Descriere
Descoperiți Destinele Uitate ale Intelectualilor Greci în România Comunistă!
Editura Cetatea de Scaun are plăcerea să vă prezinte o nouă apariție editorială de excepție în colecția „Istorie”: INTELECTUALI EMIGRANTI POLITICI GRECI ÎN ROMANIA (1949-1982), semnată de reputatul istoric Apostolos Patelakis. O lucrare fundamentală, un studiu de referință care aduce la lumină o pagină esențială, dar prea puțin cunoscută, din istoria României, a Greciei și a Războiului Rece.
Cui se adresează această carte? Această carte este un must-read pentru:
- Pasionații de istorie: Cei dornici să înțeleagă complexitatea Războiului Civil Grec (1946-1949) și impactul său.
- Iubitorii Greciei: Cei care vor să descopere o altă față a istoriei contemporane elene.
- Cercetători și studenți: Oferă o perspectivă unică asupra fenomenului exilului politic și a relațiilor româno-elene în perioada comunistă, bazată pe documente de arhivă inedite.
- Generația a doua și a treia a emigranților greci: O sursă prețioasă pentru a înțelege parcursul părinților și bunicilor lor.
- Oricine este interesat de destinele umane: O poveste despre traumă, adaptare, idealuri și deziluzii.
Ce veți descoperi în carte:
- Contextul istoric detaliat: De la rezistența anti-nazistă la Războiul Civil Grec, cu luptele fratricide și rolul forțelor externe.
- Drama evacuării copiilor: O analiză obiectivă a controversatei decizii de „salvare” sau „răpire” a zeci de mii de copii greci, mulți dintre ei ajungând în România.
- Viața intelectualilor greci în exil: 30 de micromonografii captivante ale unor scriitori, jurnaliști, artiști, profesori, ingineri și medici, care au trăit și activat în România. Veți afla despre adaptarea lor la o societate nouă, despre provocările impuse de regimul comunist și despre contribuțiile lor culturale.
- Paradoxurile integrării: Procesul prin care comuniștii greci au fost forțați să adere la Partidul Muncitoresc Român și să devină cetățeni români, și impactul acestei decizii.
- Mărturii din arhive: Cartea se bazează pe o cercetare exhaustivă a „dosarelor foștilor membri PCR emigranți politici greci” de la Arhivele Naționale ale României, oferind informații inedite și surprinzătoare.
- O perspectivă obiectivă: Autorul abordează subiectul cu o rigoare documentară și o delicatețe remarcabilă, evitând părtinirea și oferind o imagine echilibrată.
Despre autor – Apostolos Patelakis: Născut în 1951 la Craiova, din părinți greci refugiați politic, Apostolos Patelakis este el însuși o punte culturală româno-elenă. Formarea sa de istoric în România și activitatea ulterioară în Grecia, ca promotor al limbii și culturii române, îl recomandă ca pe cea mai potrivită voce pentru a scrie această poveste. O „voce calmă, echilibrată, care aduce împreună două culturi unite nu doar prin istorie, ci și prin oameni.” (Carmen Theo Făgețeanu).
O lucrare elogiată de specialiști:
- Adrian Cioroianu (Prefață): „O pagină din istoria Greciei și, deloc paradoxal, un capitol din istoria României… Oamenii sunt mai puternici decât ideologiile.”
- Mihaela Albu (Postfață): „O carte necesară… cea mai importantă «monografie» a vieții intelectualilor comuniști greci emigrați în România. O lucrare de pionierat.”
- Mihai Ghițulescu (Revista „Ramuri”): „Cartea lui Apostolos Patelakis este prima care creează o imagine de ansamblu, destul de clară, asupra unei chestiuni în general ignorate.”
- Paula Scalcău (istoric): „Cu toată încărcătura emoţională… istoricul Apostolos Patelakis a reuşit să transforme experienţa personală într-o cercetare istorică inedită, zugrăvind, sine ira et studio, cu ajutorul documentelor de arhivă şi a numeroase mărturii orale, un tablou echilibrat, obiectiv.”
Nu ratați ocazia de a adăuga această carte esențială în biblioteca dumneavoastră! Comandați acum și descoperiți o istorie fascinantă, despre oameni care au căutat o patrie și și-au găsit un destin!
***
Îl cunosc de ani buni pe istoricul Apostolos Patelakis și, dincolo de plăcerea de a-l revedea și de a discuta cu el – un grec vorbind românește nu are cum să nu-ți fie drag! ‒, i-am urmărit cu atenție producția istoriografică tradusă și, în genere, proiectele sale. Proiecte dintre care o bună parte au fost legate de un capitol fascinant din istoria relațiilor contemporane dintre România și Grecia: anume, exilul spre România (și spre alte țări foste cu regim „democrat-popular”) al unor familii de greci cu simpatii comuniste. Și, printr-o pură întâmplare, acest dosar mi-este foarte apropiat – nu numai din interes profesional, ci și printr-o subiectivă poveste de familie.
…Și așa a fost și după 1949, atunci când mii și mii de greci și-au părăsit pământul natal, din credința pentru o ideologie și, desigur, de frica unor pedepse. De precizat că ei nu fugeau de un regim democratic – ci de succesiunea unor autoritarisme & dictaturi prin care Grecia tot avea să treacă. Acești oameni, cu idealismul lor, au ajuns în țări ale Estului satelizat de ruși/sovietici, printre care și România – devenită la final de 1947 republică populară, în lipsa oricare consultări populare. În România, viața grecilor veniți n-a fost deloc simplă; ca și în cazul românilor, regimul nu aștepta de la acești greci numai disciplină și liniște – ci și fidelitate. Există, în acest volum, episoade de o tensiune extremă: luptele interne din interiorul Partidului Comunist Grec (în exil), desigur dirijate de la Moscova, care au dus la înlăturarea incomodului comunist Zahariadis (de către proprii săi tovarăși, în stil stalinist), apoi viața copiilor greci în coloniile din România sau aventurile oficinelor media (presă, editură, post de radio etc.) pe care refugiații greci le-au avut în România (dar nu pentru multă vreme!). Toate aceste episoade oferă o tapiserie de personaje, iluzii, acte de curaj sau de impostură, toate legitimate în numele unui ideal care se îndepărta mai mult cu fiecare zi. Această poveste a exilului grecesc, începută în 1948-’49-’50, adică exact odată cu totala satelizare prosovietică a României, avea să dureze cca. trei decenii, până la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 (cu unele etape de repatriere, reduse, între timp).
Se poate spune că grecii au, la scara istoriei, o propensiune pentru colonizare, pentru noi orizonturi, pentru despărțiri de propriile țărmuri sau cetăți. Potrivit lui Homer, se pare că Odiseu/Ulise ar fi stat în jur de 20 de ani departe de Itacha familiei sale. Foștii comuniști greci s-au exilat ceva mai mult – în jur de 30 de ani. Dar până la urmă s-au întors, cei în viață, acasă.
Adrian Cioroianu
Cui se adresează această carte? Bineînțeles, tuturor celor care iubesc Grecia, tuturor celor care doresc să cunoască mai multe lucruri despre istoria contemporană a Greciei, precum și despre prezența emigranților politici greci în România. Totodată, urmașilor foștilor emigranți politici greci, care încă mai locuiesc în România (generația a doua și a treia), precum și membrilor Uniunii Elene din România, cu cele 20 de filiale ale sale în toată țara.
