Introducere
Tema cercetată
Ideea unui volum referitor la saga luptătorilor români din Brigăzile Internaționale s-a conturat în urma studierii mai multor dosare de cadre ale unor membri ai CC al PCR și ofițeri/generali din aparatul represiv comunist, care în tinerețe activaseră în aceste unități.
În Războiul Civil din Spania, evaluat adesea ca anticameră a celei de-a doua conflagrații mondiale, au fost implicați și voluntari români care au luptat într-una din cele două tabere ideologice aflate în dispută. Dacă de partea republicanilor numărul voluntarilor români s-a ridicat la circa 400 de participanți, de partea naționaliștilor numărul acestora a fost de doar șapte voluntari.
În Brigăzile Internaționale din Spania, înființate în toamna anului 1936, au luptat voluntari din 53 țări. Potrivit estimărilor majorității istoricilor, numărul combatanților care au luptat în aceste unități este estimat între 30.000 și 35.000 de voluntari, dintre care circa 13.000 și-au pierdut viața.
În același timp, câteva străzi din București care poartă numele unor foști interbrigadiști – Ion Călin, Nicolae Roșu sau Alexandru Făclie – ne-au stârnit curiozitatea asupra subiectului și ne-au făcut să căutăm cât mai multe informații despre biografiile acestor combatanți (mediul de proveniență, profesiile, naționalitățile, afilierile politice).
Deși numărul voluntarilor români care au luptat în Spania de partea republicanilor a fost de ordinul sutelor, aceștia sunt aproape absenți în conștiința publică și istoria recentă românească. Chiar dacă demersul lor de a apăra statul democratic spaniol a fost unul legitim, steagul sub care s-au înrolat (Brigăzile Internaționale fuseseră înființate din inițiativa lui Stalin, prin intermediul Cominternului), ca și evoluțiile biografice ale unora dintre ei în timpul regimului comunist, au condus la un proces de obnubilare în memoria colectivă de după 1989.
Acesta este și motivul pentru care memoria interbrigadiștilor nu este onorată de Statul român postcomunist, prin atribuirea de denumiri unor străzi sau piețe, monumente publice, memoriale, așa cum se întâmplă în alte țări democratice, care au avut combatanți în tabăra guvernamentală, însă care nu au trecut prin experiențe politice totalitare, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial (Marea Britanie, Franța, Statele Unite ale Americii, ș.a.m.d.).
Cu totul altfel au stat lucrurile în privința celor șapte legionari care au luptat de partea naționaliștilor lui Franco. Doi dintre ei și-au pierdut viața la începutul anului 1937. Mișcarea Legionară, cu ajutorul tacit al Bisericii Ortodoxe și al guvernului liberal de la acea vreme, a hotărât repatrierea celor două cadavre și organizarea unor ceremonii funerare grandioase, nemaiîntâlnite pentru România acelor ani, ceea ce a condus la creșterea în popularitate a celei mai puternice formațiuni de extremă dreaptă și la acumularea unui semnificativ capital de imagine pentru legionari.
De asemenea, propaganda legionară a creat o întreagă mitologie în jurul expediției din Spania, care dăinuie chiar și în prezent în anumite cercuri politico-sociale periferice.
În acest sens, amintim aici câteva dintre site-urile ultranaționaliste care glorifică „sacrificiul”/„jertfa” celor doi apărători ai „crucii și neamului românesc” și a celorlalți cinci supraviețuitori opresați de regimurile dictatoriale succedate la putere începând cu februarie 1938: cel autoritar carlist, cel militar antonescian și cel comunist (e vorba de paginile de internet „Buciumul”, „Fundația Ioan Gavrilă Ogoranu”, „Fluierul”, „Ziariști on line” și „Victor Roncea”).
În capitolul dedicat istoriografiei problemei, vom trata pe larg ceea s-a scris și nu s-a scris pe marginea participării voluntarilor români în conflictul din Spania, stadiul actual al cercetării istorice, iar un subcapitol al lucrării va aborda spinoasa problematică a numărului total al combatanților.
Premisele cercetării și ipotezele de lucru
Prezenta lucrare nu și-a propus a fi o nouă istorie a Războiului Civil din Spania din perspectivă românească, ci o analiză a grupului voluntarilor și a traseelor biografice ale acestora, realizată pe baza documentelor oficiale de arhivă, a scrisorilor personale ale voluntarilor, memorialisticii și lucrărilor de specialitate.
Cu ajutorul acestor surse, ne vom folosi și de metoda prosopografică de analiză privind stabilirea unui profil al grupului voluntarilor plecați din România între august 1936 și decembrie 1938 pentru a se înrola în Brigăzile Internaționale din Spania[1].
Pornind de la izvoarele amintite și obiectivul fixat al cercetării, vom încerca să răspundem următoarelor întrebări de cercetare, care ne vor ajuta în identificarea principalelor caracteristici ale grupului: Care a fost efectivul total? Câți au decedat în cursul luptelor? Care era vârsta medie a voluntarilor la momentul plecării? Din ce regiuni geografice proveneau? Ce profesii aveau? Care era ponderea minorităților etnice în acest grup? Care era afilierea lor politică?
Totodată, lucrarea urmărește și parcursul politico-profesional al voluntarilor după repatriere, ca și poziționarea acestora față de noul regim instaurat la București. Având în vedere că marea majoritate a membrilor acestei cohorte proveneau din rândul membrilor și simpatizanților mișcării comuniste, este de la sine înțeles că aceștia au întâmpinat cu entuziasm formarea guvernului de „largă concentrare democratică” dr. Petru Groza și înfiriparea și consolidarea noului stat democrat-popular. Cu toate acestea, din studiul testimonialelor voluntarilor (prezente în dosarele personale), a presei ilegale a PCdR și a celei progresiste reiese că aceștia nu au plecat în Spania doar din spirit de solidaritate cu Partidul Comunist din Spania, ci și pentru a apăra valorile/cuceririle guvernului democratic republican ales în urma scrutinului general din februarie 1936, precum drepturile și libertățile politice și sociale (vezi reforma agrară).
Or, după 6 martie 1945, mulți dintre voluntarii reveniți în țară au fost cooptați în structurile de putere, susținând necondiționat partidul-stat, iar unii dintre ei au participat, din funcțiile pe care le-au ocupat, la persecuții politice și crime împotriva țăranilor care se opuneau colectivizării, împotriva opozanților politici, partizanilor anticomuniști ș.a.m.d.
În memoriile sale, fostul avocat antifascist și gazetar democrat interbelic Petre Pandrea, supranumit în epocă „medicul leproșilor penali”[2] (datorită numeroaselor procese intentate de autorități unor lideri ai PCdR în care Pandrea pledase de partea apărării), îi schițează un portret deosebit de aspru fostului său prieten de la începutul anilor 1930, Gheorghe Stoica, fost lider marcant al PCdR și fost luptător în Brigăzile Internaționale[3].
În perioada în care cariera politică a lui Gheorghe Stoica se afla într-o constantă ascensiune[4], Pandrea cădea victimă represiunii comuniste, fiind arestat și reținut fără temei legal timp de patru ani (1948-1952). Ulterior, după șase ani petrecuți în libertate, va fi din nou trimis în spatele gratiilor, de această dată în urma unei condamnări politice la 15 ani închisoare (1958-1964). Pentru Pandrea, „viceregele României” Gheorghe Stoica (în volum, Pandrea îi atribuise titlul de „rege al României” fostului său confrate din perioada interbelică Ion Gheorghe Maurer) era un „revoluționar de profesie”, un „fanatic, dogmatic, schematic” care „și-ar fi dat viața pentru revoluție”, pentru care „comunismul era o religie și partidul o biserică organizată”[5].
Profilul politic zugrăvit de Pandrea fostului prieten din subterana comunistă se înscrie în tipul uman/de gândire al „adeptului fanatic”, pe care scriitorul Eric Hoffer l-a descris în celebrul eseu dedicat aderenților la mișcările de masă, în special cele din secolul al XX-lea (comunism și nazism) și disponibilitatea acestora către sacrificiu, dezindividualizare și obediență:
Comunistul fanatic refuză să creadă orice raport sau dovezi nefavorabile despre Rusia și nici nu va fi dezamăgit dacă va vedea cu proprii ochi sărăcia crâncenă de pe pământul sovietic al făgăduinței. Adeptul fanatic este capabil „să-și închidă ochii și să-și acopere urechile” în fața faptelor care nu merită să fie văzute sau auzite, lucru ce este sursa tăriei de caracter și a statorniciei sale inegalabile […] Cel care nu-i împărtășește credința este rău; cel care nu-l ascultă va pieri.[6]
Vom vedea în capitolele următoare dacă portretul colectiv al grupului voluntarilor din România se încadrează în afirmațiile lui Pandrea sau în tiparele umane consemnate de Hoffer.
Tot atunci, vom prezenta și sistemul de privilegii de care s-au bucurat voluntarii după revenirea în țară, o componentă majoră a procesului de fidelizare și recompensare a foștilor ilegaliști ai mișcării comuniste.
Sursele primare ale cercetării
În vederea identificării principalilor reprezentanți ai grupului voluntarilor români am consultat cele două volume de memorii și documente apărute la începutul anilor 1970[7], dar și puținele studii publicate sub egida Institutului de Studii Istorice și Social-Politice pe marginea subiectului, de unde am extras numele și unitățile în care au activat interbrigadiștii. După întocmirea unei baze de date minimale cu datele de identificare ale combatanților, am apelat la Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), unde am cercetat o serie de fonduri care conțin dosarele provenite din arhivele Poliției, Siguranței și Justiției militare interbelice, precum și cele ale fostului CC al PCR.
Cu excepția fondurilor CC al PCR-Cancelarie, CC al PCR-Secția administrativ-politică, CC al PCR-Secția organizatorică și CC al PCR-Secția propagandă și agitație (puse în circuitul cercetării după anul 1995, când ANIC a preluat de la MApN cea mai mare parte a arhivei fostului CC al PCR), marea majoritate a fondurilor și colecțiilor la care ne vom referi mai jos au fost puse la dispoziția cercetătorilor după anul 2006, ca urmare a schimbării regimului politic (decembrie 2004) și a numirii unui nou director al Arhivelor Naționale ale României (iulie 2007).
Astfel, în Fondul 95-Dosarele personale ale luptătorilor antifasciști întocmite de Ministerul de Interne în perioada 1917-1944 se găsesc circa 20.000 de dosare individuale întocmite de organele MI (Direcția Generală a Poliției sau Siguranța Statului) pe numele unor membri și simpatizanți ai PCdR, ai Partidului Socialist, ai PSDdR sau ai unor sindicate. Documentele din acest fond ne-au fost foarte utile, întrucât conțin datele de stare civilă ale voluntarilor, numele inițiale/de botez (mulți interbrigadiști își vor schimba numele după 1944) și pseudonimele politice conspirative, fotografii realizate de compartimentele judiciare polițienești la momentul arestării suspecților, scrisori ale titularilor dosarelor interceptate de Siguranță, procese-verbale de percheziții ș.a.m.d.
Alte fonduri arhivistice care conțin acte întocmite de Poliția și Siguranța interbelice referitoare la persoanele suspecte de „activități comuniste” sunt Colecția 50-Documente elaborate de organele represive despre activitatea Partidului Comunist Român și a organizațiilor de masă revoluționare, 1917-1948 și Fondul Ministerul de Interne-Diverse, unde se află o uriașă cantitate de informații, care vizează acțiunile de supraveghere ale autorităților represive în „problema comunistă”: note de filaj, rapoarte și situații statistice, ordine administrative, tabele nominale, circulare și telegrame aparținând structurilor centrale și locale polițienești etc. Documentele din aceste fonduri ne-au ajutat să ne edificăm asupra forțelor însemnate pe care Statul le-a alocat pentru combaterea PCdR și a formațiunilor politice legale de stânga.
În Colecția 96-Procese întocmite de organele Justiției, Siguranței și Jandarmeriei pentru comuniști, militanți ai mișcării muncitorești și ai organizațiilor de masă revoluționare, 1917-1944 am găsit dosarele proceselor intentate de Statul român unor membri și simpatizanți ai mișcării comuniste, care au organizat activități de susținere a voluntarilor din Spania și a rudelor rămase în țară. Documentele depozitate în acest fond (sentințe judecătorești, declarații de martor, recursuri depuse de avocați, corespondență diversă cu locurile de deținere) ne-au ajutat să exemplificăm – prin câteva cazuri concrete – modul diferit în care Statul român s-a raportat la cele două extreme ideologice. Invocând neutralitatea adoptată de România în privința conflictului din Spania, autoritățile din țara noastră au deschis acțiuni judecătorești împotriva susținătorilor guvernului republican, care organizau colecte de bani și îmbrăcăminte (semi-clandestine) sau evenimente de popularizare a Cauzei Frontului Popular. În același timp, Guvernul s-a dovedit extrem de indulgent față de simpatizanții generalului Franco proveniți din rândul legionarilor sau ai cuziștilor, cărora le-a îngăduit să organizeze colecte publice de fonduri, să popularizeze în presa partizană expediția celor șapte lideri legionari care au luptat în tranșeele naționaliștilor spanioli și să pună în scenă un întreg spectacol propagandistic, cu prilejul funeraliilor celor doi lideri ai Partidului „Totul pentru Țară” (Vasile Marin și Ion Moța căzuți în Spania).
Totodată, ANIC păstrează și o colecție tematică de proporții reduse (30 de dosare) dedicată luptătorilor români din Spania și Franța: Colecția 101-Participarea voluntarilor români în Brigăzile Internaționale antifasciste din Spania și în Rezistența Franceză 1937-1956, în care se găsesc o serie de acte personale ale combatanților amintiți (scrisori, memorii, ilustrate, pașapoarte, fotografii) donate de către aceștia după repatriere (este o arhivă reconstituită sub egida ISISP și a CC al PMR), precum și o evidență aproximativă a foștilor interbrigadiști, realizată de ISISP în 1968. Tot la ANIC am studiat și dosarele care conțin stenogramele discuțiilor purtate în a doua jumătate a anilor 1950 la sediul Institutului de Istorie a Partidului între foștii „internaționali” și conducerea institutului (Colecția 60-Amintiri, memorii și însemnări ale unor personalități despre situația economico-socială și politică din România 1914-1970).
Documentele din custodia fostului CC al PCR de la ANIC sunt grupate în mai multe părți structurale, respectiv arhiva fostei Cancelarii a CC al PCR și arhivele fostelor Secții ale CC al PCR, care constituiau aparatul de lucru al CC al PCR:
Fond CC al PCR-Secția cadre (conține câteva mii de dosare personale ale cadrelor aflate în nomenclatura CC al PCR, în perioada 1945 – 1989);
Fond CC al PCR-Cancelarie;
Fond CC al PCR-Secția administrativ-politică;
Fond CC al PCR-Secția organizatorică;
Fond CC al PCR-Secția propagandă și agitație.
Unitățile arhivistice prezente în ultimele patru fonduri din această enumerare conțin documente elaborate de conducerea Partidului Comunist de la înființare până la Revoluția din decembrie 1989. Pentru perioada ilegalității, PCR avem o categorie distinctă de documente: rapoarte și dări de seamă semnate cu nume conspirative de militanții comuniști din conducerea partidului, instrucțiuni ale Cominternului, manifeste, broșuri, fluturași, publicații clandestine. În marea lor majoritate, acestea provin din arhivele Poliției și Siguranței interbelice (Fond 95, Colecțiile 50 și 96), care intraseră în posesia lor cu prilejul unor percheziții, urmând a fi folosite în instanțele de judecată, ca probe incriminatorii, însă sunt și o serie de copii ale unor documente PCdR, provenite din arhiva Cominternului, aduse în țară în anii 1970, după mai multe vizite efectuate la Moscova de către câțiva istorici de la ISISP.
În cursul procesului de verificare a membrilor de partid (1948-1950), dosarele din „problema comunistă” existente în arhivele instituțiilor represive mai sus-menționate au fost preluate de Comisia Centrală de Verificare și Comisia Controlului de Partid, pentru a fi utilizate în anumite investigații demarate pe numele unor membri de partid suspectați de „colaboraționism”. Ulterior, în prima jumătate a anilor 1950, dosarele au fost trimise la Arhiva Centrală de Partid a CC al PMR; cele mai importante/relevante pentru istoria partidului vor constitui celebrul fond „Arhiva CC al PCR, Fond 1” care, după 1989, va fi reorganizat aproape în totalitate sub o nouă denumire: Fond CC al PCR-Cancelarie.
Începând cu anii 1960, multe dintre „corpurile delicte” amintite (manifeste, broșuri, rapoarte etc.) au fost scoase din fondurile arhivistice ale fostelor instituții de forță (de ex. Fond 95, Colecțiile 50 și 96) și transferate în alte fonduri ale CC al PCR (vezi Secțiile CC precizate mai sus), pentru a asigura o notă de continuitate între perioada ilegală și legală a PCdR.
De asemenea, în fondurile CC al PCR-Cancelarie, CC al PCR-Secția administrativ-politică, CC al PCR-Secția organizatorică și CC al PCR-Secția propagandă și agitație se regăsesc numeroase documente care ne ajută să stabilim precis traseele politico-profesionale ale voluntarilor reîntorși în țară: stenograme ale Secretariatului și Biroului Politic al CC al PMR/PCR, hotărâri privind eliberări și numiri în funcții, rapoarte…
Fondurile care ne-au ajutat cel mai mult în identificarea luptătorilor și fixarea biografiilor acestora sunt Colecția 53-Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiul din ilegalitate care au încetat din viață și Fond CC al PCR-Colegiul Central de Partid.
Primul fond, la fel ca majoritatea fondurilor citate în lucrare, provine din fosta Arhivă a CC al PCR (înainte de 1990, aceasta era denumită generic „Arhiva istorică”) și conține dosarele personale a peste 3.000 de membri PCR care, după 1948, au primit statutul de ilegalist al partidului. Documentele cuprinse în aceste dosare conțin numeroase acte semnate de către titularii dosarelor (autobiografii, declarații, tipizate), care descriu activitățile politice și profesionale desfășurate de aceștia atât în perioada clandestinității PCR, cât și după preluarea puterii de către comuniști.
Al doilea fond conține dosarele personale de cercetare ale comuniștilor care au fost anchetați de Comisia Centrală de Verificare și Comisia Controlului de Partid/Colegiul Central de Partid în perioada 1948-1989. Pe lângă documentele care alcătuiesc narațiunile despre sine (autobiografii, memorii, declarații), între copertele acestor dosare regăsim o multitudine de documente cu o semnificație aparte, precum stenogramele și procesele-verbale întocmite de cele două structurile ale CC al PCR amintite, care au fost elaborate cu prilejul audierii celor investigați, dar și sentințe judecătorești, note și rapoarte ale organelor de represiune, adeverințe de stabilire a stagiului în mișcarea comunistă etc.
Încheiem această enumerare de fonduri și colecții arhivistice cu menționarea fondului care cuprinde cele mai ample informații referitoare la prezența voluntarilor din România în Brigăzile Internaționale și integrarea acestora în noile structuri de putere de la București: Fond CC al PCR-Colegiul Central de Partid-Documente interne. Aici se regăsesc documentele emanate de către „Comisia cu sarcini speciale” a CC al PCR (1949 – 1950), care a avut ca obiectiv cercetarea trecutului maquisarzilor și interbrigadiștilor întorși în țară și documentele Comisiei Controlului de Partid, care au vizat verificarea și reverificarea acestora în perioada tumultoasă a realismului socialist, supranumită în literatură drept „obsedantul deceniu”.
Acest uriaș corpus de documente, care în mare parte a fost pus în circulație în ultimii ani (de aici și calitatea inedită a multora dintre documentele consultate), ne-a fost extrem de folositor în vederea reconstituirii, într-o nouă abordare, riguroasă, a istoriei „spaniolilor” din România.
Pe lângă izvoarele primare cercetate la ANIC și CNSAS (în mai mică măsură), la Biblioteca Academiei Române am consultat colecțiile celor mai importante ziare și reviste centrale din perioada Războiului Civil din Spania (1936-1939), selectând câteva zeci de articole relevante pentru tema cercetată. Parcurgerea acestor periodice ne-a ajutat să înțelegem care au fost reverberațiile conflictului fratricid spaniol în opinia publică din țara noastră, poziționarea principalelor organe de presă față de cele două tabere beligerante și să contextualizăm mai bine momentul plecării voluntarilor, cât și ecourile stârnite în presă de procesele intentate de autorități susținătorilor taberei loialiste.
În acest sens, am lecturat presa tabloid-bulevardieră (senzaționalistă), reprezentată de așa-zisele „ciupercuțe” sau „gazete de gălăgie” („Capitala”, „Credința” și „Tempo”), după cum le cataloga gazetarul Grigore Olimp Ioan în memoriile sale[8], oarecum neutră din punct de vedere editorial, publicațiile democratice sărindărene (de stânga), favorabile guvernului republican („ABC”, „Adevărul”, „Azi”, „Cuvântul liber”, „Dimineața”, „Lumea românească”, „Zorile”) și „jurnalele” naționaliste (de dreapta) care susțineau Cauza rebelilor („Curentul”, „Cuvântul”, „Frontul”, „Universul”).
Planul lucrării
Primul capitol al lucrării, din cele 14 existente, introduce cititorul în contextul internațional al izbucnirii Războiului Civil din Spania, prezentând totodată și principalii actori ai vieții politice spaniole, și face o scurtă trecere în revistă a episodului constituirii Brigăzilor Internaționale în paralel cu eforturile de neimplicare în conflict ale Angliei și Franței (vezi înființarea Comitetului de neintervenție).
