Numirile de rang înalt din Biserica Catolică erau controlate îndeaproape în întregul imperiu. Însă, în general, nu a existat un program de italienizare sau de suprimare a limbilor sau obiceiurilor locale: educația, de exemplu, era o chestiune locală, în care Veneția nu se implica deloc.[26]

Singurele cerințe „venețiene” erau ce bani, unități de greutate și de măsură să fie utilizate. Se aplica legea penală venețiană, cel puțin delictelor majore (în vreme ce în cazurile de drept civil judecătorii respectau legile sau obiceiurile locale), iar imperiul era supus unor anumite principii generale de politică economică venețiană. Acestea includeau tratarea producției și negoțului de sare – un element vital în unele economii locale – ca monopol de stat și (din 1502) o restricție în privința mărimii ambarcațiunilor care puteau fi construite în afara Veneției. (Există o mențiune privind construirea de nave la Ulcinj în anii 1560, care se referă la ambarcații mai mici de 80 de tone). Cerința ca întregul comerț din Adriatica să treacă prin Veneția a existat în teorie, dar în practică a fost destul de ignorată, iar regula tradițională potrivit căreia numai cetățenii venețieni, spre deosebire de supușii venețieni, puteau să se implice în comerțul cu Levantul, a fost abandonată la începutul secolului al XVI-lea.[27]

Acest imperiu al mărilor era cunoscut drept „Stato da Mar”, spre deosebire de teritoriile venețiene de pe teritoriul italian, „Terraferma”. Distincția era una de ordin practic folosită, de exemplu, în înregistrarea documentelor în cancelaria venețiană, dar nu avea o semnificație constituțională. În ceea ce privește constituția venețiană, singura diferență fundamentală era între orașul Veneția, pe de o parte, și posesiunile sale, pe de alta. Veneția era puterea conducătoare și numai membrii propriilor familii patriciene – un grup limitat, după faimoasa „închidere” a patriciatului venețian în 1297 – puteau deține funcții publice mai înalte. Acești oameni erau trimiși să guverneze la Zadar, Ulcinj sau Corfu, în același fel în care erau trimiși să administreze Padova, Vicenza sau Bergamo. Mai exista un aspect prin care aceste orașe italiene se asemănau teoretic cu orașele din Dalmația și Albania venețiană, la fel ca și Corfu: în fiecare caz, principiul guvernării venețiene era acela ca orașul sau comunitatea să se ofere voluntar Veneției, într-un act cunoscut sub numele de „predare”. Actul includea în mod normal cererea ca Veneția să respecte statutul existent al orașului, o cerere căreia Veneția i se supunea cu eleganță. Firește, funcționarea acestor statute se schimba în anumite privințe, datorită noii relații de putere: consiliul guvernator al orașului care fusese puterea legislativă, devenea acum un corp consultativ ce îl asista pe guvernatorul venețian. Cu toate acestea, multe drepturi au fost păstrate în acest fel. Judecătorii aveau să fie aleși, ca și mai înainte, din patriciatul local, nu din cel venețian, iar în unele cazuri (inclusiv în Ulcinj în secolul al XV-lea) conciliul orașul insista vehement pe ideea că lui îi revenea puterea directă asupra satelor din domeniul rural al orașului și nu guvernatorului venețian. O altă consecință a faptului că guvernarea venețiană era bazată teoretic pe un act voluntar de predare a fost că aceste orașe puteau trimite din când în când „ambasade” la Veneția, exprimându-și loialitatea în termeni deosebit de lingușitori, cerând pe de altă parte favoruri speciale sau repararea unor nedreptăți.[28]

În general, Veneția a guvernat posesiunile sale albaneze și dalmate cu o mână surprinzător de ușoară. În fiecare loc existau de regulă trei dregători venețieni cheie: un guvernator civil (numit „Podestà”, „Conte” sau „Rettore”); un guvernator militar („Capitano”) și un administrator financiar sau șambelan („Camerlengo”). În orașele mai mici, precum Ulcinj, primele două poziții puteau fi contopite. În mod normal acești dregători stăteau maximum doi ani într-un singur loc și o făceau nu ca administratori de carieră, ci ca patricieni care îndeplineau o varietate de servicii publice, din când în când, în timpul vieții lor de adulți. Un istoric a criticat cu asprime sistemul, spunând că era în general corupt și că guvernatorii nu stăteau suficient de mult într-un singur loc pentru a înțelege cu adevărat nevoile sale. O astfel de critică este în sine o interpretare contradictorie, de vreme ce scurtimea serviciului era în sine un mecanism anti-corupție, cu scopul de a reduce probabilitatea ca un guvernator să se prindă în rețeaua intereselor locale. Cu siguranță corupția exista, după cum arată acuzarea și judecarea anumitor guvernatori. Totuși, în același timp, ceea ce impresionează este existența unui sistem puternic ce o ținea în frâu (adică inspectori speciali sau sindici, care analizau la fața locului plângerile împotriva guvernatorului). Practica corupției era soluționată aici cu mai multă seriozitate decât în oricare altă administrație din Europa de vest.[29]

