Prefață

PREFAȚĂ

Wunder – engleza veche

„minune, miracol, lucru uimitor”

În 1303 d.Hr., un cutremur puternic a zguduit estul Mediteranei. Unda de șoc a mișcat pietrele strălucitoare ale carcasei de calcar de pe Marea Piramidă de la Giza – cea mai veche dintre cele Șapte Minuni ale lumii noastre – și a pus la pământ pe cea mai tânără dintre ele, înaltul Far din Alexandria¹. Marea Piramidă a Egiptului a reprezentat un efort uriaș în numele unui om omnipotent. Farul din Alexandria a fost o lumină călăuzitoare publică menită să țină în siguranță călătorii de pe patru continente și să proclame că acesta era un depozit al tuturor cunștințelor deținute de omenire. Dar chiar și în acest vast arc al experienței, întinzându-se pe aproape 4000 de ani, de la ideile unui singur om atotputernic până la o rețea de minți umane, nicio minune nu s-a putut ridica la înălțimea puterii Mamei Pământ.

Cele Șapte Minuni ale lumii au fost construcții uluitor de îndrăznețe de pe planeta noastră. Încarnări ale adevărului axiomatic, frumos, dar și plin de tristețe al speciei noastre potrivit căruia suntem obligați să facem și să modificăm lumea după chipul nostru. Erau, de asemenea, aventuri ale minții, teste pentru limitele imaginației noastre. Această carte parcurge atât peisaje din antichitate, cât și peisaje moderne; o călătorie al cărei scop este să ne întrebăm de ce ne minunăm, de ce creăm, de ce alegem să ne amintim de minunile altora. Am călătorit pentru a explora urmele Minunilor și urmele pe care le-au lăsat în istorie. Scopul meu este să descopăr ce au însemnat cele Șapte Minuni ale lumii antice pentru „ei” – pentru strămoșii noștri de-a lungul timpului – și ce pot însemna pentru noi.

Cuvântul minune este flexibil: minunea este atât un fenomen, cât și un proces. Minunile sunt puternice pentru că mirarea ne ajută să realizăm că lumea este mai mare decât noi înșine. Ceea ce este minunat generează interes și, adesea, empatie, iar interesul și empatia hrănesc această legătură. Procesăm și asimilăm conexiunile – atât intelectual, cât și emoțional prin procesul fizic al gândirii – realizăm că suntem, cu adevărat, o singură lume. Astfel, căutăm minuni – naturale, create de om, filozofice, științifice, indiferent dacă sunt aproape sau departe – în cadrul unui act de socializare.

Atunci, cum decidem, la nivel global, ce este minunat?

O modalitate tradițională este de a crea liste de minuni. Au existat multe minuni de-a lungul timpului. Există minuni ale lumii antice, moderne, minuni create de om și minuni naturale. La ultima numărătoare, oficial, au fost revendicate șaptezeci de minuni, catalogate drept minuni ale istoriei.² Există acum o tendință pentru naționalismul minunilor – cele Șapte Minuni de pretutindeni, din Azerbaidjan până în Zimbabwe, din Canada până în Columbia. De asemenea, cele Șapte Minuni ale credințelor budiste, islamice, hinduse și creștine au fost cu entuziasm adunate laolaltă.³