Apostolos Patelakis
Făcând abstracție de „iluziile politice”, de utopia care îi anima, mulți dintre intelectualii emigranți greci aflați în exil în țara noastră (majoritatea, de vreme ce PCG aflat în ilegalitate își stabilise sediul, în mod secret, la București) au conviețuit cu populația românească în bună înțelegere.
Pe de altă parte, dezamăgiți și decepționați de comportamentul PCG față de ei, dar și de situația din România, unde aspectele negative erau evidente (chiar dacă nu erau informați și despre felul în care erau tratați intelectualii români, despre urmăririle, persecuțiile și arestările celor care nu se supuneau ideologiei comuniste), emigranții greci au încercat prin toate mijloacele repatrierea.
Au reușit, treptat, însă perioada în care au trăit în România a constituit, firește, atât pentru români – colegi și prieteni – , cât și pentru ei înșiși, o nouă legătură, dincolo de cea creată de-a lungul istoriei.
Apostolos Patelakis, istoric, cercetător neobosit al acestei legături este o dovadă incontestabilă.
Mihaela ALBU
O problemă de Istorie – și de familie, Adrian Cioroianu
Îl cunosc de ani buni pe istoricul Apostolos Patelakis și, dincolo de plăcerea de a-l revedea și de a discuta cu el – un grec vorbind românește nu are cum să nu-ți fie drag! ‒, i-am urmărit cu atenție producția istoriografică tradusă și, în genere, proiectele sale. Proiecte dintre care o bună parte au fost legate de un capitol fascinant din istoria relațiilor contemporane dintre România și Grecia: anume, exilul spre România (și spre alte țări foste cu regim „democrat-popular”) al unor familii de greci cu simpatii comuniste. Și, printr-o pură întâmplare, acest dosar mi-este foarte apropiat – nu numai din interes profesional, ci și printr-o subiectivă poveste de familie.
Astfel încât sunt extrem de bucuros să scriu aceste câteva cuvinte în deschiderea unui volum pe care l-am citit pe nerăsuflate, ca pe un capitol din istoria Greciei și, deloc paradoxal, un capitol din istoria României – și să las aici mărturie câteva amintiri, mai curând pentru generația fiului și studenților mei de azi, care știu mai multe despre grecii de la Marea Neagră din vremea lui Burebista decât despre grecii din Bucureşti (sau Craiova) din timpul lui Gheorghiu-Dej sau N. Ceaușescu…
Așadar, de când l-am întâlnit pentru prima dată pe Apostolos Patelakis și l-am auzit vorbind despre cărțile sale, amintirea a coborât în timp spre copilăria mea, în care singurul „străin” din mediul familial era un coleg de serviciu al tatălui meu (la întreprinderea BJATM Craiova[1]), fiu al unei familii de greci pro-comuniști ajunși în România. Eram așadar pe la mijlocul anilor ’70; nu mai știu numele de familie al junelui grec românizat (iar tatăl meu nu mai poate să mi-l amintească), dar, dacă îmi aduc bine aminte, toți colegii îi spuneau Nicos – iar în familia noastră el era, simplu, Nicos Grecu’. Cred că era mai tânăr decât tatăl meu, dar și mai neinspirat la jocul de table – păstrez amintirea unor amiezi de duminică (în acea vreme sâmbăta era zi normală de lucru) în care, sub bolta de viță din curte, între tatăl meu și Nicos zarurile se zbăteau săltărețe pe cutia de lemn, la radio curgea etapa de fotbal minut cu minut, și în cele din urmă, după vreo două ore, de regulă Nicos se răzvrătea teatral în fața norocului pe care se presupune că îl avea tata, sărea din scaun, o saluta ceremonios pe mama și pleca bombănind în glumă. Dar nouă, copiilor, ne era simpatic – oricum era singurul străin care ne intra în curte, deși evident cu buletin românesc! ‒, așa încât abia așteptam să revină, într-o mereu posibilă revanșă la table.
Dar, în ultimii ani ’70, ceva s-a întâmplat. Deodată, tata ne-a spus că Nicos va pleca în Grecia, cu toți ai lui (părinții, poate ceva frate sau soră, nu-mi aduc aminte să fi fost căsătorit), iar în amintire el rămâne primul om din orizontul meu copilăresc demn de așa minunăție – să plece din România epocii care devenea din ce în ce mai de aur! Și Nicos a plecat (1979?, sau ’80?), țara și familia lui se împăcaseră, pesemne, desigur că el a dat o bere (și ce mai era disponibil…) prietenilor și colegilor și așa se face că, în fine, nici azi nu mi-e clar cum de tata și Nicos au mai păstrat apoi legătura: prin telefoane? – aproape exclus; prin scrisori? – puțin probabil; prin cărți poștale/vederi? – mai curând, da. Cert e că, peste doar câteva luni ai mei s-au trezit cu un pachet consistent, ajuns la noi nu știu cum, alcătuit dintr-un bloc masiv învelit în ziare și care gâlgâia misterios. Când au fost rupte ziarele (oricum, scrise într-un alfabet pentru noi extraterestru) s-a dovedit a fi o cutie de tablă, de trei litri, cu ulei de măsline – Nicos știa că tata avea un ulcer duodenal, așa că trimisese cel mai la îndemână tratament pe care zeița Atena, nou regăsită și de el, i-l pusese la îndemână…
Și, în fine, peste alți câțiva ani, prin 1981 sau ’82, Nicos în persoană a revenit în curtea noastră, pentru o vizită scurtă, fără joc de table și fără supărări pe norocul celuilalt. Știu că tata scosese mașina din curtea noastră pentru a-i face lui loc să parcheze – iar Nicos a adus invariabila cutie cu ulei de măsline, ceva gumă de mestecat pentru noi, copiii, și un fel de farfurie de metal, vopsită în alb-albastru și alte culori vesele, farfurie din cele ce se agață pe perete – o imagine desenată cu Turnul Alb din Salonic pe care, încă și azi, o mai văd în holul de la intrare al casei părintești de la Craiova.
Peste ani și ani, când am ajuns la Salonic – și mai apoi aveam să îl cunosc pe Apostolos Patelakis ‒, imaginea Turnului Alb m-a tulburat și m-a reconfortat în egală măsură, ca o amintire din copilărie care mă ajungea din urmă.
* * *
Rebelii comuniști ai Greciei de după 1944 pot să pară, din perspectiva românească, o bizarerie. În memoriile sale, Winston Churchill vorbește despre ei; la fel romanul altui britanic, John Fowles, autorul bestseller-ului Magicianul, tradus în limba română (cu mare succes!) spre finalul anilor 1980.
Ieșită din al Doilea Război Mondial, România a sperat într-o redemocratizare, într-o revenire în situația anilor 1920-1938. În schimb, așa cum Apostolos Patelakis arată clar aici, Grecia – după ocupații succesive, care au adus italieni, albanezi, germani și bulgari pe teritoriul său – a căzut după 1945-’46 într-un război civil efectiv fratricid în care, în cele din urmă, realitatea geopolitică a înțelegerii (din toamna lui 1944) dintre Marea Britanie/W. Churchill și URSS/Stalin și-a spus cuvântul. România și Grecia s-au regăsit față în față, într-o oglindă geopolitică – o oglindă în care dreapta devine stânga și invers. În ciuda zbaterilor forțelor prooccidentale românești din anii 1945-1947, România a intrat în sfera de influență rusă/sovietică, pentru următorii 45 de ani. Dar, tot în virtutea acestui partaj geopolitic (Churchill vorbește în memoriile sale despre el, într-un fragment dureros pentru români), Grecia a rămas în partea liberă a lumii – ceea ce nu a scutit-o, ulterior, de o succesiune de crize, de episoade dictatoriale și de frământări politice. Însă, peste acestea, la nivelul anilor 1989-1990 Grecia era, din punct de vedere economic și social, cu mult înaintea României – după ce, cu șase decenii în urmă, situația era preponderent invers.