Cât de stricte erau regulile se poate vedea dintr-un set de instrucțiuni formale date de dogele Veneției lui Andrea Marcello, atunci când acesta a plecat ca guvernator al Ulcinj în 1513 (manuscris care a supraviețuit în chip fericit în arhivă – păstrat, se pare, pentru caligrafia sa frumoasă – în condițiile în care foarte puține documente referitoare la Ulcinj s-au păstrat din această perioadă). Dispozițiile urmează un tipar standard. La sosire, nu trebuie să ții niciun discurs. Îți este interzis să te implici în activități comerciale. Nu poți da nimănui salariu fără permisiunea noastră. Nu poți petrece noaptea în afara castelului din Ulcinj, sub pedeapsa unei amenzi de cinci ducați. Dacă furi bani de la stăpânirea noastră va trebui să îi dai înapoi și vei fi lipsit pentru totdeauna de toate onorurile patriciene. Trebuie să prezinți un raport complet în termen de cincisprezece zile de la întoarcerea la Veneția. Îți poți grava sau picta blazonul într-un singur loc, cu simplitate, cu un cost maxim de doi ducați. Niciun fiu, nepot sau altă rudă nu poate vinde altui stat cai, haine de lână sau mătase, sau argint etc.; nici tu, sub pedeapsa privării tale de toate funcțiile timp de cinci ani. Toate amenzile pe care le dai trebuie notate și contabilizate. Și așa mai departe. Se poate ca aceste condiții să fi fost mai relaxate în practică decât sugerează acest set vehement de porunci, dar este limpede că, cel puțin în principiu, dispozițiile legii venețiene erau aplicate la fel de ferm în îndepărtatul Ulcinj precum erau respectate în Rialto.[30]

Aceasta era lumea în care personajele principale ale acestei cărți au văzut lumina soarelui, au crescut și au fost cârmuite.

[1] Scholem, Sabbatai, 882–3, 917; Zirojević, Ulcinj, 1–44 (istorie timpurie); Bošković, Mijović și Kovačević, Ulcinj 1, 6–11 (istorie timpurie); Ushaku, Ulqini në gjurmët, 9–21 (istorie timpurie); Malović-Djukić, „Privredne veze”, 58–65 (comerț, Dubrovnik); Pertusi, „Per la storia”, 213–19. Originile familiei Balšić sau Balșa se poate să fi fost albaneze sau valahe, dar în acest moment, membrii ei par să fi avut o cultură predominant slavă (și ortodoxă).

[2] Ljubić, ed., Commissiones, II, 225–31 (226: „i nobili e cittadini cavano il nervo delle loro intrade”; 227: vămi, taxe), III, 5 (teritoriu, cereale etc.), 116 (marinari; cheltuieli pentru apărare; salarizarea soldaților). Primul raport din 1553 a fost greșit datat la 1571 (Sirdani, „Per historín”, 227; Zamputi, ed., Dokumente, I, 303); raportul din 1558 a fost greșit datat la 1500 (Iorga, Notes, V, 272).

[3] Ljubić, ed., Commissiones, II, 228 (trupe; ‘uomini ferocissimi’), III, 4 (‘non fortificata’); BL, MS Add. 8262, fo. 379r (‘muraglie alte, et uecchie’, ‘parte della muraglia minaccia rouina’ (Ljubić, ed., Commissiones, III, 115)); Čoralić și Karbić, Pisma, 99 (reclamație), 102 (‘algune artellarie et schioppi totalmente inutili’).

[4] Ljubić, ed., Commissiones, II, 227 („Hanno questi Albanesi costumi barbari; parlano lingua albanese tutta differente dalla Dalmatina, ma sono degni di comendazione in questo, che sono fedelissimi al suo prencipe. Fra loro non vivono estreme persecuzioni et odii intestini, ma sono però prestissimi di colera, et gariscono volentieri nella piazza con parole, ma anco presto si risolve questa lor natural grinta”); Bošković, Mijović și Kovačević, Ulcinj 1, 37 (inscripție); Ushaku, Ulqini në përmasa, 30 (inscripție)

[5] Čoralić, „Iz prošlosti istočnoga”, 51-52 (minoritate slavă); Bošković, Mijović și Kovačević, Ulcinj 1, 10 (alte biserici), 65-71 (primăria), 109-24 (catedrala); von Šufflay, „Die Kirchezustände”, 235-6 (ortodoxie); Pertusi, Martino Segono (Segono; 16 n. ortodoxie); Čoralić, „Iz prošlosti istočnoga” și „Old Ulcinja” (emigranți).

