PREFAȚĂ
Lucrarea Alicjei Dybkowska și a soților Małgorzata și Jan Żaryn prezintă istoria Poloniei de-a lungul veacurilor, începând cu vremurile apuse, legendare, până în ultimii ani. Imaginea înfățișată în paginile cărții constituie doar un contur al evenimentelor. Firește, nu era posibilă o prezentare exhaustivă a bogatei istorii a polonezilor într-un singur volum, de proporții nu prea mari. Cu atât mai mult ea nu putea cuprinde descrierea contextului amplu al istoriei universale. Din necesitate, autorii s-au limitat la schițarea celor mai importante probleme din trecutul Europei, recurgând pe scurt la istoria vecinilor, strâns legată de destinul țării noastre.
Cartea a fost împărțită în capitole marcate de datele cu semnificație deosebită pentru societate și stat. Moartea lui Cazimir cel Mare a încheiat o epocă de peste patru sute de ani de domnie a regilor și principilor din dinastia autohtonă. Printre ei s-au aflat întemeietorii statalității independente de străini – Mieszko I și Bolesław cel Viteaz, înzestrați cu geniu politic, precum și restauratorii acesteia după aproape două sute de ani de fărâmițare a Regatului în principate teritoriale. Mic de statură, dar cu multă forță, Władysław Łokietek a devenit exponentul voinței societății atunci când s-a încoronat ca rege al statului. Opera de unificare a înfăptuit-o fiul său, Kazimierz Wielki. El a pus temeliile unei monarhii bine gospodărite și protejate prin lege, remarcându-se printre statele Europei Centrale. „Polonia – unitară, suverană, bogată – nu mai era o proprietate a monarhului, ci exista independent ca teritoriu concret, cu un trecut istoric comun, cu o comunitate de oameni, realizându-și propriile interese. Formarea în perioada lui Cazimir a unei generații de politicieni care vedeau interesele țării, ale Coroanei Regatului, ca fiind independente de interesele puterii constituie una dintre cele mai mari cuceriri ale epocii. Din această generație făceau parte oameni care au reușit să ia decizii prin care să se asigure noi soluții, să se caute căi de acțiune neaplicate până atunci, trecând dincolo de cadrul local al nevoilor curente”, scria Henryk Samsonowicz[1].
Tocmai asemenea oameni au proiectat Polonia într-o epocă nouă, cea a dinastiei de Anjou și a Jagiellonilor. Ei au știu să domolească disputele interne, ori de câte ori izbucneau cu prilejul succedării rapide pe atunci a dinastiilor și a interregnurilor, evitând astfel războaiele sângeroase.
Căsătoria reginei Jadwiga de Anjou cu marele principe lituanian Jogaila – Władysław Jagiełło a inaugurat legături îndelungate între Polonia și Marele Ducat al Lituaniei și popoarele sale, în care se vorbeau mai multe limbi: lituaniană, bielorusă și, mai târziu, ucraineană, precum și tătară. Această pluralitate etnică nu le era străină polonezilor. Încă din perioada dinastiei Piast, Regatul îi proteja prin lege pe teritoriile sale pe rusini și armeni, precum și pe evreii care căutau azil în fața persecuțiilor cumplite. După recuperarea Pomeraniei Vistulane, au devenit cetățeni ai Regatului și urmașii noilor veniți din Germania, cu excepția cașubilor. Locuind de mult în ținuturile Jagiellone, ortodocșii au conviețuit cu catolicii, ceea ce a condus la un aflux al reprezentanților confesiunilor protestante în Polonia și Lituania în epoca Reformei. Totuși, toleranța confesională își avea rădăcini adânci în structura Regatului, în care legea și sistemul parlamentar puternic protejau atât libertatea de conștiință, cât și convingerile politice ale nobilimii de sorginte cavaleresc-feudală.