Următoarele cinci capitole urmăresc acțiunile efectuate de PCdR în vederea ajutorării guvernului republican (trimiterea de voluntari și colectarea de fonduri), eforturile depuse de autoritățile române de a zădărnici aceste acțiuni (arestări, procese, supraveghere/urmărirea informativă a susținătorilor taberei guvernamentale spaniole), dar și poziția adoptată de principalul partid de stânga (PSDdR) față de situația din Spania.
Al VI-lea capitol este consacrat scrisorilor trimise rudelor/ prietenilor/camarazilor din țară de către câțiva dintre voluntarii plecați în Spania (analiza a vizat cinci studii de caz). Prin cercetarea acestui corp de documente ne-am propus să identificăm mediul familial și social de proveniență al voluntarilor și să evidențiem impactul războiului asupra vieții de zi cu zi a acestora.
Cel de-al VII-lea capitol enumeră unitățile și subunitățile prin care au trecut voluntarii români și realizează profilurile militare ale acestor formațiuni internaționale (efective, comandanți, armament, luptele la care au luat parte).
În Capitolele VIII, IX, X și XI ne-am aplecat asupra acțiunilor unora dintre interbrigadiști în Mișcarea de Rezistență Franceză și asupra persecuțiilor la care au fost supuși interbrigadiștii repatriați de către organele superioare de partid, întrucât aceștia, la fel ca în majoritatea țărilor „lagărului socialist”, erau considerați suspecți de colaborare cu oficinele de spionaj occidentale. Totodată, aici am vorbit pe larg despre încercările timide de reevaluare a acestei categorii de ilegaliști ai PCdR, după moartea „generalissimului”.
Ultimele trei capitolele (XII, XIII și XIV) sunt dedicate analizei prosopografice a corpului de voluntari și modului în care „spaniolii” au fost integrați în structurile de partid și de stat ale noului regim.
Lucrarea se încheie cu un capitol ce conține concluziile formulate în urma cercetării și analizei surselor primare și secundare consultate, scopul demersului nostru, cât și o serie de neajunsuri ale lucrării pe care sperăm să le surmontăm până la momentul publicării tezei.
Istoriografia problemei
Războiul Civil din Spania constituie un subiect important în istoriografia contemporană occidentală, unul în legătură cu care s-a scris aproape la fel de mult ca despre cel de-Al Doilea Război Mondial.
Un conflict european de o asemenea amploare produce adesea două tipuri de narațiuni. De cele mai multe ori, predomină retorica învingătorilor. În cazul Războiului Civil din Spania, în mod paradoxal, discursul dominant este cel al învinșilor. Istoriografia subiectului legitimează, de cele mai multe ori, cauza guvernamentalilor în defavoarea naționaliștilor.
Despre voluntarii români și identitatea acestora s-a scris foarte puțin în România. Primele materiale de popularizare și articole de presă au fost publicate în primii ani care au urmat actului de la 23 august 1944, atunci când în presa controlată de regim și în diverse broșuri propagandistice erau prezentate în mod encomiastic bătăliile la care au luat parte voluntarii români trimiși de partid în Spania. La sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, acest episod istoric din trecutul recent al partidului a fost brusc marginalizat/ ocultat din cauza suspiciunilor de spionaj și trădare care au planat asupra foștilor interbrigadiști și maquisarzi reîntorși în țară. Această „vânătoare de vrăjitoare” fusese declanșată, din ordinele lui Stalin, la nivelul întregului lagăr socialist est-european. Dictatorul sovietic considera că mulți dintre cei care luptaseră în Spania și Franța intraseră în slujba agenturilor de spionaj occidentale. Deși în unele țări comunizate (precum Ungaria, Cehoslovacia sau Bulgaria) s-au organizat procese-spectacol soldate cu sentințe de condamnare la moarte a unor importante figuri ale luptei antifasciste din Spania și Franța, România lui Dej nu a mers atât de departe. Singurele măsuri luate de conducerea PMR împotriva foștilor combatanți au fost demararea unor anchete pe linie de partid și Securitate în vederea elucidării unor aspecte incerte din biografiile acestora și retrogradarea în funcții de mai mică importanță a celor care ocupau demnități publice cheie în aparatul de partid și de stat.
Participarea comuniștilor români la lupta împotriva fascismului din Spania a revenit în istoriografia comunistă după Congresul al II-lea al PMR (1955), atunci când s-a adoptat o hotărâre privind scrierea unei istorii a partidului. Cu această ocazie, Institutul de Istorie a PMR a primit sarcina de a chema la audieri mai mulți participanți la o serie de evenimente importante din istoria mișcării muncitorești: Răscoala din 1907, Grevele de la Atelierele CFR Grivița (ianuarie-februarie 1933), Războiul Civil din Spania și Mișcarea de Rezistență Franceză, actul de la 23 august 1944 etc.
Astfel, în perioada 1956-1958, la sediul institutului din Aleea Alexandru nr. 38 au fost intervievați mai mulți foști interbrigadiști români[9]. Mărturiile lor au fost înregistrate pe bandă de magnetofon, fiind ulterior transcrise pe hârtie prin dactilografiere. Deși această întreprindere s-a concretizat în câteva sute de pagini de amintiri, în anii care au urmat nu a fost publicat niciun volum care să cuprindă bogatul material strâns cu această ocazie.
Înregistrările audio efectuate la Institutul de Istorie a PMR au fost distruse din ordinul lui Dej, deranjat de unele afirmații făcute acolo de câțiva dintre foștii membri marcanți ai partidului din perioada ilegalității, în special cele ale lui Constantin Doncea. Liderul PMR fusese informat că în 1956, la sediul instituției condusă de Constantin Pârvulescu (director) și Mihail Roller (director adjunct), mai mulți participanți la grevele de la Atelierele CFR Grivița (1933) se folosiseră de acest demers științific pentru a-și construi o tribună „antipartinică” de promovare a propriilor merite în istoria mișcării comuniste, trecând astfel în plan secund rolul partidului. Dej a considerat că declarațiile tovarășilor săi din ilegalitate i-ar fi șubrezit poziția de la acel moment și i-ar fi eclipsat rolul în coordonarea acțiunilor revendicative de la atelierele amintite. El nu va reacționa pe moment, însă în iunie 1958 a convocat o Plenară a Comitetului Central pentru a se răfui cu mai mulți membri de partid cu stagii vechi în mișcare, pe care îi identifica drept potențiale amenințări la poziția sa politică. Plenara s-a încheiat cu excluderea din partid și aplicarea unor pedepse politice mai multor ilegaliști. Printre cei excluși s-a numărat și una dintre cele mai importante figuri ale istoriei partidului, fostul interbrigadist Constantin Doncea.
După accederea la putere a lui Nicolae Ceaușescu și declanșarea procesului de reabilitare a unor vechi militanți ai PCR care au avut de suferit în vremea predecesorului său, Constantin Doncea i-a trimis noului secretar general al partidului un memoriu prin care solicita reanalizarea cazului său și reprimirea în partid.
Într-o ședință a Comitetului executiv al CC al PCR din data de 20 ianuarie 1966, deși nu figura pe ordinea de zi, Nicolae Ceaușescu a supus dezbaterii situația politică a lui Doncea. Din discuțiile purtate în cursul ședinței aflăm ce s-a întâmplat cu benzile de magnetofon din Aleea Alexandru nr. 38. Astfel, Leonte Răutu, unul dintre artizanii alcătuirii „rechizitoriului” prezentat în cadrul Plenarei CC al PMR din iunie 1958, unde acești ilegaliști au fost acuzați de „activitate contrarevoluționară”/ „fracționistă”/„antipartinică”, declara:
S-a cerut să se întărească partea aceasta cu activitatea fracționistă a lui Doncea. Fapte noi nu s-au adăugat, ci numai s-au întărit acuzațiile. Singurul fapt este că s-a făcut la Institutul de Istorie a Partidului o înregistrare pe bandă de magnetofon. Acest fapt a ajuns la Gheorghiu-Dej și ni s-a spus ca să distrugem aceste benzi înregistrate ca posteritatea să nu audă ce s-a spus acolo și ni s-a cerut să îmbunătățim materialul și l-am îmbunătățit.[10]
Cu prilejul discutării situației lui Doncea, a fost ridicată și problema absenței onomasticii din studiile publicate de Institutul de Istorie a PMR. Numele unor principali actori din istoria partidului (vezi grevele de la Atelierele CFR Grivița sau actul de la 23 august 1944) au dispărut aproape complet din istoriografia oficială.[11]
Același fenomen s-a petrecut și în privința puținelor materiale publicate de Institut referitoare la Războiul Civil din Spania sau la Rezistența Franceză, acolo unde lipsa numelor luptătorilor români se face simțită[12].
În fine, la finalul ședinței amintite, Comitetul executiv al CC al PCR a hotărât, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, anularea hotărârii de îndepărtare din partid a lui Constantin Doncea (decisă la Plenara CC al PMR din iunie 1958), reîncadrarea în PCR cu vechimea de la data excluderii și numirea sa în funcția de președinte al Comitetului de Stat pentru Valorificarea Produselor Agricole.[13]
Subiectul voluntarilor români din Spania a revenit în atenția istoriografiei comuniste după accederea la putere a lui Nicolae Ceaușescu și campania sa de reabilitare a unor vechi militanți ai partidului și de recuperare a unor personalități politice din spectrul stângii moderate interbelice. Astfel, în presa centrală, în revista Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR (fostul Institut de Istorie a PMR) și în revista „Magazin istoric”, au fost publicate mai multe articole tematice semnate de unii dintre veterani, precum și scurte biografii ale unor comuniști decedați pe frontul din Spania. Mai mult, pentru prima oară, apar două volume memorialistice dedicate subiectului, scrise de foști voluntari români[14]: „Voluntari români în Spania 1936-1939. Amintiri și documente” (1971)[15] și „Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței (Amintiri)” (1972).[16]
Cu toate acestea, în anii 1980, tema Războiului Civil din Spania va reintra într-un con de umbră, astfel că până în 1989 nu se va mai publica nimic referitor la acest subiect. Este perioada în care cerberii ideologici ai regimului încercau să rescrie istoria partidului în funcție de biografia secretarului general al PCR și de linia politică naționalistă inaugurată în ultimii ani de viață ai lui Gheorghiu-Dej. Războiul Civil din Spania nu este singurul episod istoric despre care nu se va mai aminti nimic, același lucru întâmplându-se cu luptătorii români din Rezistența Franceză sau cu grevele de la Atelierele CFR Grivița (ianuarie-februarie 1933).
Chiar dacă înainte de 1989 s-a scris foarte puțin, pe această temă, nu înseamnă că s-a scris și în concordanță cu rigorile științei istoriei. Multe aspecte din jurul conflictului din Spania în care românii au fost implicați, fie au fost omise, fie au fost prezentate în mod tendențios, clișeistic sau propagandistic. De pildă, în 1966, la aniversarea a 30 de ani de la înființarea Brigăzilor Internaționale, în „Analele ISISP” a apărut un text semnat de Valter Roman, precum și șase schițe biografice ale unor voluntari români decedați în Spania (Constantin Burcă, Nicolae Cristea, Ștefan Megheri, Nicolae Roșu, Nicolae Pop și Mihai Ardeleanu). Biografiile acestora au fost semnate de șase foști voluntari care i-au cunoscut îndeaproape și se bazează exclusiv pe memoriile semnatarilor. Seria de portrete va fi continuată în 1971 în volumul „Voluntari români în Spania 1936-1939. Amintiri și documente” apărut sub egida ISISP, atunci când au fost publicate portretele altor români care au luptat în Spania, dar care au decedat în Rezistența Franceză: Ion Călin, Marin Chilom, Andrei Sas Dragoș, Iancu Zilberman. Deși sursele arhivistice se aflau la dispoziția autorilor acestor evocări, ele nu au fost consultate (vezi, de exemplu, dosarele personale ale comuniștilor aflați în atenția Siguranței, care se regăseau în Arhiva ISISP). Consultarea acestor dosare și folosirea ulterioară a informațiilor extrase din documente era un demers foarte periculos, întrucât printre coperțile acestor dosare se regăseau și o serie de lucruri care nu trebuiau să ajungă la publicul larg, precum declarații compromițătoare ale titularilor dosarelor sau faptul că mulți dintre agenții Siguranței, magistrații militari și jandarmii, ale căror semnături se găseau în documentele vremii, sucombaseră în detenție sau înduraseră ani grei de închisoare (după 1948, reprezentanții aparatului represiv al Statului interbelic au constituit o categorie distinctă în rândul deținuților politici, fiind încarcerați la Penitenciarul Făgăraș, acolo unde mulți dintre ei și-au pierdut viața din cauza regimului infernal de detenție).[17] De asemenea, prin consultarea acestor dosare, opinia publică ar fi putut afla care au fost numele inițiale ale multora dintre interbrigadiști, precum și legăturile pe care aceștia le-ar fi avut cu o serie de comuniști „dovediți” ulterior ca fiind informatori ai Siguranței. În plus, după 1945, mai mulți voluntari și-au schimbat numele în urma unei hotărâri de partid care viza „românizarea” structurilor de conducere ale partidului.
Apariția în 1971 a volumului „Voluntari români în Spania 1936-1939. Amintiri și documente” a fost bine primită de public și de critica vremii. Încurajat de succesul de care s-a bucurat această lucrare, în anul următor, cel mai celebru luptător român din Brigăzile Internaționale decide să-și publice la rându-i propriul volum de amintiri – „Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței (Amintiri)”. Manuscrisul lucrării era finalizat încă din 1954, urmând a vedea lumina tiparului cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la izbucnirea conflagrației fratricide, însă, conform spuselor autorului, din cauza „unor împrejurări fortuite”, acesta nu a mai apucat să vadă lumina tiparului. Desigur, nu „împrejurările fortuite” menționate de autor în prefața volumului au împiedicat publicarea acestui volum în anii 1950, ci contextul politic nefavorabil unei asemenea apariții.[18] Potrivit declarațiilor autorului, lucrarea ar fi trebuit să apară 10 ani mai târziu, atunci când se împlineau 30 de ani de la izbucnirea Războiului Civil din Spania, însă nici de această dată nu a fost să fie, cauza constituind-o aceleași „împrejurări”.
Volumele publicate în 1971 și 1972 menționate mai sus reprezintă cele mai importante contribuții apărute în România antedecembristă pe marginea participării voluntarilor români în Războiului Civil din Spania.[19]
Un alt volum memorialistic este cel al medicului român David Iancu „Nouă ani medic pe front 1937-1945. Memorii. Spania-China”, publicat de către fiica sa – Tania Iancu – la 18 ani de la moartea autorului (2008)[20]. Iancu a fost unul dintre cei 14 medici români care s-au înrolat voluntar în Serviciul Sanitar al Brigăzilor Internaționale. Deși amintirile au fost publicate după 1989, ele au fost redactate și finalizate la sfârșitul anilor 1970. La fel ca în cazul celorlalte scrieri menționate mai sus, și acest volum poartă amprenta militantismului politic al autorului. Bunăoară, Iancu afirmă, în capitolul introductiv al cărții, că în perioada interbelică „majoritatea tineretului” se afla în căutarea unei societăți ideale, fiind „sub influența puținelor știri despre Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și despre crearea statului sovietic”[21]. De asemenea, Iancu nu amintește nimic despre procesul pe care autoritățile române i-l intentaseră în 1934 pentru activități politice interzise (Iancu era membru al UTCdR, calitate în care a luat parte la răspândiri de manifeste comuniste, ședințe ilegale, adăpostirea materialelor de propagandă etc.) și care, la data plecării în Spania, se afla încă pe rolul unei instanțe militare din Iași (în cele din urmă, în 1938, va fi condamnat în contumacie la opt luni închisoare). În cazul multor voluntari români plecați în Spania, arestările Siguranței și procesele politice în care erau implicați au constituit un factor determinant în luarea deciziei de a părăsi țara.
Deși scrise în limbajul specific al epocii, volumele conțin o cantitate importantă de informații referitoare la contextul politic internațional, actorii politici principali ai celor două tabere antagonice, acțiunile organizate de partid în vederea trimiterii peste graniță a voluntarilor, campaniile de ajutorare a rudelor celor plecați (bani, îmbrăcăminte, alimente), precum și o serie de aspecte referitoare la biografiile și viața cotidiană a interbrigadiștilor români din Brigăzile Internaționale. Cu toate acestea, o serie întreagă de aspecte și probleme ale istoriografiei subiectului sunt ocultate, distorsionate sau trunchiate în mod intenționat, întrucât condițiile politico-ideologice nu permiteau abordarea lor, pe de-o parte, iar pe de altă parte, apartenența subiecților la PCR a făcut ca amintirile lor să fie narate în spirit militant și pătrunse de partizanat politic, lucru care a dăunat grav discursului istoric.
Enumerăm mai jos câteva aspecte trecute cu vederea de către cei care s-au aplecat asupra acestei teme în perioada 1945-1989 și pe care vom încerca să le abordăm în lucrarea de față:
– Modul în care și-au procurat pașapoartele voluntarii români care au părăsit țara legal și cine erau persoanele desemnate de conducerea PCdR să se ocupe de această problemă;
– Membrii PCdR care își exprimau dorința de a pleca să lupte de partea Republicanilor spanioli nu puteau părăsi țara fără acordul prealabil al partidului/legăturii superioare de partid. Ce se întâmpla însă cu cei care nu se ofereau voluntari pentru această cauză, fiind desemnați de partid pentru a se înrola în Brigăzile Internaționale? Refuzul îndeplinirii unei sarcini de partid nu aducea neapărat excomunicarea din mișcare, însă persoana respectivă atrăgea asupra sa un sentiment de neîncredere din partea partidului. Numărul celor care au refuzat plecarea în Spania este insignifiant. Chiar dacă aceștia și-au atras oprobriul tovarășilor de luptă și idei, asupra lor nu s-au exercitat presiuni fizice sau psihologice. Totuși, studiile sau lucrările memorialistice dedicate subiectului publicate în perioada 1945-1989, nu fac nicio referire la acest aspect;
– Ce s-a întâmplat cu trupurile voluntarilor români decedați în timpul luptelor sau în spitalele din spatele frontului;
– Luptele „fracționiste” purtate între comuniști în lagărele de refugiați din Franța (Gurs, Saint Cyprien, Argeles-sur-Mer). Înfierarea și marginalizarea membrilor sau nemembrilor de partid care nu se supuneau ordinelor trasate de conducerea partidului. Pe aceștia, comuniștii îi acuzau de „troțkism” sau „trădare”;
– Participarea/ neparticiparea la masacrele pe care tabăra republicanilor le-a comis împotriva prizonierilor de război naționaliști, a clericilor sau a unor civili acuzați de colaboraționism cu guvernul de la Salamanca;
– Descrierea/ relatarea activităților voluntarilor români în perioada în care s-au aflat în refugiu pe teritoriul URSS (1939-1945);
– Interminabilele interogatorii pe linie de partid și de Securitate la care au fost supuși majoritatea voluntarilor în perioada 1949-1954. Chiar dacă anchetele fuseseră stopate după moartea lui Stalin, mulți dintre voluntari vor fi în continuare urmăriți de Securitate, chiar și după ani de zile de la moartea lui Dej. Dacă la începutul anilor 1950 foștii voluntari și maquisarzi erau urmăriți și anchetați pentru a li se dovedi apartenența la organele de informații occidentale, la începutul anilor 1960, odată cu demararea procesului de „românizare” a aparatului de partid și de stat, aceștia erau urmăriți pe motiv de apartenență/ legături cu serviciile secrete sovietice de informații. Dosarele existente în Arhiva CNSAS sunt elocvente în acest caz.
– După revenirea în țară, mulți dintre cei care luptaseră pentru un ideal în Spania au fost încadrați în funcții importante din aparatul de partid și de stat. Unii dintre ei au ocupat poziții semnificative în nou-înființatele structuri de Securitate, fiind actori importanți în represiunea declanșată de comuniști împotriva adversarilor politici. Amintim aici cazul coloneilor de securitate Constantin Câmpeanu, Ambruș Coloman și Mihai Patriciu, care se fac vinovați și de emiterea unor ordine militare, având ca efect torturarea unor „dușmani” sau chiar lichidarea lor fizică. Despre ascensiunea lor politică și profesională, memorialiștii amintiți nu fac nicio referire la acest aspect fiind întru totul omis.
Prezenta lucrare își propune să suplinească aceste lacune istoriografice pe baza unui bogat material arhivistic existent la Arhivele Naționale ale României, Arhiva CNSAS, Arhiva Guvernului României, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor și Arhivele Militare Naționale Române, a lucrărilor de specialitate, a memorialisticii și altor surse.
Exploatarea acestor izvoare într-o manieră științifică, riguroasă, urmează în paralel studierea și analizarea multitudinii de lucrări apărute pe marginea politicii interne și internaționale a Spaniei, a alianțelor militare încheiate de cele două tabere aflate în conflict sau a luptelor purtate în spațiul frontului secret. Informațiile obținute în urma cercetării literaturii secundare contribuie la o mai bună contextualizare a narațiunii.
În lucrarea de față nu vom insista asupra unor aspecte ale Războiului Civil din Spania deja tratate în numeroase lucrări editate în țară și străinătate: politică internațională/tratate, istorie politică și militară sau cele despre culisele frontului secret.