Dar a existat o selecție internațională a minunilor care a servit ca model pentru toate celelalte. Descoperirea și, de fapt, supraviețuirea acestei liste complete este aproape un miracol. Compilată în secolul al II-lea î.Hr., cea mai veche înregistrare existentă a unui compendiu cu cele Șapte Minuni ale lumii poate fi găsită pe un fragment de papirus folosit pentru a înveli un corp mumificat egiptean antic. Acest ambalaj pentru mumificare – cartonnage – a fost descoperit într-o săpătură arheologică de la Abusir el-Melek, în centrul Egiptului. Aproape de Beni Suef din zilele noastre, Abusir el-Melek este un oraș de pe malul Nilului, care a fost odată capitala antică a Egiptului de Sus și care a rezistat ca un important centru comercial, producând lenjerie și covoare. Dacă cineva navighează astăzi pe Nil, așezarea înfloritoare își anunță prezența printr-o fabrică de ciment. De departe, oarecum ironic, norii de praf de ciment dezvăluie apele Nilului și deșertul din jur, cu aspectul unei acuarele romantice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Orașul antic, numit de egipteni se Hut nen nesut (cunoscut sub numele de Hnes în coptă și redenumit Heracleopolis Magna de greci și romani), s-a bucurat de propria prosperitate – un loc bogat în vieți și vieți de apoi. Numeroasele înmormântări de-a lungul malurilor Nilului au privilegiat un cult al zeului egiptean antic al vieții și morții, al fertilității și al nemuririi – zeul numit Osiris. Zeii-eroi Herishef („Stăpânul malurilor râului”) și Herysfyt („Cel care este peste putere”) au fost, de asemenea, adorați aici – cel din urmă fiind o figură asociată de conducătorii greci ai Egiptului din epoca elenistică cu propriul lor erou, Hercule.⁴ O listă de minuni a fost scrisă pe hârtie de trestie transformată într-un cartonaj de mumie ce a învelit unul dintre miile de oameni înmormântați aici. Cunoscută acum sub numele de Papirusul Berlin 13044, Laterculi Alexandrini a fost creată cu peste 2.200 de ani în urmă.⁵

Laterculi Alexandrini (numele laterculus a fost folosit încă din antichitatea târzie pentru a desemna o tăbliță inscripționată sau o piatră pe care erau scrise informații sub formă de listă sau calendar) este o listă cu mai multe liste – nu doar a celor Șapte Minuni ale lumii, ci un „corn al abundenței” legat de cifra șapte: cele mai importante șapte insule, cele mai frumoase șapte râuri, cei mai înalți șapte munți, cei mai buni șapte artiști (catalogul continuă) – un fel de Who’s Who esențial, dacă vrei, sau Buzzfeed-ul antichității.⁶

Scris cel mai probabil în orașul Alexandria, papirusul Laterculi Alexandrini vine dintr-un timp și un spațiu bine stabilite. Regele războinic Alexandru cel Mare, ultimul colonizator care s-a ridicat din Macedonia pentru a cuceri pământuri din Egipt și până în India – imaginându-și un imperiu care se întindea de la marginea Atlanticului până în China – murise prematur, în timp ce cucerea lumea, iar teritorii vaste erau împărțite între generalii săi – cândva loiali, dar care acum se certau între ei.

Lista originală a celor Șapte Minuni a fost, așadar, un produs al epocii elenistice, acea epocă cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Mare (Alexandru III al Macedoniei), în 323 î.Hr., și moartea Cleopatrei a Egiptului (Cleopatra VII din dinastia Ptolemeilor) la Alexandria, în anul 30 î.Hr. Aceasta a fost o perioadă în care cultura greacă s-a infiltrat în jurul lumii, acționând puternic asupra ei. De aceea, găsim prototipuri ale palatelor, templelor și mormintelor din locul nașterii lui Alexandru, de la Pella (nordul Greciei), care apar sub formă de replici exacte, matematice, din Sudan până în Sogdia (o civilizație străveche care se întindea în Uzbekistanul, Turkmenistanul, Tadjikistanul, Kazahstanul și Kârgâzstanul moderne)⁸; mari regi budiști din Nepalul actual și nordul Indiei, cum ar fi Aśoka, lăsând inscripții ale filozofiei budiste, în limba și scrierea greacă, în orașe străine, precum Kandahar (numit după Alexandru) din Afganistanul modern.⁹ Homer este citat în Sri Lanka și tragediile lui Sofocle, Eschil și Euripide s-au jucat în fața unei audiențe entuziaste în Susa, Iranul modern, pe malurile Mării Caspice și în Babilon – aproape de Bagdad, pe teritoriul actual al Irakului.

