Argument

Argument

Un arbore genealogic – atât cât se poate reconstitui – trimite, de bună seamă, nu numai la o parte dintre membrii unei familii, ci și spre o lume pe care o știi din cărți, la care adaugi relatări orale sau întâmplări consemnate în jurnale și memorii de unii dintre protagoniștii ei sau chiar, când este cazul, consemnări din documente oficiale.

Fiecare om este, desigur, curios să știe de unde vine, ce gene poartă în el, cine i le-a dat și, nu mai puțin, cum au fost înaintașii lui, cum arătau, cum se îmbrăcau, cât (și cum) au trăit, cine le-au fost prietenii, ce bucurii și dureri au avut, ce au făcut în timpul existenței lor pe acest pământ.

Dar, pe lângă toate acestea, se cuvine a ști cum au fost timpurile în care ei și-au dus viața, timpuri determinate de evenimente, de faptele unor oameni în cele din urmă și, mai ales, cum i-a afectat pe ei mersul istoriei. Ce vremuri au trăit, așadar, și, cu deosebire, cât le-au marcat existența realitățile istorice.

În cazul nostru, al românilor, nu s-a șters încă amintirea comunismului, dar, nu mai puțin, ar trebui aduse în memoria celor de azi și realitățile cultural-istorice de dinainte de comunism.

În ceea ce mă privește, întorcându-mă pe firul timpului, am reușit să aflu informații despre bunici și străbunici, să cunosc o parte din viața lor, viață în mare parte supusă realităților vremii. Aproape tot ceea ce știu astăzi despre ei (și mă străduiesc să las cât mai puțin – din ceea ce este cu adevărat semnificativ – trecut în uitare) se datorează, pe lângă povestirile relatate de apropiați, mai ales unor consemnări din presa vremii și unor documente (de familie, dar și din arhiva CNSAS, din dosarele de urmărire ale bunicului și unchiului meu, precum și ale celor apropiați lor, din „Notele informative” ale diverșilor „agenți” racolați de Securitate, iar mai apoi, după ce au fost arestați, din Rapoartele de interogatoriu).

Și familia noastră, așa ca multe alte familii, „și-a avut astfel, nedoriți – cum, cu ironie amară, se exprimase Sanda Golopenția – cronicarii ei. /…/ Securiștii sunt aduși să colaboreze cu noi în calea întoarsă pe care o parcurgem către amintirile vieții de după război, din anii bolșevizării României.” (v. Viața noastră cea de toate zilele, Ed. Spandugino, 2023, p. 21.)

Am încercat, așadar, să „recuperez” câteva istorii cu ajutorul unor documente, chiar scrisori și notații zilnice ori fotografii, conștientă fiind totuși că nu am reușit să găsesc decât o mică parte din ceea ce ar fi ajutat la completarea informației.

Sunt un fel de „studii de caz” din anii de dinainte și de după instaurarea comunismului.

Am pornit la drum cu convingerea că ansamblul capitolelor acestei cărți, alăturarea destinelor unora dintre membrii familiei mele pot deveni o cronică, dar nu atât „de familie”, cât a vremii pe care ei au traversat-o.

Interesul este, desigur, și în plan personal, dar poate fi extins, datorită faptului că, în timp, viața fiecărui bărbat dintre strămoșii mei pe linie paternă, atât cât m-am putut documenta, reflectă, pe lângă istoria proprie, istoria țării. Ei au trăit într-o epocă în care evenimentele istorico-politice le-au influențat major existența, dar, rând pe rând, ei înșiși, implicându-se, au influențat destinul locului în care au trăit.

Eu sunt a patra generație pe linia cunoscută. Cu mine, cromozomii xy (masculini) s-au transformat în doi x. Duc totuși mai departe un bagaj genetic și cultural, simțindu-mă astfel datoare să cercetez și să consemnez tot ce am putut afla, de vreme ce unii membrii ai familiei mele au lăsat, valoric, un semn mai mare sau mai mic pe scara Istoriei mari.

A fost străbunicul meu pe linie paternă, învățătorul Ion Paveliu, dintr-un sat de pe Valea Amaradiei, Valea Boului, sat numit așa datorită ocupației locuitorilor (Denumirea i s-a schimbat astăzi în Măiag!).

