Descriere
Este meritoriu efortul autorului de a aborda o tematică atât de interesantă, despre modernizare politică și securitate, dar având în vedere complexitatea geopolitică a spațiului MENA această lucrare oferă o perspectivă bine fundamentată, care combină analiza teoretică cu exemple concrete din realitatea post-Primăvara Arabă. Studiul reușește să surprindă, nu doar dinamica proceselor de transformare politică, ci și interdependențele dintre securitatea regională și influențele actorilor globali. Prin profunzimea sa analitică și relevanța tematicii abordate, lucrarea devine o contribuție valoroasă pentru toți cei interesați de înțelegerea provocărilor și oportunităților oferite de Orientul Mijlociu și Africa de Nord în contextul relațiilor internaționale contemporane.
Prof. univ. dr. Adrian Năstase
Ori cerem Orientului să se modernizeze adoptând modelul modernității occidentale în timp ce Occidentul abandonează acest model, ajuns în criză la el acasă, pentru a trece în postmodernitate, ori îi cerem să treacă direct la postmodernitatea occidentală sărind peste etapa istorică a modernității occidentale. În primul caz, defazajul cultural cu conotațiile sale politice dintre Occident și Orient se păstrează. În al doilea caz, Orientul se aliniază la postmodernism, tratat ca „neomodernism” (în măsura în care alăturarea adjectivelor nou și modern nu este tautologică), fără a mai trece prin „modernitatea clasică” (în măsura în care între „modern” și „clasic” nu există o contradicție în termeni), și atunci, saltul peste etape amplifică efectele negative ale unei forme căreia și așa îi lipsea fondul.
Prof.univ.dr. Adrian Severin
Cuvânt înainte
În ultimele decenii, țările arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord au fost martori ai declanșării unor procese complexe de modernizare politică, care au adus atât progrese, cât și provocări majore. Nereușitele acestor procese, adâncite de conflicte interne, regimuri autocratice și instabilitate economică, au creat turbulențe într-o serie de state arabe, punând în pericol securitatea regiunii. În acest context, țările lumii arabe se confruntă cu dileme profunde legate de democratizare, guvernanță și probleme de securitate. Cartea de față analizează aceste eșecuri și provocări, oferind o privire detaliată asupra impactului pe care insuccesele modernizării politice, dar și rezultatele slabe ale regimurilor autoritare pe linia guvernării statale, le au asupra securității regionale și globale.
Având ca reper principal momentul declanșării Primăverii Arabe în decembrie 2010 în Tunisia, cartea face o radiografie interesantă a spațiului geopolitic MENA (Middle East and North Africa), din perspectiva proceselor politice și a evenimentelor majore de securitate, utilizând instrumente de analiză specifice științei politice și studiilor de securitate. De altfel, cele două regiuni care sunt avute în vedere reprezintă un areal de cercetare deosebit de relevant pentru înțelegerea dinamicilor politice, sociale și de securitate dintr-o zonă extinsă caracterizată de diversitate, resurse naturale semnificative și provocări geopolitice majore. Aceste regiuni oferă un cadru ideal pentru studierea interacțiunilor dintre tradiție și modernitate, impactul globalizării, precum și al strategiilor de dezvoltare și stabilitate într-un context internațional tot mai complex.
Revoltele populare din statele arabe au reprezentat un moment de cotitură în viața societăților arabe, marcând începutul unor procese complexe de modernizare politică în mai multe state arabe, inclusiv Tunisia, Egipt și Libia. Astfel, în carte sunt abordate, pe de o parte, evoluțiile politice interne din aceste țări, cu accent pe tranzițiile către regimuri mai democratice, iar pe de altă parte, sunt studiate efectele securitare generate de izbucnirea războaielor civile în Libia și Siria. Aceste conflicte au avut un impact profund asupra stabilității regiunii și au ridicat noi provocări pentru comunitatea internațională.
Autorul tratează cu încredere una dintre temele controversate ale dezbaterilor de idei din spațiul occidental referitoare la capacitatea societăților musulmane de a se moderniza, asimilând valori, principii și norme ale democrațiilor liberale. Analizele de politică internă dintr-o serie de state arabe din spațiul MENA, scot în evidență că începutul proceselor de modernizare politică au fost marcate de conflicte între tradițiile islamice și cerințele democrației liberale, ceea ce a dus la acumulări democratice inegale și, adesea, la eșecuri în implementarea unor reforme structurale. Chiar și în țările care au experimentat schimbări semnificative, cum ar fi Tunisia sau Egipt, procesul de democratizare a fost fragil și vulnerabil la regresiuni autoritare. Această tensiune între valorile islamice și modelele occidentale de guvernare a generat o serie de provocări, inclusiv limitarea libertăților politice și activarea și mai puternică a tensiunilor între stat și religie. În ciuda acestor obstacole, autorul sugerează că există și semne de speranță, iar unele state arabe continuă să încerce să îmbine tradițiile locale cu influențele democratice moderne.