Înscris în legislație și confirmat prin jurămintele de încoronare ale suveranilor succesivi, statutul juridic favorabil al nobilimii poloneze a influențat în mod esențial formarea legăturilor dintre Regat și Marele Ducat al Lituaniei. Această problemă, deseori prezentată unilateral sau fals de către istorici, va fi discutată pe larg datorită semnificației deosebite pentru relațiile existente în prezent între polonezi și reprezentanții popoarelor vechii Republici (Rzeczpospolita)[2] și statele independente ale acesteia – vecinii noștri. Inițial, acestea erau legături bazate doar pe comunitatea dinastiei, dar treptat, în secolul al XV-lea, boierii au căpătat drepturi de care beneficiau nobilii polonezi. Jagiellonii nu au permis însă mult timp unirea ambelor state, deoarece aceasta ar fi impus introducerea în Marele Ducat a tronului electiv și transformarea seimului, subordonat marelui principe și format din demnitari și funcționari, în senat și în camera deputaților aleasă liber. Șlahta[3] (szlachta), prezentă la seimurile lituaniene, de regulă la invitația dregătorilor locali, se exprima doar în petiții trimise monarhului; acesta dispunea ce anume se întâmpla mai departe cu ele.
În timpul domniei lui Sigismund August, cavalerii lituanieni și ruteni[4] cereau tot mai insistent extinderea drepturilor după model polonez – alegerea liberă a deputaților și magistraților, precum și a legislației pentru seim. Aceasta ar fi însemnat limitarea drastică a rolului conducător al magnaților din Marele Ducat; tot ei se împotriveau categoric discuțiilor despre unire. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, aceste chestiuni au căpătat o importanță covârșitoare în contextul amenințării ținuturilor Marelui Ducat din partea țaratului moscovit. Ivan al IV-lea cel Groaznic tindea spre ocuparea ținuturilor răsăritene, aflate sub puterea Jagiellonilor, organizând în același timp incursiuni sistematice în Livonia, ai cărei locuitori recunoșteau supremația lui Sigismund August. Războiul cu țarul, purtat la granița de nord a Lituaniei, a făcut ca nobilii din Marele Ducat să conștientizeze necesitatea unei legături mai apropiate cu Regatul Polonez. Așadar, cerințele în ceea ce privește schimbările politice și de sistem se corelau cu grija față de securitatea statului. Acest lucru a reieșit în mod categoric la seimul cavalerilor lituanieni și ruteni din anul 1562, când s-a cerut ajutor militar Poloniei și strângerea relațiilor reciproce dintre cele două state Jagiellone. S-a deschis astfel calea spre viitoarea uniune postulată de tabăra care susținea punerea în aplicare a legilor în cadrul Coroanei. Locuitorii Marelui Ducat de Lituania, de altfel, la fel ca și cei de pe teritoriul Livoniei, erau interesați de includerea lor în sistemul parlamentar al Regatului Polonez. Acest sistem asigura egalitatea în drepturi a reprezentanților tuturor grupurilor minoritare și confesionale.
Situația l-a determinat, așadar, pe ultimul rege Jagiellon să recunoască uniunea dintre Regat și Marele Ducat drept o cerință ireversibilă a timpului. Din acel moment, regele a devenit garantul operei înfăptuite în anul 1569. Meritul istoric, memorabil, al lui Sigismund August constă în faptul că a conferit legăturii dintre cele două state forma unei uniuni cu drepturi egale. Unite pe principiul federativ prin persoana monarhului ales în comun și prin seimul comun, ele și-au păstrat specificul propriilor legi, guverne și instituții. Acesta este punctul de vedere al unor specialiști, remarcabili cunoscători ai problemei, precum Oskar Halecki[5] sau Juliusz Bardach[6]. Această stare de lucruri a fost schimbată în urma Constituției de la 3 mai, urmărindu-se consolidarea Republicii prin centralizarea puterii. Nobilimea din Marele Ducat al Lituaniei avea totodată, în urma unor înțelegeri comune, dreptul garantat de a participa în organele de bază ale statului.
În ceea ce privește acțiunea unirii „Celor Două Popoare”, ar fi o eroare să se treacă peste cel de al treilea popor, și anume peste cel rutean. La unirea de la Hadziacz, din 1658, s-a ajuns o sută de ani mai târziu. Totuși remarcabilul istoric ucrainean Jaroslav Pelenski subliniază atitudinea binevoitoare a nobilimii ucrainene cu privire la includerea ținuturilor ei în Regat, în anul 1569, căci pe atunci modelul monarhiei poloneze îi convenea într-o mai mare măsură decât modelul lituanian, bazat pe împărțirea guvernării între domnitor și magnați.