Alexandru cel Mare credea că nimic nu este imposibil. Celebra sa exclamație: „Lumea nu este suficientă!” ilustrează doar parțial apetitul și determinarea sa.¹¹ Insistând pe concursuri literare, atletice și culturale oriunde mergea, purtând o copie a Iliadei lui Homer adnotată de Aristotel¹², una dintre inspirațiile sale a fost eroul legendar Perseu (personaj mitologic revendicat de familia lui Alexandru drept strămoș), a cărui poveste de viață ne-a învățat că cea mai mare frică a noastră este însăși frica.¹³ Într-un impresionant mormânt elenistic de la Derveni, în nordul Greciei, descoperit din întâmplare, în timpul recentelor lucrări de lărgire a drumului, a fost identificată o monedă bătută de Alexandru cu o imagine a bastonului lui Hercule, pe o față și a zeiței înțelepciunii, Atena, pe revers.¹⁴ Campaniile militare ale lui Alexandru erau caracterizate de un fel de optimism pugilistic și de credinţa în puterea stiloului şi a sabiei. Lumea elenistică i-a urmat exemplul, susținând o viziune asupra lumii care era în același timp agresivă și ambițioasă, apetisantă și erudită. Credința în astrologie – acea pseudo-știință care îți permite să crezi că toate lucrurile sunt posibile – a atins cote înalte,¹⁵ iar cultul zeiței Tyche – Fortuna – a fost promovat în majoritatea orașelor elenistice.¹⁶ Călătorind prin multe situri ale epocii elenistice, de la mormântul regelui Antioh I de pe vârful muntelui Nemrut, în estul Turciei, până la orașele comerțului cu tămâie din Oman, găsești reprezentări care se încăpățânează să trăiască, în ciuda degradării, ale zeiței norocului.

Așa cum oamenii de știință din domeniul neuroștiințelor ne spun acum că inventăm amintirile pentru a se potrivi cu o povestea despre noi înșine, tot așa creatorii elenistici de mituri au rescris istoria globală pentru a se potrivi cu credința lor (declarând, de exemplu, că Buddha era, de fapt, un descendent al unui soldat grec care a invadat India cu zeul extazului și al excesului, Bacchus-Dionysos – o divinitate pe urma căreia Alexandru cel Mare ar fi încercat să meargă).¹⁷ Epoca elenistică i-a determinat pe contemporani și generațiile viitoare să experimenteze lumea printr-o lentilă elenă. Este o influență de care trebuie să ne temem și să o admirăm, în același timp.

Alexandru a dat numele său la cel puțin cincizeci de orașe din Asia, Africa și Europa. Savanții și oamenii de știință din Alexandria au inventat lucruri extraordinare: primul motor cu abur cunoscut, primul computer, geometria, longitudinea și latitudinea – un calcul care a împărțit pământul în zonele climatice pe care le folosim și astăzi, precum și o modalitate de a măsura cu precizie circumferința pământului.¹⁸ Și celelalte Alexandrii au luat aminte, s-au interesat și au preluat inspirația pentru a explora și a se inspira din minunile lumii care păreau relevante, care contau cu adevărat. Cele Șapte Minuni au întărit noțiunea interesantă și consistentă că oamenii ar putea face imposibilul să devină realitate.