După Revoluția din decembrie 1989, subiectul voluntarilor români din Brigăzile Internaționale a fost atins tangențial de către doi reputați istorici ai comunismului românesc, Vladimir Tismăneanu și Stelian Tănase, precum și de autorul biografiei Anei Pauker, profesorul american Robert Levy, care, în vederea elaborării operei sale, a realizat mai multe interviuri cu unii dintre foștii interbrigadiști.[22]
Singurele lucrări de sinteză realizate după Revoluția din decembrie 1989 care tratează pe larg modul în care țara noastră s-a raportat la conflictul fratricid spaniol sunt „La Romania e la guerra di Spagna”[23] (2007) și „România și războiul civil spaniol”[24] (2011), publicate de politologul Giordano Altarozzi și filosoful Gheorghe Pașcalău – care vizează istoricul relațiile politico-diplomatice oficiale și subterane ale României cu cele două guverne spaniole aflate în conflict (republican și naționalist) și poziționarea principalelor formațiuni politice din țară noastră față de acestea – și teza de doctorat a unui actual cadru universitar de la Facultatea de istorie a Universității din București: Marian Ștefănescu, „Poziția României față de Războiul Civil din Spania. Studiu de caz” (2002)[25]. Lucrarea, care din nefericire a rămas nepublicată, a fost întocmită pe baza unui amplu material documentar și vizează mai multe aspecte referitoare la relațiile diplomatice și comerciale româno-spaniole, aderarea țării noastre la politica de neutralitate (neintervenție), cazul refugiaților spanioli adăpostiți în sediul Legației României din Madrid, activitatea reprezentanților celor două tabere la București, expediția legionară în Spania și eforturile PCdR de trimitere a voluntarilor români în Peninsula Iberică.
O altă apariție pe piața de gen din România o constituie un tom de documente, care analizează relațiile româno-spaniole în timpul Războiului Civil din Peninsula Iberică. Documentele cuprinse în acest volum, editat sub auspiciile ICR și MAE, provin din Arhiva Externelor și conțin corespondența diplomatică purtată între diversele structuri ale acestui minister, din țară și străinătate, comunicate și rapoarte ale personalului consular și diplomatic spaniol acreditat în România.[26]
În privința istoriografiei internaționale, problematica Războiului Civil din Spania a cunoscut o cantitate importantă de lucrări științifice și memorii publicate nu numai pe continentul european sau american, ci și în țări mai îndepărtate, precum Australia sau China (într-un studiu publicat în 1998, istoricul José Esteban estima la circa 40.000 de titluri dedicate problematicii[27]). Această producție istoriografică a vizat o mulțime de teme precum istoria politică, militară, a relațiilor internaționale, istorii sociale, represiunea, istoria mentalităților ș.a.m.d.
De departe, cele mai multe lucrări academice au fost publicate în spațiul anglo-saxon, în special în Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Totodată, după decesul lui Franco, procesul de deschidere a unor arhive și de liberalizare a universităților spaniole a crescut simțitor, ceea ce a condus la o explozie istoriografică asupra subiectului.
Referitor la problematica voluntarilor străini din Brigăzile Internaționale, putem afirma că în majoritatea țărilor din care aceștia au provenit au apărut numeroase lucrări. Chiar dacă multe dintre acestea sunt memorii sau jurnale de amintiri, ele constituie instrumente de lucru indispensabile cercetătorilor pasionați de subiect.
Similar cu spațiul românesc, amintirile multora dintre participanții la Războiul Civil din Spania sunt impregnate de militantism politic, în funcție de steagul sub care au luptat. Acest lucru se distinge mult mai bine în memoriile foștilor voluntari publicate în spatele „Cortinei de Fier” (vezi Nicolae Olaru sau Valter Roman etc.). Desigur, nu doar memorialiștii comuniști au deformat uneori percepția asupra evenimentelor, ci și cei care au luptat în alte facțiuni politice ale Frontului Popular sau independent de acesta. De pildă, istoricul Paul Preston, unul dintre cei mai importanți cercetători ai subiectului, consideră că autorul volumului „Omagiu Cataloniei” – George Orwell – are o viziune eronată asupra evenimentelor din mai 1937, atunci când POUM și Partidul Comunist Spaniol s-au războit pe străzile Barcelonei. Eroarea de abordare e pusă de Preston pe seama apartenenței autorului la POUM.[28]
Totodată, lucrări memorialistice ale unor foști voluntari comuniști, socialiști sau antifasciști au apărut și în Europa Occidentală. Îi menționăm aici pe fostul secretar general al Partidului Comunist Italian, Luigi Longo[29], socialistul englez Fred Thomas[30] sau unul dintre supraviețuitorii afro-americani ai Brigăzii Internaționale americane „Abraham Lincoln”: James Yates[31].
O bogată literatură dedicată conflictului din Spania găsim și în spectrul voluntarilor care au luptat în liniile naționaliștilor. O serie întreagă de lucrări, studii și memorii au apărut în special în Spania lui Franco, dar și în Germania, Italia, Franța și chiar România. Deși de la noi din țară au plecat doar șapte legionari pentru a se înrola în Tercio (mare unitate militară naționalistă în care erau încadrați voluntarii străini), patru dintre ei și-au scris și publicat experiența trăită în Spania la scurt timp după revenirea în țară (Alexandru Cantacuzino, Bănică Dobre, Neculai Totu și Ion Dumitrescu-Borșa).[32]
[1] Vezi în acest sens studiul Corinei Doboș, „Abordări prosopografice ale ilegalității comuniste. Rezultate parțiale și chestiuni metodologice”¸ în Studii și articole de istorie, nr. LXXXII/2015, pp. 201-218. Autoarea analizează un corpus de 973 de „fișe de evidență ale ilegaliștilor” comuniști (chestionare completate în perioada 1951-1952) păstrate la ANIC, prin care se folosește de o serie de prezente în aceste fișe date (date de stare civilă, sexul respondentului, naționalitatea, profesia de bază etc.) pentru a realiza o „biografie colectivă” a membrilor și simpatizanților PCdR (1921-1944). În aceeași notă se înscriu și proiectele de cercetare ale Cristinei Diac, „Liderii Partidului Comunist din România, 1921-1944. Analiză prosopografică” (disponibil pe site-ul ilegalisti.ro) și „Membri, simpatizanți, conspiratori și «tovarăși de drum»” (disponibil on-line la adresa andco.ro) derulat în perioada 2013-2016, sub egida Universității din București.
[2] Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, București, Editura Humanitas, 2012, p. 272.
[3] Deși nu era comunist, Siguranța s-a aflat pe urmele lui Pandrea încă din 1931, când i-a deschis un dosar personal de urmărire. Din cauza anturajelor sale comuniste și socialiste, dar și din pricina numeroaselor procese în care a susținut cauza a numeroși lideri ai PCdR, Pandrea a suferit nu mai puțin de 4 arestări preventive, fără însă a fi judecat și condamnat de „justiția burgheză” (1931-1944).
[4] În timpul războiului civil din Spania, Gheorghe Stoica, născut Moscu Cohn (n. 20 iul. 1900, mun. Dorohoi, jud. Botoșani-d. 10 aug. 1976), a deținut funcția de comisar politic al Companiei românești din Batalionul Divizionar pendinte de Divizia 45 Internațională – Corpul V Armată (iul.-sept. 1938). Cu această subunitate românească a participat la luptele de pe fluviul Ebro din vara anului 1938. Sub regimul comunist a ocupat mai multe poziții în aparatul de partid și de stat. Iată numai câteva dintre ele: secretar al Comitetului regional Dobrogea al PCR (1946); prim-secretar al Comitetului orășenesc București al PMR (dec. 1950-sept. 1953); membru supleant (23 febr. 1948-27 mai 1952) și membru al CC al PCR/PMR (27 mai 1952-28 nov. 1974); președinte al Comisiei Centrale de Revizie a CC al PCR (28 nov. 1974-10 aug. 1976); membru supleant (dec. 1967-dec. 1968) și membru al CPEx al CC al PCR (dec. 1968 – 28 nov. 1974); șef al Secției cadre și director al Direcției cadre a CC al PMR (13 mart. 1956-7 febr. 1957); șef al Secției bunuri de consum a CC al PMR (7 febr.-26 iun. 1957); șef al Secției administrative a CC al PMR (6 iul. 1957-1958); ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al RPR în RDG (oct. 1953-febr. 1956); secretar al Prezidiului MAN (1958, 1961) și deputat în MAN (mart. 1948-aug. 1976).
[5] Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah. Jurnal 1957-1958, vol. II, București, Editura Vremea, 2012, p. 81, p. 167, p. 182, p. 185.
[6] Eric Hoffer, Adepții fanatici. Reflecții asupra naturii mișcărilor de masă, Iași, Editura Polirom, 2013, pp. 94-95, p. 114.
[7] Voluntari români în Spania 1936-1939. Amintiri și documente, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, Editura Politică, București, 1971. Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței (Amintiri), București, Editura Militară, 1972.
[8] Grigore Olimp Ioan, Cronica unor destine, București, Editura Vremea, 2004, p. 504.
[9] În același timp, în anul 1957 a apărut al IV-lea tom (și ultimul) din seria de „Documente din Istoria Partidului Comunist din România”, proiect editorial inițiat în 1953 sub auspiciile Institutului de Istorie a Partidului, care conține două documente referitoare la implicarea PCdR în acțiunea de sprijinire a guvernului republican spaniol și la poziția URSS față de războiul din Spania: „Manifest al CC al PCR din august 1936 care cheamă poporul muncitor la solidarizare cu lupta poporului spaniol împotriva fascismului” și „Manifest al CC al PCR din noiembrie 1936 editat cu prilejul zilei de 7 noiembrie 1936 în care sunt demascate pregătirile de război ale imperialiștilor contra Statului sovietic și cheamă masele la luptă împotriva războiului antisovietic”. Editarea a doar două documente care vizează problema spaniolă reflectă interesul scăzut al conducerii partidului de la acea vreme, față de acest episod istoric. Documente din istoria Partidului Comunist din România 1934-1937, Institutul de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, București, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1957, pp. 469-475. Noi documente pe marginea acestui subiect vor fi publicate abia după accederea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea partidului. Vezi de ex. documentele publicate în preambulul volumului Voluntari români în Spania. Amintiri și documente 1936-1939, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, București, Editura Politică, 1971, pp. 49-83. Manifestul CC al PCdR din august 1936 a fost editat la scurt timp după ce, la Moscova, a avut loc un mare miting al „oamenilor muncii” prin care aceștia și-au exprimat „solidaritatea frățească cu poporul spaniol ce apără eroic cuceririle democratice împotriva bandelor sălbatice ale fascismului”. Această adunare populară organizată de Stalin a fost descrisă pe larg de jurnalistul Mihail Kolțov în primele pagini ale jurnalului său din Spania. Mihail Kolțov, Jurnal din Spania, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă-Cartea Rusă, 1958, pp. 15-17.
[10] Ședința Comitetului executiv al CC al PCR din 20 ianuarie 1966. ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 6/1966, ff. 20-22. Document publicat parțial și în Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu (editori), Istoria comunismului din România. Documente Nicolae Ceaușescu (1965-1971), vol. II, Iași, Editura Polirom, 2012, pp. 81-83.
[11] Cercetând colecția revistei Anale (editată de Institutul de Istorie a PMR) în perioada 1958-1988, istoricul Cristina Diac a analizat modul în care s-a reflectat în istoria oficială a partidului participarea lui Dej și a altor lideri ai grevelor de la Grivița, în funcție de conjunctura politică. Potrivit preceptelor ideologice, narațiunea istorică trebuia să plaseze în centrul atenției structurile impersonale ale conducerii superioare de partid (CC al PCdR, Secretariat sau Birou Politic) și nu personalitățile partidului. Prin această investigație, istoricul Cristina Diac demonstrează cum a evoluat de-a lungul anilor procesul de depersonalizare a istoriei partidului în oficiosul institutului amintit. Până în 1965, dintre liderii grevelor care se mai aflau încă în viață, numele lui Dej avea să fie cel mai frecvent menționat în studiile revistei, fiind depășit doar de cei care decedaseră până la accederea la putere a comuniștilor (Ilie Pintilie și Constantin David). Cristina Diac, „Liderul nevăzut. Gheorghe Gheorghiu-Dej și grevele de la Grivița”, în Ștefan Bosomitu, Mihai Burcea (editori), Spectrele lui Dej, Iași, Editura Polirom, 2012, pp. 31-49.
[12] Până la Plenara CC al PMR din iunie 1958, în „Analele Institutului de Istorie a PMR” a apărut un singur articol memorialistic mai amplu referitor la istoria Războiului Civil din Spania. Potrivit cutumelor istoriografice ale vremii, popularizarea „Eroilor clasei muncitoare” îi viza în primul rând pe cei decedați. Deși articolul se întinde pe mai bine de 30 de pagini și oferă o bogată paletă de informații referitoare la unitățile și subunitățile românești din Brigăzile Internaționale, autorul (Valter Roman) amintește doar numele a doi interbrigadiști români care se mai aflau în viață la data scrierii articolului, respectiv Constantin Câmpeanu și Petre Borilă. Nu același lucru se petrece însă cu enumerarea unor „actori” politici de alte naționalități ai conflictului spaniol aflați în viață la acea dată (Luigi Longo, Santiago Carillo, Dolores Ibarruri, Pietro Nenni), ceea ce spune multe despre comandamentele ideologice ale vremii, care nu permiteau prea mult spațiu de manevră în privința unor persoane cu trecut glorios în mișcare capabili să știrbească din legitimitatea/gloria celor aflați în „Olimpul” comunist al puterii. Autorul nu face însă niciun pic de economie de spațiu pentru a-i enumera pe voluntarii români decedați pe fronturile din Spania sau în Rezistența Franceză: Nicolae Cristea, Nicolae Pop, Constantin Burcă, Mihai Ardeleanu, Leontin Dorohoi, Alexandru Făclie etc. Valter Roman, „Despre războiul din Spania împotriva agresiunii fasciste, pentru libertate și democrație (1936-1939)”, în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 4/1956, pp. 39-74. Dacă până la plenara amintită mai era încă îngăduită menționarea unor foști interbrigadiști aflați în viață, după acest moment politic, acest lucru nu va mai fi permis. De pildă, în 1959, în aceeași publicație, a apărut un articol biografic nesemnat care evoca memoria interbrigadistului român Constantin Burcă, decedat în decembrie 1936 pe frontul din Andaluzia. Vocea prezintă mai multe detalii biografice din tinerețea revoluționară a lui Constantin Burcă, precum și momente din activitatea profesională a acestuia. De asemenea, sunt prezentate cu lux de amănunte și ultimele sale clipe de viață, pe care nu le-ar fi putut cunoaște decât cineva care i-a stat prin preajmă. Același „medalion” va fi republicat cu mici modificări, în aceeași revistă, la un an de la decesul lui Dej. De această dată, însă, sub semnătura lui Gheorghe Adorian, fost camarad cu Constantin Burcă în Brigăzile Internaționale. Ulterior, scurta evocare a lui Constantin Burcă se va regăsi sub aceeași semnătură și în volumul dedicat voluntarilor români din Spania, apărut la Editura Politică în 1971. „Constantin Burcă (1912-1936)” în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 6/1959, pp. 99-103. Analele Institutului de Studii Istorice și Social-politice de pe lângă CC al PCR, nr. 5/1966, pp. 95-98. Voluntari români în Spania. Amintiri și documente 1936-1939, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, București, Editura Politică, 1971, pp. 457-464.
[13] Ședința Comitetului executiv al CC al PCR din 20 ianuarie 1966. ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 6/1966, ff. 20-22. Document publicat parțial și în Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu (editori), Istoria comunismului din România. Documente Nicolae Ceaușescu (1965-1971), vol. II, Iași, Editura Polirom, 2012, pp. 81-83.
[14] În perioada lui Dej s-au mai publicat volume memorialistice având ca tematică Războiul Civil din Spania, însă acestea nu erau semnate de către foștii interbrigadiști români: Luigi Longo (Gallo), „Brigăzile Internaționale în Spania”, București, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1957; Mihail Kolțov, „Jurnal din Spania”, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă-Cartea Rusă, 1958; Dolores Ibarruri, Singura cale, București, Editura Politică, 1963; Constancia de la Mora, „Mândra Spanie. Amintirile unei republicane”, București, Editura Politică, 1963. Publicarea amintirilor unor „actori” străini implicați în Războiul Civil din Spania va continua și după moartea lui Dej. La numai un an de la accederea lui Ceaușescu în fruntea PCR, editura condusă de unul dintre cei mai cunoscuți interbrigadiști români, Valter Roman, avea să publice (post-mortem) memoriile fostului comandant al Forțelor Aeriene ale Republicii Spaniole, Ignacio Hidalgo de Cisneros, „Cotitura”, la Editura Politică, în 1966. Cisneros (decedat la București în februarie 1966) era soțul militantei comuniste Constancia de la Mora, ale cărei amintiri fuseseră publicate cu trei ani în urmă la aceeași editură condusă de Valter Roman. La fel ca în cazul multora dintre liderii CC al PCS, statul român le acordase celor doi soți azil politic. Cele două volume fuseseră prefațate de către doi dintre foști „voluntari ai libertății”: Mihail Florescu („Mândra Spanie. Amintirile unei republicane”) și Gheorghe Stoica („Cotitura”).
[15] Voluntari români în Spania 1936-1939. Amintiri și documente, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, Editura Politică, București, 1971.
[16] Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței (Amintiri), București, Editura Militară, 1972.
[17] Edificator în acest sens ar fi volumul „Fii ai neamului românesc. Locotenent-colonelul, post-mortem, Nicolae Cristea”, publicat în 1971 de către istoricul Gheorghe Ioniță. Lucrarea are la bază figura unui muncitor român, membru marcant al PCdR, fost voluntar în Brigăzile Internaționale, și care ulterior și-a pierdut viața în Mișcarea de Rezistență Franceză. În vederea realizării volumului, autorul a consultat mai multe publicații generale și speciale, memorii, dar și izvoare arhivistice. Nota bibliografică prezentă în finalul cărții precizează cu rigoare numele publicațiilor consultate, autorii, editura și anul apariției lor. Nu același lucru se întâmplă și în cazul surselor arhivistice care au stat la baza documentării. Autorul omite să menționeze, cu bună știință, credem noi, fondurile și unitățile arhivistice, rezumându-se la a indica doar denumirea/titulatura generală a structurilor de arhivă pendinte de CC al PCR: Arhiva CC al PCR, Arhiva Comitetului județean Galați al PCR și Arhiva Institutului de studii istorice și social-politice de pe lângă CC al PCR. Or, din lecturarea volumului reiese clar că majoritatea informațiilor (fotografii, acte personale, documente emise de autoritățile represive ale vremii etc.) sunt culese în special din dosarele personale întocmite de Ministerul de Interne pe numele lui Nicolae Cristea, documente aflate azi în custodia ANIC. Gheorghe Ioniță, Fii ai neamului românesc. Locotenent-colonelul, post-mortem, Nicolae Cristea, București, Editura Militară, 1971.
[18] În 1950, generalul-maior Valter Roman a fost scos din funcția de locțiitor al șefului Statului Major al Forțelor Armate și marginalizat într-o funcție măruntă din nomenclatura CC al PMR – vicepreședinte al Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii (ulterior, în 1951, a fost numit ministru al Poștei și Telecomunicațiilor, iar în ianuarie 1953, în funcția de director al Direcției Generale a Economiei Apelor). Este perioada în care trecutul foștilor luptători din Războiul Civil din Spania și Rezistența Franceză este cercetat de Comisia Controlului de Partid de pe lângă CC al PMR. Simțindu-se nedreptățit, Valter Roman a adresat mai multe memorii lui Dej în care reclama nedreptatea care i s-a făcut. Cu situația de partid încă neclarificată și pe fondul unor abateri profesionale comise în perioada în care s-a aflat la cârma Ministerului Poștei și Telecomunicațiilor, în ziua de 7 mai 1954, Biroul Politic al CC al PMR a hotărât sancționarea lui Valter Roman cu „vot de blam cu avertisment” (în toamna anului 1954 va fi numit în funcția de director al Editurii de Stat pentru Literatură Politică). Pedeapsa politică îi va fi anulată de către Comitetului Executiv al CC al PCR la data de 27 decembrie 1966, atunci când Nicolae Ceaușescu a propus, într-o ședință a acestui organ superior de conducere, analizarea unei scrisori trimise de Valter Roman (cu șase zile în urmă, Roman adresase Colegiului Central de Partid o scrisoare în care solicita reanalizarea situației sale de partid și eventuala ridicare a sancțiunii aplicate în 1954; de menționat că la acea dată Roman era membru al CC al PCR, poziție în care fusese ales la Congresul al IX-lea al PCR din iulie 1965). Acest episod biografic poate constitui unul dintre motivele pentru care volumul său memorialistic nu a fost publicat în timpul „domniei” lui Dej. ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 170/1966.
[19] În 1980, Valter Roman a publicat un nou volum de memorii în care evoca profilul mai multor personalități ale vieții științifice și politice întâlnite în cursul vieții. Printre „figurile” amintite în lucrare se numără și trei foști voluntari români din Brigăzile Internaționale: Nicolae Pop, Nicolae Cristea și Gheza Vida. Valter Roman, Evocări, București, Editura Eminescu, 1980.
[20] David Iancu, Nouă ani medic pe front 1937-1945. Memorii. Spania-China, București, Editura Vitruviu, 2008. Aici menționăm un alt volum apărut post-mortem referitor la amintirile unor foști „insiders” din perioada ilegalității PCdR, care conține și memoriile unor români din Brigăzile Internaționale (Gheorghe Adorian și Mihail Burcă). Este vorba de Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: rivalități, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Șiperco, publicat începând cu anul 2015 de către Andrei Șiperco, fiul fostului ilegalist Alexandru Șiperco, în care se regăsesc mai multe interviuri luate în anii 1970-1980 de către Alexandru Șiperco unor membri marcanți ai mișcării comuniste clandestine (Emilian Angheliu, Gheorghe Apostol, Mircea Bălănescu, Valeriu Bucicov, ș.a.). Andrei Șiperco (ed.), Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: rivalități, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Șiperco, Volumul I, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2015.
[21] David Iancu, Nouă ani medic pe front 1937-1945. Memorii. Spania-China, București, Editura Vitruviu, 2008, p. 10.