Episodul de istorie căruia Apostolos Patelakis – cel mai oltean dintre grecii pe care îi cunosc – i-a dedicat această cercetare rămâne important pentru istoria noastră comună, în acest spațiu est-european-balcanic-levantin în care ne-am construit, deopotrivă, complicata noastră istorie modernă și contemporană. România și Grecia sunt legate nu prin sutele de mii de români care merg spre infinitele țărmuri ale Greciei de azi, în concedii care au devenit pentru noi, s-o recunoaștem, la fel de comune precum weekend-urile la Marea Neagră; ceea ce ne leagă nu este numai gastronomia în parte comună și familiară (și moștenită de la otomani, dacă nu cumva chiar de la perși!), nici străzile Atena sau Bucureşti care marchează, în reciprocitate, centrul capitalelor noastre și nici numai „înrudirea” noastră politică din epoca fanarioților sau căsătoria din 1921 a prințului Carol al II-lea cu prințesa Elena a Greciei; în fapt, ceea ce leagă Grecia de România și pe români de greci este această moștenire comună de o extremă complexitate a Bizanțului tutelar – adică acel Bizanț după Bizanț despre care vorbea istoricul (român, filo-grec, filo-balcanic) Nicolae Iorga, Bizanț din care se trag, cu bune sau rele, religia noastră comună (ortodoxia în numele căreia cohorte pașnice de români merg anual la Muntele Athos, pentru a se ruga și, spun unii, pentru a fugi de lângă soții/consoarte), politica noastră de azi (la fel de excentrică, în raport cu rigoarea dorită de Bruxelles) sau gestionarea noastră financiară, care de regulă dă cu rest. Îndeajuns de apropiați prin cultură, religie și joie de vivre, dar suficient de îndepărtați încât să nu ne fi atacat unii pe alții, românii și grecii rămân printre cele mai tolerante și prietenoase (între ele) comunități din partea noastră de continent.
Și așa a fost și după 1949, atunci când mii și mii de greci și-au părăsit pământul natal, din credința pentru o ideologie și, desigur, de frica unor pedepse. De precizat că ei nu fugeau de un regim democratic – ci de succesiunea unor autoritarisme & dictaturi prin care Grecia tot avea să treacă. Acești oameni, cu idealismul lor, au ajuns în țări ale Estului satelizat de ruși/sovietici, printre care și România – devenită la final de 1947 republică populară, în lipsa oricare consultări populare. În România, viața grecilor veniți n-a fost deloc simplă; ca și în cazul românilor, regimul nu aștepta de la acești greci numai disciplină și liniște – ci și fidelitate. Există, în acest volum, episoade de o tensiune extremă: luptele interne din interiorul Partidului Comunist Grec (în exil), desigur dirijate de la Moscova, care au dus la înlăturarea incomodului comunist Nikos Zahariadis (de către proprii săi tovarăși, în stil stalinist), apoi viața copiilor greci în coloniile din România sau aventurile oficinelor media (presă, editură, post de radio etc.) pe care refugiații greci le-au avut în România (dar nu pentru multă vreme!). Toate aceste episoade oferă o tapiserie de personaje, iluzii, acte de curaj sau de impostură, toate legitimate în numele unui ideal care se îndepărta mai mult cu fiecare zi. Această poveste a exilului grecesc, începută în 1948-’49-’50, adică exact odată cu totala satelizare prosovietică a României, avea să dureze cca. trei decenii, până la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 (cu unele etape de repatriere, reduse, între timp).
Se poate spune că grecii au, la scara istoriei, o propensiune pentru colonizare, pentru noi orizonturi, pentru despărțiri de propriile țărmuri sau cetăți. Potrivit lui Homer, se pare că Odiseu/Ulise ar fi stat în jur de 20 de ani departe de Itacha familiei sale. Foștii comuniști greci s-au exilat ceva mai mult – în jur de 30 de ani. Dar până la urmă s-au întors, cei în viață, acasă.
* * *
Și așa se închide cercul poveștii mele de viață, în deschiderea unei cărți în care Apostolos Patelakis a investit cercetare, energie și timp.
Așadar, vreau să depun mărturie că am fost martor, în copilăria mea, la jocuri de table duminicale în care fiul unor greci ce crezuseră în comunism arunca zarurile în fața unui prieten de-al său (tatăl meu) al cărui părinte făcuse pușcărie politică pentru că a fost primar într-un sat din Oltenia. Peste ani, această imagine mă urmărește și îmi dă sentimentul – reconfortant – că oamenii sunt mai puternici decât ideologiile. Desigur, ideologiile le pot strica, modifica sau îmbunătăți viața – dar calitatea oamenilor rămâne, reper, peste toate.
Evident că împătimiții istoriei sportive pot oricând regăsi în statistici rezultatele acelor duminici de fotbal minut cu minut pe care tată meu și Nicos le ascultau la radio, în acei ani. Dar e datoria noastră, a istoricilor, de a recupera povestea acelor generații, în care grecii și românii s-au reîntâlnit, la scara istoriei, într-o coreografie geopolitică pentru care nu votaseră, nici unii, nici alții.
Și, evident, ați înțeles că acest text e dedicat nu numai volumului semnat de prietenul meu Apostolos Patelakis, ci și acelui prieten al tatălui meu, Nicos – ca un fel de compensație pentru că în acei irecuperabili ani 1970 putea pierde, totuși elegant!, la jocul de table.
Adrian Cioroianu
21 februarie 2026
[1] Baza Județeană de Aprovizionare Tehnico-Materială, întreprindere care exista în fiecare județ – și care nu putea masca acuta criză de piese de schimb pentru automobile sau camioane etc. de care până și noi, copii, eram conștienți.
Argument
În anul 2017 apărea la Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște, lucrarea mea „Războiul civil din Grecia și emigranții politici greci în România (1948-1982)” [1], o carte care a constituit o mare surpriză atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg. Acest interes special s-a datorat și faptului că foarte mulți români, în perioada menționată mai sus, au avut colegi greci la școală, la facultate, la locul de muncă, în blocul unde locuiau, dar, desigur, nu știau prea multe lucruri despre prezența și istoria acestora pe meleagurile ospitaliere ale României. Comunitatea greacă s-a integrat destul de bine, românii şi grecii au muncit, au suferit şi au petrecut împreună ani de-a rândul.
Iată, de exemplu, ce menționa prietenul Dodo Niță din Craiova[2] în comentariul său despre volumul publicat în 2017: „Astăzi vă voi povesti despre o carte la a cărei lansare am participat şi care pentru mine a constituit o revelaţie şi dezlegarea unui mister care mă bântuia de peste 30 de ani. În mod foarte straniu, dacă despre războiul civil din Spania anilor 30 am putut citi diverse cărţi în timpul comunismului, habar nu am avut că a existat un război civil şi în Grecia, imediat după al Doilea Război Mondial. Tot ce doream să aflu despre acest subiect am găsit acum în volumul scris de profesorul Apostolos Patelakis de la Salonic”.
Trebuie să mărturisesc că, după publicarea acestei cărți, la care am lucrat foarte mulți ani, nu mă mai gândeam că voi scrie o alta despre emigranții greci din România. Dar, în diferite împrejurări, mulți prieteni m-au întrebat dacă voi mai publica și altceva, dacă am mai descoperit lucruri noi în arhive. Alții mi-au sugerat că ar fi bine să scriu o carte cu mai multe amănunte despre emigranți, deoarece prima avea un caracter general.