Una din concluziile care se desprind din prima jumătate a cărții, raportându-ne la concepte specifice științei politice, este că astăzi există un decalaj uriaș între nivelul modernizării politice al statelor occidentale și cel al țărilor lumii arabe. Deși această idee transpare pe parcursul mai multor capitole, cartea nu oferă suficiente explicații referitoare la cauzele care au generat această disproporție dintre modernizarea statelor din Vest și cele arabe, precum și strategiile de politică internă care ar trebui adoptate pentru o mai bună orientare a societăților arabe pe traiectul modernizării politice. Chiar dacă influențele curentelor conservatoare ale Islamului politic se vor amplifica în spațiul geopolitic MENA, este de așteptat ca procesele de modernizare politică a țărilor arabe să continue sub influența forțelor globalizării și să-și pună puternic amprenta asupra societăților musulmane din aceste state, contribuind decisiv la eliminarea izolării culturale a numeroase comunități umane situate în cele două regiuni.
Deși autorul aduce argumente relevante cu privire la capacitatea societăților arabe de a asimila valori, principii și norme specifice democrațiilor liberale, analizând, în principal, procesele politice incipiente de modernizare politică post-Primăvara Arabă din Tunisia, Egipt și Libia, această temă de dezbatere rămâne deschisă, cu abordări nuanțate și pentru cercetătorii români preocupați de spațiul geopolitic MENA. Chiar dacă Tunisia este adesea considerată un exemplu de succes al tranziției democratice, post-Primăvara Arabă, cu progrese în privința drepturilor civile și a libertăților politice, fragilitatea economică și polarizarea politică continuă să afecteze stabilitatea sa. În contrast, Egiptul a experimentat o reîntoarcere la autoritarism, cu o guvernare militarizată și reprimarea masivă a opoziției, ceea ce a subminat aspirațiile democratice ale revoluției. În Libia, prăbușirea regimului lui Muammar Gaddafi a condus la un vid de putere, declanșând un conflict intern între facțiuni rivale, care continuă și în prezent, care a transformat țara într-un simbol al instabilității postrevoluționare din regiune.
Pornind de la concluziile la care ajunge autorul, analizând procesele primare de modernizare politică post-Primăvara Arabă din Tunisia, Egipt și Libia putem admite că se creează o deschidere spre o dezbatere complexă asupra capacității acestor societăți arabe de a îmbina tradițiile locale cu valorile democratice, evidențiind atât progresele, cât și limitele tranziției politice. Această deschidere, pe care o propune indirect această carte, oferă oportunități pentru aprofundarea unor perspective interdisciplinare, incluzând abordări politologice, sociologice și istorice, care să contribuie la o înțelegere mai nuanțată a transformărilor din regiune. În acest context, spațiul MENA devine nu doar un obiect de studiu, ci și o punte de dialog academic între diverse perspective regionale și globale.
Problematica securitară în spațiul lumii arabe, după revoltele populare ale Primăverii arabe, este a doua mare temă pe care o abordează autorul, concentrându-se pe problemele majore de securitate pe care le-au cunoscut Libia, Siria și Yemen, iar tangențial, pe ultimele războaie din spațiul MENA, cel dintre Israel și Hamas și dintre Israel și Hezbollah. Analiza, din perspectiva școlii realiste, a problematicii de securitate din spațiul geopolitic MENA, având pe fundal și o serie de procese incipiente de modernizare politică din unele state arabe, întărește teza conform căreia transformările importante petrecute în lume în perioada post-Război Rece nu au schimbat spectaculos funcționalitatea sistemului de relații internaționale care să pună la îndoială bazele teoretice ale gândirii realiste contemporane.
După 2011, războaiele civile din Libia și Siria au evidențiat complexitatea geopolitică a spațiului MENA, confirmând caracterul fragmentat și conflictual al regiunii. În timp ce războiul din Libia continuă să afecteze țara, cu implicații internaționale majore și intervenții din partea unor actori regionali și globali, conflictul din Siria s-a încheiat oficial pe 8 decembrie 2024, marcând sfârșitul uneia dintre cele mai devastatoare crize umanitare din ultimii ani. Totuși, Orientul Mijlociu rămâne un focar de instabilitate, dovadă fiind izbucnirea a două noi războaie în ultima parte a anului 2024, care subliniază fragilitatea sistemului de securitate regională. Din perspectiva școlii realiste, aceste evoluții reconfirmă continuitatea paradigmelor tradiționale ale relațiilor internaționale, în care competiția pentru putere și interesele naționale domină asupra oricăror eforturi de cooperare sau reformă sistemică.