[22] Vezi în acest sens Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Iași, Editura Polirom, 2002. Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, București, Editura Humanitas, 2012. Stelian Tănase, Clienții lu’ Tanti Varvara, București, Editura Humanitas, 2008. Robert Levy, Gloria și decăderea Anei Pauker, Iași, Editura Polirom, 2002.
[23] Giordano Altarozzi, La Romania e la guerra di Spagna, Cosenza, Edizioni Periferia, 2007.
[24] Gheorghe Pașcalău, România și războiul civil spaniol, București, Editura SC Adevărul Holding, 2011.
[25] Marian Ștefănescu, Poziția României față de Războiul Civil din Spania. Studiu de caz, coordonator prof. univ. dr. Constantin Bușe, Facultatea de Istorie-Universitatea din București, 2002.
[26] Relațiile româno-spaniole. Documente 1936-1940, Oficiul Arhive Diplomatice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și Institutul Cultural Român, București, Editura Universul SA, 2006.
[27] José Esteban, „Las Brigadas Internacionales y la Guerra Civil en la literatura”, in Manuel Requena Gallego (coord.), La Guerra Civil Española y Las Brigadas Internacionales, Cuenca, Ediciones de la Universidad de Castilla-La Mancha, 1998, p. 133.
[28] Paul Preston, The Spanish Civil War. Reaction, revolution and revenge, Harper Perennial, 2006, p. 344.
[29] Luigi Longo (Gallo), Brigăzile Internaționale în Spania, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957.
[30] Fred Thomas, To Tilt at Windmills. A Memoir of the Spanish Civil War, Michigan State University Press, 1996.
[31] James Yates, Victor A. Berch, Mississippi to Madrid: Memoir of a Black American in the Abraham Lincoln Brigade, Seattle, Washington, Open Hand Publishing, 1989.
[32] Bănică Dobre, Crucificații. Zile trăite pe frontul spaniol, București, Imprimeria Cuvântul, 1940; Neculai Totu, Însemnări de pe front. Note din expediția legionară în Spania, Noiembrie 1936 – Ianuarie 1937, București, Editura Legionară, 1940; Ion Dumitrescu-Borșa, Cea mai mare jertfă legionară, Sibiu, Editura „Totul pentru Țară”, 1937; Ion Dumitrescu-Borșa, Cal troian intramuros. Memorii legionare, București, Editura Blassco, 2014.
Capitolul I. Războiul Civil din Spania și reacții politice în România interbelică - fragment.
La 16 februarie 1936, după victoria Frontului Popular în alegerile generale din Spania, s-a constituit un guvern de uniune națională format din social-democrați, comuniști și anarhiști (vezi distribuția celor 269 de mandate obținute de forțele de stânga care au câștigat alegerile: 158 republicani, 88 socialiști, 17 comuniști și câteva mandate ale unor partide de mai mică importanță; partidele de dreapta câștigaseră 205 mandate).
Înaintea alegerilor din februarie 1936, puterea politică era deținută de către partidele de dreapta grupate în Confederacion Española de la Derecha Autónomá (CEDA), care la alegerile parlamentare din noiembrie 1933 obținuseră 267 de mandate, în timp ce Partidul Socialist doar 57. După accederea la putere a naziștilor în Germania, Cominternul și partidele comuniste europene și-au reconsiderat tactica politică, abandonând teza anihilării cu prioritate a social-democrației care trădase interesele muncitorimii, demarând în acest sens o serie de pertractări cu socialiștii și social-democrații în vederea încheierii unor alianțe electorale care urmau să înfrângă forțele de dreapta. Cele două Internaționale (comunistă și socialistă) au inițiat o politică de unitate a partidelor de stânga și de strânsă colaborare cu sindicatele. În ziua de 15 ianuarie 1936, după îndelungi discuții purtate între liderii partidelor de stânga, s-a semnat un pact de unitate de acțiune între partidele de stânga și cele de extremă stânga (Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, Partidul Comunist Spaniol, Partidul Sindicalist, Federația Tineretului Socialist, Partidul Republican de Stânga, Partido Obrero de Unificación Marxista – de orientare troțkistă (POUM), Uniunea Generală a Muncitorilor și Uniunea Republicană. Din această alianță politică care va ieși învingătoare în alegerile din februarie 1936 nu au ales să facă parte grupările politice anarhiste și Confederația Generală a Muncii, care însă vor susține în campania electorală Frontul Popular (din tabăra învinșilor la aceste alegeri au făcut parte partidele de dreapta din CEDA și de extremă dreapta reprezentate de Falanga Spaniolă și Juntas de Ofensiva Nacional Sindicalista – JONS, care ulterior vor fuziona). De asemenea, în Franța, la 27 iulie 1935, comuniștii și socialiștii au semnat Pactul de acțiune iar în toamna anului 1935 radicalii au decis să se alăture și ei acestei uniuni. Totodată, în martie 1936, cele două principale centrale sindicale (CGT și CGTU) au fuzionat. La alegerile din primăvara anului 1936, forțele politice de stânga grupate în Frontul Popular (alianță politică inițiată de PCF) au ieșit victorioase, câștigând 378 din cele 598 mandate de deputați (comuniștii au obținut 12,45% din voturi, dublu față de alegerile precedente). În urma votului, s-a constituit un guvern al Frontului Popular condus de socialistul Lèon Blum, în guvern fiind cooptați și radicalii.
Referindu-se la impactul pe care l-a avut în epocă victoria Frontului Popular la alegerile din primăvara anului 1936, istoricul François Furet afirma că:
Prin aceasta, anul 1936 constituie o dată crucială în istoria mentală a stângii franceze, precum și în istoria PCF în cadrul stângii. Acest prim cortegiu de amintiri fericite, inseparabil de unitatea muncitorească și de regruparea populară din jurul ei, va constitui pentru un sfert de secol un capital politic pe care comuniștii francezi nu vor înceta să-l cultive și de care vor profita din plin. [1]
Și diplomatul român Grigore Gafencu consemna în memoriile sale debutul conflagrației din Peninsula Iberică, în contextul ascensiunii extremei drepte europene, în anul 1936 (în România vezi formațiunile politice conduse de Vaida-Voievod, A. C. Cuza și Corneliu Codreanu), pe fondul zdrobirii rezistenței Negusului și a pătrunderii Wehrmachtului în zona Renană demilitarizată:
În Spania, în sfârșit, însângerată de cel mai cumplit război civil, forțele de dreapta, sub comanda militarilor, sunt pe cale să înfrângă rezistența disperată a unei democrații care și-a irosit, în demagogie, în comunism și în anarhie, toată vlaga și cele mai bune puteri.[2]
Politica de „non-intervenție” adoptată de guvernul Blum în conflictul din Spania a condus la refuzul comuniștilor de a lua parte la vot în Parlament (decembrie 1936). Câteva luni mai târziu, la 21 iunie 1937, Blum a demisionat în urma unui vot nefavorabil la Senat. Noul cabinet, condus de radicalul Camille Chautemps, a refuzat colaborarea cu Partidul Comunist ceea ce a condus la demisia din guvern a miniștrilor socialiști.
Guvernarea radicalilor a rezistat până la 10 martie 1938, atunci când s-a alcătuit a un nou cabinet Lèon Blum, însă acesta a avut o existență efemeră (13 martie-8 aprilie 1938). Ca urmare s-a constituit un guvern sprijinit de comuniști și socialiști condus de radicalul Eduard Daladier (aprilie 1938).
La scurt timp după validarea alegerilor din Spania, președintele Niceto Alcalá Zamora, văzut ca un apropiat al dreptei, a fost destituit și apoi trimis în exil, fiind înlocuit cu premierul Manuel Azaña Diaz (acesta fusese propus pentru funcția de președinte al Spaniei de către formațiunea majoritară din Parlament – Uniunea Republicană de Stânga –, funcție pe care a preluat-o la data de 12 mai 1936).
După câștigarea alegerilor, formațiunile Frontului Popular nu au reușit să asigure stabilitatea politică și economică, luptându-se între ele pentru putere și dovedindu-se incapabile să pună capăt numeroaselor greve, incendierea unor biserici de către extremiști de stânga, demonstrațiilor și asasinatelor care se succedau cu rapiditate. Apogeul acestor evenimente tragice a fost atins odată cu asasinarea deputatului monarhist Calvo Sotelo (13 iulie 1936).
Pe acest fond de instabilitate, guvernatorul Insulelor Canare, generalul Francisco Franco, având susținerea militară și politică a majorității corpului ofițerilor și generalilor forțelor monarhiste și falangiste (Falanga fiind o organizație politică de orientare fascistă care luase naștere în 1932) a organizat în Maroc o armată „contrarevoluționară” și, cu ajutorul Germaniei naziste și al Italiei fasciste, a declanșat ofensiva împotriva guvernului republican. Rebeliunea militară (Pronunciamento) a izbucnit pe 18 iulie 1936, fiind susținută de Falangă și de Uniunea Militară Spaniolă, asociație formată din ofițeri superiori proveniți din casta militară spaniolă și condusă de generalul José Sanjurjo.
Singura putere europeană care a reacționat imediat în favoarea guvernului spaniol, a fost URSS, care, sub egida Cominternului, a mobilizat partide comuniste din peste 50 de țări, trimițând fonduri și voluntari în sprijinul acestuia (ulterior, Mexicul președintelui Lázaro Cárdenas va deveni un aliat dezinteresat și dedicat al republicanilor spanioli).
I.1. Comitetul de neintervenție (septembrie 1936 – aprilie 1939)
La câteva săptămâni de la izbucnirea războiului, în ziua de 19 august 1936, la inițiativa Marii Britanii, guvernată de un guvern conservator, la Londra s-a înființat un „Comitet de neintervenție” la care au aderat 27 de state[3], printre care URSS, Germania și Italia. Este începutul „politicii de neintervenție” pe care marile puteri ale lumii au adoptat-o sub pretextul evitării încordării relațiilor internaționale. În realitate, Germania, Italia și URSS, semnatare ale actului constitutiv al acestui organism internațional,
s-au implicat în conflict, furnizând armament, consilieri militari, combatanți și alimente. La scurt timp de la parafarea acestui tratat, ambele blocuri totalitare antagonice au început să se acuze reciproc de încălcarea înțelegerii. Pe 7 octombrie 1936, după ce, pe bună dreptate, a acuzat în repetate rânduri Germania și Italia că furnizau rebelilor echipament militar, URSS va părăsi Comitetul de neintervenție, declarându-și sprijinul moral și material pentru guvernul spaniol legal. Primele transporturi cu material militar către Spania republicană au sosit la destinație în zilele de 4 și
15 octombrie 1936 (acest ajutor s-a dovedit a fi decisiv în luptele pentru apărarea Madridului). Pe lângă ajutorul militar oferit republicanilor, sovieticii vor trimite în Spania sute de consilieri militari și agenți de informații, care vor dirija tacticile și strategiile armatei populare, dar și politica Partidului Comunist Spaniol.
În privința poziției adoptate de Marea Britanie și Franța, putem afirma că aceasta se înscrie în politica externă conciliatoristă falimentară pe care cele două superputeri au dus-o în privința combaterii expansionismului forțelor naziste, fasciste sau naționaliste europene din anii 1930 (vezi în acest sens și poziția de expectativă a lor față de invazia italiană în Etiopia, pătrunderea germană în Ruhr, acordul de la München, ș.a.m.d.).
Totodată, trebuie să amintim că nu numai Marea Britanie și Franța priveau cu reticență susținerea forțelor republicane spaniole. Multe țări europene guvernate de dreapta sau stânga moderată se temeau de victoria guvernamentalilor în Spania, întrucât acest lucru ar fi putut crea un „efect de domino”, riscând astfel ca „pericolul roșu” să treacă dincolo de granițele Peninsulei Iberice. Teama de comunism a făcut ca Țara Sovietelor și Mexicul să rămână singurii aliați ai guvernului legal constituit în februarie 1936.
Țările care alcătuiau Comitetul de neintervenție hotărâseră să zădărnicească recrutarea, deplasarea și tranzitarea voluntarilor către Spania, parafând în acest sens convenții internaționale și adoptând acte normative/administrative care vizau împiedicarea eliberării pașapoartelor acestor persoane. România și-a păstrat neutralitatea în acest conflict, aderând în noiembrie 1936 la hotărârea Comitetului de neintervenție. Anterior, poziția guvernului român fusese exprimată printr-o declarație a Consiliului de Miniștri din 11 august 1936 și printr-o notă înaintată la 18 august 1936 însărcinatului cu afaceri al Franței la București, prin care, țara noastră aderase la propunerea guvernului francez de încheiere a unui acord între statele care nu doreau să se amestece în conflict și să ofere sprijin militar taberelor beligerante (această propunere s-au raliat mai multe state europene fusese propusă de premierul francez Léon Blum, la data de
1 august 1936)[4].
Bunăoară, ordinul ministrului de Interne nr. 14.326 A din
31 decembrie 1936, trimis către directorul general al Poliției, este o consecință a politicii de neintervenție la care se raliase și țara noastră:
Ministerul Afacerilor Străine ne aduce la cunoștință prin adresa Nr. 698/936 că, guvernul Român a aderat la propunerile Comitetului de
Ne-Intervențiune în afacerile spaniole referitoare la extinderea acordului la Ne-Intervențiunea indirectă cu scopul să fie împiedicate, recrutarea, plecarea sau tranzitul persoanelor care își propun să ia parte la războiul civil din Spania. De asemenea relevă, prin adeziunea sa, guvernul Român, se obligă a informa cât mai curând Comitetul din Londra asupra măsurilor legale ce poate lua în prezent, în vederea celor expuse mai sus cât și pentru a împiedica pe viitor ca orice ajutor tehnic sau financiar să poată fi pus la dispozițiunea vreuneia din părțile în conflict cu Spania. Comunicându-vă cele ce preced și potrivit cererii zisului Departament, avem onoare a vă face cunoscut că este interzis orice act sau călătorie în afară de țară, care ar putea contraveni unei asemenea înțelegeri semnată de Statul Român. În consecință, vă rugăm să luați măsuri prin organele în subordine pentru aducerea la îndeplinire a acestei dispozițiuni[5].
I.2. Brigăzile Internaționale
Luați prin surprindere de rapiditatea cu care se succedau evenimentele politico-militare din Spania, liderii Internaționalei a III-a Comuniste (Comintern) au decis la sfârșitul lunii iulie constituirea unui fond internațional de 1 miliard de franci pentru ajutorarea formațiunilor politice care constituiau Frente Popular. Fondul urma să fie administrat de către un Comitet alcătuit din cinci membri reprezentativi ai mișcării comuniste europene tutelate de Comintern: Maurice Thorez, Palmiro Togliatti, José Diaz, Dolores Ibarruri și Francisco Largo Caballero. De asemenea, Cominternul a hotărât formarea unei brigăzi de voluntari din rândul antifasciștilor, al militanților de stânga și extrema stângă proveniți din țările unde existau partide comuniste.[6] Pregătirile pentru recrutarea și trimiterea în Spania a voluntarilor au durat câteva săptămâni. Primii 1.500 de luptători străini au sosit pe teritoriul spaniol începând cu data de 13 octombrie 1936, iar până la sfârșitul aceleiași luni, combatanții fuseseră grupați în patru batalioane cantonate la periferia orașului Albacete. Printr-un acord semnat la 22 octombrie 1936 între Comintern și guvernul spaniol, s-a stabilit ca Statul Major al Brigăzilor Internaționale să fie amplasat la Albacete, iar comanda acestora să nu fie încredințată militarilor spanioli (prin același acord s-a prevăzut și înființarea unei structuri de legătură cu Statul Major al Armatei Populare Spaniole). Autoritățile spaniole și-ar fi dorit integrarea brigăzilor în milițiile republicane și punerea lor sub comandă spaniolă, însă Cominternul nu a agreat această măsură, de teama de a nu pierde controlul. În fruntea brigăzilor a fost instalată o proeminentă figură a mișcării comuniste internaționale, care se bucura de o popularitate remarcabilă în rândul comuniștilor din întreaga lume (André Marty) și care, în perioada desfășurării ostilităților, își va căpăta o tristă poreclă – „Măcelarul de la Albacete”. Supranumele i-a venit de la masacrele pe care
le-au comis unii dintre subordonații săi, care nu s-au mărginit doar la a ucide militari rebeli, fasciști sau simpatizanți ai taberei naționaliste, ci au recurs și la eliminarea „dușmanilor din interior”.[7] Din structura de conducere a Brigăzilor Internaționale au mai făcut parte Vital Gayman (șef al Statului Major), soția lui André Marty, Pauline (prim-consilier) și liderii Comitetului Militar: Karol Swierzewski, alias „Generalul Walter”, și Carlos Contreras, alias „Vittorio Vidali”.
În timpul asedierii Madridului din toamna anului 1936, intelighenția progresistă[8] din țările democratice s-a solidarizat cu rezistența republicanilor, a căror apărare se baza în principal pe milițiile Regimentului 5 – unitate militară de elită înființată de Partidul Comunist Spaniol și încartiruită în clădirea fostei Mânăstiri a Ordinului Salezienilor din Madrid[9] – creând un curent de opinie favorabil cauzei republicanilor. Apelul lansat de Comintern către toți antifasciștii din întreaga lume de a se alătura cauzei republicanilor prin înscrierea voluntară în brigăzi a fost receptat foarte bine de stânga din Hexagon. Primii care au răspuns chemării cominterniste au fost francezii, al căror Partid Comunist a dus o amplă campanie de propagandă în vederea recrutării voluntarilor (pe lângă mesajele mobilizatoare ale comuniștilor, se punea accent și pe solda lunară pe care o primea un interbrigadist). De-a lungul desfășurării ostilităților, stânga franceză a fost cea care a furnizat cel mai mare număr de luptători (circa 12.000), proveniți din toate categoriile sociale și profesionale: studenți, profesori, docheri, muncitori din industria grea, etc.[10]
Partidul Comunist din Franța a înființat câteva zeci de agenții de recrutare în Paris aflate sub coordonarea lui Karol Swierzewski, la acea dată consilier militar. Acestea erau grupate într-un Comitet de Coordonare care, după o verificare prealabilă, sub atenta supraveghere a unor agenți NKVD, întocmea acte de identitate false pe numele voluntarilor, reținându-le, în schimb, pe cele originale.
Astfel, primii voluntari care au sosit la Albacete și care au format Brigada a XI-a Internațională (condusă de generalul sovietic Manfred Stern, alias „Emilio Kléber”, fost ofițer GRU, și comisarul politic Di Vittorio, alias „Nicoletti”; generalul Stern va fi revocat din funcție la sfârșitul lui decembrie 1936, pentru abateri de la disciplina militară) au fost francezii, germanii, italienii și apoi polonezii. În cele șase Brigăzi Internaționale (11, 12, 13, 14, 15 și 129), care au funcționat pe toată durata războiului, au luptat voluntari din peste 53 țări, colonii, dominioane, protectorate și zone internaționale: francezi, iugoslavi, cehi, albanezi, armeni, maghiari, polonezi, finlandezi, norvegieni, danezi, suedezi, olandezi, austrieci, estonieni, bulgari, greci, letoni, români, englezi, belgieni, americani, mexicani, neo-zeelandezi etc. Conform estimărilor majorității istoricilor, în cadrul Brigăzilor Internaționale au luptat între 30.000 – 35.000 de voluntari[11], dintre care 13.000 și-au pierdut viața[12].
Iată cum descrie fruntașul comunist italian, Luigi Longo[13], baza brigăzilor internaționale de la Albacete:
Baza din Albacete se transformă într-un adevărat centru de primire, încadrare, instruire și trimitere pe front a voluntarilor și de organizare în spatele frontului a tuturor serviciilor generale ale brigăzilor. La început, când s-au constituit primele două brigăzi internaționale, nu era clară sarcina acestei baze. De altfel, nimeni nu se preocupa atunci să stabilească sarcini și atribuții; fiecare dădea ajutor cât mai repede, muncind cu elan în cea mai pitorească, dar nu sterilă neo rânduială. Dar fiecare brigadă nou constituită, când pleca, ducea cu ea puțină organizare pe care o realizase: servicii, cadre, materiale. La fiecare plecare trebuia să refacem totul de la început. O muncă de Sisif, cel puțin pentru organizarea bazei. În sfârșit, în urma unui ordin al ministrului de război, baza din Albacete este declarată unitate independentă a brigăzilor internaționale, cu sarcina de a funcționa ca centru de mobilizare pentru unitățile de pe front și pentru cele pe cale de constituire și ca centru de instrucție și de conducere generală a tuturor serviciilor. În urma acestui ordin se trece la formarea unui adevărat stat-major și a diferitelor servicii ale bazei.[14]
Din decembrie 1936, organigrama unei Brigăzi Internaționale și a unităților sau subunităților care alcătuiau o brigadă sau un batalion prevedea înființarea unei funcții de comisar politic, după model sovietic. Astfel, au fost înființate cinci brigăzi alcătuite din șase batalioane fiecare (un batalion avea 750 de oameni) și cinci companii (trei internaționale și trei spaniole).[15] Aceste prevederi nu vor fi respectate, din cauza pierderilor suferite în lupte, fiind încălcate la scurtă vreme de la primele confruntări cu tabăra naționalistă. Unitățile militare formate din voluntarii sosiți din străinătate au fost integrate în Armata Populară Spaniolă, fiind la dispoziția Statului Major pendinte.
Totodată, în respectivele formațiuni a fost interzisă purtarea oricăror însemne distinctive de partid sau sindicale, cu excepția steagului roșu (simbolul solidarității internaționale) și a stelei în cinci colțuri (simbolul fronturilor populare)[16]. Aceste măsuri de uniformizare aveau rolul de a întări disciplina și organizarea voluntarilor străini, având în vedere că proveneau din țări diferite, organizații politice/sindicale diverse, dar și pentru că veneau, aproape în totalitate, din viața civilă, nefiind militari de carieră, ceea ce constituia o piedică în plus în adaptarea la modul cazon de viață.