Perioada de trei ani, 1569-1572, reprezintă un important prag în istorie. Uniunea de la Lublin a plasat Regatul Polonez în uriașa Rzeczpospolita multinațională. Fiecare dintre popoare avea alte tradiții, iar acest lucru a avut impact asupra tradiției poloneze de până atunci, mărind mai ales rolul magnaților în raport cu rolul majorității nobililor. La scurt timp după încheierea uniunii a murit ultimul reprezentat pe linie masculină al dinastiei Jagiellone. În Polonia, Jagiellonii erau suverani electivi, ceea ce nu nega faptul că în ochii societății erau de neînlocuit. Candidații la tron, din neamul dinastic, erau desemnați de un grup de demnitari din sfera consiliului coroanei, iar alegerea „se striga”, în semn de acord, de către cavalerii prezenți la acest act; mai târziu, în secolul al XVI-lea, acest rol a trecut în mâinile senatului și al camerei deputaților. După moartea lui Sigismund August s-a introdus o altă formă de elecție, bazată pe participarea generală a reprezentanților nobilimii din toată Rzeczpospolita. Buna memorie legată de numele Jagiellonilor a făcut ca, după Henric de Valois și Stefan Báthory, să fie adus pe tron Sigismund al III-lea Vasa, fiul regelui suedez și al surorii lui Sigismund August, iar ulterior fiii săi.
Pentru perioada postJagiellonă, până la căderea statului, autorii au ales titlul Regii electivi. Deși această formulare nu este exactă, ea transmite denumirea epocii, așa cum s-a fixat în conștiința generală. O epocă bogată în evenimente și plină de contradicții, de umbre și lumini. Încă de la începutul secolului al XVIII-lea, Rzeczpospolita este marcată de războaie cu dușmani din afară, precum și de neliniști și frământări interne. Cititorul va găsi în carte descrierea campaniilor militare succesive, șirul lung de victorii și de înfrângeri. Dorim să abordăm însă o problemă care constituie obiectul unor dispute neîntrerupte în rândurile exegeților trecutului nostru, începând cu istoricii mai vechi până la cei contemporani. Este vorba de cauzele pierderii, în anul 1795, a entității statului independent. Această întrebare merită atenție, deoarece consecințele prăbușirii statului s-au răsfrânt tragic asupra destinului următoarelor generații. Au resimțit dureros acest lucru îndeosebi polonezii obligați să-și părăsească țara și să ducă ani îndelungați o viață de pribegie în afara granițelor.
Printre părerile diversificate ale istoricilor, cele mai radicale converg spre afirmația că s-a ajuns la împărțirea țării din „vina proprie” a societății. Această părere se bazează, de obicei, pe slăbiciunea statului în urma subminării puterii monarhului. La rândul său, aceasta s-a produs ca urmare a drepturilor excesive ale șlahtei, îndeosebi a poziției prea înalte a seimului și a dietelor locale, a căror activitate este considerată, în ochii adepților opiniei de mai sus, drept dăunătoare sau chiar păguboasă pentru țară.