Pe neașteptate, în anul 2019, arhiviștii de la Arhivele Naționale ale României ne-au făcut o surpriză de mari proporții, punându-ne la dispoziție „Dosarele foștilor membri PCR emigranți politici greci”. Este vorba despre un număr mare de dosare personale, în jur de 2.500, fiecare cuprinzând mai multe sau mai puține pagini în funcție de parcursul profesional al candidatului în Grecia și România.
Pe înțelesul tuturor, este vorba de dosarele membrilor Partidului Comunist Grec (PCG) care, conform hotărârilor Conferinţei a III-a a PCG, din 10-14 octombrie 1950, solicitau să treacă în rândul Partidului Muncitoresc Român (PMR). Această măsură, conform înțelegerii dintre cele două partide, era necesară pentru a nu exista în țară două partide comuniste, dar și pentru o mai bună integrare a grecilor în societatea locală.[3]
Pentru comuniștii greci, această hotărâre a constituit o mare surpriză, întrucât la început li s-a spus că șederea lor în România va fi scurtă și că nu peste mult timp se vor repatria, iar acum li se cerea să devină cetățeni români și membri ai PMR. Această trecere de la un partid la altul a durat o perioadă de 3-4 ani și chiar mai mult (1954-1960), deoarece trebuiau îndeplinite o serie de formalități, iar comuniștii grecii trebuiau să învețe limba română, să cunoască și să accepte statutul PMR. Trebuie menționat că membrii Biroului Politic și ai Comitetului Central ai PCG, precum și cei care lucrau la postul de radio sau aveau misiuni speciale, nu au trecut în rândurile PMR. Pentru cei care au întârziat să adere la PMR, există, desigur, mai multe date în dosar despre activitatea lor în România, ceea ce pentru noi este un câștig.
Consultând, cu mare interes, numeroase dosare, mi-am dat seama că există foarte multe informații despre viața și activitatea fiecărei persoane, deoarece candidatul trebuia să completeze un chestionar foarte amănunțit și să-și prezinte biografia de la naștere până în acel moment (1954-1960). Prin urmare, există informații interesante despre activitatea comuniștilor greci în timpul dictaturii lui Metaxas (1936-1941), în timpul mișcării de rezistență (1941-1944), în timpul războiului civil (1946-1949), precum și în timpul șederii lor în România.
Am ajuns la concluzia că aceste informații trebuie valorificate și mi-am propus să scriu o carte despre intelectualii greci (scriitori, jurnaliști, artiști, profesori, ingineri, doctori etc.) care au trăit și activat în România, deoarece aceste date sunt puțin cunoscute în Grecia[4], iar în România aproape deloc. Desigur, aceste „biografii” vor fi prezentate în contextul istoric, social și cultural al epocii în care aceștia au trăit, pentru ca cititorii să înțeleagă mai bine acțiunile în care au fost implicați în perioada respectivă.
România a fost una dintre cele mai primitoare state pentru refugiații din Grecia, devenind o a doua patrie pentru câteva mii de persoane. Iată ce declara Vasilis Bartziotas, numărul doi în ierarhia PCG, la Conferința din octombrie 1950: „ Ne aflăm în țări surori[5], ca la noi acasă, care fac tot ce e posibil ca să ne ajute să trăim bine și să valorificăm eficient timpul care ne rămâne până ne întoarcem în Grecia”[6]. În acea perioadă, liderii comuniști greci credeau că șederea emigranților în țările socialiste va fi de scurtă durată, dar evenimentele i-au dezmințit. Iată ce a declarat Gheorghiu-Dej, pe 27 februarie 1954, la o ședință a Biroului Politic al PMR referitor la „problema plecării unor cetățeni greci”: < Li s-a spus că vin pentru 3 zile și aceste 3 zile s-au prelungit la 8 ani…>[7]
PCG și-a stabilit sediul la București (1950), astfel încât, cu timpul, întregul mecanism de partid și toate instituțiile (editură, postul de radio, redacția ziarului și a revistelor, arhiva, sediile organizațiilor de copii și tineret, Comitetul Grec pentru Ajutorarea Copilului, Liceul grecesc etc.) se aflau la București, în cadrul cărora activau numeroși intelectuali, cu diferite grade de pregătire. Unii aveau o bogată activitate culturală, alții erau la început de drum. Dar, numărul intelectualilor pentru nevoile PCG și pentru nevoile emigranților greci răspândiți în șapte țări (Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, RDG și Uniunea Sovietică) era foarte mic, prin urmare, toți au fost nevoiți să activeze în mai multe domenii, ceea ce le-a limitat timpul, mai ales scriitorilor, pentru creații literare valoroase.
Din rândul acestor intelectuali m-am oprit asupra a 30 de personalități importante ale exilului grecesc, cu gândul că astfel ne putem apropia mai profund de evenimentele istorice care au marcat istoria contemporană a Greciei. Prin aceste portrete, sper să trezesc interesul cititorilor români și greci chiar și pentru momente care sunt mai puțin atrăgătoare sau chiar necunoscute lor.
În prezentarea intelectualilor selectați am respectat criteriul alfabetic al numelor de familie, punând mai mult accent pe partea biografică și nu pe analiza operei lor. Pentru construirea portretului fiecărui autor a fost nevoie de o cercetare îndelungată și asiduă, întrucât exista o secretomanie impusă de împrejurările în care activau și trăiau toți acești comuniști cu diferite misiuni, așa că, în general, există puține informații concrete despre ei.
Desigur, în afara celor incluși în volumul de față, au existat și alți intelectuali, dar eu nu am putut găsi date suficiente pentru a-i contura convingător. Din cei 30 de intelectuali prezentați, doar 16 au avut dosare la Arhivele Naționale ale României, ceea ce înseamnă că ceilalți n-au trecut în rândurile PMR din diferite motive. Așa se explică, după cum veți vedea, că pentru cei cu dosare există mai multe date, unele total necunoscute celor care s-au ocupat, până acum, de biografiile lor.
Interesant este faptul că emigranții politici greci, care și-a scris memoriile, nu s-au referit niciodată la această trecere în rândurile PMR, și nici la faptul că până în anii 1963-1964 au fost cetățeni români. Peste această schimbare radicală din viața lor s-a lăsat o tăcere adâncă, așa că cu timpul s-a uitat, doar dosarele existente la București ne reamintesc, acum, de realitatea acelor vremuri.
Menționez că nu există supraviețuitori ai epocii despre care am scris. În încercarea de a veni în contact cu unii urmași ai „protagoniștilor” cărții mele, am constatat că aceștia nu cunoșteau amănunte despre activitatea părinților lor, alții n-au dorit să colaboreze și doar foarte puțini au fost încântați că cineva se ocupă de tatăl lor după foarte mulți ani de la trecerea lor în neființă. Spun „tatăl lor” pentru că majoritatea intelectualilor prezentați sunt bărbați, cu excepția a două femei (Elli Alexiou și Foula Hatzidaki).
O sarcină anevoioasă, s-a dovedit a fi, și găsirea fotografiilor personajelor mele. Deși au fost contemporani cu noi, există foarte puține fotografii de-ale lor și acelea de cele multe ori nu prea reușite.