Era învățător, ceea ce înseamnă că tatăl său nu era nici el dintre cei fără carte ori cel puțin dintre cei care nu știau, nu conștientizau, valoarea învățăturii. Își dăduse așadar fiul la școală, iar acesta, odată ajuns la catedră, s-a dedicat cu pasiune inițierii copiilor din sat în tainele cunoașterii.

Dar de unde avea mijloace materiale un om de la țară din acel timp, știut fiind că cei mai mulți copii de la sate nu puteau urma școala mai departe, nu din lipsa aptitudinilor, ci în special din lipsa banilor? Probabil că nici tatăl care îl dăduse la învățătură nu era sărac, iar fiul a mărit averea prin căsătoria cu Maria, nepoata boierului Vodă (Vodiță) I. Bouleanu, moșier care se remarcase în lumea satului nu numai prin numărul hectarelor deținute ori prin funcțiile îndeplinite (primar și consilier), dar și prin donațiile făcute pentru construirea școlii și a primăriei din comună.[1] Acesta, neavând pesemne copii, l-a înfiat la patru ani pe primul născut al nepoatei sale, Mihail, viitorul meu bunic, lăsându-i o avere considerabilă.

*

Ducându-ne existența în timpuri istorice diferite, viața noastră a fost în mare parte, repet, determinată de acestea. Ceea ce am trăit eu, născută în iunie 1947, când România avea să mai reziste ca regat doar jumătate de an, după care să ajungă acaparată de trupele sovietice și să fie apoi, până aproape de sfârșitul secolului, într-un regim comunist dictatorial, așadar, ceea ce am trăit eu este mai aproape de timpul prezent și în mare parte cunoscut. Și totuși, anii de după 1944 – 1945 au încă multe spații albe mai ales pentru generațiile de astăzi, cum multe necunoscute sunt și despre perioada anterioară.

Ce a fost înainte de Războiul cel Mare și apoi între cele două războaie?

Oamenii începuseră să se așeze temeinic în rostul lor. La sate se resimțea din plin legea lui Spiru Haret. Se înființaseră școli, se înmulțise numărul învățătorilor odată cu mărirea numărului școlilor normale. Învățătorul Ion Paveliu se va dedica instruirii copiilor din satul său, dar își va da apoi proprii fii la școli mai departe.

Cel mare, Mihail (Mișu) Paveliu, va ajunge un avocat cunoscut al Craiovei, om politic totodată, deputat, senator (decorat cu medalia „Vulturul României” în grad de Cavaler), Președintele Camerei de agricultură, membru în Comitetul județean și chiar Președinte al Consiliului Județean la un moment dat (după cum rezultă din presa timpului). Contribuie la dezvoltarea agricolă în Oltenia, dar și la cultura craioveană, de vreme ce este trecut în volumul cu personalități ale zonei (alcătuit de Biblioteca „Alexandru și Aristia Aman”), iar ziarele vremii (locale și naționale) îi consemnează adesea numele.

Vin însă vremuri vitrege peste România. Țara cade sub tutelă sovietică, moșierii, chiaburii, fruntașii satelor, oamenii politici, elita intelectuală, tineri și bătrâni, bărbați ori femei, studenți și chiar elevi, deopotrivă, sunt considerați „dușmani”, urmăriți, arestați, interogați, torturați, mulți sfârșindu-și zilele în temnițele comuniste, unde au suportat chinuri și umilințe inimaginabile.

Astăzi, dosarele celor arestați de Securitate fac parte din istorie, dar dintr-o istorie „care nu se învață la școală” de cele mai multe ori. Aceasta la modul general; apoi exemplele, adică fiecare „element” (termen preluat din vocabularul Securității), fiecare așa-numit „dușman al poporului” dă viață, umanizează această istorie (încă) neadusă, așa cum și cât s-ar cuveni, în atenția generației de astăzi.