Să încercăm, pe de altă parte, să ne apropiem de modalitatea de înțelegere a strămoșilor noștri. În gândirea lor politică erau străine dezideratele războiului de agresiune. Deja în secolul al XV-lea, învățații Academiei de la Cracovia promovau în Europa ideile războiului „injust”, sub pretextul convertirii păgânilor, și al celui „just”, impus de datoria de a apăra patria sau de a recupera ținuturi cucerite pe nedrept. În plus, Regatul Polonez se conducea după principii democratice, iar democrațiile de regulă sunt ostile războaielor de agresiune, în comparație cu guvernările realizate pe calea constrângerii (dictatură, monarhii absolute în trecut). Monarhii organizau războaiele, în timp ce comunitatea nobiliară se împotrivea nu o dată acestor intenții. De aici poate și luarea prin surprindere a năvălirii suedeze în timpul Potopului, iar mai târziu, lipsa, ani la rând, a vigilenței în fața primejdiei crescute la granițe, ceea ce a dus la catastrofa împărțirii țării. Căci înainte de a se ajunge la ocuparea nemijlocită a teritoriului Republicii, puterea prusaco-brandenburgică se dezvolta în voie, bazându-se pe forța militară, Austria se înarma, iar Rusia lui Petru I se pregătea să intre pe scena politică a Europei. Generațiile de polonezi care au trăit în prima Republică (I Rzeczpospolita), lipsite de accesul la informații cu privire la viitoarele evenimente și străine de spiritul de cotropire, absent în propria tradiție istorică, nu au intuit asemenea primejdie. Pentru adepții democrației polone vechi, amenințarea reală a bazelor statalității o constituiau în schimb nu doar dușmanii din afară. Părea reală, de asemenea, posibilitatea transformării regimului într-o monarhie absolută ereditară, în care suveranul nu ține seama de lege și nici de vocea supușilor. Un asemenea regim domina incontestabil în Europa continentală de atunci.
În această perioadă atât de primejdioasă pentru Polonia, o adevărată nenorocire a devenit lipsa limbajului comun între monarhi și comunitatea nobiliară. Încercările Curții regale de a consolida puterea executivă erau întreprinse într-un mod care de obicei nu-i convingea pe supuși, căci avea în vedere demersuri legate, în primul rând, de interesele Casei regale, ceea ce nu totdeauna se identificau cu interesele Republicii. De asemenea, luase amploare activitatea grupărilor de magnați care, de multe ori, subordonau șlahta locală în numele propriilor interese. Reformele concrete au fost introduse abia în perioada de declin a entității statale. Realizarea lor a fost brutal întreruptă de acțiunile vecinilor dușmani. Polonia și-a pierdut independența exact atunci când poporul trecuse la ameliorarea treptată a situației claselor de negustori și țărănești, nedreptățite până atunci, fiind pe drumul cel bun spre eficientizarea „instituțiilor statului”. Dar vecinii au împiedicat acest demers.
Disputa în legătură cu faptul dacă prima Republică avea ca stat șansa de a se dezvolta sau a fost construită pe fundamentele fragile ale unei utopii, fiind condamnată la pieire, a stat în centrul atenției unor istorici străini. Exegetul german Gotthold Rhode, bun cunoscător al trecutului nostru, a pus întrebarea dacă monarhia absolută, cu armata sa permanentă și o puternică administrație, trasa pe atunci calea spre progres a popoarelor. După cum afirma, exista și o altă cale ce ducea spre libertăți cetățenești și participare activă a societății la viața publică. Dacă acceptăm această a doua cale, democrația nobiliară a statului polono-lituanian, subliniază Rhode, era la vremea sa mai progresistă decât monarhiile absolute ale vecinilor. În numeroase lucrări, Andrzej Wyczański[7] atrage atenția că prima Republică, ținând seama atât de realizările ei, cât și de neajunsuri, se încadra în rândul statelor europene „normale”.
Un popor fără stat este titlul unui fragment din carte, consacrat perioadei dintre 1795 și 1918. Deși existența, de câțiva ani, a Ducatului de Varșovia se îndepărtează de acest titlu, producându-se totodată o diferențiere a gradului de dependență a celorlalte părți ale Poloniei vechi față de statele cotropitoare, totuși nu încape îndoială faptul că polonezii au fost privați de propriul stat suveran pentru o perioadă îndelungată, de peste un secol. Cel puțin patru generații au trăit în robie; în fiecare dintre ele, așa cum scria marele poet Stanisław Wyspiański[8], „apărea ipostaza” speranțelor legate de independență, concretizate în insurecții succesive. După ani, în cadrul acestor confruntări eroice, menite să aducă libertatea, o pagină semnificativă a înscris insurecția din Varșovia în anul 1944.
Autorii amintesc evaluările contradictorii cu privire la insurecții și la critica finalității acestora. Ei nu pun însă în fața cititorului întrebarea „a te lupta sau a nu te lupta”. Privesc cu profund respect deciziile întreprinse de înaintași, independent dacă așteptările și calculele politice de atunci ne par realiste în prezent. Faptele insurecționiste au fixat în rândul poporului atașamentul față de țară, au consolidat legăturile dintre generații, constituind o temelie indestructibilă a independenței reconstruite în anii 1918 și 1989.