Într-un capitol distinct al acestui studiu sunt prezentați cei mai importanți actori statali extraregionali ai spațiului MENA, respectiv SUA, Rusia și China, raporturile acestor state cu țările lumii arabe, precum și strategiile lor geopolitice, economice și militare în cele două regiuni. Astfel, se analizează nu doar dinamica geopolitică și geostrategică a interacțiunilor dintre acești actori cu statele din cele două regiuni, ci și modul în care interesele economice, militare și ideologice ale marilor puteri influențează echilibrul de putere din zonă. Prin prisma acestei analize, autorul reușește să evidențieze interdependențele complexe dintre rivalitățile globale și tensiunile locale, oferind cititorului o înțelegere aprofundată a mecanismelor prin care politica internațională modelează, adesea într-un mod contradictoriu, procesele interne ale statelor arabe. De asemenea, sunt explorate strategiile specifice prin care SUA, Rusia și China încearcă să-și consolideze influența în regiune, fie prin alianțe politice și legături militare, fie prin investiții economice și parteneriate energetice. Totodată, autorul subliniază impactul acestor politici asupra populațiilor locale, evidențiind modul în care competiția dintre SUA, Rusia și China contribuie la perpetuarea instabilității și la conturarea unor noi forme de dependență economică și politică pentru statele din spațiul geopolitic MENA.
În condițiile abordării unei tematici inedite pentru literatura de relații internaționale din România, meritul autorului este unul important, deoarece a reușit să analizeze pe parcursul acestui studiu două domenii extrem de sensibile referitoare la statele arabe din spațiul geopolitic MENA, respectiv modernizarea politică a statelor arabe și securitatea în cele două regiuni. Deși, aparent, pentru cititorii mai puțin familiarizați cu domeniul științei politice cele două domenii nu au multe puncte comune, în realitate există conexiuni și raporturi de determinare. De asemenea, un aspect interesant care nu va scăpa neobservat specialiștilor din domeniul relațiilor internaționale, care urmăresc modul în care studiul este fundamentat din punct de vedere teoretic, este acela că problematica modernizării politice este analizată și interpretată cu instrumente specific doctrinei liberale, pe când aspectele securitare sunt prezentate de autor din perspectivă realistă, pornind de la faptul că securitatea statelor este unul dintre conceptele centrale ale gândirii realiste.
Dincolo de abordările de substanță privind procesele de modernizare politică și problemele securitare ale spațiului geopolitic MENA, din ultimul deceniu și jumătate, autorul atinge și o serie de probleme de ordin etic, fără să-și propună acest lucru ca obiectiv distinct. Așa cum se cunoaște, problematica eticii în relațiile internaționale reprezintă un aspect adesea trecut cu vederea în analiza geopolitică, deși are un impact profund asupra percepției și legitimității acțiunilor statelor. Sunt aduse în discuție contradicțiile dintre valorile declarate și practicile reale ale marilor actori internaționali, în capitolul în care se analizează raporturile SUA, Rusiei și Chinei cu statele arabe, precum și implicațiile morale ale intervențiilor externe în regiune. Câteva idei pe care le-am remarcat în carte, vizând aspecte de ordin etic, merită să fie subliniate în acest context: impactul stăpânirii coloniale occidentale asupra nivelului actual de dezvoltare a lumii arabe; acceptarea de către statele occidentale a liderilor autocrați din lumea arabă, urmărind strict interese geopolitice și geoeconomice, contrar discursului oficial privind respectarea drepturilor omului; persistența unor stereotipuri culturale și religioase care alimentează neînțelegerile între lumea arabă și Occident; dilemele morale generate de intervențiile militare externe, justificate adesea prin retorica necesității de a democratiza unele state arabe, dar care, în realitate, au perturbat foarte grav securitatea regională; lipsa de loialitate a unor parteneri occidentali în a-și respecta angajamentele asumate, așa cum s-a întâmplat în cazul kurzilor în războiul din Siria, după retragerea SUA din 2019 etc.
Este meritoriu efortul autorului de a aborda o tematică atât de interesantă, despre modernizare politică și securitate, dar având în vedere complexitatea geopolitică a spațiului MENA această lucrare oferă o perspectivă bine fundamentată, care combină analiza teoretică cu exemple concrete din realitatea post-Primăvara Arabă. Studiul reușește să surprindă nu doar dinamica proceselor de transformare politică, ci și interdependențele dintre securitatea regională și influențele actorilor globali. Prin profunzimea sa analitică și relevanța tematicii abordate, lucrarea devine o contribuție valoroasă pentru toți cei interesați de înțelegerea provocărilor și oportunităților oferite de Orientul Mijlociu și Africa de Nord în contextul relațiilor internaționale contemporane.