Din cei 30 de intelectuali, 18 sunt scriitori, așa că mă voi referi mai mult la aceștia. Desigur nu toți sunt la fel de cunoscuți și nici opera lor literară nu este la fel de valoloasă. Majoritatea nu se numără printre autorii mediatizați ai literaturii elene și acest aspect se datorează și convingerilor lor etico-politice comuniste, cărora le-au rămas credincioși toată viața, în pofida tuturor necazurilor pe care au trebuit să le îndure. De exemplu, în Dicționarul de Literatură Neogreacă, sunt cuprinși doar patru scriitori (Menelaos Loudemis, Elli Alexiou, Nikos Kytopoulos și Theodosis Pieridis)[8] Dar, toți aceștia au lăsat în urma lor, în pofida acelor vremuri grele, scrieri și traduceri care pot trezi interes și în zilele noastre. Celălalt grup este format din patru pictori-sculptori, doi profesori, un istoric, un geolog, un inginer, un doctor, un regizor și un editor.
Ruperea de țară pentru acești intelectuali, ca de altfel pentru toți emigranții greci, a fost dureroasă și neașteptată. Condițiile de viață dificile din România socialistă, cenzura impusă de PCG, numeroasele directive și constrângeri de tot felul i-a făcut pe acești creatori să viseze o cât mai rapidă întoarcere în patria lor dragă. Așa se explică de ce mulți dintre ei s-au repatriat când li s-a ivit prima ocazie, adică în perioada 1962-1966. Au rămas, în special, doar cei care au întemeiat familii mixte (Kostas Pournaras, Sotiris Fotopoulos, Iannis Veakis, Fampas Thanasis, Rados Andreas, Tsorakidis Savas).
În România, în prima perioadă (1950-1960), scriitorii greci au trăit izolați, mai ales în orășelul Dej (1955-1958), dar, cu timpul, au învățat limba română și au reușit să intre într-un cerc intelectual în țara de adopție, s-au străduit să fie luați în seamă și unele din operele lor literare au fost traduse în limba română, contribuind la cunoașterea literaturii elene în România.
Din nefericire, scriitorii greci din emigrație sunt însă, până în prezent, prea puțin cunoscuți în Grecia, mai ales de către tânăra generație. Sper că strădania mea de a scoate la lumină din negura uitării portretele unor oameni puternici, cu tărie de caracter, dăruire, spirit de sacrificiu, să le trezească cititorilor dorința de a cunoaște aceste personalități și opera lor, indiferent de orientarea lor politică. Este adevărat că acești scriitori, care au crezut în ideile comuniste, le-au sprijinit și au luptat pentru ele toată viața, sunt omagiați cu ocazia unor aniversări de către PCG, iar unele opere literare sunt retipărite de editura PCG, „Epoca Contemporană” la Atena.
Pentru ca cititorii să înțeleagă mai bine evenimentele din parcursul vieții acestor personalități, am făcut o scurtă prezentare a perioadei 1940-1949, care cuprinde Rezistența eroică a grecilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1941-1944) și a Războiului civil (1946-1949). Menționez că aici sunt aduse în atenție în special evenimentele și acțiunile desfășurate de forțele de stânga, comuniste, pentru că acestea mă interesează în studiul de față. Prin urmare, cartea aceasta nu propune o privire generală asupra perioadei 1940-1949. Evenimentele desfășurate în intervalul respectiv au constituit obiectivul volumului anterior. Urmează apoi un capitol dedicat prezenței emigranților politici greci în România (1948-1982), pentru ca, în final, să abordez viața și activitatea intelectualilor emigranți politici greci în țara de adopție.
Cui se adresează această carte? Bineînțeles, tuturor celor care iubesc Grecia, tuturor celor care doresc să cunoască mai multe lucruri despre istoria contemporană a Greciei, precum și despre prezența emigranților politici greci în România. Totodată, urmașilor foștilor emigranți politici greci, care încă mai locuiesc în România (generația a doua și a treia), precum și membrilor Uniunii Elene din România, cu cele 20 de filiale ale sale în toată țara.
Sper că scoaterea din uitare a acestor personalități va constitui pentru foarte mulți iubitori de istorie o surpriză plăcută, așa cum a constituit și prima carte. Exilul grecesc, cu reușite și eșecuri, cu o creație interesantă, constituie o parte organică a elenismului, pe care trebuie să o cunoaștem mai bine. De aceea, grija mea de căpătâi a fost să ilustrez cât mai elocvent preocupările exilului și să stârnesc curiozitatea celor care se pleacă asupra istoriei Greciei din ultimii 80 de ani.
Li se cuvin multe mulțumiri celor care m-au ajutat și m-au susținut la alcătuirea acestei cărți.
În primul rând, rămân îndatorat arhiviștilor de la Arhivele Naționale ale României, care mi-au facilitat munca de cercetare prin punerea la dispoziție a dosarelor solicitate și prin indicațiile istorice oferite.
Pentru discuțiile mereu foarte rodnice – un gând plin de afecțiune bunului meu prieten Victor Ivanovici de la Atena, căruia nu încetez să-i admir inteligența universală și pătrunzătoare în miezul lucrurilor.
Prietena Cristina Spătaru, psiholog, m-a ajutat să înțeleg mai bine drama scriitorilor din exil și problemele cu care s-au confruntat în țara de adopție.
Îi sunt recunoscător, de asemenea, prietenei Elena Lazăr, fosta directoare a Editurii Omonia de la București, care a avut răbdarea să revadă, cu experiența domniei sale de peste 50 de ani, întregul text al cărții și să includă în carte și trei intelectuali emigranți politici greci din generația a doua.
Foarte utile mi-au fost numeroase cărți apărute în România având ca temă exilul intelectualilor români, dintre care amintesc pe cele scrise de Georgeta Filitti[9], Mihaela Albu[10] și Florea Firan[11]. O mențiune specială pentru binecunoscutul cercetător, Cristian Vasile, care mi-a trimis cărțile sale la Salonic.[12]
De asemenea, îmi exprim recunoștința față de sprijinul economic acordat de prietenul Dimitris Skepastianos, președintele firmei Aplicații Aviatice Generale 3D S.A. din Salonic, pentru realizarea activităților mele de cercetare la Atena și București.
Reputatului istoric Adrian Cioroianu îi adresez mulțumirile mele pentru minunata prefață, care pentru mine constituie o mare onoare, precum și scriitoarei Mihaela Albu pentru postfața care aduce informații prețioase despre tema exilului.
Mulțumiri speciale formulez aici și pentru prietenul Dan Iulian Mărgărit, directorul Editurii „Cetatea de Scaun” din Târgoviște, care a acceptat să publice și această carte, în condiții grafice excelente, într-o perioadă destul de grea pentru toate editurile.
Prof. Apostolos Patelakis
Salonic – Grecia, 25 ianuarie 2026
[1] Lucrarea a primit în data de 24 aprilie 2018 premiul „I.C. Filitti“, al Fundaţiei Culturale Magazin Istoric, pentru una dintre cele mai importante contribuţii ale cercetării istorice pe anul 2017. Doamna prof. univ. dr. Georgeta Filitti a menționat că „Premiul I.C.Filitti” oferit de domnia-sa cărții e binemeritat, lucrarea fiind exemplară ca modalitate de cercetare, cu o documentare excepțională, îndrăzneață în abordare. (Din prezentarea făcută de Lia Brad Chisacof).
[2] Dodo Niță este un critic de benzi desenate. Este președintele Asociației Bedefililor din România și cel mai important critic, respectiv istoric român din domeniul benzilor desenate.