Poporul fără stat și-a dus viața într-o altă direcție, mai sigură, necesitând totuși alte sacrificii și renunțări. Și-a dezvoltat activitatea culturală și economică, educativă, scriitoricească și științifică pe teritoriile ocupate de cele trei mari puteri. Și-a creat organizații sociale și politice, clandestine, iar uneori legale, dar persecutate de autorități. A existat o luptă pentru supraviețuirea și păstrarea identității, dusă de adulți, de tineri și copii, în mod consecvent și cu îndârjire. Educația în casa părintească, transmițând tradițiile patriotice, a înlocuit eforturile sisifice[9] ale școlii ruse sau prusace, care tindeau spre deznaționalizarea polonezilor.
Un rol uriaș a revenit în această direcție Bisericii Catolice. Legată de Regat și de Rzeczpospolita de-a lungul veacurilor prin legături puternice de comunitate spirituală și culturală, ea a devenit patrie pentru poporul aflat în sclavie. Între zidurile bisericii polonezii au putut să se simtă aproape liberi și să-și manifeste în colectivitate, în limba maternă, sentimentele patriotice, restrânse dincolo de Biserică, între pereții înguști ai casei. Același serviciu față de popor l-a îndeplinit clerul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în anii guvernării comuniste și în perioada grea a „stării de asediu”[10], întreprinzând în mai multe rânduri rolul de mediator în favoarea societății. Preoții au fost supuși, de asemenea, celor mai grele represiuni.
Scurta istorie a celei de a II-a Republici constituie un caitol distinct în carte. Autorii s-au concentrat asupra luptelor pentru căutarea celor mai potrivite forme de guvernământ, asupra vieții sociale și politice. Perioada interbelică a libertății mult așteptate a lăsat în urma sa o bogăție uriașă de realizări. Extrem de rapid, poporul s-a unit și și-a regăsit limba comună în cele mai importante probleme, în pofida fărâmițării politice din numeroase partide care se confruntau între ele. Așa s-a născut, odată cu independența, democrația, iar acest fapt a trebuit să-și arate și părțile sale slabe. O consecință în acest sens, după lovitura din mai 1926, a fost slăbirea vizibilă a rolului parlamentului. Dificultăți specifice a generat problema numeroaselor minorități naționale în cadrul statului. Rezolvarea acestei probleme a devenit o lecție pentru guvernanți, nu totdeauna lipsită de erori, despre care pomenește istoria. Reformele întreprinse, îndeosebi cea agrară, au atras după sine diferite complicații, iar criza mondială de la sfârșitul anilor douăzeci a contribuit la înrăutățirea situației unor straturi largi din societate, la oraș, dar, în primul rând, la sate. S-a încercat dezamorsarea dificultăților, o dovadă în acest sens fiind desfășurarea cu succes a reformelor economice din anii treizeci. Bilanțul general al acestei perioade în percepția autorilor este pozitiv și trebuie să acceptăm această atitudine. A II-a Republică a transmis succesorilor săi atât realizările în domeniul învățământului, economiei și administrației, cât și sentimentul bine fixat al identității naționale. Valoarea lui avea să se verifice în curând în cea mai grea încercare a istoriei din cel de-al Doilea Război Mondial și a terorii politice, exercitate în perioada postbelică de puterea impusă.
Prezentarea evoluției celui de-al Doilea Război Mondial și a destinului polonezilor în urma lui are caracter concis. Autorii au pus accentul principal pe sfera persecuțiilor și a genocidului, precum și pe formele de rezistență care atestă vitalitatea societății în situații de amenințare perpetuă. Acest lucru transpare în structurile eficiente ale statului subteran.