Prof. Univ. Dr. ADRIAN NĂSTASE
Introducere
Contextul internațional actual, în care procesul globalizării accelerate influențează în proporții diferite statele întregii planete, evidențiază rolul crescând al țărilor arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord în afacerile internaționale, la nivel regional, cât și global. Tot mai mulți autori au remarcat, în ultimii ani, influența acestor țări în afacerile globale contemporane pe fondul creșterii accentuate a interdependențelor economice și de securitate între statele lumii, precum și accelerării proceselor de globalizare. În același timp, influența exercitată în sfera globală de către țările arabe ale celor două regiuni are drept cauză situația complexă de securitate existentă în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, pe de o parte, dar în mod deosebit rolul major pe care-l joacă statele lumii arabe în contextul securității energetice globale, pe de altă parte. Altfel spus, balanța energetică la scară globală, privită doar din perspectiva contribuției petrolului și gazelor naturale, este puternic influențată de producția țărilor arabe din Orientul Mijlociu, la care se adaugă cea extrasă din țările arabe ale Africii de Nord, a cărei pondere devine tot mai importantă[1]. În acest sens, reflecțiile lui Hans Morgenthau despre natura politicii mondiale, deși au o vechime de peste trei sferturi de secol, încă își păstrează actualitatea: „Petrolul nu mai este doar una din multele materii prime importante în măsurarea puterii naționale. El a devenit un factor material a cărui simplă posesie amenință să răstoarne modelele vechi de secole ale politicii internaționale”[2]. Așadar, considerăm că, chiar și în condițiile actuale, în analiza puterii naționale, petrolul continuă să confere un avantaj strategic, economic și politic. Țările care controlează resurse mari de petrol au capacitatea de a influența piețele energetice globale și de a-și extinde influența geopolitică.
Creșterea rolului statelor arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord în securitatea energetică globală a devenit evidentă în contextul războiului din Ucraina. Conflictul militar din Europa de Est a perturbat semnificativ piețele globale de energie, accentuând importanța resurselor energetice din statele arabe ale Orientului Mijlociu și Africii de Nord. Având în vedere poziția importantă ocupată de Federația Rusă în piața globală a energiei precum și pierderea masivă de parteneri europeni de către Moscova după 24 februarie 2022, s-a accentuat importanța statelor arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord în asigurarea securității energetice globale. Diversificarea surselor de energie, creșterea capacităților de producție și export, stabilizarea piețelor globale și investițiile în infrastructură și tehnologii avansate au consolidat rolul acestor state arabe ca furnizori esențiali de energie.
Tematica acestei cărți, pe care o propunem tuturor celor pasionați de politica mondială actuală, se înscrie în domeniul relațiilor internaționale, dar pentru a facilita o înțelegere cât mai bună a problematicii fiecărui capitol, am utilizat instrumente teoretice și elemente explicative aparținând și altor discipline cum ar fi studiile de securitate, geopolitica, sociologia relațiilor internaționale, analiza conflictelor internaționale, istoria relațiilor internaționale și studiile strategice. Astfel, obiectivul central al acestei lucrări îl reprezintă analiza proceselor incipiente de modernizare politică, declanșate de Primăvara Arabă, dintr-o serie de țări arabe din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, dar și a problemelor de securitate care au apărut în lumea arabă, începând cu anul 2011.
Având în vedere abordările extinse și multidimensionale pe care le regăsim în numeroase lucrări din câmpul științelor sociale care vizează tema modernizării, am orientat analiza proceselor de modernizare din țările lumii arabe în mod deosebit asupra domeniului politic. Astfel, pornind de la clarificarea principalelor aspecte teoretice referitoare la modernizarea politică din interiorul statelor, ne focusăm în cadrul acestei cărți pe analiza procesele incipiente de modernizare politică din câteva state ale lumii arabe, în contextul Primăverii Arabe[3], în mod deosebit pe Tunisia, Egipt și Libia. Mai mult, avem în vedere prezentarea unor elemente distinctive ale proceselor de modernizare politică, de la stat la stat, în anii care au urmat Primăverii Arabe, în contextul trecerii de la fostele regimuri autoritare la sisteme politice mai deschise, prin implementarea unor elemente reformiste, pe care le regăsim în democrațiile liberale.
Radiografierea proceselor incipiente de înnoire politică din unele state arabe, în primii ani de după Primăvara Arabă, ne oferă primele informații menite să clarifice, într-o anumită măsură, teza compatibilității valorilor culturale și religioase islamice cu normele și principiile democrațiilor liberale. Din această perspectivă, am optat pentru o analiză mai cuprinzătoare a problemelor politicii interne din statele arabe studiate, abordînd complexitatea proceselor de tranziție politică din acele țări arabe, remarcând și dificultățile în implementarea unor reforme democratice într-un context regional marcat de conflicte interne și externe. În același timp, lipsa unor infrastructuri democratice specifice democrațiilor liberale, dar și existența unor interese politice și economice divergente ale actorilor politici interni și externi, sunt aspecte care care au dobândit un plus de atenție în analiza proceselor incipiente de modernizare politică din țările lumii arabe.