Am inclus între ghilimele o istorie care nu se învață la școală, acesta fiind genericul emisiunii TV „Memorialul durerii”. Autoarea, Lucia Hossu Longin, repetă afirmația cu fiecare episod, conștientă de adevărul acesteia, atrăgând astfel atenția asupra pericolului imens care este uitarea. Necunoașterea, estomparea ori uitarea unor fapte/ acțiuni ale unor semeni („oameni”, am vrut să scriu, dar mi-am dat seama de inadecvarea termenului atribuit unor lucrători ai Securității anilor ’50 ’60 ori „uneltelor” acesteia, torționarii, călăii penitenciarelor!) pot duce la repetarea istoriei. Desigur, ei nu mai sunt printre noi, cum nu mai sunt nici victimele lor. Avem însă, grație meticulozității celor ce dețineau puterea (și, poate, dorinței lor de aparentă legalitate dată faptelor), ceea ce s-ar putea numi o „istorie personală” a unor oameni care au avut neșansa de a trăi într-o perioadă în care valorile au fost inversate cu brutalitate, în care libertatea cuvântului, dar și a acțiunilor umane au fost totalmente îngrădite. Erau anii în care a fi reușit în plan social, politic, economic etc. însemna automat un fapt de o asemenea gravitate încât noul regim te considera dușman ori element periculos. De aici până la urmărire și arestare nu era prea mare distanță. Mai mult chiar: arestarea va însemna și confiscarea bunurilor (cu acte de aparență a legalității), însușite de noii conducători. Ei bine, tocmai datorită acestor acte (procese verbale de percheziție, de interogatoriu, autobiografii cerute și date în repetate rânduri) putem spune (cu ironie amară) că beneficiem astăzi de amănunte care întregesc istoria vieții unui individ, dar și Istoria mare.

Printre „elementele periculoase” se va afla și avocatul Mihail I. Paveliu, urmărit și arestat în două rânduri. Dosarele sale întocmite de Securitate, asemenea celor ale altor astfel de „dușmani ai poporului”, dezvăluie nu numai un destin personal, dar dau seamă – astăzi – despre un regim represiv, totalitar, în care toți cei care i se împotriveau ori puteau fi potențiali opozanți trebuiau reduși la tăcere. Metodele – variate, dar fiecare, pe rând, și toate la  un loc sunt (aproape) de necrezut astăzi.

Urmărirea și arestarea avocatului se va răsfrânge și asupra fiilor săi.

Primul născut, Mihai Popescu-Paveliu, tatăl meu, scapă printr-un miracol de închisoare (probabil fiindcă fusese înfiat), este însă permanent urmărit, hărțuit, nevoit să se ascundă de Securitate (mai ales în anii 50-60).

Al doilea fiu, Constantin (Bebe) Paveliu, va fi arestat odată cu tatăl și va suferi privațiuni și torturi groaznice.  Dosarele sale sunt, de asemenea, documente-mărturii ale destinului său, dar mai cu seamă ale acelor vremuri.

Toți cei amintiți au plecat din lumea aceasta, au pierit ca și când nu ar fi fost. Fiecare însă, cu siguranță, ca orice ființă trecătoare, s-a gândit măcar o dată la implacabila, fatala pieire. Cu atât mai mult cei încarcerați, bătuți, torturați și umiliți în închisorile comuniste, asemenea bunicului meu, Mihai (Mișu) Paveliu, unchiului meu, Constantin (Bebe) Paveliu, nașului meu, profesor Mihai Paulian, prietenilor bunicului meu, Constantin Argetoianu, Ionel Pleșia, Ștefan Ionescu-Bălcești, Constantin Mititelu, Gh. Rădulescu-Livezi ș.a.

*

Volumul acesta merge însă pe firul documentării, cum am specificat mai sus, și, cum se poate deduce, și mai înainte de sovietizarea țării.

Presa ne este un permanent sprijin în cunoaștere, în reconstituirea unor timpuri trecute.

În cea de dinainte de 1944, chiar și numele învățătorului Ion Paveliu din Valea Boului apare din când în când și voi cita consemnările în paragraful pe care i-l voi consacra.

Ziarele din perioada interbelică se vădesc a fi fost permanent „la zi” cu evenimentele politice, economice și culturale ale momentului, iar numele avocatului Mihail Paveliu va fi consemnat frecvent alături de personalitățile importante ale Craiovei. Am pus „în oglindă” cele două perioade ale vieții sale – cea dintre 1913 (când absolvă Facultatea de Drept și intră în Baroul Dolj) și până la instaurarea regimului comunist, apoi perioada dintre 1948 (când este epurat din Barou și arestat) și 1968 (când moare în urma regimului din închisoare) – tocmai pentru a pune față în față două perioade de timp ale istoriei noastre.