[3] Κεντρική Επιτροπή του ΚΚΕ, Η 3η Συνδιάσκεψη του ΚΚΕ, 10-14 Οκτώβρη 1950 ( CC al PCG, Conferinţa a III-a a PCG, 10-14 oct. 1950), Atena, Ed. Syghroni Epohi, 2010, p.383.
[4] Cartea va fi publicată și în Grecia.
[5] Se referă la toate țările socialiste în care se aflau emigranți politici greci.
[6] Κεντρική επιτροπή του ΚΚΕ, Η 3η Συνδιάσκεψη του ΚΚΕ, 10-14 Οκτώβρη 1950 ( CC al PCG, Conferinţa a III-a a PCG, 10-14 oct. 1950), Atena, Ed. Syghroni Epohi, 2010, p.386.
[7] Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, București, Ed. Enciclopedică, 2013, vol. X, p. 174.
[8] Λεξικό Νεοελληνικής Λογοτεχνίας, Εκδόσεις Πατάκη, Αθήνα, 2008. (Dicționar de Literatură Neogreacă, Editura Pataki, Atena, 2008).
[9] Georgeta Filitti (Ediție îngrijită), Vocile exilului, Editura Enciclopedică, București, 1998 și Din Viața exilului românesc (1954-1957), Editura Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2008
[10] Mihaela Albu, Jurnalism cultural în exilul românesc (1948-1989), Editura Academiei Române, București, 2021, În labirintul cărților I, Ed. Aius, 2010, vol. II, Ed. Eikon, 2015, vol. III, Ed. Vremea, 2017, vol. IV, Ed. Bibliotheca, 2021, vol. V, Ed. Eikon, 2024 și Memoria exilului românesc – ziarul Lumea liberă din New York, Ed. Speteanu, București, 2008.
[11] Florea Firan, Memoria emigrației, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2023.
[12] Cristian Vasile, Literatura și artele în România comunistă, 1948-1953, Editura Humanitas, București, 2010 și Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Editura Humanitas, București, 2011.
Postfață - Despre o istorie neînvățată la școală, despre un exil mai puțin cunoscut,
Am în față manuscrisul unei cărți necesare, nu numai pentru completarea istoriei poporului grec, dar și – la scară mai generală – a istoriei unei însemnate regiuni europene, cea dominată de ideologia comunistă din perioada postbelică.
În acest context, două țări strâns legate de-a lungul timpului prin numeroase evenimente istorice (învățate la școală și, astfel, destul de bine știute, mai ales de către români) – Grecia și România – au avut totodată și un „moment” mai puțin mediatizat și, ca atare, rămas încă prea puțin cunoscut și înțeles.
Un motiv serios, în acest caz, pentru ca istoricul Apostolos Patelakis să ne informeze despre oameni și evenimente (cvasi)necunoscute publicului larg. Se înțelege, desigur, că în acest plural includem, deopotrivă, pe cititorii români și pe cei greci, nu numai fiindcă volumul va fi publicat în ambele limbi, dar mai ales pentru că, și după propria mărturisire a autorului, se cunoaște – încă – prea puțin despre fenomenul exilului comuniștilor greci în țările socialiste și cu atât mai vag despre intelectualii stabiliți în țara noastră: „mi-am propus să scriu o carte despre intelectualii greci (scriitori, jurnaliști, artiști, profesori, ingineri, doctori etc.) care au trăit și activat în România, deoarece aceste date sunt puțin cunoscute[1] în Grecia[2], iar în România aproape deloc”.
Așadar, chiar dacă acești intelectuali greci au trăit alături de noi, ne-au fost colegi și prieteni[3], nu avem nici până astăzi (motivele fiind diverse) prea multe detalii despre împrejurările în care și-au părăsit țara și nici despre cauzele concrete pentru care au ales calea exilului. În termenii autorului, „foarte mulți români (în perioada 1949-1982) au avut colegi greci la școală, la facultate, la locul de muncă, în blocul unde locuiau, dar nu știau prea multe lucruri despre prezența și istoria acestora pe meleagurile ospitaliere ale României”.
Ba mai mult, poate că nu aveam nicio imagine generală despre existența acestor scriitori, profesori, artiști, jurnaliști etc. cu orientare comunistă, cum, mai ales, nu avem o informație clară asupra motivului „iluziilor politice” care i-au determinat pe mulți intelectuali (nu numai greci!) să adere la această utopie. „Istoria secolului XX a fost una a pasiunilor revoluționare sau, dacă vrem, a hybrisului radical dezlănțuit”. Chiar cu această constatare începea Vladimir Tismăneanu capitolul „Demonii istoriei între umanismul prometeic și mizeria utopiei” din volumul Teze și antiteze la Washington (Ed. Curtea Veche, 2017, p. 44). Cu atât mai mult cu cât o explicație a credinței în această „iluzie comunistă” poate fi, „în plan psihologic, disponibilitatea umană pentru autosugestie”, cum opina politologul. (op. cit, p. 40)
Dar, în cazul concret al comuniștilor greci, ApostolosPatelakis aduce mai ales argumente istorice: „Grecia s-a aflat, în perioada 1941-1944, sub o crâncenă triplă ocupație (germană, italiană și bulgară)”, iar „Partidul Comunist era singura forță politică organizată capabilă să acționeze pe întreg teritoriul țării împotriva ocupanților străini”.
După eliberarea țării, așa cum arată autorul, „Tensiunile sociale puternice, lipsa de încredere şi antagonismul politic între partidele politice va conduce în final la izbucnirea războiului civil în 1946”, război în urma căruia mulți comuniști greci au fost nevoiți să plece din țară.
Ceea ce-l interesează pe istoricul născut în România este, astfel, situația emigranților ajunși pe teritoriul nostru (cei mai mulți), amintind, desigur, și de emigrația din celelalte țări socialiste.
Deși, cum arătam mai sus, publicul larg, atât cel român, cât chiar și cel grec, deține o sumară informație referitoare la acest fenomen trist din istoria Greciei și, cu atât mai puțin, despre personalitățile care s-au numărat printre emigranți, totuși, autorul reușește să adune suficient material, în așa fel încât volumul de față să devină cea mai importantă „monografie” a vieții intelectualilor comuniști greci emigrați în România.
Fiind aproape o lucrare de pionierat, informația se bazează pe o amplă cercetare, autorul documentându-se din diverse arhive, atât în România, cât și în Grecia, valorificându-și informațiile dobândite și în cadrul a numeroase conferințe și simpozioane științifice.
Găsirea și strângerea informațiilor nu a fost, firește, o activitate ușoară, dar, conform unor documente de la Arhivele Naționale, menționate în Argumentul volumului, cum membrii Partidului Comunist Grec (PCG) „solicitau să treacă în rândul Partidului Muncitoresc Român (PMR)”, pentru că numai așa, puteau să activeze și să avanseze în domeniul lor de activitate. Dar, întrucât parte dintre membrii PCG aveau unele probleme neclarificate în dosarul lor, acceptarea în rândul PMR a întârziat.
Întocmindu-se, firește, dosare mai ample pentru aceștia, tocmai acestea vin în sprijinul cercetătorului de mai târziu, autorul specificând că „Pentru cei care au întârziat să adere la PMR, există, desigur, mai multe date în dosar despre activitatea lor în România (1949-1960), ceea ce pentru noi este un câștig”.
Și astfel, mutatis mutandis, așa cum pentru românii urmăriți de Securitate ori cei arestați, notele informative sau „procesele verbale de interogator” au devenit, astăzi, documente[4] care aduc un plus de informație privitor la persoana urmărită/ arestată, tot așa, comuniștilor greci care nu voiau să se înscrie în PMR li se cercetau cu asupra de măsură viața și activitatea, întocmindu-li-se dosare cât mai consistente în detalii.