Pornind de la tematica de ansamblu pe care o analizăm în cadrul acestei lucrări, trebuie să subliniem faptul că, dacă în prima parte am tratat o serie de aspecte semnificative ale debutului modernizării politice din unele state arabe, evidențiate în contextul Primăverii Arabe și în anii care au urmat, în cealaltă parte a lucrării am dedicat-o prezentării problematicii securității regionale. De ce prezintă interes tema pe care o dezvoltăm în această lucrare? Considerăm că, deși a crescut numărul lucrărilor de relații internaționale, an de an, care abordează diverse aspecte privind statele arabe ale Orientului Mijlociu și Africii de Nord, în spațiul românesc sunt puțini autori care au creat lucrări având această tematică. Dacă avem în vedere aprecierea lui Mustapha Kamel Al-Sayyid, în 2009, „Lumea arabă a devenit un puzzle interesant pentru cercetătorii din domeniul științei politice. Multe dintre tendințele care par a fi operative în alte părți ale lumii nu s-au repetat în țările arabe”[4], putem spune că ineditul unor evenimente care se petrec în țările arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, oferă în continuare numeroase teme de cercetare pentru autorii pasionați de studiul politicii internaționale.
Pentru a oferi cititorului informațiile primare despre actorii statali la care ne vom referi în cadrul acestui studiu, precizăm că Africa de Nord și Orientul Mijlociu cuprinde țări arabe, dar și nearabe, iar tematica pe care o abordăm în această carte vizează grupul de state arabe din cele două regiuni. Astfel, conform surselor geografiei politice, cele două regiuni cuprind 16 țări arabe, astfel: 5 țări arabe în Africa de Nord (Algeria, Egipt, Libia, Maroc, Tunisia) și 11 țări arabe în Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Irak, Iordania, Kuweit, Liban, Oman, Qatar, Siria, Yemen). Aceste țări arabe, alături de alte state nearabe, fac parte din aria geopolitică care poartă denumirea de MENA[5] (Middle East&North Africa), acronim utilizat în sfera relațiilor internaționale, în mediul academic, precum și în cel militar. Având în vedere aria geopolitică extinsă a lumii arabe, dar și necesitatea unei exprimări riguroase privind delimitările geografice și geopolitice, utilizăm în continuare expresia „țările arabe din spațiul geopolitic MENA”, cu referire cele 16 entități statale enumerate mai înainte sau, în funcție de context, la unul dintre statele arabe analizate. De asemenea, ținând seama de diversitatea comunităților arabe din această arie geopolitică, trebuie să remarcăm faptul că spațiul MENA conține și Teritoriile palestiniene/Autoritatea Națională Palestiniană (ANP)[6], regiune politică autonomă locuită majoritar de către palestinieni arabi, dar care nu constituie un obiectiv al acestui studiu științific. Totuși, ținând seama de implicațiile procesului de pace israeliano-palestinian asupra securității regionale și globale, pe parcursul studiului, în funcție de problematica analizată, facem și unele conexiuni de ordin teoretic cu problematica acestui conflict nesoluționat și formulăm anumite opinii cu privire la efectele resimțite de statele arabe în planul securității interne, ca urmare a impasului la care s-a ajuns în rezolvarea problemei palestiniene. De asemenea, în cadrul studiului, pornind de la complexitatea situației de securitate din MENA, determinată de raporturile de securitate dintre toate statele celor două regiuni, vom face o serie de referiri și la două state nearabe din acest spațiu geopolitic: Israelul și Iranul.
O abordare specială în cadrul acestei cercetări științifice privește Siria, țară arabă care a fost cuprinsă de un război civil aproape un deceniu și jumătate, conflict încheiat la 8 decembrie 2024. Astfel, având în vedere că regimul autocratic al președintelui Bashar al-Assad a fost răsturnat, sunt multe semne de întrebare legat de modelul politic pe care-l vor urma sirienii, specialiștii manifestând rezerve cu privire la modul în care se va contura noul traseu politic al Siriei, având în vedere complexitatea provocărilor interne și influențele externe imprevizibile.
Precizăm, de asemenea, că tematica pe care o propunem prin această carte este una complexă, ceea ce face ca anumite subiecte să nu fie dezvoltate și analizate în volumul și în formatul pe care și le-ar dori fiecare cititor. Așadar, se impune să precizăm că vom analiza procesele incipiente de modernizare politică, în mod deosebit în Tunisia, Egipt și Libia, dar și problematica complexă a securității spațiului MENA, având în vedere multitudinea raporturilor de securitate dintre țările arabe ale acestui spațiul geopolitic, cu accent deosebit pe Irak, Siria și Libia.
Dacă Egiptul a cunoscut revolte populare din cadrul Primăverii Arabe, culminând cu eliminarea regimului autocratic, evenimentele care au cuprins Libia și Siria au fost mult diferite, chiar dacă toate aceste state au fost cuprinse de Primăvara Arabă. Astfel, atât Libia, cât și Siria au fost cuprinse de războaie devastatoare după Primăvara Arabă, care au dus la instabilitate prelungită și distrugeri masive, cu implicații regionale și internaționale majore. În același timp, Irakul, chiar dacă nu a cunoscut o Primăvară Arabă în sensul clasic, similar cu alte țări precum Egipt, Libia sau Siria, a fost, însă, influențat de acel val de revolte populare și a avut propriile sale mișcări de protest în acea perioadă. Acest stat arab, încă se mai află într-o stare de instabilitate politică și violențe cauzate de războiul declanșat în 2003, când Saddam Hussein a fost răsturnat de la putere de către o coaliție condusă de Statele Unite ale Americii.
