EXPANSIUNEA MAGHIARĂ ÎN TRANSILVANIA

Introducere

Această carte tratează modul în care un teritoriu populat de o anumită etnie lipsită de o organizare statală (românii) a fost integrat în mai multe etape într-un stat – regatul Ungariei – apărut şi evoluat prin implantarea modelului feudal şi cultural specific statelor din Europa de vest şi centrală, unde acest tip de societate evoluase în mod firesc de-a lungul mai multor secole. Acest model al feudalismului de tip occidental şi al creştinismului de limbă latină a fost impus unei societăţi tribale care aflase un teritoriu care corespundea vieţii nomade (interfluviul Dunăre-Tisa), dar care, după stoparea raidurilor de pradă în Occident la mijlocul secolului al X-lea şi după sedentarizarea care s-a produs într-un timp relativ scurt, nu mai era suficient şi adecvat pentru funcţionarea unui regat. Expansiunea ungurilor spre teritoriile vecine bogate în resurse era inevitabilă. Ea a început chiar din momentul creştinării, care a coincis cu încoronarea regelui Ştefan I, după ce se atinsese deja limita naturală a Munţilor Apuseni (prin supunerea voievodatului din Bihor), şi după ce încetase dominaţia bulgară la nord de Dunăre. Regiunea bogată în sare şi nu numai situată „dincolo de pădure” trebuia şi putea fi cucerită de tânărul stat creştin condus de Ştefan I. Aproape concomitent au fost lichidate cele două centre de putere rivale, din zona Clujului şi de pe cursul inferior al Mureşului, iar astfel era deschisă calea spre a doua limită naturală, cea a Carpaţilor Orientali şi Meridionali. Acest proces de expansiune s-a desfăşurat treptat, el durând circa un secol şi jumătate. De cealaltă parte a Carpaţilor, în restul teritoriului populat de români, expansiunea Regatului Ungariei a cunoscut unele succese, dar nu s-a putut menţine. Etapele respective ale procesului de expansiune trebuie însă studiate ca o continuare firească a instalării dominaţiei Regatului Ungariei în Transilvania şi în ceea ce numim în prezent Banat.

O chestiune care trebuie lămurită chiar de la început este ce se poate înţelege prin teritoriu românesc în secolele IX-XIII. Primul capitol încearcă să ofere un răspuns, probabil încă provizoriu şi discutabil, bazat mai mult pe ceea ce se poate deduce din cercetările de lingvistică decât pe descoperirile arheologice a căror interpretare etnică este adesea incertă. Teritoriul populat de români în secolele
IX-X nu a fost identic cu cel unde s-a declanşat procesul de etnogeneză, iar însăşi ideea de etnogeneză trebuie înţeleasă într-un mod mai apropiat de noile idei despre conceptul de etnie. Adică, de când se poate vorbi de români ca o etnie distinctă de slavii cu care convieţuiau, şi în ce teritoriu vieţuiau? După ce acest cadru va fi stabilit se va putea discuta despre modul în care teritoriul populat de români a fost cucerit ori supus Regatului Ungariei. În al doilea rând, este necesară o expunere asupra originii ungurilor şi a modului în care ei au ajuns în Europa. Abia după aceste preliminarii se va putea trece la subiectul propriu-zis al cărţii de faţă.

Etapele de expansiune ale Regatului Ungariei au fost atât geografice, cât şi cronologice. Dacă lăsăm la o parte scurta prezenţă în Atelkuz, unde ungurii i-au întâlnit pentru prima oară pe români (vezi capitolul II), prima etapă a fost reprezentată de pătrunderea la est de Tisa, produsă la scurt timp după instalarea în Pannonia. În a doua etapă s-a trecut bariera Munţilor Apuseni prin Poarta Meseşului, iar în a treia etapă ducatele independente de la Bălgrad şi Morisena au fost cucerite. A patra etapă a însemnat extinderea până la Carpaţii Orientali şi Meridionali. În a cincea etapă s-a procedat la anexarea unor zone din Oltenia, Muntenia şi Moldova. În perioada următoare, românii din afara arcului carpatic se vor desprinde de sub dominaţia Regatului Ungariei şi vor forma două state proprii. Acest proces de geneză statală va fi tratat într-o lucrare care o va continua pe aceasta.

Cele două instrumente ale expansiunii Regatului Ungariei până la hotarul Carpaţilor au fost: organizarea de comitate cu cetăţile aferente, şi colonizările civile sau militare (grănicerii pecenegi, secui, cavalerii teutoni). Dincolo de munţi, s-au efectuat alte colonizări civile şi militare şi s-au creat forme specifice de administrare a teritoriului (Banatul de Severin, terra din Moldova).

Izvoarele scrise (cronici sau acte de cancelarie) sunt puţine şi laconice în privinţa modului în care Regatul Ungariei s-a extins în Transilvania şi Banat, şi apoi dincolo de munţi. Doar prin progresul cercetărilor arheologice s-a putut reconstitui într-o oarecare măsură cronologia expansiunii spre est. De asemenea, studierea toponimiei a permis identificarea aliniamentelor succesive ale hotarelor, precum şi a aşezărilor de grăniceri. Astfel, în prezent avem o imagine mult mai cuprinzătoare şi mai precisă despre etapele expansiunii, inclusiv despre cele de la sud şi est de Carpaţi, care au fost cele mai intens studiate de istoricii români.

În istoriografia românească, problema expansiunii Regatului Ungariei spre est a fost de fapt subsumată celor două teme majore ale cercetării istoriei medievale: continuitatea românilor la nord de Dunăre şi geneza statelor medievale româneşti, tratate în profunzime mai întâi de către Alexandru D. Xenopol, Dimitre Onciul şi Nicolae Iorga. Un progres semnificativ a fost înregistrat prin studiile lui Ioan Moga, Gheorghe I. Brătianu şi Petre Panaitescu, iar în perioada post-belică au început să fie folosite descoperirile arheologice. Acestea i-au permis lui Kurt Horedt schiţarea primei cronologii a expansiunii dominaţiei maghiare în Transilvania. Marile sinteze ale lui Ştefan Pascu şi Radu Popa, din anii ’70-’80, au marcat o nouă etapă în cunoaşterea istoriei Transilvaniei, iar cercetările lui Ştefan Gorovei şi Victor Spinei au elucidat probleme controversate ale genezei statale în  Moldova. După 1990, interesul pentru problema continuităţii s-a diminuat, dar nu şi cel pentru problema genezei statale. Lucrările noii generaţii de istorici (precum Viorel Achim, Tudor Sălăgean, Adrian Ioniţă, Alexandru Simon) au pus la punct aspecte controversate legate de cronologia expansiunii în Transilvania şi dincolo de Carpaţi. Nu există însă nici o lucrare care să trateze în ansamblu întreaga problematică, de la primele contacte ale ungurilor cu românii până la stoparea procesului de expansiune. De aceea am socotit utilă scrierea acestei cărţi.