[6] Ljubić, ed., Commissiones, II, 231 (ambele limbi), 234 (2.500), 237 (exporturi); Čoralić, „Izbjeglištvo”, 119 (emigranți în Veneția), 137-8 (minoritate albaneză).

[7] Ljubić, ed., Commissiones, II, 231 (punct final); Sferra et al., L’Albania (venețian); Katib Çelebi, History, 5-6 (otoman); Ljubić, „Marijana Bolice”, 193 (Ulcinj); Rosaccio, Viaggio, fo. 25v (Drin).

[8] Ljubić, ed., Commissiones, II, 231 (stratioți), 234 („Sono grintosi et naturalmente nemici dei forestieri et appena amano se stessi, maledici et fastidiosissimi”, „guerra”, „cani piena di rabbia”), 235 (Ratac), III 6 (ferme), 7 (originea ostilității, căsătorii mixte), 118 (denunțuri); Lala,  „Violence”, 49-50 (preoți); Marković, „Benediktinska”, 210-11 (Ratac); Schmitt, Das venezianische, 470-1 (Mrkojevići cooptat); Milošević, Boka Kotorska, 124-5 (Mrkojevići).

[9] Ljubić, ed., Commissiones, II, 238-9 (800, 200, convertire, „di costumi barbari et vivono sordidamente a guisa de cingani, stando in una stanza medesima con suoi animali, come fanno quasi tutti gli Albanesi, il che procede dall’ estrema poverta, ch’è in quella provincia”), 239 (înrudire, „fedelissimi”) , III, 119 (podgorii, 1.200, „quasi come fanno li Svizzeri”); Milošević, Boka Kotorska, 129-31 (avantaje); Pederin, Mletačka uprava, 135 (avantaje). Cf. Šerović, „Paštrović”.

[10] Stanojević, Jugoslovenske zemlje, 72 (populație); Ljubić, ed., Commissiones, II, 246-7 (comerț-300.000, teritoriu, „Vicinano tutti questi Cattarini et suoi sudditi con Turchi belissimo”), III, 114 (solicitări); Milošević, Boka Kotorska, 166-9 (comerț); BLY, MS 381, fo. 4r-v (solicitări).

[11] Pentru condițiile generale, vezi Inalcik, Ottoman Empire, 70-118; despre migrații în teritoriul otoman vezi Mutafcieva, Agrarian relations, 140.

[12] Despre Skanderbeg și campaniile sale vezi Gegaj, L’Albanie și Schmitt, Skanderbeg.

* Depuneri aluviale succesive au schimbat dramatic peisajul din jurul gurilor Drinului. Vechea ramificație în două brațe se vede clar pe hărțile de secol șaptesprezece.

[13] Armao, Vende și Cantelli, Albania (hărți, Lezhë, Drin).

[14] Schmitt, Das venezianische, 230-8 (transferurile din anii 1390), Barleti, Siege (asediul Shkodërului).

[15] Duca, „Coast”, 265-6 (populația Shkodërului folosind un multiplicator de 5 pentru fiecare casă); Bartl, „Religion”, 312 (majoritate musulmană, statistici); Ljubić, ed., Commissiones, II, 230 (bunuri transportate pe Bunë, grâu la Lezhë); Karaiskaj, Die spätantiken, 211 (Lezhë); Simon, „Les dépêches”, I, 325 (mătase persană).

[16] Duca, „Coast”, 264-5 (garnizoana de la Durrës); Yerasimos, Les Voyageurs, 26 (ruine); Tenenti, Cristoforo, 164, 185 n. (corsarii de la Durrës); Simon, „Contribution”, 110 (bombardamentul din 1559). Călătorii ce au trecut în secolul XV prin Durrës l-au descris drept un loc în ruine (de ex. da Sanseverino, Viaggio, 46). Se pare că efectele fizice ale puternicului cutremur din 1267 (despre care vezi Elsie, Early Albania, 12-13) au rămas permanent vizibile.