Așa cum am remarcat mai înainte, Irakul nu a cunoscut o Primăvară Arabă în sensul unei revoluții majore, sau răsturnarea regimului, însă evenimentele din regiune au avut un impact indirect asupra dinamicii politice și sociale din țară, accentuând tensiunile interne și contribuind la o instabilitate pe termen lung. Chiar dacă valul revoltelor populare ale Primăverii Arabe nu au cuprins și Irakul, trebuie remarcat faptul că situația acestui stat arab este singulară în lumea arabă: este unica țară din Orientul Mijlociu care într-un sfert de veac de la încheierea Războiului Rece s-a confruntat cu două războaie majore pe teritoriul său, în anii 1990 și 2003, luptându-se cu coaliții de forțe militare conduse de SUA. Ultimul război a determinat înlăturarea regimului autoritar al lui Saddam Hussein, creându-se oportunitatea pentru reforme democratice și modernizarea sistemului politic. Astfel, Irakul a făcut primii pași în direcția modernizării politice după 2003, prin introducerea unui sistem cu caracteristici democratice, alegeri libere și o Constituție federală dar, cu toate acestea, progresele au fost limitate de corupție, sectarism, violență și influență externă.
Cadrul teoretic general de la care am pornit în elaborarea acestei lucrări se situează de partea teoreticienilor din domeniul relațiilor internaționale și științelor politice care consideră că țările arabe se pot moderniza din punct de vedere politic, social și economic, iar valorile specifice democrațiilor liberale și modelul cultural islamic nu se găsesc într-o relație profund antagonică. De asemenea, suntem într-o poziție divergentă cu acei teoreticieni din domeniul științelor politice care consideră că succesele obținute în domeniul democrației liberale de unele țări majoritar musulmane, cum este Turcia, Albania și Indonezia, finalmente se vor anula, confirmând teza imposibilității țărilor de religie islamică de a asimila valori ale democrațiilor liberale.
Încercăm pe parcursul acestui studiu să supunem atenției cititorilor o serie de evenimente și procese politice care s-au petrecut în state arabe, după Primăvara Arabă, pentru a aduce un plus de informații și a oferi mai multă claritate în legătură de teza enunțată anterior, cea a capacității societăților musulmane de a asimila, în mod treptat, valori specifice democrațiilor liberale. Instaurarea democrației în ultimul secol într-o serie de state musulmane de care aminteam anterior (Turciei, Albaniei și Indonezia) oferă o bază solidă de reflecție și demonstrează că Islamul nu este, prin definiție, incompatibil cu principiile democratice. Dar, spre deosebire de aceste trei state, lumea arabă are o serie de particularități care frânează apariția și consolidarea unor sisteme democratice: frontierele statale au fost adesea trasate artificial, fără a ține cont de structurile tribale, etnice și religioase preexistente; regimurile autocratice s-au consolidate după obținerea independenței, limitând libertățile politice; religia a fost folosită ca instrument politic pentru a consolida puterea elitei conducătoare. În pofida acestor obstacole, lumea arabă a arătat semne de schimbare în contextul Primăverii Arabe, iar Tunisia este un exemplu că Islamul și democrația liberală nu sunt în totală opoziție. Deși rezultatele au fost diferite de la o țară la alta, Tunisia a reușit să construiască o democrație funcțională, cel puțin pentru o perioadă, arătând lumii că democrația este posibilă și în lumea arabă.
Discursul teoretic pe care-l propunem prin această carte este menit să ofere un răspuns argumentat acelor curente de idei critice, din spațiul occidental, cu privire la capacitatea societăților arabe de a se moderniza din punct de vedere politic, abordând problematica Islamului politic ca un factor al modernizării și schimbării în lumea arabă. Pe de altă parte, „În epoca contemporană-subliniază Muhammad Mumtaz Ali-în lumea musulmană au apărut multe tendințe (de exemplu, liberalismul, modernismul, revivalismul și secularismul), care încearcă să rezolve problemele sale complexe. Susținătorii lor precizează că soluțiile liberale și moderniste la problemele religiei și societății sunt importante și beneficiază de sprijin popular”[7]. De asemenea, o serie de elemente teoretice pe care le promovăm în cuprinsul acestei cărți reprezintă o abordare care se situează pe o poziție diferită de teza huntingtoniană conform căreia între țările creștine și cele ale lumii musulmane există o relație antagonică, expresia unui conflict intercivilizațional, care face imposibilă conviețuirea celor două lumi fără o confruntare permanentă.