Laterculi Alexandrini se deschide cu o conversație imaginară între Alexandru cel Mare și gimnosofiștii – literalmente, vorbitorii de știință goi – din subcontinentul indian despre natura guvernării. Referindu-se cu siguranță la Sadhu, la brahmanii peripatetici și la călugării budiști din Bactria (bărbați descriși ca fiind vegetarieni și trăind goi), acești gimnosofiști din Orient au fost considerați de lumea elenistică ca fiind creatori de înțelepciune primordială, oameni care înțelegeau cel mai amplu spectru posibil al experienței umane (și care, în mod interesant, i-au spus lui Alexandru cel Mare că cel mai puternic om de pe pământ este omul ale cărui puteri nu sunt temute).¹⁹ Biograful grec Plutarh ne mai spune că atunci când Alexandru i-a întâlnit pe acești înțelepți, dificilului conducător I s-a transmis că: „întrebările grele au răspunsuri dificile”.²⁰ Prezența lor în fruntea acestei liste fragmentare a minunilor noastre antice este semnificativă: compilarea celor  Șapte Minuni nu era doar un catalog de interes ezoteric sau trecător, ci a fost transmis ca un exercițiu de înțelegere.

Lista celor Șapte Minuni a fost, așadar, concepută ca o investigație asupra naturii puterii și ca un ghid publicitar și elogios al „lumii cunoscute” – adică lumea cunoscută și colonizată de grecii eleniști și aliații lor. Toate Minunile erau interconectate, iar toate locațiile puteau fi vizitate fizic, cu relativă ușurință. Cele Șapte Minuni ale lumii – o listă care variază, dar este cel mai frecvent compusă din Marile Piramide de la Giza, Grădinile suspendate din Babilon, Statuia lui Zeus din Olimpia, Templul lui Artemis din Efes, Mausoleul lui Halicarnas, Colosul din Rodos și Farul din Alexandria, majoritatea având o legătură directă cu Alexandru cel Mare și cu familia și urmașii săi – au imortalizat o celebrare a elenismului, precum și a inspirației autohtone și a impactului culturii grecești după moartea lui Alexandru.

Așadar, cine a arbitrat acest inventar variabil și de impact al celor șapte? Callimachus din Cirene (născut în Libia, dar și cu sediul în Alexandria) a compilat „O colecție de priveliști în țările din întreaga lume” în momentul în care una dintre minuni, Farul din Alexandria, era în construcție, dar această lucrare s-a pierdut. Cea mai veche listă completă de Șapte Minuni, care a supraviețuit, a fost probabil compilată de un poet născut pe coasta luminoasă și întinsă a Libanului, un bărbat numit Antipater din Sidon. Antipater a călătorit la Roma și a compus poemul său despre minuni undeva între 140 și 100 î.Hr. Poemul prezintă atât zidurile Babilonului, cât și Grădinile suspendate ale Babilonului, dar ignoră Farul din Alexandria. Acest lucru poate părea ciudat, având în vedere că Alexandria era epicentrul lumii elenistice și că Farul din Alexandria era o construcție extraordinară. Poate, totuși, era prea evident. Lista celor Șapte Minuni era prezentată raportându-se la Far – o rază care căuta și lumina Minunile la care se putea ajunge printr-o călătorie. Ca și cum Farul din Alexandria era, așa cum s-ar spune, tabăra de bază pentru călătoriile spre Minuni, atât de familiar încât era ceva normal.²¹