[17] Ducellier, La Façade (perioada pre-otomană); Veinstein, „Une communauté” și „Avlona” (evrei) cf. Duka, „Coast”, 262-263; Botero, Relationi, I, fo. 50r (vin, sare); Vinaver, „Dubrovačko-albanski”, 208 (smoală); DAD, LCL, 33, fos. 73r, 106r (achiziții ragusane de smoală, vin, 1577); cf. Evliya Celebi, Evliya, 129, 143 (smoală, sare).

[18] Veinstein, „Une communauté”, 795 (Abraham, Sinan); Luetić, „Lundruesit”, 118 (Mustafa, Ioannis) ; Ljubić, ed., Commissiones, II,  231 (Rodon); Ducellier, La Façade, 481-2 (sec. XIV); Pedani, Dalla frontiera, 32 (poruncile din 1479).

* În a doua jumătate a secolului al XVI-lea existau doar două orașe importante în interiorul Albaniei de astăzi: Berat și Elbasan. Cel dintâi s-a extins substanțial sub stăpânirea otomană, după o perioadă initial de declin, în vreme ce cel din urmă a fost, în esență, creat de otomani.

[19] von Šufflay, Qytetet, 117-35 (drepturi municipale); Thëngjilli, Shqiptarët, 36 (Berat, Elbasan); cf. Prifti et al., eds., Historia, I, 548-9 (orașe otomane timpurii; notează că rețeaua urbană din Kosovo era mai densă). Migrația în masă din Shkodër a fost decisă printr-o înțelegere venețiano-otomană vezi Schmitt, Südosteuropa, 397-8.

[20] Moretti, „Gli albanesi”, 9 (refugiați din Shkodër la Veneția); Schmitt, Das venezianische, 560-2 (valuri de emigranți); Fine, Late Medieval, 602 (valuri târzii); Petta, Despoti, 16-17 (sceptic în privința tradițiilor populare; cf. Mazziotti, Immigrazioni, 77-80); Petta, Stradioti, 17-18 (Avetrana), 132 (Flandra); Talett, War, 90 (Boulogne, Războaiele din Franța); Poullet, ed., Correspondance, IV, 607 (Bruxelles).

[21] Kiel, Ottoman Architecture, 21-2 (pace, creștere de populație, orașe).

[22] Morris, Venetian Empire, 54 (măgar). Un bun rezumat la Arbel, „Colonie”, 947-51 și O’Connell, Men of Empire, 17-38; pentru un tablou general foarte viu vezi Crowley, City.

[23] Capponi, Lepanto, 189 (aprovizionare cu apă la 2-3 zile); Hanlon, Twilight, 9-10 (1 metru); Pederin, Mletačka uprava, 224 (navigație).

[24] Crowley, City, 124 (cerințele Koroni-Methoni); Ljubić, ed., Commissiones, II, 226 (informații), 231 (semnalizare Rodon); Gertwagen, „Venetian Colonies”, 354-67 (informații).

[25] BCP, MS C.M. 139/1, fos. 83v-84r (fusta din 1562); Molino, Barzeletta; I fatti; Manoli Blessi; Il vero successo (poeme stratiote).

[26] Arbel, „Greek Magnates” (elita mixtă din Cipru); McKee, Uncommon Dominion, 5 (Creta); O’Connell, Men of Empire, 77-81 (Koroni-Methoni, lege civilă, judecarea pretenție – de ex. Mc Kee, Uncommon Dominion, 28 – potrivit căreia legea civilă venețiană ar fi fost regula în Creta), Arbel, „Colonie” (ortodox); Šimuković, „La politica” (absența italienizării).

[27] Doumerc, Venise, 73-6 (sare); Raukar, „La Dalmazia”, 74-5, 86 (sare); Vrandečić, „La Dalmazia”, 153 (regula construcției de nave); Hocquet, Le sel, II, 594 n. Ulcinj; Schmitt, Südosteuropa, 33, 52-4 (ignorarea solicitărilor adriatice); Greene, „Trading identities”, 130, 134 (cârmuire abandonată).

[28] Arbel, „Colonie”, 954 (constituție); Ventura, Nobiltà, 40-3 (capitulare); Karapidakis, Civis, 48-52 (capitulare);  Raukar, „La Dalmazia”, 67 (schimbarea lucrărilor); O’Connell, Men of Empire, 115 (satele de lângă Ulcinj); Yotopoulou Sicilianou, „Alcune considerazioni” (ambasade, adulare).

[29] da Mosto, L’Archivio, II, 4, 18 (oficiali); Pederin, Mletačka uprava, 24-5 (oficiali); Setton, Papacy, IV, 927 (critică); Queller, Venetian Patriciate, 172-211 (corupție); O’Connell, Men of Empire, 119-39 (corupție, sindici).

[30] BLY, MS 381, fos. 2v.-6r.