Momente ale anilor ’40 (și următorii) trăite direct de tatăl meu, profesorul Mihai Popescu–Paveliu, le-am aflat notate în câteva caiete ale sale. Am extras din aceste jurnale și memorii ceea ce am considerat a avea răsfrângeri și în plan istoric, nu numai în plan personal. A fost învățător, apoi profesor dedicat școlii, asemenea bunicului său. O dovadă – cele câteva gânduri așternute pe hârtie în memoria sa de unii dintre foștii elevi. (v. Anexa)

Din caiete se desprinde însă, dincolo de notele asupra evenimentelor istorice, dincolo de situația țării în anii războiului și ai celor care au urmat, marcați de sărăcie și teroare politică, chipul unui adolescent însetat de cunoaștere. Un tânăr dornic de autodepășire, educându-și voința și luptând cu sine pentru a se instrui permanent. Inserând fragmente din însemnările sale, dar și unele titluri ale cărților citite, poate că aduc în fața celor de astăzi un model al tinerilor de ieri.

*

Am citit undeva – și reproduc din memorie – că trecutul personal nu e simplă biografie, ci istorie și, astfel, ceea ce a trăit fiecare, într-un anumit timp și într-un anumit context istoric, tot ce au trăit cei din preajma ta, cunoscut – în parte și de tine – odată consemnat, poate ajuta pentru a întregi cunoașterea.

În fond, Istoria se compune din istorii de viață și este cu atât mai adevărată cu cât se apropie de concretul fiecăruia în parte, fără parti-pris-uri, fără impunerea unui anumit punct de vedere în funcție de schimbarea sistemului politic.

Și astfel, multe amintiri, din anii precedenți nașterii mele, ale tatălui meu, notate ca un jurnal și repovestite sub formă de memorii, precum și o includere selectivă a unor pagini din presa vremii, dar și din dosarele (10!) de la Securitate (aflate astăzi în Arhiva CNSAS), ale celui care i-a dat lui viață, bunicul meu, pot fi, nădăjduiesc, contribuții la a cunoaște oameni de ieri și de alaltăieri, cunoscând astfel, prin ei, lumea în care au trăit, o lume „normală” pentru un timp, cu bune și rele, dar curând aflată în schimbare, întoarsă, am putea spune, „pe dos”.

Părinții și bunicii mei au avut lumea lor, alta, mai îndepărtată de zilele de astăzi și cu atât mai puțin cunoscută. Cărțile de istorie sunt atât de seci și de … neprietenoase uneori, încât cu greu empatizăm cu vremurile trecute, cu participanții la evenimente.

Așadar, ceea ce voi consemna mai jos va fi o rememorare (inerent subiectivă) a anilor în care mi s-a desfășurat mie parte din viață, dar mai ales o reconstituire a anilor celui/ celor cu o generație și apoi cu două generații anterioare.

Timpul generației tatălui meu, dar și cel al bunicului au fost mult diferite de cel trăit de mine, mai cu seamă din cauza evenimentelor istorice. Pentru un plus de veridicitate, de obiectivitate, depărtându-mă pe cât posibil de subiectivism, am apelat, cum am specificat anterior, la documente, inserându-le în rememorările personale.

*

În mentalul românesc contemporan, cu bună știință, trecutul nostru este, nu rareori, distorsionat, ca să nu spun chiar brutal schimbat.

Ceea ce a însemnat România interbelică – cu bune și rele, dar mai ales cu bune – continuă și astăzi să fie interpretat în maniera în care a impus-o propaganda comunistă.

Ceea ce s-a petrecut în România sovietizată și în anii de după retragerea trupelor sovietice interesează astăzi tot mai puțin sau deloc (i.e. nu trebuie să intereseze!) Toate sunt de nepovestit (pentru urechile surde ale prezentului!). Vina celor care au murit în „gulagul” românesc (sau foarte curând după „grațiere”) nu era decât aceea că cei care preluaseră puterea îi considerau vinovați a priori, îi etichetau drept „dușmani ai poporului”, „exploatatori”, „trădători”, „bandiți”, „criminali” și alte astfel de calificative, care conduceau – automat – la necesitatea „stârpirii” (termen împrumutat tot din terminologia vremii!).