Pentru oricare om nevoit să trăiască departe de locurile natale, adaptarea se face, cum este de așteptat, cu destulă dificultate, dar și cu diferențe, de la caz la caz, de la țară la țară. Și pentru greci, desigur, „adaptarea la o țară nouă, oricât ar fi fost aceasta de primitoare, cerea timp, răbdare și puternice resurse sufletești”. Cu atât mai mult cu cât ei trebuiau să urmeze strict hotărârile partidului. Și astfel, așa cum o formulează concret autorul, chiar „liderii PCG, cu sprijinul PMR, i-au supus pe emigranți de la început la presiuni și la diferite măsuri administrative, cu scopul de a nu avea o autonomie de gândire, transformându-i într-o masă de manevră. Toate acestea, desigur, i-au surprins negativ, i-au dezamăgit și i-au intimidat. În acei ani dificili, aceștia ar fi avut nevoie de sprijin moral ca să reziste șocului lumii noi, necunoscute, unde s-au văzut siliți să trăiască fără voia lor”.
Așadar, și în cazul unora dintre ei, deși fascinați de utopia comunistă, contactul cu realitatea a fost dezamăgitor. De aceea, chiar în rândul comuniștilor greci din exilul românesc, „cei care nu erau de acord cu linia de partid erau marginalizați, sancționați, trimiși să lucreze în producție și chiar exilați în diferite orașe îndepărtate. PCG dorea să-și consolideze poziția și să-și manifeste controlul asupra tuturor domeniilor de activitate”. Iar autorul aduce și cazuri concrete, ca pe cel al lui Kostas Karaghiorghis, care a avut curajul să critice acțiunile secretarului partidului. Drept urmare, exact cu aceleași modalități ca cele cunoscute deja la noi și în toate partidele aservite Sovietelor, acesta a fost îndepărtat, ba mai mult, arestat, murind în închisoare. În această situație, era oarecum firesc, constată autorul, ca cei mai mulți dintre intelectuali, „aflați într-o țară străină, fără niciun sprijin, nici din partea românilor, nici din partea sovieticilor, care, prin comisarii lor, controlau autoritar țara, /…/ să se adapteze situației, făcând concesii pentru a supraviețui”.
Dar studiul lui ApostolosPatelakis nu vine pe un teren gol. El mai publicase, în 2017, volumul Războiul Civil din Grecia și emigranții politici greci din România, care a stârnit un real interes în rândul istoricilor și a celor care i-au cunoscut pe acești greci și au conviețuit cu ei în orașele în care se așezaseră. Aveau acum să le afle, în sfârșit, și istoria, o istorie tragică, deoarece în Grecia, după al Doilea Război, avusese loc, așadar, un sângeros război fratricid (1946-1949).
Iată că acum, după opt ani, Apostolos Patelakis revine cu această nouă carte, restrângând tematica și aducând mai ales informații referitoare la intelectualii care s-au numărat printre emigranții politici greci ce au ajuns și au trăit o parte din viața lor în România.
Că au crezut în ideile marxist-leniniste, nu încape nicio îndoială. De-a lungul timpului, utopia a generat, pe lângă oportuniști, și mulți entuziaști – și, din nou, motivația este particular-subiectivă.
Pornind de aici, s-ar pune întrebarea: de ce Apostolos Patelakis mi-a încredințat mie scrierea acestei postfețe, având în vedere că specializarea mea științifică nu este domeniul istoriei, așa cum este a autorului cărții și, desigur, a celui care semnează prefața, bine-cunoscutul istoric Adrian Cioroianu?
Și totuși … o rațiune există.
Cum preocuparea mea predilectă în ultimii 20-25 de ani este exilul românesc, mai precis exilul anticomunist românesc (sub aspectul cultural, legat însă de istorie și politic), solicitarea vechiului meu prieten (și concitadin, de vreme ce ne-am născut în același oraș, Craiova), așadar, solicitarea de a scrie eu o postfață ce aduce în atenție emigranții politici greci cred că nu poate surprinde totuși. Aceasta, firește, de vreme ce despre exil am scris, în timp, articole, prefețe, postfețe și cărți.
Pe de altă parte, a scrie eu această postfață poate fi, totodată, și surprinzătoare, atât pentru cei care îi vor afla conținutul (i. e. „protagoniștii” cercetării sale – comuniști greci), cât și pentru cei care cunosc tematica studiilor mele privitoare la exilații români, care se opuneau comunismului și îl combăteau cu „arma” cuvântului.
Cum se cunoaște, exilații români de după al Doilea Război au fugit de comunism, plecând din România ocupată, în țări occidentale cu regim democrat, țara noastră cunoscând astfel fenomenul exilului politic mai cu deosebire după instalarea puterii sovietice. „Expatrierea scriitorilor este un act voit. Au ieşit, ca să poată continua să fie scriitori. Ţara lor a fost cotropită, străinul o stăpâneşte”, scria profesorul N.I.Herescu, în Revista Scriitorilor Români. (nr. 1/ 1962).
În sens invers, exilații greci – comuniști, în opoziție cu forțele de dreapta – și-au părăsit țara, cerând și primind adăpost, firește, în țări cu regim comunist („în șapte țări – Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, RDG și Uniunea Sovietică”). Că nu au găsit ceea ce crezuseră că este realitatea unei țări socialiste, că idealurile lor nu coincideau cu ceea ce aflaseră concret, trăind acolo o perioadă din viața lor, aceasta este o altă poveste.[5]
La realitatea din România, în dezacord cu așteptările exilaților, face referire autorul în mai multe rânduri. Și astfel, chiar în Argument se referă la „condițiile de viață dificile din România socialistă, (la) cenzura impusă de PCG, (la) numeroasele directive și constrângeri de tot felul”, care i-au făcut pe exilați să își dorească și mai mult revenirea în patrie. Pe de altă parte, exact ceea ce subliniază politologul Vladimir Tismăneanu, la modul general, se va fi întâmplat și cu unii dintre adepții comunismului, al căror „patos ideologic” se va fi diminuat („evaporat”, în terminologia lui Tismăneanu) din cauza corupției, cinismului și clientelismului care au devorat din interior comunismul”. (op. cit., p. 51)
De bună seamă, și pentru românii aflați în Occident, și pentru grecii din România socialistă, forțați de „teroarea istoriei” (în termenii lui Eliade) să se rupă de locul natal, de familie, de prieteni, să trăiască printre străini, în altă limbă, în alte tradiții și obiceiuri, exilul a însemnat o grea și tragică încercare.
Extrapolând teza lui Jung, conform căreia progresul a rupt omul de rădăcinile sale, putem spune că îndeosebi istoria a avut astfel de consecințe. Plecarea, rătăcirile – în căutarea locului ideal potrivit nevoilor şi aspirațiilor fiecăruia – au însemnat dezrădăcinare şi re-plantare.
În cazul românilor, plecarea de după ocuparea țării de către trupele sovietice a fost prima de o asemenea anvergură, primul exil fără cale de întoarcere.
În cazul exilaților greci, din fericire, a existat calea de întoarcere, iar perioada 1962-1965 a fost cea în care primii repatriați au putut reveni în Grecia.
Astfel că situația lor concretă nu poate fi comparată cu cea a exilaților români în țările din Occident decât sub aspectele generale sugerate anterior.