În lucrările de specialitate dedicate subiectului nu am identificat formula jurământului militar depus de combatanți în momentul înrolării în Brigăzile Internaționale, însă această lacună documentară poate fi suplinită prin apelul la alte tipuri de materiale, precum producțiile cinematografice, realizate în primele decenii de după încheierea conflictului.
De exemplu, în filmul artistic „Eto mgnovenie”/ „Acest moment” (URSS, 1968, regia Emil Loteanu) există o scenă cu ceremonia depunerii jurământului de către interbrigadiști în care jurământul militar este reprodus integral în mai multe limbi, inclusiv româna.[17]
Într-o sinteză referitoare la rezultatele marii ofensive naționaliste din primăvara anului 1938, întocmită de către atașatul militar român de la Madrid, pentru Marele Stat Major al Armatei Române, se preciza că „cele mai bune trupe” din tabăra republicanilor sunt Brigăzile Internaționale[18].
În paralel cu înființarea Brigăzilor Internaționale de către comuniști, anarhiștii și-au înființat propriile formațiuni paramilitare de voluntari, care însă nu vor avea nici pe departe anvergura Brigăzilor. Anarhiștii aveau un dispreț total față de tot ceea ce însemna disciplina și ierarhia militară, ceea ce îi făcea total incompatibili cu doctrina militară a Armatei Populare Spaniole.
Pe lângă sprijinul venit din partea entuziaștilor voluntari străini, principalul aliat al guvernului spaniol a fost puterea sovietică din Răsărit, care, bineînțeles, urmărea sovietizarea graduală a Spaniei, după finalizarea războiului, prin intermediul Partidului Comunist din Spania. Susținerea de care a beneficiat tabăra republicană din partea URSS s-a materializat prin furnizarea de alimente, echipamente militare – achiziționate contra cost inclusiv prin rezerva de aur a Băncii Naționale a Spaniei –, consiliere militară de specialitate și aviatori.
I.3. Voluntarii Mișcării Legionare
De cealaltă parte, aliații Spaniei franchiste – Germania nazistă și Italia fascistă – au furnizat același tip de sprijin care, finalmente, s-a dovedit a fi decisiv (vezi și rolul important în desfășurarea ostilităților pe care l-a avut Legiunea „Condor” în bombardarea unor obiective militare și civile). Totodată, pe întreaga durată a războiului, Caudillo a beneficiat de sprijinul a circa 75.000 de legionari italieni, 10.000 de marocani, câteva mii de portughezi și germani, precum și sute de francezi de dreapta, irlandezi, ruși albi și englezi.
Din România, Partidul „Totul pentru Țară” (Mișcarea Legionară) a trimis în tabăra naționalistă opt membri marcanți ai formațiunii[19], cu scopul de a-i înmâna o sabie de onoare, realizată din argint cizelat, generalului José Moscardo, care rezistase asalturilor repetate ale republicanilor de a cuceri Alcazarul din Toledo. Gestul onorific avea menirea de a simboliza sprijinul extremei drepte românești față de forțele franchiste aflate în plină luptă cu „iudeo-comuniștii” (costurile expediției se ridicau la circa 300.000 lei, din care 200.000 fuseseră colectați de legionari prin liste de subscripție publică)[20].
Înaintea plecării în Spania, Corneliu Codreanu le-a înmânat reprezentanților partidului un drapel românesc, pe care urmau să-l poarte/fluture în timpul luptelor de cucerire a Madridului, o icoană a Arhanghelului Mihail, din propria colecție, și o scrisoare adresată de Codreanu președintelui Partidului „Totul pentru Țară”, Gheorghe Cantacuzino-„Grănicerul”, din care reiese că misiunea de luptă a reprezentanților ultranaționaliștilor români avea o perioadă determinată, de o singură lună:
„Personal”, în calitate de șef al mișcării legionare din România aprob propunerea dvs. de a lupta pe frontul din Spania. Vă mărginesc însă acest drept la o lună. Duceți simpatia noastră generalului Franco. Salutați, prezentându-i sabia de onoare – care e sabie de erou a dvs., d-le general – generalului Moscardo, legendarul apărător al Alcazarului de la Toledo.[21]
Expediția legionară a fost precedată de o campanie de strângere de fonduri necesare deplasării. Autoritățile erau la curent cu aceste demersuri, însă nu au întreprins nimic pentru a le împiedica. Încă din data de 20 octombrie 1936, Direcția Generală a Poliției a semnalat dispozițiile emise de conducerea Partidului „Totul pentru Țară” care vizau pregătirea expediției:
Din inițiativa lui Ioan Moța, conducerea centrală a legiunii partidului „Totul pentru Țară” a hotărât să trimită generalului Moscardo o sabie, ca omagiu pentru eroismul cu care a apărat Alcazarul din Toledo. În acest scop, pentru strângerea sumei necesare, generalul Cantacuzino a dat circulara Nr. 44, către șefii de regiuni, prin care le cere ca să ordone cuiburilor a colecta minimum 20 și maximum 100 lei fiecare. Se alătură circulara.[22]
Nici de această dată autoritățile nu au acționat, mărginindu-se doar la consemnarea evenimentului în cadrul căruia au fost vândute cărți, insigne și fotografii legionare.
Aceeași structură a MI raporta, la data de 12 decembrie 1936, că în seara precedentă, la sala „Arta” din Capitală, a avut loc un festival organizat de Centrul Studențesc București (asociație controlată de legionari, în fruntea căreia se afla Viorel Trifa). Evenimentul se desfășurase sub patronajul spiritual al celor opt legionari plecați în Spania, având ca scop strângerea de fonduri pentru „Casa Verde”[23] (viitorul sediu central al legionarilor).[24]
Micuțul contingent legionar a părăsit țara în ziua de 25 noiembrie 1936, cu ajutorul unor pașapoarte legale pe care deținătorii lor le-au obținut fără „nicio dificultate”, așa cum scrie preotul Borșa în memoriile sale.[25] A doua și a treia zi, aproape întreaga presă cotidiană bucureșteană („Capitala”, „Credința”, „Curentul”, „Tempo”, „Universul” etc.) anunța cu litere de-o șchioapă senzaționala știre, publicând totodată și o fotografie de grup a celor opt legionari realizată înainte ca aceștia să se fi îmbarcat în trenul ce avea să-i transporte la Hamburg („Adevărul”, „Dimineața”, „Țara Noastră” – oficiosul PNC, rivalii legionarilor pe eșichierul politic al extremei drepte –, dar și oficiosul partidului de guvernământ – „Viitorul” – au ales să ignore evenimentul). În următoarele săptămâni, subiectul va ocupa spații ample în gazetele centrale, transformându-se, așa cum anticipaseră liderii legionari, în cea mai importantă campanie de propagandă a Partidului „Totul pentru Țară”.
În timp ce știrile și fotografiile voluntarilor români din Tercio (Legiunea străină spaniolă) erau difuzate de aproape majoritatea „jurnalelor”, informațiile referitoare la combatanții care au ales să lupte în cealaltă tabără erau aproape inexistente. Temându-se de a nu fi catalogate drept „oficine comuniste”, marile ziare evitau cu bună știință veștile venite din rândul interbrigadiștilor.
Scurta epopee legionară pe tărâm spaniol este relatată și în memoriile a patru dintre participanții la expediție: Alexandru Cantacuzino și Neculai Totu[26] (asasinați de autoritățile regimului autoritar al regelui Carol al II-lea în valul de represalii declanșat în urma uciderii de către legionari a prim-ministrului Armand Călinescu, pe 21 septembrie 1939), Bănică Dobre și Ion Dumitrescu-Borșa. Acestea au fost publicate la scurtă vreme după revenirea în țară, la îndemnului lui Corneliu Codreanu,[27] care a anticipat cu fler formidabilul potențial propagandistic al lucrărilor literare de acest gen. O întreagă pleiadă de texte hagiografice privindu-i pe cei doi „eroi” decedați a apărut în următoarele luni în presa partizană de extremă dreapta.
În însemnările lor se regăsesc și justificările/motivele care i-au determinat să intre în luptă de partea naționaliștilor spanioli. Scrierea denotă o stare de exaltare mistică în spiritul „cultului morții” promovat de legionari:
Într-o țară ca a noastră în care elitele politice, administrative, sociale se recunosc și se consacră prin abilitatea și rapiditatea de a câștiga avere, de a face carieră și de a-și tocmi laude în coloanele ziarelor jidănești, elita legionară renunță la familie, la o viață în tihnă, la prieteni, tentații, bucurii și ambiții și caută lecția aspră a mizeriei și moartea pentru reînvierea Românilor[28].
De menționat că pe lângă uriașul capital de imagine pe care urma să-l aducă Mișcării Legionare această operațiune, un alt factor important care a determinat plecarea legionarilor pe front a fost dat de relatările apocaliptice din Spania publicate de presa naționalistă și ultranaționalistă, unde abundau știrile referitoare la incendierea unor biserici, precum și atrocitățile comise de forțele „anticreștine” împotriva unor clerici catolici, călugărițe sau partizani ai lui Caudillo.[29]
Presa favorabilă rebelilor a speculat foarte bine jafurile, distrugerea unor lăcașe de cult, profanarea de morminte și crimele comise de loialiști, în special de anarhiștii din Catalonia, în primele luni de război. Ura celor din tabăra guvernamentală îndreptată împotriva Bisericii Catolice era cauzată de tradiționalul suport pe care aceasta îl oferise de-a lungul anilor marilor proprietari de pământ și castei militare. Biserica era asociată cu revolta militară pe care înaltul cler a legitimat-o și a susținut-o încă din primele zile ale conflictului. Citându-l pe Monseniorul Antonio Montero Moreno, unul dintre cei mai buni cercetători ai persecuției religioase din timpul războiului, istoricul Paul Preston avansa cifra de 6.832 de membri ai clerului și ai diferitelor ordine religioase asasinați în cursul celor trei ani de război.[30]
Peste toate acestea s-a suprapus și mesajul Mitropoliei ortodoxe din Sibiu în Pastorala din 22 septembrie 1936 (publicată mai târziu și în presa centrală), care condamna „erezia comunismului” propagată de oamenii cu „alt crez” din România, Spania și Rusia.[31] În mod fals, înalții ierarhi semnatari ai Pastoralei afirmau că războiul din Spania ar fi fost declanșat de „proorocii cei mincinoși ai bolșevismului”, îndemnându-i pe „fiii neamului” să nu asculte de „șoaptele învățătorilor mincinoși”, care se ascundeau printre muncitorii din fabrici și ateliere. În finalul Pastoralei, ale cărei învățături/pilde au fost citite în toate bisericile și catedralele ortodoxe de pe cuprinsul Transilvaniei, se instiga la delațiune împotriva comuniștilor:
Nu s-a pomenit pe lume o mai grozavă rătăcire și o mai mare erezie, decât aceasta a comunismului, care ca o fiară sălbatică pândește să se arunce asupra tuturor popoarelor. Pilda vie a prăpădului și a pustiirii ce este în stare să le răstoarne asupra popoarelor rătăcirea și erezia comunismului, o vedem sub ochii noștri în două colțuri ale Europei, la două popoare mari creștine: de ani de zile în Rusia și acum mai pe urmă în Spania. Apostolii urii au dezlănțuit în aceste două țări cel mai groaznic măcel între oameni. Cine n-a auzit la timpul său de milioanele de oameni măcelăriți în Rusia, unde astăzi domnește tăcerea morții și cea mai cumplită prigoană, și cine nu citește mereu despre fapte de cruzime nemaipomenită din Spania, unde viața de om nu mai are nici un preț, unde toată civilizația de veacuri se preface zilnic în ruine și unde, la sfârșitul cruntului război de acum dintre frați, totul va trebui clădit iarăși din temelie […] Ori unde ați întâlni oameni cu mintea tulburată de rătăcirea bolșevică, Voi să-i arătați paznicilor ordinei din statul nostru și să nu vă întovărășiți cu ei.[32]
Poziția clerului ortodox față de lupta purtată de generalisimul Franco împotriva „ateilor” s-a manifestat pregnant cu prilejul funeraliilor celor doi legionari morți în Spania, atunci când Patriarhul BOR Miron Cristea i-a „venerat pe cei căzuți ca eroi și martiri ai credinței lor”[33].
În amintirile sale de pe frontul spaniol, Bănică Dobre descria atmosfera tensionată existentă în țară la acea vreme, sub imperiul știrilor apărute în presa extremei drepte. Entuziasmul și dorința de a lupta pentru apărarea lui Iisus Cristos i-a animat pe legionari chiar de la declanșarea conflictului:
Noiembrie 1936. Se învolburase în nebunia ucigătoare a urii, satanica pornire împotriva crucii. Trosneau în depărtata țară a Spaniilor, catapetesmele bisericilor și plângeau batjocorite madonele din Alcazar. Ura, setea de sânge și prigoana împotriva lui, se cuibăriseră în țara însorită a Peninsulei Iberice. Erau în luptă geniul răului pornit să șteargă de pe față pământului icoana simbolică a Dumnezeirii și dârzenia aprigă a mucenicilor lui Cristos.[34]
Echipa legionară, condusă de către președintele Partidului „Totul pentru Țară”, generalul (r) Gheorghe Cantacuzino, a plecat cu trenul pe ruta Varșovia-Poznan-Berlin-Hamburg, iar din orașul-port german cu vaporul (statul francez a refuzat să le ofere vize de tranzit), ajungând la Salamanca la data de 5 decembrie 1936, fiind primită de către ministrul de Externe naționalist, care le-a propus acestora să intre ca ofițeri în Tercio, având în vedere că toți erau ofițeri în rezervă. Legionarii români au refuzat propunerea demnitarului spaniol, solicitând să fie încadrați în Tercio ca simpli soldați, în ciuda vârstelor înaintate și a pregătirii profesionale (generalul Cantacuzino s-a înapoiat în țară imediat după încheierea ceremoniei care a avut loc cu prilejul predării sabiei). După câteva zile de instrucție, legionarii au fost înrolați ca soldați în Bandera 6 din Tercio (unitate de dimensiunile unui regiment). Cu această unitate militară, au participat la câteva lupte de mică amploare, până în ianuarie 1937, atunci când generalul Franco a reluat ofensiva către Madrid. În ziua de 13 ianuare 1937, Bandera 6 se afla angajată în lupte la Majadahonda, acolo unde doi dintre cei șapte legionari (Ion Moța – vicepreședinte al Partidului „Totul pentru Țară” – și Vasile Marin – șef al organizației București a partidului) au fost uciși de explozia unui obuz (ceilalți cinci legionari s-au înapoiat în țară la scurtă vreme de la decesul camarazilor, în urma unui ordin emis de Corneliu Codreanu). Aducerea în țară a osemintelor celor doi „martiri” morți în „cruciada contra bolșevismului” a prilejuit declanșarea unei campanii propagandistice în presa de dreapta românească pe care legionarii au organizat-o cu minuțiozitate.[35]
Vestea morții celor doi legionari a fost adusă la cunoștința opiniei publice pe 16 ianuarie 1937.[36] Cele două gazete democrate bucureștene – „Adevărul” și „Dimineața” –, precum și oficiosul PNL („Viitorul”), au ignorat știrea, însă cotidianul cu cel mai mare tiraj de orientare naționalistă, „Universul” și ziarul popular „Tempo”, au alocat spații ample morții celor doi „eroi”, începând chiar cu a doua zi. Fiind un ziar de dreapta și cu un discurs rasist, „Universul” relata desfășurarea războiului din perspectiva taberei naționaliste[37]. Numeroase organizații culturale și asociații profesionale de orientare ultranaționalistă au comemorat decesul legionarilor în cadrul unor ceremonii omagiale (Uniunea Națională a Studenților Creștini Români, Blocul Generației Naționaliste de la 1922, Asociația avocaților români creștini, Liga antirevizionistă română, Garda Națională, condusă de inginerul Gh. Tăzlăoanu).
Inclusiv liderul național-țărănist Iuliu Maniu i-a trimis preotului Moța din Orăștie[38] (fruntaș al mișcării naționaliste ardelene de dinainte de Primul Război Mondial), tatăl defunctului Ion Moța, o telegramă de condoleanțe, în care spunea:
Deplâng alături de întreg Neamul Românesc decedarea tragică a scumpului dv. fiu Ionel. Groaznica lovitură care a răpit familiei o mare nădejde, națiunii o stea strălucitoare și Țării o prețuită forță, a cernit sufletele tuturor care l-au cunoscut. Vă rog să primiți și să împărtășiți întregii familii cele mai adânci condoleanțe.[39]
De altfel, și fostul coleg al lui Maniu din conducerea Partidului Național, Alexandru Vaida-Voievod, la acea dată președinte al unui partid naționalist (Frontul Românesc), a participat, alături de întreaga conducerea a formațiunii sale, la serviciul divin oficiat la Cluj, „pentru odihna eroilor legionari”, cu prilejul sosirii trenului mortuar în această localitate.[40]
Și în acest caz, autoritățile au dat dovadă de o toleranță ieșită din comun, ce contrasta cu măsurile dure pe care le luau împotriva celeilalte extreme ideologice. Eșecul aparatului represiv în privința operațiunii de repatriere a rămășițelor pământești ale celor doi legionari decedați în Spania este consemnat și într-un raport al conducerii Jandarmeriei. Astfel, documentul prezenta cu lux de amănunte traseul trenului mortuar, ceremoniile organizate de legionari în gările unde a zăbovit garnitura funerară, precum și sprijinul pe care diversele autorități locale l-au oferit pentru organizarea acestor ceremonii. La finalul raportului, semnatarul, generalul de jandarmi Pârâianu, arăta lipsa de reacție a autorităților și succesul repurtat de legionari cu acest prilej:
Fastul ceremoniei și plimbarea dealungul țării a celor două victime ale unui idealism neimpus de necesitățile naționale române, ci de concepțiunea care nu aparține decât unei grupări ce se pune afară de lege, a fost prilej nimerit de propagandă, la care mulțimea sa alipit ca și parte din intelectuali, recoltându-se simpatizanți, atât în Capitală cât mai ales pe teritoriul țării. Încadrarea în formațiuni paramilitare în uniformă și armați (stilete la centuri), este de-a dreptul o sfidare a legilor de ordine publică care oprește categoric acest lucru. Autoritatea a ieșit înfrântă în măsura în care, gruparea nu se supune nici individual și cu atât mai mult în masa legilor ce ne domină. Se execută apoi un sistem de presiune lentă dar hotărâtă asupra mulțimei și asupra autorităței prin însăși modul de a se opune cu toate puterile unei forțe constituite în stat. S-a alipit acestui sistem o parte din conducătorii bisericei și tacit parte din reprezentanții autorităților[41].
Armand Călinescu, deputat PNȚ la acea vreme, consemna sec neputința guvernului în fața acestei ample desfășurări de forțe a principalei formațiuni de extremă dreapta:
Impresie puternică în opinia publică. Guvernul alarmat, se simte depășit.[42]
Și totuși, cum se explică această pasivitate a autorităților față de ceremonialul legionar care a contribuit semnificativ la creșterea prestigiului Partidului „Totul pentru Țară” (trenul mortuar a fost pus la dispoziție de către CFR cu acordul ministrului de Interne, D. Iuca și al președintelui Consiliului de Miniștri, iar interdicția de a purta uniforme și de a defila în formațiuni paramilitare a fost suspendată pe perioada funeraliilor)?
Un răspuns ar putea veni din studierea modului în care factorul constituțional s-a raportat până la acea dată la cea mai puternică formațiune politică a extremei drepte. Chiar dacă era conștient de pericolul pe care îl reprezenta Partidul „Totul pentru Țară” (inclusiv pentru persoana și familia sa), Carol al II-lea a încercat o apropiere de Corneliu Codreanu, considerând că era mai indicat să exercite un control asupra mișcării decât să declanșeze o represiune dură, care ar fi fost primită cu ostilitate de marea majoritate a tineretului ultranaționalist. Regele nu a luat măsuri aspre împotriva acestora în ciuda metodelor teroriste întrebuințate de gardiști pentru impunerea pe scena politică și câștigarea puterii.[43] Schimbarea de optică se va petrece în primăvara anului 1938, după instaurarea dictaturii regale și interzicerea partidelor politice, atunci când mai multe sute de legionari, în frunte cu Codreanu, au fost arestați, judecați și condamnați pentru diverse infracțiuni comise împotriva siguranței statului.
Majoritatea istoricilor fixează momentul rupturii dintre rege și legionari la nivelul lunilor februarie-martie 1937, când Codreanu ar fi avut o întâlnire secretă cu regele, în cursul căreia monarhul i-ar fi propus să-l proclame pe el însuși lider al legionarilor în schimbul aducerii la guvernare a Partidului „Totul pentru Țară”[44]. Codreanu a declinat oferta suveranului, refuzând categoric să încredințeze Palatului conducerea mișcării pe care o fondase și care se afla în plină ascensiune politică. Întâlnirea survenea pe fondul aducerii în țară a rămășițelor pământești ale legionarilor morți în Spania și al contopirii Cercetășiei și Străjeriei sub conducerea Marii Falange Străjerești, al cărei comandant suprem s-a autoproclamat însuși Suveranul (24 ianuarie 1937).[45]
Istoricul german Armin Heinen arată că sprijinul tacit oferit de autorități legionarilor în vederea organizării în bune condiții a funeraliilor legionarilor decedați în Spania ar fi venit din partea monarhului, care spera ca prin acest ajutor să câștige bunăvoința legionarilor la viitoarele tratative preconizate a avea loc cu liderii acestora.[46]
O abordare asemănătoare întâlnim și la istoricul ideilor Zigu Ornea, care considera că în perioada 1936-1937, „fenomenul legionar” s-a amplificat din cauza modului ambivalent în care se raportau la el cele mai înalte cercuri ale puterii de stat. Ascensiunea celor care voiau să declanșeze o „revoluție națională” s-a produs odată cu desemnarea liberalului Gheorghe Tătărescu în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri și nominalizarea lui Ion Inculeț pe poziția de ministru de Interne (ianuarie 1934):
Noul guvern Tătărescu, cu Ion Inculeț la Interne, a renunțat la intransigența interdicției Gărzii de Fier. Joc dublu făcea și regele, crezând, oricât de cinic în inteligență era, că va putea folosi în interesele sale, tineretul legionar. Încunoștiințate de atitudinea autorităților, căpeteniile legionare acceptau, deocamdată, interdicția partidului, dar organizau acțiuni spectaculoase.[47]
Câteva luni mai târziu, în octombrie 1937, Carol al II-lea a decis înființarea „Străjii Țării” în locul Oficiului de Educație a Tineretului Român (înființat în aprilie 1936), cu scopul de a-și spori influența în rândul tineretului, în detrimentul legionarilor.