Ultima parte a cărții, Polonia sub dominația URSS, înseamnă pentru autori atât istorie, cât și prezent; cei din anturajul apropiat le-au oferit informații despre epocă, la care se adaugă propriile lor trăiri și evaluări. De aici decurg dificultățile generale pentru cei care scriu despre lumea noastră contemporană – legătura prea apropiată cu evenimentele descrise, când este uneori imposibil să desparți rolul de istoric de cel al participantului la istorie. În plus, formula dependenței popoarelor din Europa Centrală de URSS nu are în istorie modele care să permită să-i definești univoc caracterul. Autorii au pus accentul, pe de o parte, pe diferite metode de acțiune ale puterii (EI), de la teroare la forme mai blânde, iar, pe de altă parte, pe conștiința socială și pe percepțiile poporului (NOI), cu tradiții în lupta pentru libertate din trecutul multisecular, și lipsit, aproape o jumătate de secol, de personalitate și de drepturi cetățenești care să-i permită să decidă asupra problemelor propriei patrii. În același timp, însă, autorii s-au străduit să fie obiectivi, căci nu pot fi șterși din istoria Poloniei cei patruzeci și cinci de ani, marcați la rândul lor de realizări durabile ale societății, independent de atitudinea față de putere.
*
* *
În numele autorilor și redactorilor științifici doresc să-mi exprim cuvinte de gratitudine persoanelor care au contribuit la nașterea acestei cărți: referenților – doamnei profesor Maria Koczerska, domnilor profesori Marian Marek Drozdowski, Jan Dzięgielewski, Wojciech Roszkowski și Jerzy Skowronek, precum și doamnei Bożena Żółtowska, șefa Redacției de Istorie a Editurii Științifice PWN, precum și redactorilor, doamnele Maria Kotowska și Jolanta Kowalczuk. De asemenea, pentru posibilitatea realizării acestei inițiative editoriale aducem mulțumiri Ministrului Educației Naționale, personal domnului ministru de atunci, profesorului Zdobysław Flisowski.
Anna Sucheni-Grabowska
[1] Henryk Samsonowicz (1930), remarcabil istoric polonez, excelent cunoscător al perioadei medievale, n.t.
[2] Rzeczpospolita, termenul polonez pentru desemnarea Republicii. Deși polonezii aveau monarhie, formațiunea statală era numită Republică. Acesta este un paradox în istoria popoarelor europene. La baza lui se află mitul sarmat, potrivit căruia istoriografii polonezi de la începutul secolului al XVI-lea, preocupați de geneza poporului polonez, au lansat ideea că polonezii ar fi urmașii sarmaților „răspândiți” pe teritorii controlate și administrate cândva de Imperiul Roman, ca atare, urmași ai unor structuri organizatorice de sorginte romană. Întrucât nobilimea tindea spre limitarea prerogativelor monarhului în favoarea propriilor privilegii, a ajuns în secolul al XV-lea la sistemul „democrației nobiliare”, pe care o considera „democrație de aur”. Un atribut al acestei democrații este și numele de republică, n.t.
[3] Șlahta, termen polonez pentru desemnarea nobilimii; am păstrat acest termen pentru a reda specificul acestei clase și a sublinia rolul pe care l-a jucat de-a lungul timpului în istoria Poloniei. Termenul șlahta a fost preluat în română în forma șleahta, cu conotație peiorativă. De aceea, în traducere vom folosi termenul original șlahta, n.t.
[4] Ruteni, termen cu o conotație semantică largă, cuprinzând populația din zona de astăzi a Ucrainei, preluat din documentele epocii medievale, redactate în latină și germană, n.t.
[5] Oskar Halecki (1891-1973), istoric polonez, specializat în istoria Europei de Est, n.t.
[6] Juliusz Bardach (1914-2010), specialist în istoria dreptului și a dreptului comparat, membru al Academiei Polone de Știință, n.t.
[7] Andrzej Wyczański (1924-2008), istoric polonez, membru al Academiei Polone de Știință, n.t.
[8] Stanisław Wyspiański (1869-1907), remarcabil dramaturg polonez din perioada simbolismului, n.t.
[9] Eforturi sisifice, sintagmă care face trimitere la cunoscutul volum Syzyfowe prace, 1897 (Muncile lui Sisif) al cunoscutului prozator Stefan Żeromski (1864-1925), n.t.
[10] Starea de asediu sau legea marțială a fost instaurată la 13 decembrie 1981 de către generalul Wojciech Jaruzelski, prim-secretar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, n.t.