Au urmat alte versiuni. Diodor din Sicilia, un istoric grec care a scris o vastă Istorie a lumii, a adăugat un obelisc din Babilon la listă.²² Un alt autor din perioada romană, Pseudo-Hyginus, în Fabulae, omite Grădinile suspendate ale Babilonului.²³ Geograful Strabon, conducătorul militar Josephus și istoricul Quintus Curtius Rufus au compilat sau compus propriile liste într-o epocă în care generalii romani, începând cu Iulius Cezar, se mutaseră în teritoriile egiptene și estice.²⁴ Așa cum făceau și exploratorii din Imperiul Britanic sau savanții lui Napoleon, romanii descopereau și studiau teritoriile  pe care le considerau ale lor. Un personaj puțin cunoscut, un alt grec numit Antipater, în slujba senatorului roman Lucius Calpurnius Piso, care a trăit în jurul anului 1 d.Hr., la o sută de ani după primul Antipater (din Sidon), ar putea, de asemenea, să fie unul dintre primii martori oculari cunoscuți ale celor șapte: „Am văzut zidurile Babilonului ca o stâncă pe care pot alerga carele, și pe Zeus pe Alpheios; și Grădinile Suspendate și marea statuie (Colosul) a Soarelui și munca uriașă a piramidelor abrupte și mărețul mormânt al lui Mausolos. . . Mă minunez și de Statuia lui Artemis din Efes.” ²⁵ Acest al doilea Antipater uită, de asemenea, să menționeze Farul din Alexandria. În secolul al V-lea d.Hr., la Constantinopol, un alt autor enigmatic, Pseudo-Philon din Bizanț, pare să fi scris un scurt ghid de călătorie despre cele Șapte Minuni ale antichității – ale cărui copii au ajuns la Muntele Athos din Grecia, și la Vatican, unde un manuscris a fost furat de soldații lui Napoleon și se află acum în Biblioteca Palatină din Heidelberg[*]. Toate copiile acestui text sunt incomplete, oprindu-se la jumătatea capitolului șase, textul având șapte capitole. O versiune din secolul al XIV-lea a lucrării lui Pseudo-Philon a fost digitalizată de British Library și este gratuită. Cerneala maro-închis cu adaosuri de carmin impregnează pagina, subliniind efortul (recompensator) pe care ar trebui să-l facă cineva pentru a vizita fiecare Minune într-o viață și puterea de a păstra imagini ale acestor mari opere ale omului în memorie.

De-a lungul timpului, chiar listele cu minuni au devenit obiecte ale dorinței. Cuvântul grecesc folosit în multe dintre documentele originale pentru Minuni a fost theamata – o „vedere”, un lucru care a fost „văzut”, un „spectacol”. Cuvântul „theme” din greacă a evoluat cu sensul de loc sau lucru care a fost amplasat. Noțiunea theamata s-a transformat apoi în ceva nou: thaumata – un fenomen fizic care generează uimire și mirare. Minunile erau literalmente poziționate, așezate; Minunile au fost și sunt încă lucruri atât pe pământ, cât și în mintea noastră, repere în orice sens al cuvântului.

Și aceste repere au fost reunite într-un catalog în cultura elenistică care era caracterizată de abordarea rațională, empirică, taxonomică a gânditorilor, precum o făcea și Aristotel (tutore personal al lui Alexandru cel Mare).²⁷ Pentru locuitorii Alexandriei, întocmirea de liste pe categorii era primordială. Alexandria era motorul de căutare al lumii elenistice și romane – iar cele Șapte Minuni erau minunile pe care cei care locuiau în oraș sau în zona extinsă a Mediteranei de est le puteau vizita fizic. Într-adevăr, deși faimosul Far din Alexandria apare pentru prima dată într-o listă de minuni redactată în secolul al V-lea d.Hr. (inițial într-o antologie de epigrame grecești și, apoi, în lucrarea călugărului-erudit din Gallia, Grigore de Tours), este esențial să îl includem aici, deoarece Farul proteja chiar orașul care găzduia savanții, poeții și oamenii de știință – susținuți de o bibliotecă plină de papirusuri, din podea până în tavan – care s-au asigurat nu numai că povestea lumii era marcată de minunile ei, dar și că acea cunoaştere a lor era esenţială pentru o lume funcţională.²⁸

După cum am descoperit, în timp ce lucram la această carte, adevărul fundamental despre aceste Minuni este mai nuanțat, mai amplu, mai legat de internaționalism decât de patriotismul pur. Pentru că cele Șapte Minuni originale sunt la fel de mult legate de Est, precum și de Vest, și au de-a face la fel de mult cu psihologia umană, cât și cu triumful fizic. Grecii eleniști ar fi putut adopta noțiunea de Minuni în Alexandria, la începutul secolului al III-lea î.Hr. (cultura greacă care a inventat cuvântul-idee istorie era cunoscută pentru priceperea sa deosebită în a scrie despre ea însăși[†]),²⁹ totuși, taxonomia „minunilor” – mai ales atunci când sunt grupate câte șapte – era, de fapt, o tradiție din Orientul Mijlociu. Cuvântul folosit inițial pentru a descrie minunea, dintr-un text scris, este tabrati – un termen babilonian care datează de acum 5.000 de ani.³⁰ Auzim despre tabrati, pentru prima data și cel mai frecvent, în legătură cu Marile Ziduri ale Babilonului – acele ziduri care urmau să se prăbușească și care apar ca una dintre cele Șapte Minuni în multe liste antice.³¹