O altă ipoteză privind atitudinea deosebit de tolerantă față de gardiști ar putea reieși din studierea însemnărilor zilnice ale regelui Carol al II-lea, din care se vede ostilitatea sa față de guvernul republican spaniol și susținătorii din țară ai acestuia.
De pildă, cu prilejul bombardării crucișătorului german „Deutschland” de către aviația republicană (mai 1937), Carol al II-lea se arăta îngrijorat de „această purtare barbară” a forțelor „roșii” față de „lumea civilizată”.[48]
Din note se mai disting reticența suveranului față de guvernul de stânga al Frontului Popular din Franța, precum și aversiunea acestuia față de o parte a presei democratice, favorabilă guvernamentalilor spanioli. Amintim aici reacția negativă a regelui în momentul lecturării primelor numere ale oficiosului regimului (cotidianul „România” apărut la începutul lunii iunie 1938) pe care le-a comparat cu o „tipăritură «Dimineața»”, întrucât publicația condusă de scriitorul Cezar Petrescu adoptase un ton neutru și nu preamărea îndeajuns realizările dictaturii.[49]
Susținerea tacită a taberei naționaliste spaniole, de către regele Carol al II-lea, s-a manifestat și pe frontul nevăzut. N.D. Stănescu, fost agent secret la Biroul de studii și la Secția de Contra Informații a Serviciului Secret, în a doua jumătate a anilor 1930, susține în memoriile sale că șeful Serviciului Secret, Mihail Moruzov (unul dintre cei mai influenți membri ai camarilei regale), avea legătură directă cu ministrul Spaniei franchiste la București, Pedro de Prat y Soutzo, cu care făcea schimb de informații încă dinaintea izbucnirii conflagrației fratricide. Cealaltă misiune diplomatică a Spaniei, cea republicană, era găzduită de unul dintre celebrele hoteluri interbelice de pe Calea Victoriei. Din coșurile de gunoi ale hotelului, menajerele și îngrijitorii, aflați pe statele de plată ale Serviciului Secret, culegeau ciornele rapoartelor pe care diplomații republicani le elaborau pentru Centrală și apoi le predau subordonaților lui Moruzov. Ulterior, unele dintre documentele reconstituite în sediile conspirative ale Serviciului Secret ajungeau și la Pedro de Prat y Soutzo, cu acordul lui Moruzov.[50] De asemenea, Moruzov s-a aflat în bune relații și cu șeful Francmasoneriei române, Ion „Jean” Pangal (homo regius), cel care, în primăvara anului 1938, avea să fie desemnat agent general al României pe lângă guvernul lui Franco, cu gradul diplomatic de ministru plenipotențiar, clasa a II-a[51].
Așa cum arată și fostul prim-ministru Armand Călinescu în memoriile sale, chiar și „vlăstarul regal” (Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai) era convins că rebelii conduși de Franco îi vor înfrânge pe republicani. La o recepție regală (5 decembrie 1936), Regele Carol al II-lea i-ar fi mărturisit lui Călinescu admirația sa pentru generația tânără, dezvăluindu-i totodată și o discuție părintească pe care ar fi avut-o cu fiul său:
Îmi vorbește de marele voievod. Apoi: „Eu nu discut politică cu Mihai, dar e caracteristic sentimentul pe care îl are el. Vorbind de chestiunile din Spania, mi-a spus într-o zi: «Eu cred că va învinge dreapta»”. Apoi regele îmi vorbește de însemnătatea curentului naționalist.[52]
Aceeași aversiune față de republicanii spanioli nutrea și regina Maria al cărei nepot, Alonso (fiul surorii Reginei Maria, Beatrice de Saxa Coburg-Gotha, alias „Baby” și al soțului acesteia, Alfonso al IV-lea de Orleans y Borbon, vărul fostului Rege al Spaniei, Alfonso al XIII-lea), a murit luptând pe front, de partea naționaliștilor (18 noiembrie 1936)[53].
Din însemnările „Reginei-soldat”, scrise în ultima parte a vieții, reiese „ura” pe care o resimțea față de „bolșevici”: deplângea moartea accidentală a generalului franchist Emilio Mola Vidal (unul din artizanii rebeliunii de la 18 iulie 1936), se entuziasma la auzul știrilor care anunțau căderea orașului Bilbao în mâinile naționaliștilor, considera că guvernul Frontului Popular francez primea ordine de la Moscova și se declara încântată la auzul veștii că Alfonso al IV-lea de Orleans y Borbon a preluat conducerea forțelor aeriene naționaliste (1937).[54]
Întorcându-ne la defilarea carului mortuar prin București care a scos în stradă sute de mii de curioși, simpatizanți sau membri ai Partidului „Totul pentru Țară”: unul dintre membrii echipei legionare care a luptat în Spania aprecia că, în cele trei zile scurse de la sosirea convoiului funerar în București (11-13 februarie 1937), până la înmormântarea celor doi „martiri”, circa 1.000.000 de oameni au asistat la ceremoniile organizate cu acest prilej (parastase, slujbe de pomenire, legăminte/jurăminte etc.).[55]
La solemnitățile organizate de legionari în Capitală (11 și 13 februarie 1937) au participat și reprezentanții diplomatici ai guvernului de la Burgos și ai statelor care susțineau regimul generalului Franco: Pedro de Prat y Soutzo (reprezentantul neoficial al Spaniei naționaliste la București, nerecunoscut de Suveranul nostru)[56], Wilhelm Fabricius (ministrul Germaniei naziste la București), Ugo Sola (ministrul Italiei fasciste la București), însărcinatul cu afaceri al Portugaliei, dar și însărcinatul cu afaceri al Poloniei în Capitala României, Anton Paprosky.[57]
Mai mult, la ceremonia de la Casa Verde, unde au fost îngropați cei doi legionari, Pedro de Prat y Soutzo, îmbrăcat în uniformă militară, a susținut un discurs și, conform cutumelor legionare, a făcut apelul întregii echipe care a luptat în Spania, terminând cu salutul „Vivat România! Trăiască Spania!”.[58]
Participarea diplomaților amintiți la ceremoniile organizate de legionari a indignat autoritățile române, oferind totodată partidelor din opoziție șansa de a deschide un nou „front de luptă” împotriva guvernului.
Unul dintre cei mai străluciți oratori ai opoziției (deputatul PNȚ Armand Călinescu) l-a interpelat în camera inferioară a Parlamentului pe prim-ministrul liberal, chemându-l să ofere explicații de la tribună pe marginea imixtiunii unor reprezentanți străini în treburile interne ale României (16 februarie 1937).[59]
În răspunsul său, premierul s-a arătat indignat de gestul agenților diplomatici de a lua parte la o ceremonie religioasă organizată sub egida unui partid politic, care, în realitate, nu a fost decât o puternică manifestație politică legionară:
Participarea agenților diplomatici la o solemnitate religioasă, făcută sub egida unui partid politic și transformată astfel într-o manifestare politică, este o înfrângere a tuturor principiilor și tuturor uzanțelor internaționale.[60]
Poziția lui Gheorghe Tătărescu a fost apreciată la unison de liderii principalelor partide politice „constituționale” (PNL, PNȚ, Partidul Radical Țărănesc, Partidul Conservator, Partidul Liberal-Gheorghe Brătianu), cât și de articlierii presei democratice, excepție făcând formațiunile politice din zona extremei drepte (Partidul Național-Creștin și Partidul „Totul pentru Țară”).
Răspunsul elaborat de guvern pe marginea interpelării PNȚ a venit după câteva săptămâni, însă nu din partea premierului, ci din cea a ministrului Afacerilor Străine, Victor Antonescu, care, pe 9 martie 1937, s-a adresat Parlamentului pentru a explica modul în care a fost soluționat „incidentul diplomatic” iscat cu aproape o lună în urmă.
În intervenția sa, Antonescu a precizat că la ceremonia înhumării voluntarilor români au participat doar doi miniștri (Germania și Italia) și însărcinatul cu afaceri al Portugaliei (unele ziare afirmaseră că și miniștrii Portugaliei și Japoniei participaseră la ceremoniile funerare), niciunul dintre aceștia nefiind în uniformă sau însoțit de vreun alt membru al corpului diplomatic din țara de proveniență. De asemenea, Antonescu a mai arătat că aceștia nu au participat la ceremonia de la Gara de Nord, nu au fost prezenți în cortegiu, ci au asistat doar la desfășurarea serviciului divin. Ministrul a omis să-l pomenească și pe însărcinatul cu afaceri al Poloniei, Paprosky, deși presa l-a menționat printre participanții la solemnități, iar în ceea ce-l privește pe Pedro de Prat y Soutzo, Antonescu nu s-a referit la persoana sa, întrucât la acea dată acesta nu avea nicio calitate oficială și nu fusese recunoscut de Suveran, fiind doar o persoană particulară.[61]
Antonescu a mai prezentat și schimbul de scrisori pe care l-a avut cu omologii din țările implicate în dispută, arătând că, la obiecțiile ridicate de partea română, aceștia au indicat că reprezentanții lor diplomatici au asistat la ceremonii cu titlu personal, fără a avea acordul guvernelor lor.[62]
Deși în primă fază reacția guvernului a fost una fermă, după câteva săptămâni ea și-a mai pierdut din vigoare. Prin declarațiile sale din Parlament, Antonescu a lăsat să se înțeleagă că guvernul român a fost mulțumit de răspunsurile oferite de statele implicate în acest conflict diplomatic, pe care l-a și declarat închis.
Chiar dacă n-au fost încântați de explicațiile oferite de ministrul Afacerilor Străine, liderii politici din opoziție (Armand Călinescu, Grigore Iunian și Gheorghe Brătianu) au acceptat în cele din urmă punctul de vedere oficial exprimat prin vocea primului reprezentant al Palatului Sturdza.
În memoriile sale, Armand Călinescu ne prezintă și câteva aspecte din negocierile purtate în culisele conflictului diplomatic. La doar două zile după interpelarea adresată în Parlament prim-ministrului, Tătărescu l-a însărcinat pe diplomatul Ion Lugojanu să sugereze cancelariilor de la Berlin și Italia rechemarea lui Wilhelm Fabricius, respectiv Ugo Sola. Se pare că ambele guverne au refuzat categoric să facă acest lucru, invocând susținerea necondiționată pe care i-o acordau generalului Franco. Rechemarea celor doi miniștri ar fi putut fi interpretată ca o dovadă de slăbiciune pe scena internațională și un gest dușmănos față de naționaliștii spanioli. Poziția celor două state totalitare față de chestiunea în cauză l-a făcut pe Armand Călinescu să tragă concluzia că ambii diplomați au avut acordul guvernelor lor privind participarea la funeralii, însă aceștia nu și-ar fi informat corect superiorii din centrale „asupra caracterului acestei ceremonii”.[63]
În cele din urmă, incidentul diplomatic a fost aplanat printr-o formulă de compromis, fără ca relațiile României cu Italia și Germania să fie afectate pe termen lung. Pentru a nu crea noi tensiuni, Legația Germaniei la București a evitat în următoarele luni să mai aibă contacte directe cu liderii Partidului „Totul pentru Țară”.[64]
Dezbaterile pe marginea încălcării uzanțelor diplomatice de către unii membri ai corpului diplomatic acreditați la București surveneau pe fondul unei tensiuni politice extrem de explozive. Cu câteva zile în urmă, pe 23 februarie, guvernul fusese remaniat în scopul înăspririi măsurilor represive îndreptate contra legionarilor (Gheorghe Tătărescu preluase portofoliul Internelor, iar prefectul Poliției Capitalei, Gavrilă Marinescu, luase în primire și postul de subsecretar de stat la Interne), iar în Parlament avuseseră loc ample dezbateri iscate de tentativa de asasinat a rectorului Universității din Iași, Traian Bratu, care fusese atacat cu cuțitele de o „echipă a morții” formată din trei legionari (1 martie 1937). Sălbaticul atentat a eșuat, însă Bratu a fost grav rănit, rămânând în convalescență timp de câteva săptămâni. Nefericitul incident a fost un nou prilej folosit de guvern pentru a mai prelungi cu încă șase luni de zile starea de asediu (16 martie-16 septembrie 1937).
Cum s-a poziționat conducerea PCdR față de acest eveniment de amploare organizat de principala formațiune de extremă dreapta, aflăm dintr-un raport al Secretariatului CC al PCdR din 28 aprilie 1937. Potrivit documentului, conducerea partidului nu s-ar fi orientat corect în această problemă, întrucât nu a dispus ca organizația de partid a Capitalei să împiedice desfășurarea funeraliilor:
Secretariatul a făcut două lucruri: marea greșeală, că nu a mobilizat organizația de partid din Capitală pentru a împiedica înmormântările lui Moța și Marin și cel puțin să organizeze o grevă de jumătate de oră de protest în atelierele Grivița când procesiunea a trecut în fața atelierelor, ceea ce s-a putut face.[65]
Desigur, dacă activiștii PCdR ar fi întreprins acțiuni de sabotare a ceremonialului religios, ar fi atras asupra lor ostilitatea zecilor de mii de participanți. Măsura de a nu perturba evenimentul legionarilor pare a fi fost una înțeleaptă, însă, probabil, raportorul care semnează documentul în numele Secretariatului a considerat necesar să-și facă autocritica, pentru ca cei din conducerea Secretariatului să nu fie aspru mustrați de Comintern (destinatarul raportului). În același timp, amintim că înmormântarea celor doi legionari a avut loc într-o perioadă în care pe străzile Bucureștiului aveau loc dese și sângeroase ciocniri între partizanii celor două extreme, precum și într-o vreme în care comuniștii făceau eforturi disperate pentru închegarea unui Front Popular Antifascist împreună cu PSDdR (propuneri respinse periodic de liderii social-democrați) și de atragere a reprezentanților aripii de stânga a PNȚ în vederea încheierii unei alianțe electorale la nivel național. Demersuri care, în cele din urmă, au eșuat.[66]
Dintr-un raport dedicat activității celulei/organizației de partid a presei pendinte de Agitpropul CC al PCdR, întocmit la data de 5 iulie 1937 de către un membru din conducerea resortului, aflăm că uriașei campanii propagandistice inițiate de Partidul „Totul pentru Țară”, cu prilejul funeraliilor celor doi legionari, nu i s-a putut răspunde pe măsură. Responsabil de coordonarea campaniilor de susținere a Cauzei guvernului republican spaniol în presa legală era un anume „X” (cel mai probabil este vorba de Ion Popescu-Puțuri, aflat într-un conflict permanent cu Ștefan Foriș), care activa în Secția ziariștilor profesioniști a organizației (Organizația de partid a presei era subîmpărțită în Secția ziariștilor profesioniști, Secția scriitorilor, Secția antifascistă și Comisia financiară, în care lucrau circa 20 de gazetari, scriitori și editori). Secția dispunea de șapte gazetari infiltrați în redacțiile cotidianelor „Adevărul” și „Dimineața”, dar și în colectivele de ziariști de la săptămânalele „Credința”, „Prezentul” și „Rampa”. „X” nu reușise să influențeze conducerile publicațiilor de mare tiraj să găzduiască articolele publiciștilor afiliați PCdR cu scopul de a contracara avalanșa de texte encomiastice dedicate legionarilor decedați în Spania și cărora li se alocau spații ample în principalele ziare de dreapta („Universul” și „Adevărul”):
Campania pt. Spania [subliniere în original-n.n. ]. Cu conducerea campaniei a fost însărcinat X. Pt. înlesnirea muncii lui el a fost introdus în secția ziariștilor profesioniști. Însă rezultatul a fost foarte slab. Campaniei întregei prese în jurul lui Moța și Marin, n-am putut să luăm atitudine, numai în „Frontul țărănesc” și „Aurora”, „Prezentul”. În ziarele de mare tiraj am întâlnit o violență ne mai pomenite. La Dim. [„Dimineața”-n.n.] și Adev. [„Adevărul”-n.n.] au fost refuzate articole scrise de Mircea Grigorescu, Horia Roman etc. Cu toate acestea am reușit să fie publicate articole în diferite forme la Adev. [„Adevărul”-n.n. ] Dim. [„Dimineața”-n.n. ] Cred. [„Credința”-n.n. ] Aurora, Reporter, Prezentul etc. X nu și-a dar toată silința pt. îndeplinirea sarcinei primite[67].
[1] Despre alegerile generale din Franța vezi François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, București, Editura Humanitas, 1995, pp. 259-260, p. 264.
[2] Grigore Gafencu, Însemnări politice 1929-1939, București, Editura Humanitas, 1991, p. 333.
[3] Julián Casanova, The Spanish Republic and civil war, Cambridge, Cambridge University Press, 2010, p. 215.
[4] „Solidaritatea poporului român cu războiul național-revoluționar din Spania”, în Analele Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, nr. 4/1966, p. 106.
[5] Ordinul ministrului de Interne nr. 14.326 A din 31 decembrie 1936 semnat pentru conformitate de către Aurelian Bentoiu. ANIC, Colecția 50, Dosar nr. 2.383, f. 134.
[6] Bartolomé Bennassar, Războiul civil din Spania, București, Editura All, 2009, p. 103. Istoricul Rémi Skoutelsky fixează actul fondator al Brigăzilor Internaționale în ziua de 18 septembrie 1936, când, într-o ședință a Secretariatului Comitetului executiv al Cominternului dedicată „problemei spaniole”, s-a hotărât declanșarea unei campanii internaționale de ajutorare a Republicii Spaniole și de demarare a procedurilor de recrutare a voluntarilor în vederea trimiterii lor în Spania. Decizia survenea pe fondul implicării tot mai adânci a Germaniei și Italiei de partea rebelilor, prin furnizarea de tehnică de luptă și asistență militară necesară instruirii combatanților. La această întrunire a conducerii Internaționalei a III-a au luat parte Gheorghe Dimitrov, Palmiro Togliatti, Dimitri Manuilski, Maurice Thorez și Eugen Fried. Rémi Skoutelsky, L’Espoir guidait leurs pas. Les volontaires français dans les Brigades internationales, 1936-1939, Paris, Bernard Grasset, 1998, pp. 53-54.
[7] Din calitatea sa de comandant militar al Brigăzilor Internaționale (1936-1938), Marty a dispus trimiterea în fața justiției militare extraordinare și a plutoanelor de execuție a zeci de voluntari internaționali sub diferite acuzații: încălcarea disciplinei militare, participarea la comploturi, opozanți politici, defetism, spionaj, ș.a.m.d. Această represiune sângeroasă declanșată de Marty în rândurile propriilor linii i-a adus și porecla de „Măcelarul de la Albacete”. Istoricul Boris Volodarski are o poziție nuanțată în privința celui catalogat de scriitorul Ernest Hemingway drept „nebun de legat”. Astfel, Volodarski consideră că implicarea lui Marty în reprimarea voluntarilor internaționali este probată de un bogat material arhivistic (vezi ordinele și dispozițiile emise de Marty), însă participarea sa efectivă la asasinate nu a putut fi dovedită până în prezent. Boris Volodarski, Cazul Orlov. Dosare KGB. Cea mai mare înșelătorie din istoria serviciilor secrete, București, Editura Litera, 2015, p. 214. Istoricul francez Rémi Skoutelsky are o poziție similară în privința celui care a impus un regim de teroare în rândul Brigăzilor Internaționale. Skoutelsky consideră că sinistra reputație pe care și-a căpătat-o în Spania cel care poza în „șeful suprem de la Albacete” este justificată, chiar dacă el nu a participat în mod direct la asasinate (s-a speculat mult în istorigrafia postbelică asupra cifrei de 500 de oameni asasinați de Marty; o afirmație vehiculată mult de propaganda naționalistă spaniolă, dar care este foarte puțin probabil să fie adevărată, așa cum rezultă din lucrările de specialitate consultate de noi). În acest sens, Skoutelsky ne oferă drept argument percepția voluntarilor internaționali asupra lui Marty, căruia i-au atribuit paternitatea a numeroase execuții din cauza modului arbitrar în care își exercita funcția de comandant al Brigăzilor, dar și a caracterului său violent și intempestiv. Rémi Skoutelsky, L’Espoir guidait leurs pas. Les volontaires français dans les Brigades internationales, 1936-1939, Paris, Bernard Grasset, 1998, p. 250, p. 252. Și istoricul britanic Giles Tremlett consideră că Marty și-a căpătat pe nedrept supranumele de „Măcelarul din Albacete”. Chiar dacă Tremellet admite că Marty a fost implicat în pedepsirea drastică a unor luptători internaționali, precum execuția prin împușcare a maiorului Gaston Delasalle (acuzat pe nedrept de a fi fost spion franchist), în urma unui proces sumar, există puține probe care să-l incrimineze și să justifice acest „pseudonim”. Condamnarea la pedeapsa capitală a rebelilor, lașilor și dezertorilor din Brigăzile Internaționale, de către curțile marțiale, se făcea conform regulamentelor și actelor normative care se aplicau și unităților regulate ale Armatei Republicane Spaniole, indiferent dacă era vorba despre voluntari sau mobilizați. Tremlett apreciază că generalul Walter era cu mult mai sângeros decât Marty în ceea ce privește impunerea disciplinei militare în propriile rânduri, dar și în cazul prizonierilor de război (170 de militari franchiști, în majoritatea lor ofițeri, au fost executați de trupele din subordinea sa după cucerirea orașului Belchite, provincia Aragon). Giles Tremlett, The International Brigades. Fascism, Freedom and The Spanish Civil War, Bloomsbury Publishing, London, 2021, p. 275, p. 401.