Românii fugiseră de comunism și erau priviți ca … „fasciști”.[6]
În schimb, emigranții greci erau membri ai Partidului Comunist Grec și adepți ai ideologiei marxiste[7], luptând, în țară, împotriva conaționalilor de dreapta, pe care, la rândul lor, îi numeau „monarho-fasciști”.
E vorba așadar despre un exil total diferit de cel specific țărilor căzute sub sovietici, intelectuali români, polonezi, maghiari, bulgari etc. căutând libertatea cuvântului în Occident, iar cei greci, adepți ai ideologiei marxist-leniniste, așteptând „lumina de la Răsărit”, căutând ceea ce crezuseră ei a fi libertate și democrație în țările sovietizate.
Fiind vorba despre intelectualii greci din exil, pe lângă informațiile – firești – referitoare la ideologia și cauzele pentru care au fost nevoiți să-și părăsească țara, autorul se oprește mai detaliat asupra laturii culturale, a diverselor activități pe care ei
le-au întreprins în România (și nu numai[8]) – de la înființare și editare de ziare și reviste (pentru diferite categorii de cititori) la fondarea unei edituri pentru publicarea de cărți scrise de autorii din exil, de la înființarea unor trupe de teatru la crearea unor ansambluri muzicale, la turnee prin diferite zone din țară etc., etc.
De bună seamă, ținând cont de orientarea lor politică, așa cum arată A. Patelakis, „în primii ani accentul s-a pus pe cărțile marxist-leniniste pentru pregătirea politico-ideologică a cadrelor de partid și a emigranților, pe manualele școlare pentru miile de școlari greci din țările socialiste, precum și pe presă, publicându-se ziarul Viața Nouă (Νέα Zωή), revista Glasul femeii (Φωνή της γυναίκας), revista pentru tineri Utecistul (Επονίτης), revista pentru copii Pui de șoimi (Αετόπουλα) și revista lunară Lumea Nouă (Νέος Κόσμος), organul teoretic și politic al CC al PCG”.
Toate acestea sună cunoscut cititorilor care au trăit în România comunistă, de vreme ce aceeași ideologie stătea la baza ambelor organe de conducere.
În concluzie, putem spune că, așa cum îi stă bine unei cărți de istorie scrisă de un autor care, venind în întâmpinarea cititorilor, trece, cu onestitate – dincolo de subiectivism – către studiul științific, volumul acesta aduce informații ample și riguros documentate despre un subiect sensibil, mai puțin cunoscut și înțeles totodată, care a lăsat o amprentă puternică asupra destinului unor oameni și chiar al țării.
Făcând abstracție de „iluziile politice”, de utopia care îi anima, mulți dintre intelectualii emigranți greci aflați în exil în țara noastră (majoritatea, de vreme ce PCG aflat în ilegalitate își stabilise sediul, în mod secret, la București) au conviețuit cu populația românească în bună înțelegere.
Pe de altă parte, dezamăgiți și decepționați de comportamentul PCG față de ei, dar și de situația din România, unde aspectele negative erau evidente (chiar dacă nu erau informați și despre felul în care erau tratați intelectualii români, despre urmăririle, persecuțiile și arestările celor care nu se supuneau ideologiei comuniste), emigranții greci au încercat prin toate mijloacele repatrierea.
Au reușit, treptat, însă perioada în care au trăit în România a constituit, firește, atât pentru români – colegi și prieteni – , cât și pentru ei înșiși, o nouă legătură, dincolo de cea creată de-a lungul istoriei.
Apostolos Patelakis, istoric, cercetător neobosit al acestei legături este o dovadă incontestabilă.
Prof. Univ. Dr. Mihaela ALBU
[1]„Din nefericire, scriitorii greci din emigrație sunt însă, până în prezent, prea puțin cunoscuți în Grecia, mai ales de către tânăra generație”, insistă autorul în Argumentul la volum.
[2] Cartea va fi publicată și în Grecia. (Nota aut.)
[3] Iată ce mărturisea – în urma lecturii volumului – chiar un prieten al autorului, Dodo Niță, …. „habar nu am avut că a existat un război civil şi în Grecia, imediat după al Doilea Război Mondial. Tot ce doream să aflu despre acest subiect am găsit acum în volumul scris de profesorul Apostolos Patelakis de la Salonic”.
[4] Toți cei urmăriți și arestați „și-au avut astfel, nedoriți – cum, cu ironie amară, se exprimase Sanda Golopenția – cronicarii ei. /…/ Securiștii sunt aduși să colaboreze cu noi în calea întoarsă pe care o parcurgem către amintirile vieții de după război, din anii bolșevizării României.” (v. Viața noastră cea de toate zilele, Ed. Spandugino, 2023, p. 21)
Privind din perspectiva cazulului emigranților comuniști greci, putem afirma astfel că cei aflați în conducerea PMR devin pentru istoricii de astăzi astfel de „cronicari”, ajutând, „în calea întoarsă”, documentarea și cercetarea
[5] Dezamăgirea îi încercase, cum bine știm, chiar și pe unii adepți români ai „raiului” sovietic, ca să-l amintim doar pe Panait Istrati (cel care, după vizita de un an și jumătate în URSS, va scrie Spovedania unui învins. Rusia sovietică).
[6] În Franța,Jean Paul Sartre și alți reprezentanți ai intelighenției franceze îi considerau pe exilații români „fasciști”, de vreme ce se opuneau comunismului și criticau Uniunea Sovietică. Jurnalistul, scriitor și istoric, ThierryWolton, profesor la ÉcoleSupérieure de Commerce din Paris, având ca preocupări în mod special istoria regimurilor comuniste și influența sovietică în Occident, în postfața pe care o publică în ediția din 2025 – Ed. Noir sur Blanc – a romanului Dumnezeu s-a născut în exil al lui Vintilă Horia, se referă la „teroarea ideologică pe care erau în stare să o exerseze comuniștii francezi în plin război rece”.
[7]„NikosZahariadis, secretarul general al PCG – aflăm chiar din prima parte a studiului lui A. Patelakis – se afla printre supraviețuitorii lagărului de la Dachau, eliberat de americani (…) fiind considerat „micul Stalin” al Greciei”. Iar la Congresul PCG, „în spatele tribunei dominau impunătoarele portrete ale lui Lenin și Stalin și portretele mai mici ale lui Marx și Engels”.
[8] În Iugoslavia, de exemplu, aproape de Novi Sad, între 1946-1949, se arată în volum, „s-a acordat o atenție deosebită activităților culturale. S-au creat o orchestră, o trupă de teatru și un cor, care săptămânal prezentau spectacole în sala noului teatru construit de greci (800 de locuri), spre bucuria și satisfacția spectatorilor. Sufletul activității culturale a fost muzicianul LakisHatzis, care mai târziu va activa în România, ca emigrant. Tot aici și-a început activitatea de scriitor și ziarist și tânărul Dimitris Ravanis-Rentis, care și el, ca emigrant, va publica mai multe cărți în România. La Buljkes a existat o editură și o tipografie unde au activat cu pasiune numeroși intelectuali. Manualele școlare tipărite aici au fost folosite ulterior pentru copiii greci din emigrație. De trei ori pe săptămână apărea ziarul „Vocea Buljkeșului”(Φωνή του Μπούλκες), care prezenta situația din Grecia, hotărârile de partid, precum și viața colectivității. Pentru copii apărea revista „Pui de șoimi” (Τα αετόπουλα), care va fi editată mai târziu și în România. După desființarea coloniei (1949), persoanele care lucrau la editură, tipografie și la secția de traduceri au fost transferate la București, noua capitală a comuniștilor greci”.