Minunea, în accepțiunea sa originală, pare să însemne ceva monumental. Ceva de care să te temi. Zidurile Babilonului, de exemplu, și zigguratele Babilonului erau minuni pentru că erau, la propriu, priveliști de admirat care îți tăiau respirația, care intimidau. Tabrati este o priveliște, un lucru făcut pentru a fi văzut. „Uitați-vă la opera mea, voi puternici și deznădăjduiți”, se presupune că ar fi strigat regele regilor Ozymandias (faraonul egiptean Ramses II), conform imaginației poetului Shelley.³²

Pentru multe culturi din Orientul Mijlociu, șapte era, de asemenea, numărul cu care au început și s-au încheiat toate lucrurile – existau Șapte Ceruri, Șapte Iaduri, Șapte Porți către Iad (prin care a trecut zeița atotputernică a iubirii, Inanna, renunțând la câte o piesă de îmbrăcăminte la fiecare poartă – un precursor al dansului apocrif al celor Șapte Văluri ale Salomeei), Șapte Epoci ale Omului, Șapte Epoci ale Creației în Coran.³³

Au fost Șapte Corpuri Cerești și Șapte Înțelepți ai Greciei; cuvântul asirian pentru lume, kissatu, echivalează cu șapte. Numărul șapte avea o putere naturală, simbolică și asociativă. Șapte era o cifră puternică, deoarece conecta cele patru elemente ale pământului (pământul, aerul, focul și apa) și cele trei ale cerurilor (soarele, luna și stelele). Șapte era magic, era tot ce conta; niciun produs, niciun factor al primelor zece numere, era indivizibil. Pitagora, matematicianul din insula Samos, aflat la un zbor de pasăre de toate cele Șapte Minuni, cu excepția uneia, a numit numărul șapte Atena – Fecioara. O fecioară care s-a bucurat de mulți iubiți.³⁴

Puterea lui șapte poate fi atât malignă, cât și benignă. Într-un text akkadian din secolul al IX-lea sau al VIII-lea î.Hr. – scris cu aproximativ o sută de ani înainte ca Grădinile suspendate din Babilon să fie probabil construite – șapte fii ai cerului îl cheamă pe pământ pe Irra, zeul ciumei, să distrugă omenirea. Irra, cunoscut și sub numele de Erra, se oprește chiar înainte de anihilare, retrăgându-se cu aceste șapte arme personificate, acești înfricoșători „campioni fără egal” – care reapar în alte texte și contexte ca întruchipări ale bolilor.³⁵ Incantațiile celor șapte eroi salvatori – ritualul mesopotamian bit meseri – se credea că neutralizează pe cei șapte malefici.³⁶ Interacțiunea cu Orientul, pe măsură ce grecii aventurieri s-au îndreptat spre răsărit, începând cu secolul al VIII-lea î.Hr., pare să fi adus, în canonul grec, povești tematice despre numărul șapte – cei Șapte împotriva Tebei, hidra cu șapte capete și altele. Așadar, chiar dacă am fi tentați să credem că cele Șapte Minuni au apărut în lumea elenistică, conceptul are rădăcini mult mai adânci, în Orientul Mijlociu și Asia.