Tematica acestei cărți este motivată de câteva elemente semnificative, aflate în conexiune. În primul rând, faptul că la sfârșitul anului 2010 a debutat Primăvara Arabă, când pentru prima dată după multe decenii de regimuri autoritare s-au declanșat numeroase revolte populare în marea majoritate a țărilor arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Aceste mișcări populare, surprinzătoare pentru numeroși specialiști în relații internaționale, au scos în evidență dorința de modernizare[8] a multor țări arabe, dar, din păcate, și „rezervorul” major de insecuritate pe care-l poate activa Orientul Mijlociu și Africa de Nord. În al doilea rând, considerăm că, deși a trecut aproape un deceniu și jumătate de la începutul Primăverii Arabe, o abordare științifică a fenomenului revoltelor populare poate contribui la o înțelegere aprofundată a stadiului actual al proceselor de modernizare politică și socială în această parte a lumii islamice, dar și a influențelor pe care aceste țări arabe le propagă în mediul regional și global de securitate. De asemenea, în al treilea rând, prin abordarea acestei tematici reevaluăm cu instrumentele geopoliticii contemporane, dacă putem spune așa, rolului foarte important pe care-l joacă uriașele resurse energetice de petrol și gaze naturale deținute de unele țări arabe în configurarea alianțelor cu cei mai puternici actori statali extra-regionali.
Această carte își propune, de asemenea, să scoată în evidență dinamica balanței generale de putere în spațiul lumii arabe, concomitent cu efectele pe care le are deținerea și valorificarea resursele energetice importante de către unele state arabe în planul puterii economice și militare. „Energia-apreciază Paul Robert – a devenit mijlocul de plată al puterii politice și economice, valoarea care determină ierarhia națiunilor, chiar un nou indicator al succesului și al progresului material. Accesul la energie a ajuns astfel să fie imperativul suprem al secolului al XXI-lea”[9].
Revoltele populare împotriva regimurilor autocratice care au cuprins multe țări arabe din cele două regiuni au validat, conform specialiștilor în domeniul studiilor de securitate, coeficientul ridicat de impredictibilitate privind comportamentul acestor țări arabe. În același timp, privind dintr-o perspectivă mai largă, se apreciază că aceste mișcări populare ample au configurat, post factum, o situație politică inedită care, spre deosebire de etapele istorice anterioare, favorizează din punct de vedere teoretic, declanșarea unor procese de modernizare politică în multe țări arabe[10]. Aflate în continuitate din punct de vedere cartografic, cu un Egipt[11] care aparține ambelor regiuni, țările arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord reprezintă un subiect de interes major pentru specialiștii în relații internaționale, având drept motivație particularitățile de ordin geopolitic, perspectivele modernizării sub influența forțelor globalizării dar, în mod deosebit, complexitatea problemelor securității la nivel regional și influențele posibile la scară globală.
Se cunoaște faptul că o serie de autori occidentali din domeniul relațiilor internaționale susțin și promovează teza conform căreia procesele de modernizare politică, economică și socială[12] a comunităților musulmane, având la bază valori specifice societăților moderne avansate, ar fi un demers incompatibil cu specificul și tradiționalismul lumii islamice. Astfel, imobilismul vieții politice și sociale din țările arabe, cu regimuri autocratice aflate la putere de mai multe decenii, a creat și întreținut imaginea imposibilității de a se înregistra schimbări politice spectaculoase în lumea arabă, la începutul secolului al XXI-lea. De asemenea, sciziunile care s-au adâncit în interiorul unor țări arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, situațiile conflictuale între unele state arabe, precum și cele dintre state și actorii nonstatali sunt alte cauze care au conturat o situație extrem de complexă din punct de vedere geopolitic și al securității regionale. Relevante în acest sens sunt dezbinările între suniți și șiiți, între musulmanii majoritari și minoritarii creștini, între statele arabe care au o politică de prietenie în raport cu SUA și statele din Vest și cele care consideră Washingtonul, în general Occidentul, drept principalii responsabili pentru înapoierea economică a unor state arabe. De asemenea, conflictul nesoluționat dintre israelieni și palestinieni, precum și sprijinul occidental pentru o serie de regimuri autocratice, din motive economice și de securitate, sunt alte două dosare relevante care contribuie la menținerea unui mediu turbulent în lumea arabă. Toate acestea aspecte complexe, creează un specific geopolitic și de securitate cu totul aparte pentru lumea arabă și pentru întregul spațiu geopolitic MENA, ceea ce face ca demersul științific în care să fie integrată problematica modernizării țărilor arabe și cea a securității regionale să nu fie deloc o întreprindere facilă.