*

Am încercat așadar să aduc mai aproape o lume care astăzi e atât de departe şi pare atât de străină, o lume pe care, din nefericire, cei mai mulți nici nu au curiozitatea să o cunoască. Mă refer la cei tineri, evident.

Tinerețea are multe calități, dar și păcate, iar inconștiența (mai ales a acelui fugit ireparabile tempus!) este poate cel mai mare. A trăi fără să conștientizezi că trăiești!

Eu însămi, de multe ori, în anii adolescenței, nu am dat importanță unor evenimente mari și mici cu care eram contemporană, unor oameni din jurul meu, înșurubată în propria mea trăire (dar nici chiar vieții nu-i dădeam uneori valoare, luând-o ca pe ceva firesc).

Încerc acum să-mi răscumpăr păcatul, rememorând și cercetând documente pentru a înțelege.

Poate că și aducerea aminte duce spre cunoaștere.

Curiozitatea cu atât mai mult!

Doresc astfel să trezesc cititorilor, prin lectura paginilor acestei cărți, dincolo de ceea ce vor afla consemnat, curiozitate și, astfel, dorință de a cunoaște unele istorii și, de la ele, adevărata noastră Istorie.

A unei Istorii care nu se (prea) învață la școală!

Sau, dacă se învață, are încă foarte multe lacune ori chiar distorsionări.

Și totuși … citeam undeva (și citez din memorie) – trei lucruri nu pot rămâne pentru totdeauna ascunse:

Soarele, Luna și Adevărul!

[1] Acest Vodă I. Bouleanu apare (în documente) ca o figură importantă a locului, atât prin averea deținută, cât și prin implicarea în viața politică și socială a comunei. Într-o monografie dedicată comunei Mierea Birnicii. Istorie și legendă de Ana și Ilie Luță (EUC, 2009),  aflăm că, la 10 februarie 1890, Vodă Bouleanu donează un teren în Boul de Sus „pentru construirea școlii și a primăriei cu suprafața care va fi necesară, prețuit la 50 lei”. Ca urmare a acestei donații ori a altor acte filantropice, dar mai ales a implicării permanente în viața obștei, va ocupa mereu funcția de consilier în primărie. Trecuseră anii și probabil nu mai dorea să candideze ca primar, de vreme ce ocupase acest „scaun” în 1881. („În lista cu alergători din 19. XI. 1880, Valea Boului, în urma alegerilor, a fost ales primar Vodă Ioan Bouleanu”). E posibil ca atunci când a făcut donația să fi fost încă în funcția de primar. Va continua apoi să-i fie alături noului cap al comunei – în calitate de consilier ales – în 1892, 1894, 1895, 1898. În arhive se specifică la un moment dat că localul primăriei era cedat de Vodă I. Bouleanu, ceea ce poate duce la presupunerea că, pe lângă teren, el a construit chiar și clădirea instituției. Implicarea sa în viața comunei a continuat de vreme ce, în 1914, revizorul școlar Florea Rădulescu comunica aprobarea construirii unei școli cu două săli de clasă, „școala veche construită în 1898, din lemn /…/ a ajuns în ruină”. Devenind improprie, era necesară construirea unui nou local. De aceea, tot în documente se arată că terenul de 1050 m² a fost donat de Vodă I. Bouleanu, „care e dispus a mai dona strictul necesar pentru a construi două sale.” Găsim consemnată totodată și implicarea învățătorului Ion Paveliu „care a depus multă stăruință pentru construirea acestei școli”. „În Valea Boului, în 1889, Consiliul comunal a hotărât să organizeze o licitație pentru construirea unui local de școală estimat la 4039,64 lei noi. Licitația a avut loc la 16. 04.1889. S-a pornit de la 4030 lei și s-a închis la 4020 lei oferită de Grigore Pavel Nica și Ion Paveliu. Licitația s-a repetat la 5. 05.1889 pornind de la 4020, dar s-a închis la 3998 oferită de câștigătorii inițiali. La 4. 06 1889 vechiul local de școală a fost vândut la licitație. S-a adjudecat de Ion Mândruță pentru 45 lei. La aceeași dată se ține o licitație și pentru confecționarea mobilierului didactic: șase bănci, o masă, cu mușama, două scaune, un butoi cu șurub pentru apă, o cană și harta Europei pentru 200 lei. A fost câștigat de Ion Paveliu cu 190 lei.”