La nivel colectiv și individual, impactul celor Șapte Minuni ale lumii antice nu a constat doar în șocul și uimirea care au fost scopul lor inițial, ci au fost și un ferment pentru idei. Însuși actul de conectare a expresiilor disparate ale culturii ne oferă speranță ca specie – este un act de comuniune. Enumerarea lor are și o dimensiune politică. Inteligența colectivă este semnul distinctiv al speciei noastre.³⁷

Minunile au valoare pentru că ne produc uimire. Gândindu-ne la ele, ne putem imagina efortul uman de a le crea, asistăm la dorința noastră stranie, uneori constructivă, alteori distructivă, de a interacționa, cu hotărâre, cu restul lumii. Selecția celor șapte a făcut ca subiectele acestei cărți să fie minunate, le-a conferit o aură aproape mistică; Minunile însele au fost, cu adevărat, acumulări ale ingeniozității și voinței umane, efortului și imaginației umane măsurate în coți și tăieturi.

De ce să scrii această carte? De ce să alegi să o citești? Poate pentru că suntem motivați să ne dorim ca unele chestiuni selectate din viețile noastre comune să aibă semnificație – ceea ce s-ar numi moștenire simbolică – o semnificație pe care o moștenim mental și, prin urmare, în moleculă.³⁸ Încă simțim o legătură cu aceste Minuni îndepărtate ale antichității, Minuni care apar de la epoca timpurie a bronzului până la apogeul experienței elenistice, parțial și pentru că strămoșii noștri au simțit această legătură. Să nu uităm că noi cercetări fascinante demonstrează că fiecare dintre noi este descendent direct fie al unui faraon care a ordonat construcția piramidelor, fie al unui muncitor care le-a construit.³⁹ Ajută acest lucru la explicarea atracției pentru epoca de aur, ideea că dacă am atins „măreția” odată, o putem face din nou? Desigur, este curios, dacă ne oprim să ne gândim la asta, că mulți dintre noi știm care sunt măcar unele dintre aceste Minuni, că avem un simț al lor, chiar dacă putem numi doar una sau două, din multele sute de mii de monumente antice care există pe pământ (numai UNESCO deține în prezent 1.154 de situri din patrimoniul mondial, o mică parte din total).⁴⁰ Dar simțim o legătură cu cele Șapte Minuni pentru că ne dorim, pentru că strămoșii noștri îndepărtați au făcut-o. Vrem să urmăm tradiția multor generații care și-au spus (și astfel și nouă) că aceste locuri contează. Vrem să simțim că aceste lucrări minunate ar putea fi legate de noi, că ne-am asumat privilegiul tutelei lor și, prin urmare, al deținerii lor. Deci, de la panourile iluminate înfățișând cele Șapte Minuni antice din holul Empire State Building (instalate în anii 1960 și îndepărtate în 2007), până la viziunea pictorului flamand Bruegel despre Babilon, pictat în ulei pe fildeș și lemn; de la decorațiile Casei de Aur a lui Nero până la referințele din Urzeala Tronurilor,⁴¹ oamenii din fiecare generație s-au simțit gardieni ai realității și fanteziei acestor Minuni. Ascultă-l pe marele istoric roman Tacitus care descrie continuum-ul gardienilor de la Templul lui Artemis din Efes:

Părintele victorios al extazului, zeul Bacchus, a iertat amazoanele adunate pentru a se ruga în jurul altarului lui Artemis. Apoi, cu permisiunea lui Hercule, când eroul se supunea Lidiei, marile ceremonii ale templului au fost sporite, iar în timpul stăpânirii persane privilegiile nu au fost restrânse. După aceea, riturile și obiceiurile sale au fost menținute de către macedoneni și, în cele din urmă, de noi înșine [i.e. prin puterea Romei].⁴²