[8] Cauza antifasciștilor spanioli a fost susținută de importante personalități ale vieții cultural-științifice internaționale: Albert Einstein, Romain Rolland, André Malraux, George Orwell, Ernest Hemingway, Tristan Tzara, Pablo Neruda, César Vallejo, Julien Benda, Pablo Casals ș.a. Entuziasmul acestor personalități, dar și al voluntarilor străini veniți în Spania se va estompa odată cu actele de teroare săvârșite de formațiunile paramilitare ale comuniștilor și anarhiștilor împotriva adversarilor ideologici din propriile rânduri, ca și asupra celor suspectați de simpatii fasciste (toate partidele politice din Frontul Popular și centralele sindicale dispuneau de miliții proprii). Masacre au fost comise de către ambele tabere în cei trei ani de război fratricid, însă tabăra naționalistă se distinge net prin numărul mare de crime comise în teritoriile „eliberate”.
[9] „Quinto regimento” – Regimentul 5: Din această unitate militară bine organizată și riguros disciplinată, care mai târziu avea să constituie modelul pentru viitoarele unități militare ale Armatei Populare Spaniole, au făcut parte și: „Milițiile locale”, „Tineretul munictoresc și țărănesc”, „Octombrie”, „Thälmann”, „Fierul”, „Leii roșii”, „Gloanțele roșii”, „Artes Blancas”, „Pana”, „Federația Studenților Spanioli”, „Asturia”, „Condés”, „Căpitanul Benito”, „Leningrad”, „Comuna din Paris”, „Comuna din Madrid”, „Victoria”, „Matrozii din Kronstadt”, „Jaén”, „Lister”, „PUA” (Primera Unidad de Avance – Prima Unitate de Ofensivă), „José Diaz” și Companiile de Oțel. Oficiosul Regimentului 5 Miliție – condus de Enriqe Lister și Enrique Castro Delgado – era „Miliția populară” (Batalionul „Thälmann” era comandat de Juan Modesto Guilloto). Sub coordonarea Regimentului 5 s-au constituit primele șase brigăzi regulate ale Armatei Populare Spaniole. Regimentul, organizat după modelul unităților Armatei Roșii care au luptat în Războiul Civil din Rusia, a atras mii de recruți, datorită eficienței în luptă și a disciplinei militare. Aflându-se sub coordonarea PCS, Regimentul va beneficia din plin de echipament militar sovietic, în contrast cu milițiile anarhiste mai prost echipate și deloc disciplinate. Dolores Ibarruri, Singura cale, București, Editura Politică, 1963, p. 281 și p. 321. Luigi Longo (Gallo), Brigăzile Internaționale în Spania, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957, p. 46. Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței (Amintiri), București, Editura Militară, 1972, p. 41, pp. 107-108. Paul Preston, The Spanish Civil War. Reaction, revolution and revenge, Harper Perennial, 2006, p. 250.
[10] Potrivit istoricului Rémi Skoutelsky, aproximativ 10.000 de francezi au fost înrolați în Brigăzile Internaționale pe toată durata desfășurării războiului. Rémi Skoutelsky, L’ Espoir guidait leurs pas. Les volontaires français dans les Brigades internationales, 1936-1939, Paris, Bernard Grasset, 1998, p. 140.
[11] O estimare bazată pe documente provenite din arhiva Brigăzilor Internaționale ne este oferită de istoricul Boris Volodarski, care afirmă că, la sfârșitul anului 1937, în evidența Serviciului de cadre al Brigăzilor Internaționale se aflau 46.314 de voluntari (20.089 străini și 26.725 spanioli). De asemenea, într-o monografie dedicată Brigăzilor Internaționale, istoricul britanic Giles Tremlett, susține, pe baza unor documente identificate în arhivele rusești, că în unitățile internaționale au luptat 32.297 de voluntari. Giles Tremlett, The International Brigades. Fascism, Freedom and The Spanish Civil War, Bloomsbury Publishing, London, 2021, p. 675. Boris Volodarski, Cazul Orlov. Dosare KGB. Cea mai mare înșelătorie din istoria serviciilor secrete, București, Editura Litera, 2015, p. 498. Un alt istoric, Rémi Skoutelsky, aprecia numărul total al interbrigadiștilor la 32.256. Rémi Skoutelsky, L’Espoir guidait leurs pas. Les volontaires français dans les Brigades internationales, 1936-1939, Paris, Bernard Grasset, 1998, p. 330. Pentru istoricii Pierre Broué și Emile Témime, numărul voluntarilor internaționali este estimat la circa 30.000. Pierre Broué, Emile Témime, The revolution and the Civil War in Spain, Chicago, Illinois, Haymarket Books, 2008, p. 377.
[12] Rémi Skoutelsky, L’Espoir guidait leurs pas. Les volontaires français dans les Brigades internationales, 1936-1939, Paris, Bernard Grasset, 1998, p. 336.
[13] În pragul bătăliei pentru apărarea Madridului – noiembrie 1936 –, Longo a fost desărcinat din funcția de ofițer de stat major ocupată în Statul Major al Brigăzilor Internaționale din Albacete, fiind numit comisar politic al Brigăzii a 12-a Internaționale, condusă de generalul Lukacs, născut Maté Zalka; la începutul anului 1937, lui Longo i s-a încredințat comanda Comisariatului General al Brigăzilor Internaționale (aparatul politic al Brigăzilor Internaționale). Comisariatul își avea sediul la Madrid, într-un palat somptuos situat pe Calle de Velásquez. Comisarii politici ai tuturor brigăzilor, regimentelor, batalioanelor și companiilor internaționale se subordonau acestui Comisariat în fruntea căruia fusese numit Luigi Longo (Oficiosul Comisariatului – „Le volontaire de la liberté” – se publica în mai multe limbi: franceză, engleză, germană, italiană, poloneză și spaniolă). Luigi Longo (Gallo), Brigăzile Internaționale în Spania, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957, p. 263.
[14] Ibidem, pp. 191-192.
[15] În componența unei brigăzi urma să intre o baterie, un tun antitanc, o companie de geniști, alta de sănătate și una de transmisiuni. În final, au fost înființate cinci brigăzi numerotate de la XI la XV și o brigadă cu numărul 129 (1938). Prima brigadă constituită a fost a 11-a din care au făcut parte trei batalioane („Edgar André”, „Comuna din Paris” și „Garibaldi”). Marea unitate a intrat în luptă pe frontul de la Madrid chiar a doua zi de la înființare – 8 noiembrie 1936 (ulterior, celor trei batalioane li se va alătura și batalionul polonez „Dombrowski”). Batalionul „Garibaldi” va mai staționa pentru scurtă vreme la Albacete, el constituind nucleul în jurul căruia s-au pus bazele celei de-a doua brigăzi internaționale: a 12-a (aceasta va fi trimisă spre Madrid în zilele următoare, deși nu era pregătită pentru a primi botezul focului). Bartolomé Bennassar, Războiul civil din Spania, Editura All, 2009, pp. 105-106. Luigi Longo (Gallo), Brigăzile Internaționale în Spania, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957, p. 93.
[16] Luigi Longo (Gallo), Brigăzile Internaționale în Spania, București, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1957, p. 76. Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței (Amintiri), București, Editura Militară, 1972, p. 49.
[17] Probabil cel mai titrat regizor moldovean al epocii, Loteanu a avut acces direct la mărturii ale participanților la Războiul Civil din Spania, stabiliți în URSS. Textul jurământului este reprodus parțial de istoricul Giles Tremlett în monografia sa dedicată Brigăzilor Internaționale: „Eternii mei dușmani sunt, la fel ca dușmanii Spaniei, fasciștii. Știu că dacă fascismul va izbândi în Spania, mâine va veni în țara mea și-mi va distruge patria… Mai bine mor decât să trăiesc sub jugul lui”. Giles Tremlett, The International Brigades. Fascism, Freedom and The Spanish Civil War, Bloomsbury Publishing, London, 2021, pp. 75-76.
[18] „Sinteza asupra operațiunilor din Spania (Ultima ofensivă naționalistă de la 9.III-9.VI.1938)”. AMNR, Fond Marele Stat Major-Secția 2 Informații (Inv. 5417), Dosar nr. 806/1948, f. 21.
[19] Delegația era condusă de președintele Partidului „Totul pentru Țară”, generalul (r) Gheorghe Cantacuzino, alias „Grănicerul” (erou al Primului Război Mondial, distins pe frontul de luptă de la Oituz) și din ea mai făceau parte: inginerul Gheorghe Clime (comandant legionar al „Bunei Vestiri” și șef al muncitorimii legionare din România), diplomatul Alexandru Cantacuzino (șef al Departamentului Externelor al partidului, președinte al micii antante studențești, medaliat cu „Legiunea de onoare” franceză și „Steaua României”), economistul Bănică Dobre, preotul Ion Dumitrescu-Borșa (secretar general al partidului), avocații Vasile Marin (membru în Baroul de Ilfov, comandant legionar și șef al filialei București a Partidului „Totul pentru Țară”), Ion Moța (membru în Baroul de Ilfov, comandant legionar al „Bunei Vestiri”, fost președinte al Centrului Studențesc Cluj, președinte de onoare al „Uniunii Naționale a Studenților Creștini” și președinte al „Generației Mișcării Studențești”) și Nicolae Totu (comandant legionar, șef al Regiunii a IV-a Moldova). Generalul (r) Cantacuzino s-a întors în țară după câteva zile de la ceremonia de înmânăre a sabiei de onoare generalului Moscardo.
[20] Credința, 27 noiembrie 1936.
[21] Idem.
[22] În acea perioadă era în vigoare Legea pentru reglementarea și controlul apelurilor la contribuția benevolă a publicului, care permitea subscripția publică și colectarea de ajutoare pentru acțiuni de binefacere, asistență socială sau națională, însă doar cu acordul Ministerului Sănătății și al Muncii și Ocrotirilor Sociale. Acțiunile publice desfășurate de legionari în vederea strângerii de fonduri (distribuirea contra-cost a fotografiilor liderilor partidului, a insignelor, a cărților poștale, organizarea de baluri și ceaiuri etc) erau ilegale, întrucât nu se desfășurau în acord cu prevederile legii amintite (nu beneficiau de autorizația ministerelor respective). Conducerea Ministerului de Interne și Direcției Generale a Poliției va emite la data de 12 noiembrie 1936 un ordin circular către toți prefecții de județe, prin care le ordona măsuri ferme împotriva celor care nu respectau această lege și trimiterea contravenienților în judecată pentru „delicte penale”. ANIC, Fond Ministerul de Interne-Diverse, Dosar nr. 3/1936, ff. 206-207, ff. 288-289.
[23] Ibidem, ff. 340-341.
[24] În cadrul festivalului din 11 decembrie 1936 a luat cuvântul și reputatul economist Mihail Manoilescu, care a lăudat curajul legionarilor plecați pe front: „Undeva, unde se pornește lupta cea mare dintre bine și rău (aplauze) acolo spre Soare Apune, a plecat Generalul Cantacuzino-Grănicerul cu copiii lui, așa cum a plecat altădată, în gândul și închipuirea populară, Banul Mărăcine […] Cei opt au plecat ca niște cavaleri ai românismului în cea dintâi cruciadă care se face de la răsărit la apus”. Cuvântul Argeșului, 20 decembrie 1936. ANIC, Fond Ministerul de Interne-Diverse, Dosar nr. 3/1936, f. 319. Și filozoful Nae Ionescu a contribuit la finanțarea călătoriei, donând legionarilor suma de 50.000 de lei. Roland Clark, Sfântă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Iași, Editura Polirom, 2015, p. 212.
[25] Ion Dumitrescu-Borșa, Cal troian intramuros. Memorii legionare, București, Editura Blassco, 2014, p. 194.
[26] În ediția din 30 mai 1937, gazeta naționalistă „Frontul” susținea că însuși generalul Franco îi ceruse lui Neculai Totu „permisiunea de a se traduce lucrarea domniei sale ce va apare în curând, în limba spaniolă intitulată «Note de pe frontul spaniol»”. Frontul, 30 mai 1937.
[27] Ion Dumitrescu-Borșa, Cal troian intramuros. Memorii legionare, București, Editura Blassco, 2014, pp. 215-216.
[28] Alexandru Cantacuzino, Pentru Christos, 1937/1940, p. 10.
[29] Vezi în acest sens și publicarea celebrei fotografii a executării ritualice a monumentului catolic al Inimii Sacre (lângă Madrid), de către un pluton muncitoresc de execuție, realizată în ziua de 7 august 1936, care a stârnit emoție și reacții negative în rândul cititorilor presei naționaliste, dar și în opinia publică românească, în general. Gestul radical al acestui grup de apărători ai Republicii avea menirea de a simboliza lupta muncitorilor și țăranilor împotriva Bisericii Romano-Catolice, care timp de sute de ani fusese un aliat de bază al claselor conducătoare, iar la acel moment se afla de partea rebelilor. În Barcelona, cele mai multe incendieri de biserici și profanări de morminte au avut loc în primele zile de la izbucnirea războiului, avându-i ca autori pe membrii milițiilor înarmate constituite ad hoc pentru a-i combate pe rebeli. Până la sfârșitul lunii iulie, 46 de biserici și imobile aparținând Bisericii Catolice căzuseră victime unor atacuri mai mari sau mai mici ale incendiatorilor din tabăra guvernamentalilor (în special, milițieni proveniți din rândurile anarhiștilor). Totuși, incendierile și răzbunările împotriva Bisericii nu au apărut odată cu Războiul Civil din Spania. Cu 27 de ani în urmă, la Barcelona avusese loc „Săptămâna tragică”, o revoltă a organizațiilor muncitorești împotriva unei mobilizări în masă a rezerviștilor, pentru trimiterea lor în coloniile spaniole din Nordul Africii. Circa 80 de biserici și clădiri religioase au fost arse în urma răspânditei convingeri populare că Biserica Romano-Catolică reprezenta un sprijin al elitei exploatatoare. În urma intervenției armatei, 75 de oameni au murit. Giles Tremlett, The International Brigades. Fascism, Freedom and The Spanish Civil War, Bloomsbury Publishing, London, 2021, pp. 24-25, p. 38.
[30] Paul Preston, The Spanish Holocaust. Inquisition and Extermination in Twentieth-Century Spain, Harper Press, London, 2013, p. 235, p. 237.
[31] Prima poziție publică adoptată de un înalt ierarh creștin față de conflictul din Peninsula Iberică a fost cea a episcopului unit Iuliu Hossu, care la Congresul general al Asociației Generale a Românilor Uniți (AGRU) din Dieceza de Cluj-Gherla, desfășurat în zilele de 25-26 iulie 1936 în comuna Sieu-Măgheruș (județul Năsăud), a susținut un vehement discurs politic naționalist, antisemit și anticomunist. Referindu-se la influența comuniștilor în țara noastră (vezi amplele relatări apărute în presă cu câteva săptămâni în urmă pe marginea dezbaterilor procesului în care erau judecați comuniștii din lotul Anei Pauker) și evenimentele din Spania, dr. Hossu declara pe un ton alarmist: „În zilele noastre, țara este împânzită de agenți comuniști, de «tovarăși devotați», care cu un fanatism rar și cu credincioșie slugarnică s-au înrolat sub «drapelul roșu», mânuit de cei ce au răstignit pe Hristos prin strămoșii lor și care vor distrugerea statelor, națiunilor, Bisericelor și a tot ce este cultură și civilizație. Pericolul este iminent. Națiunile se deșteaptă. Pildă ne este insurgența Spaniei, țara soră nouă, care n-a mai putut tolera regimul comunist care a distrus statul și în special Biserica și a ridicat armele pentru salvarea Spaniei din ghearele stângii comuniste și pentru întronarea ordinei și disciplinei în statul național spaniol. Naționaliștii de acolo vor cu orice preț restaurarea Bisericilor și cultul credinței strămoșești. Spania catolică, cu renumitul ei trecut de glorie istorică, artistică, culturală, Spania civilizată nu poate admite barbaria comunismului, nu poate rămâne în umbra penibilă și în întunericul adus de mâinile streine, importat de la Moscova. Biruința însă va fi tot a naționalismului constructiv”. În continuarea discursului, vajnicul declamator al celor care pângăreau biserica și tradițiile creștine spaniole îndemna auditoriul la vigilență maximă, întrucât situația din Spania se putea reproduce oricând și în țara noastră. În acest sens era nevoie „să se facă credincioșilor și educație națională, edificându-se toți asupra pericolului comunist. Statul, Regele și Biserica trebuiesc apărate din răsputeri! Arma armis opponenda! Zadarnic vor vrea dușmanii țării să distrugă Biserica, căci aceasta se va întări și va rămâne în veci. Cei ce atentează la organizația de stat se vor izbi de dragostea față de Națiune a unui Rege mare și iubit, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, și acțiunea lor va fi anihilată de armata Bisericii și dragostea nețărmurită a ostașilor țării față de Tron, Rege și Națiune”. Vezi detalii în articolul „Acțiunea bisericii contra comunismului. O cuvântare a episcopului Hossu din Cluj”, publicat în Curentul, 6 august 1936.
[32] „Pastorala mitropoliei ortodoxe din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș” din 22 septembrie 1936 semnată de către Nicolae (arhiepiscop și mitropolit), Andrei (Episcop al Aradului), Vasile (Episcop al Caransebeșului), Nicolae (Episcop al Orăzii) și Nicolae (Episcop al Clujului), în Dimineața, 12 octombrie 1936.
[33] Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, București, Editura Humanitas, 1999, pp. 303-304.
[34] Bănică Dobre, Crucificații. Zile trăite pe frontul spaniol, București, Tipografia I. N. Copuzeanu, Isvor 97, 1937, p. 5.
[35] În opinia publică românească, moartea celor doi legionari a stârnit un val de simpatie față de lupta voluntarilor ultranaționaliști din Spania. Printre simpatizanți s-au numărat personalități politice, culturale sau bisericești provenind din spectrul dreptei extreme (vezi, de ex., Mircea Eliade), moderate și naționaliste, precum Nicolae Iorga (vezi articolul „Doi băieți viteji”, semnat de marele savant în oficiosul partidului său, „Neamul Românesc”), Mihail Manoilescu, Ion Agârbiceanu, Sextil Pușcariu, Emil Hațieganu, I. Lupaș, mitropoliții Nicolae Bălan și Gurie Grosu. Totodată, Ion Th. Florescu (un apropiat al generalului Gh. Cantacuzino-„Grănicerul”), ministru al României la Madrid, a însoțit convoiul mortuar până la Biaritz (a luat și masa împreună cu legionarii din cortegiu), trimițând o jerbă de flori, mesaje de condoleanțe și susținere către conducerea Partidului „Totul pentru Țară”, în ziua de 19 ianuarie 1937, ceea ce a dus la rechemarea sa în țară și înlocuirea din funcție, în urma protestelor și presiunilor exercitate de către reprezentantul guvernului republican la București, Manuel López-Rey (1 martie 1937). Chiar și filozoful „apolitic” Lucian Blaga s-a declarat „profund mâhnit de căderea lui Moța” (cei doi se cunoșteau, fiind înrudiți prin alianță), într-o epistolă din 20 ianuarie 1937 adresată exegetului său, ideologul legionar Vasile Băncilă. Într-o altă misivă adresată aceluiași Băncilă, la data de 23 martie 1937, autorul „Spațiului mioritic” susținea că moartea lui Moța l-a afectat în plan personal, „l-a impresionat profund” și că aceasta „a intrat deja în legendă, ca Avram Iancu”. Aducerea în România a trupurilor neînsuflețite ale celor doi legionari a fost organizată de generalul Gheorghe Cantacuzino și inginerul Virgil Ionescu, care, în ziua de 17 ianuarie 1937 au plecat cu simplonul spre Salamanca, via Paris. Până la reîntoarcerea în țară, legionarii au organizat numeroase parastase și acțiuni comemorative în amintirea celor doi „apărători ai Crucii”. Trenul a străbătut Franța, Belgia, Germania și Polonia. La Berlin, sicriele „martirilor” au fost coborâte din vagoane, fiind așezate în salonul oficial al gării, unde au primit onorul miniștrilor Spaniei naționaliste și Italiei fasciste, al legionarilor din Berlin și pe cel al reprezentanților național-socialiștilor germani. Câtă vreme au zăbovit aici, „moaștele” celor doi „martiri” au fost onorate și gardate de subunitățile de elită care asigurau garda personală a lui Hitler și Goering (printre cei care au trimis coroane de flori s-au aflat liderii naziști amintiți). Pe 11 februarie 1937, dimineața, trenul cu rămășițele pământești ale lui Moța și Marin a sosit în Gara de Nord din București (un alai format din 60 de preoți a însoți trenul pe tot traseul, iar în București carul a fost însoțit de 153 de preoți în odăjdii, în frunte cu episcopul Râmnicului ÎPS Vartolomeu). În vagonul mortuar se afla Corneliu Codreanu, „supraviețuitorii Majadahondei” și alți fruntași legionari, care au fost întâmpinați pe peron de președintele formațiunii, generalul Cantacuzino și „statul său major”. Ulterior, cortegiul funerar s-a îndreptat către Biserica Sf. Ilie Gorgani (sediul Partidului „Totul pentru Țară” se găsea pe strada Gutenberg nr. 3, în apropierea Bisericii Sfântul Ilie Gorgani) pe următorul traseu: Calea Griviței, Calea Victoriei, strada Franklin, Bd. Brătianu, Bd. Elisabeta. Pe lângă reprezentanții Spaniei naționaliste, ai Germaniei naziste și ai Portugaliei salazariste, la festivități au mai participat profesori universitari, precum C. C. Giurescu, Mihail Manoilescu, Octav Onicescu, Nae Ionescu și Papacostea, fruntași ai Frontului Românesc (vezi D. R. Ioanițescu), președintele Senatului României (Alexandru Lapedatu), 100 de fasciști italieni îmbrăcați în cămăși negre și reprezentanți ai Legației Poloniei, în frunte cu ministrul Paprozky. Sicriele au rămas pentru două zile în această biserică, timp în care zeci de mii de legionari din întreaga țară au venit în pelerinaj la căpătâiul celor doi defuncți. Legionarii au ales ziua de 13 februarie 1937 pentru organizarea funeraliilor, pentru că atunci se împlinea o lună de la moartea celor doi legionari. Cortegiul, în fruntea căruia s-au aflat Corneliu Codreanu, Radu Budișteanu, generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Octavian Goga, Gheorghe Cuza (fiul profesorului A. C. Cuza), însărcinatul cu afaceri al Portugaliei, miniștrii Italiei și Germaniei la București, precum și legionarii care au luptat în Spania, a plecat de la Biserica Sf. Ilie Gorgani către „Casa Verde” din cartierul Bucureștii Noi, unde cei doi „Comandanți ai Bunei Vestiri” au fost înmormântați într-o criptă amenajată în cadrul unei capele-mausoleu, nefinalizată încă. Lucrările de construcție a necropolei fuseseră demarate în cea de-a doua jumătate a lunii ianuarie 1937, cu acordul Patriarhiei. Aici urmau să se „odihnească” și trupurile celorlalți cinci membri ai expediției la sfârșitul vieții. Întreaga ceremonie funerară a fost condusă de comandantul legionar Ion Victor Vojen, secondat de comandantul Centrului studențesc legionar, Bartolomeu Livezeanu. Vezi și colecția ziarelor „Universul” și „Curentul” în intervalul ianuarie-februarie 1937. Frontul, 12 februarie 1937, 13 februarie 1937. Neamul Românesc, 19 ianuarie 1937. Tempo, 20 ianuarie 1937, 13 februarie 1937. Credința, 22 aprilie 1937. Bănică Dobre, Crucificații. Zile trăite pe frontul spaniol, București, Tipografia I. N. Copuzeanu, Isvor 97, 1937, pp. 105-106. Doru Liciu, „Voluntari din România în Războiul Civil Spaniol (1936-1939)”, în Marusia Cârstea, Sorin Liviu Damean, Doru Liciu (coordonatori), Istorie și societate, București, Editura „Mica Valahie”, 2004, pp. 553-555. Marta Petreu, Blaga, între legionari și comuniști, Iași, Editura Polirom, 2021, pp. 46-48.