Așa cum întreabă filozoful: dacă un copac cade într-o pădure și nu este nimeni să-l audă, face zgomot? – așa și în cazul Minunilor: fără cei care le admiră, ar representa ceva? Minunile sunt încarnarea unui concept care acoperă cel puțin 5.000 de ani de experiență umană, KLEWS NDGEWITHOM – „faimă nemuritoare” – o expresie timpurie proto-indo-europeană care devine kleos în greaca veche și înseamnă valoarea despre care se vorbește, care este amintită. Călătorind pe urmele acelor oameni, antici și moderni, care au căutat să vadă aceste Minuni cu ochii lor sau în mintea lor și au fost inspirați, transformați sau îngroziți de această experiență, această carte încearcă nu doar să catalogheze cele Șapte Minuni, ci să le înțeleagă, să le aprecieze așa cum au fost interpretate și amintite pentru prima dată; să întrebe de ce lucrurile, în general, și acestea în special, sunt minunate, de ce sunt demne de a fi admirate?

În loc să aleg aceste minuni cu detașarea unui clinician, vreau să încerc să le imaginez așa cum au fost văzute de creatorii lor inițiali și de bărbații (și, uneori, de femeile) care au călătorit adesea mii de mile, pentru a le admira, sau care și-au dedicat nopți întregi de cerneală prețioasă și respirație pentru a le descrie și pentru a transmite povestea lor, menținând viu conceptul celor Șapte Minuni. Pentru că acestea nu au fost niciodată carcase, erau clădiri vii cu un scop imediat. A fost o experiență fabuloasă și plină de satisfacții să cercetez și să o imaginez pe fiecare în perioada sa de glorie, să descoper și să investighez legăturile strânse și pline de inspirație dintre ele. De asemenea, mi-a adus satisfacție (chiar dacă, uneori, a fost o aventură periculoasă) să urmez indiciile celor care au fost în pelerinaj la fiecare dintre ele, pe uscat și pe mare, de la autori romani la negustori arabi, de la oficiali otomani – la un moment dat, toate cele Șapte Minuni antice se aflau pe teritoriul Imperiului otoman – la călugărițe medievale zeloase, înfruntând ceea ce a fost denumit Evul întunecat, pentru a aduce un omagiu monumentelor Minunilor.

În acea listă originală pe papirus, Laterculi Alexandrini, scrisă pe tulpini aplatizate în Alexandria, cu granule de cerneală uscate – despre care analizele recente arată că au fost făcute dintr-un amestec de funingine, ocru, ulei vegetal, apă, oțet și gumă arabică (sevă uscată derivată din arborii de acacia care cresc adeseori în Somalia)⁴³ – Templul lui Artemis din Efes este primul amintit. În această carte, am ales să enumăr Minunile în ordine cronologică. Construcția fiecăreia ne spune ceva remarcabil despre istorie și despre un moment istoric; impactul său vorbește despre trecerea timpului și despre curba experienței umane. După Templul lui Artemis, Minunea care urmează este atât cea mai veche, cât și, contrar așteptărilor, singura Minune, din cele șapte originale, care încă supraviețuiește intactă. Este, într-adevăr, încă un lucru surprinzător: este complexul de piramide vechi de 4.500 de ani de pe Platoul Giza din Egipt și, în special, Marea Piramidă de la Giza.⁴⁴

[*] Cel mai vechi manuscris existent datează din secolul al IX-lea d.Hr. și poartă în mod clar numele autorului în partea de sus: „Philon din Bizanț”. Ori, Philon din Bizanț, cunoscut și sub numele de Philo Mechanicus, a fost un inginer care și-a trăit cea mai mare parte a vieții în Alexandria, în secolul al II-lea î.Hr. Este o veritabilă muncă de detectiv care trebuie să fie în mod credibil rezolvată să identificăm dacă cel care a scris acest ghid pentru cele Șapte Minuni, a fost acest Philon elenist, sau Pseudo-Philon care a trăit în Noua Romă, Constantinopol, în Imperiul Bizantin, 500 de ani mai târziu.

[†] Historie este un cuvânt grecesc antic care înseamnă investigație rațională, iar „Părintele istoriei” a fost jurnalistul de investigație și memorialistul grec Herodot.