[36] În ziua de 13 ianuarie 1937, Ioan Totu, aflat într-un spital din Toledo, i-a trimis lui Corneliu Codreanu o telegramă în care îl anunța de moartea celor doi camarazi. Textul acestei telegrame a fost redat de cotidianul „Tempo”, în ediția din 17 ianuarie 1937.
[37] Totuși, în pagina a 15-a a ediției din 17 ianuarie 1937, cotidianul „Dimineața” a publicat o scurtă relatare, care anunța în mod laconic decesul și îmbălsămarea cadavrelor „spaniolilor”. Vezi Dimineața, 17 ianuarie 1937. Nu va mai reveni asupra acestui subiect în zilele următoare. De asemenea, deși directorul ziarului de dreapta „Curentul” (Pamfil Șeicaru) elogiase sacrificiul defuncților pe „frontul anti-marxist”, ziarul a avut o atitudine rezervată, publicând doar relatări seci de la ceremoniile organizate de legionari cu acest prilej. Pamfil Șeicaru, „Doi români morți pe frontul spaniol”, în Curentul, 17 ianuarie 1937.
[38] În ediția din 20 septembrie 1936, cotidianul progardist „Universul”, publica un articol virulent antisemit, conspiraționist și anticomunist, semnat de preotul Ioan Moța din Orăștie, în care autorul înfiera guvernul republican de la Madrid și „ziarele criminale” de la București, care-l susțineau. Reproducem aici două fragmente din textul de opinie: „Aceea ce se petrece azi în Spania, e, mai presus de toate, răzbunarea sălbatecă pe care o coace de veacuri evreimea împotriva poporului spaniol. Și asta iată cum: Înainte cu câteva sute de ani, spaniolii, nemaiputând suferi usturimea ce li-o pricinuiau sute de mii de lipitori evreiești prinse pe corpul nației lor, pompându-le sângele și sleindu-i de puteri, s-au ridicat și au izgonit din țara lor pe toți evreii. Aceștia s-au risipit, ca suflați de vânt, peste tot pământul. Au venit și în România, unde mai trăiesc și azi sub numele de «Evrei spanioli». Își purtau peste tot locul durerea lor osebită, dorul lor tainic, ținta lor ascunsă: de a-i da odată și odată Spaniei înapoi lovitura ce ei au primit-o de la aceea. Mereu au ținut, prin veacuri, ascuns și închis în inima lor, acest dor de răzbunare. Și acum au găsit că li-ar fi venit plinirea vremii. Otrava comunismului, fabricată și pentru mare export în Rusia, s-a strecurat și în Spania, asmuțând păturile de jos la pizmă față de cele mai presus de ele […] În această grozăvie se poate vedea mai viu ca în orice oglindă, sufletul criminal al evreimei răzbunătoare și sugrumătoare de popoare, dacă acelea nu se supun ei. Bolșevismul e cea mai nouă armă de otrăvire și apoi de nimicire a popoarelor! Azi e la rând poporul spaniol. Ca mâine vor veni și celelalte popoare creștine, de nu se vor trezi la vreme a se apăra! Aceste zile se silește hidra să ni le pregătească și nouă! Pentru acea, bunule popor român, înalță-ți fruntea și privește treaz în jur de tine, încă la vreme! Vezi cine aduce iadul pe pământ? Și vrea să ți-l aducă și ție, de-ți vei pleca urechea la «învățăturile» din ziarele criminale ale lor: Adevărul, Dimineața, Lupta, Zorile și surorile lor… În cele ce se petrec în Spania, vezi-ți dușmanul în toată hârzenia lui și rânjetul de hiene a numitelor foi!”. Preot Ioan Moța din Orăștie, „«Până mai e un spaniol ce se lasă împins de noi în foc, – să piară!» Dovada sufletului diavolesc al comunismului”, în Universul, 20 septembrie 1936.
[39] Tempo, 2 februarie 1937.
[40] Frontul, 12 februarie 1937.
[41] „Dare de seamă din februarie 1937 asupra manifestărilor și modului cum a decurs transportul rămășițelor pământești ale legionarilor Ion Moța și Vasile Marin, pe traseul CFR începând de la Grigore Ghica Vodă-Pașcani-Adjud-Petru Rareș-Războieni-Cluj-Teiuș-Orăștie-Sibiu-P. Olt-București, în zilele de 8, 9, 10 și 11 Februarie 1937”. Documentul este semnat de către inspectorul general al Jandarmeriei, generalul Barbu Pârâianu. Trenul a intrat în țară pe 8 februarie 1937 prin punctul de frontieră Grigore Ghica Vodă. Până la sosirea la destinație (11 februarie 1937) a trecut prin gările: Cernăuți, Cuciurul Mare, Dornești-Rădăuți, Dolhasca-Baia, Pașcani, Roman, Bacău, Adjud, Onești, Târgu-Ocna, Comănești, Petru Rareș, Toplița, Târgu-Mureș, Luduș, Războieni, Cluj, Câmpia Turzii, Șoricani-Cluj, Vințul de Jos, Sebeș, Sibiu, Jiblea, Râmnicu-Vâlcea, Aiud, Teiuș, Alba-Iulia, Orăștie, Drăgășani, Piatra Olt, Slatina, Potcoava, Costești, Pârvu, Pitești, Golești, Călinești, Cojocaru, Titu, Ciocănești, Chitila și Gara de Nord din București. Zeci de mii de oameni au asistat la slujbele organizate pe traseu. Pe lângă simpatizanții și membrii Partidului „Totul pentru Țară”, printre cei care i-au omagiat pe cei doi „martiri” s-au numărat și zeci de notabilități locale (judecători, profesori, clerici, militari), dar și o serie de oameni de cultură și politicieni naționaliști: Traian Brăileanu, Iancu Cavaler de Flondor, Vaida Voievod, Emil Hațieganu, Sextil Pușcariu, Ion Agârbiceanu, ș.a.m.d. ANIC, Fond Ministerul de Interne-Diverse, Dosar nr. 4/1937, ff. 2-15.
[42] Armand Călinescu, Însemnări politice 1916-1939, București, Editura Humanitas, 1990, p. 334.
[43] Amintim aici câteva evenimente violente din anii 1930, aflate în legătură directă cu Legiunea Căpitanului, față de care regimul a reacționat ferm prin dispunerea unor măsuri, însă doar asupra executanților lor, nu și asupra celor care le-au comandat/ordonat. În cazul asasinării primului-ministru I. G. Duca (decembrie 1933), Statul nu a deschis acțiune penală decât împotriva celor care comiseseră odioasa crimă. Același lucru s-a întâmplat și în cazul uciderii celui mai important rival al lui Codreanu de pe eșichierul politic al extremei drepte – Mihail Stelescu (iulie 1936). Parchetul i-a trimis în judecată doar pe legionarii care au participat la asasinat, fără ca cercetările să se extindă și la liderii Partidului „Totul pentru Țară”. Nici împotriva organizatorilor Congresului studențesc de la Târgu-Mureș (aprilie 1936), unde studenții legionari au înființat „Echipele morții” și au întocmit liste cu cei care urmau a fi suprimați, nu au fost luate măsuri represive. Cât despre manifestările huliganice din iunie 1936, atunci când bande de studenți legionari și cuziști au atacat sediile ziarelor „Dimineața”, „Adevărul” și „Lumea Nouă”, provocând numeroase victime, organele Ministerului de Interne au acționat cu întârziere și fără prea mare tragere de inimă. În memoriile sale, diplomatul și fruntașul țărănist Grigore Gafencu afirmă că în ciuda eforturilor făcute de guvernul liberal de a reprima mișcarea condusă de Codreanu (introducerea măsurilor excepționale și arestarea a sute de legionari), după asasinarea lui Duca, Garda de Fier s-a bucurat de protecția Palatului: „Ferită de loviturile guvernului [Garda de Fier-n.n.], nestingherită de poliție, neatinsă de faimoasa Lege de apărare a ordinii în stat, Garda se dezvoltă în liniște, sub oblăduirea unor simpatii misterioase care vin de foarte de sus. E o mișcare subversivă oficială – conspirația majestății sale. O conspirație cu atât mai privilegiată, cu cât se bucură ca toate înaltele instituțiile de stat de protecția măsurilor excepționale. Astfel, cenzura și starea de asediu, instituite pentru a desființa «uneltirile extremiste», au ajuns să le apere și să le ocrotească”. Grigore Gafencu, Însemnări politice 1929-1939, București, Editura Humanitas, 1991, p. 322.
[44] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București, Editura Paideia, 1999, p. 318. Mihai Fătu, Ion Spălățelu, Garda de Fier. Organizație teroristă de tip fascist, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, București, Editura Politică, 1980, p. 162. Traian Sandu, Un fascisme roumain. Histoire de la Garde de fer, Paris, Perrin, 2014, pp. 131-133. În amintirile sale, Zaharia Boilă, fost gazetar național-țărănist și colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu, vorbește pe larg despre această întrevedere secretă dintre monarh și liderul gardiștilor. Chiar Codreanu i-ar fi relatat memorialistului cum și unde a avut loc audiența, într-o discuție purtată cu acesta în ziua de 11 martie 1937, la Hotelul „Bulevard” din București. Zaharia Boilă, Amintiri și considerații asupra mișcării legionare, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2002, pp. 49-54. De asemenea, organele Corpului Detectivilor consemnau, într-un raport din 10 martie 1937, că la o reuniune restrânsă legionară, desfășurată la domiciliul lui Corneliu Codreanu (strada Francmasonă nr. 7), liderul de facto al Partidului „Totul pentru Țară” le-ar fi confiat camarazilor săi ideologici că, în urmă cu câteva zile, ar fi primit vizita unui emisar al Palatului, „care i-a comunicat că Suveranul așteaptă ca el să solicite o audiență” și îl roagă ca pe 8 martie 1937 să nu părăsească localitatea. Același raport, realizat pe baza unor informații provenite din anturajul „Căpitanului”, menționa că, în dimineața menționatei zile de 8 martie, Codreanu a lipsit de la domiciliu mai bine de un ceas, apropiații săi presupunând că „în acest interval de timp a avut vreo întrevedere secretă cu vreun mandatar al Palatului, sau chiar cu Suveranul”. ANIC, Fond Ministerul de Interne-Diverse, Dosar nr. 8/1937, vol. II, ff. 69-70.
[45] Vezi Înaltul Ordin de Zi al Marelui Străjer al Țării (Regele Carol al II-lea), publicat de cotidianul Curentul, 25 ianuarie 1937.
[46] Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, București, Editura Humanitas, 1999, p. 298.
[47] Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ediția a IV-a, București, Editura Cartea Românească, 2015, p. 240.
[48] Regele Carol al II-lea al României. Însemnări zilnice. 1937-1951, Vol. I, București, Editura Scripta, 2001, pp. 66-67.
[49] Ibidem, pp. 87-88 și p. 154.
[50] N. D. Stănescu, Întâmplări și oameni din Serviciul Secret, cuvânt înainte, note și selecția textului Marian Ștefan și Gheorghe Neacșu, București, Editura Enciclopedică, 2002,
pp. 145-146.
[51] Capitala, 1 mai 1938.
[52] Armand Călinescu, Însemnări politice 1916-1939, București, Editura Humanitas, 1990, p. 327.
[53] Sorin Cristescu (editor), Regina Maria. Însemnări din ultima parte a vieții (martie 1937-iulie 1938), București, 2018, p. 20.
[54] Ibidem, p. 56, pp. 67-68, p. 79, p. 135, p. 148.
[55] Bănică Dobre, Crucificații. Zile trăite pe frontul spaniol, București, Tipografia I. N. Copuzeanu, Isvor 97, 1937, p. 116.
[56] Chiar dacă nu fusese încă recunoscut de statul român, Pedro de Prat y Soutzo se bucura și de bunăvoința cercurilor politico-financiare de la București, pe lângă susținerea necondiționată venită din partea partidelor de extremă dreapta (de ex., Garda de Fier și Partidul Național-Creștin). Acesta era adesea invitat la dineuri și cine de către politicienii și industriași vremii, capitalizând astfel simpatie și susținere pentru guvernul naționalist spaniol. Bunăoară, fruntașul liberal Victor Slăvescu menționează în memoriile sale că diplomatul spaniol a continuat să participe la serate și dineuri organizate de elitele politice și financiare ale vremii, chiar și după izbucnirea Războiului Civil din Spania (Prat fusese numit ministru al Spaniei la București în februarie 1933, trecând de partea naționaliștilor la scurt timp după izbucnirea conflictului). Astfel, Slăvescu îl arată pe diplomatul spaniol ca fiind printre participanții la o serată din 28 mai 1937, oferită de un notoriu avocat samsar din București (Iancu Cosăcescu), la care au mai participat: metresa regelui (Elena Lupescu), ministrul României la Varșovia (Alexandru Zamfirescu, alias „Catafalc”) și secretarul general al Ministerului Finanțelor, Mihai Lăzeanu. Un alt dineu la care a participat Pedro de Prat y Soutzo este consemnat de Slăvescu în ziua de
6 aprilie 1938, atunci când printre invitații evenimentului organizat de Dr. Daniel Danielopol (medic liberal) s-au mai aflat: diplomatul liberal Savel Rădulescu, bancherul Dumitru Chrissoveloni, diplomatul Bossy ș.a.m.d. Victor Slăvescu, Note și însemnări zilnice. Octombrie 1923-1 ianuarie 1938, Vol. I, București, Editura Enciclopedică, 1996, p. 149, p. 237. În același timp, „ministrul Spaniei naționaliste”, Pedro de Prat y Soutzo, se bucura și de o presă favorabilă în rândul ziarelor naționaliste de mare tiraj. De pildă, în ediția din 14 noiembrie 1936, cotidianul „Curentul” publica o fotografie care îl înfățișa în redacția ziarului înconjurat de directorul publicației (Pamfil Șeicaru) și jurnaliștii gazetei. Potrivit explicațiilor care însoțeau fotografia, Șeicaru și Prat s-au „întreținut îndelung” referitor la situația din Spania și „asupra influenței ce victoria de neînlăturat a armatelor naționaliste o va avea asupra unei serii întregi de probleme de ordin economic, social și politic în Europa”. Curentul, 14 noiembrie 1936. Pe de altă parte, însărcinatul cu afaceri al Spaniei guvernamentale în România, prof. univ. dr. Manuel López-Rey, era tratat cu răceală de mediile amintite mai sus, iar contactele acestuia cu Ministerul Afacerilor Străine erau sporadice, rezumându-se în mare parte la banale acțiuni protocolare, la care era invitat în calitate de membru al corpului diplomatic străin acreditat la București.
[57] „Înmormântarea lui I. Moța și Vasile Marin”, în Universul, 15 februarie 1937.
[58] Lorin Popescu, „Înmormântarea lui Ion Moța și Vasile Marin. Cum a fost însoțit cel din urmă drum al celor doi legionari”, în Curentul din 15 februarie 1937.
[59] „Nici un amestec străin în treburile țării. Guvernul și opoziția despre gestul miniștrilor străini. O manifestație de solidaritate națională”, în Adevărul, 18 februarie 1937.
[60] „Semnificația ședinței de ieri a Camerei”, în Adevărul, 18 februarie 1937. În memoriile sale, fostul fruntaș liberal Victor Slăvescu, afirmă că, în cursul unei cine din 25 mai 1937, la care i-a avut ca invitați pe Fabricius, Harrison (ministrul SUA la București), ministrul Ion Nistor și alte oficialități române și străine, Fabricius i-ar fi confiat faptul că, în seara aceleiași zile în care Tătărescu a adoptat această poziție tranșantă, cei doi s-ar fi întâlnit într-un cadru neoficial. Prim-ministrul nu i-ar fi menționat nimic despre cele declarate cu câteva zeci de minute în urmă, asigurându-l pe Fabricius că „lucrurile se vor aranja!!”. Încercările lui Tătărescu de a da satisfacție opoziției și în același timp de a nu deranja marile puteri l-au făcut pe memorialistul nostru să-și arate dezamăgirea față de lipsa de curaj și fermitate a premierului liberal: „Mă întreb cum nu-și dă seama Tătărescu că cu asemenea metode nu se poate câștiga nici prestigiu, nici autoritate”. Victor Slăvescu, Note și însemnări zilnice. Octombrie 1923-1 ianuarie 1938, Vol. I, București, Editura Enciclopedică, 1996, p. 148.
[61] Viitorul, 11 martie 1937. Dimineața, 11 martie 1937.
[62] Curentul, 11 martie 1937.
[63] Armand Călinescu, Însemnări politice 1916-1939, București, Editura Humanitas, 1990, p. 336
[64] Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, București, Editura Humanitas, 1999, pp. 313-314.
[65] „Raport din 28 aprilie 1937 al Secretariatului CC al PCR întocmit de Octav asupra activității desfășurate în perioada de după căderile din octombrie 1936”. ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 32/1937, f. 41.
[66] Starea de spirit din rândul liderilor mișcării comuniste în perioada funeraliilor este consemnată și de o notă-raport a Secției a 4-a din Corpul Detectivilor (13 februarie 1937): „În cercurile conducătoare comuniste din Capitală se comentează faptul că prin aducerea în țară a rămășițelor pământești ale legionarilor Moța și Marin, morți în războiul civil din Spania, se dovedește caracterul fascizant al guvernului liberal, deoarece a tolerat atât participarea oficială a clerului și autorităților pe întreg parcursul de la granița țărei până la București, cât și manifestațiuni de massă, făcute în cadrul programului partidului «Totul pentru țară». Că în legătură cu aceste manifestațiuni dl profesor Nicolae Iorga s-ar fi prezentat în ziua de 11 Februarie în locuința d-lui prim ministru Tătărescu, unde era un consiliu de miniștri și că ar fi făcut aspre imputări în legătură cu slăbiciunea guvernului față de organizațiile extremiste de dreapta. Că dl Nicolae Iorga s-a arătat foarte indignat de faptul că în vederea desfășurărei funerariilor legionarilor morți în Spania, rectorul a suspendat cursurile Universităței din București pe timp de trei zile. Comuniștii mai spun că dl Iorga ar fi amenințat pe dl prim ministru Tătărăscu cu demisia sa din învățământ în cazul când guvernul nu înțelege să înceteze de a se mai lăsa terorizat de Garda de Fer. Tot ca un semn al apropiatului regim fascist în România, comuniștii mai invocă și totala pasivitate a partidului național țărănesc, față de aceste evenimente”. ANIC, Colecția 50, Dosar nr. 208, f. 150.
[67] Raport nesemnat din 5 iulie 1937, întocmit de un membru din conducerea celulei/organizației de partid a presei. Documentul era destinat Secretariatului CC al PCdR. ANIC, Fond CC al PCR-Secția de propagandă și agitație, Dosar nr. 22/1937, ff. 2-3.