Noul context politic, social și de securitate, la aproape cincisprezece ani de la declanșarea Primăverii Arabe, oferă argumente importante pentru abordarea unor subiecte interesante, în contextul tematicii generale a acestei lucrări, între care trebuie să remarcăm: deficitul de modernizare politică înregistrat, de-a lungul ultimelor decenii, de către țările arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord; lecțiile învățate din revoltele populare, în contextul Primăverii Arabe, pentru înlăturarea regimurilor autoritare, declanșate la sfârșitul anului 2010; clarificarea raporturilor care privesc valorile politice caracteristice democrațiilor liberale și cele specifice spațiului arab; declanșarea unor procese incipiente de modernizare politică în unele țări arabe[13] din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, începând cu primele luni ale anului 2011; victoria revoltelor populare în două state din lumea arabă – Egipt și Libia – și declanșarea unor procese de modernizare politică și socială după înlăturarea regimurilor autoritare; eșecul modernizării politice în Libia și declanșarea războiului civil în statul nord-african în perioada care a urmat după înlăturarea regimului Muammar Gaddafi; intervenția militară din Libia declanșată de coaliția internațională; interesul crescut, începând cu 11 septembrie 2001, pentru cunoașterea lumii arabe și a tuturor țărilor islamice; continuarea expansiunii și a extinderii influenței rețelelor teroriste Statul Islamic (ISIS)[14] și Al-Qaeda, într-o serie de țări arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord; importanța Orientului Mijlociu și a Africii de Nord din punct de vedere al securității energetice, la nivel global.
A existat în ultimele trei decenii un interes sporit din partea specialiștilor occidentali în relații internaționale pentru elaborarea unor lucrări documentate despre lumea arabă, în contextul în care fundamentalismul islamic, provenind din spațiul MENA, a figurat ani la rând drept o amenințare pentru securitatea statelor europene. Deși în ultimul deceniu interesul cercetătorilor în relații internaționale s-a orientat mai mult pe zona Europei de Est și cea a Mării Negre, după anexarea ilegală a Crimeei de către Federația Rusă în 2014, spațiul MENA rămâne în continuare o arie geopolitică ofertantă pentru pasionații de politică globală.
Sunt o serie de elemente care m-au determinat să abordez tematica acestei cărți. Un prim aspect are în vedere faptul că procesele incipiente de modernizare politică în statele arabe, ca efect al Primăverii Arabe, caracterizate de o varietate de traiectorii și rezultate, reprezintă un domeniu mai puțin abordat în literatura de specialitate din țara noastră. Astfel, putem vorbi de procese politice complexe, marcate de progrese și regrese, fiecare țară arabă experimentând o dinamică diferită, iar rezultatele variază considerabil de la un stat la altul. În timp ce Tunisia a reușit să realizeze o tranziție democratică relativ stabilă, alte țări precum Egipt, Libia, Siria și Yemen au întâmpinat provocări majore, inclusiv revenirea la autoritarism, războaie civile și intervenții externe. Aceste diferențe subliniază complexitatea procesului de modernizare politică în cele două regiuni și evidențiază importanța factorilor interni și externi în determinarea succesului sau eșecului proceselor incipiente de democratizare în state ale lumii arabe. Este evident faptul că fiecare țară arabă care a fost atinsă de Primăvara Arabă a experimentat o dinamică diferită a modernizării politice, iar rezultatele variază considerabil de la un stat la altul.
Un alt argument care m-a determinat să aleg tematica acestui studiu derivă dintr-o afirmație elocventă a lui Oliver Roy, din urmă cu douăzeci de ani, la puțin timp după declanșarea de către SUA a războiului din Irak: „Intervenția militară în Irak a dus într-adevăr la o transformare geostrategică în profunzime a regiunii, însă conform unei logici care o depășește pe cea a decidenților americani. De obicei orice putere dominantă se străduiește să mențină statu-quoul, în timp ce americanii l-au spart și au bulversat echilibrele strategice din Orientul Mijlociu”[15]. Afirmația lui Oliver Roy a constituit una dintre direcțiile de analiză pentru realizarea acestei lucrări, având în vedere uriașul impact geopolitic pe care intervenția militară americano-britanică din anul 2003 l-a avut în rândul țărilor arabe și în tot spațiul MENA. Astfel, acțiunile desfășurate de SUA și alți actori statali extra-regionali, în regiunea Orientului Mijlociu și în Africa de Nord, începând cu anul 2003, au pus întreg spațiul MENA într-o situație de securitate mult diferită de starea anterioară declanșării acelui război. Prezența militară importantă a SUA și a altor state occidentale în Orientul Mijlociu, după anul 2003, etapa de reconstrucție a Irakului, insurgența declanșată în Irak, confruntările între șiiți și suniți, reactivarea problemei kurde etc., sunt realități care au configurat o dinamică de securitate extrem de complexă în plan regional, cu efecte securitare care s-au menținut și în perioada de după Primăvara Arabă.
Un alt argument, în conexiune cu cel prezentat anterior, vizează clarificarea rolului crescând al SUA în lumea arabă, în primul rând, după încheierea Războiului Rece, în calitatea sa de stat lider în sistemul de relații internaționale. Din studiul istoriei relațiilor internaționale rezultă că SUA și-a promovat în mod constant interesele în această zonă a lumii, mai ales în a doua jumătate a secolului trecut. După dispariția URSS în 1991, odată cu trecerea la unipolarism în sistemul relațiilor internaționale și cu slăbirea influenței Federației Ruse în lumea arabă, interesele SUA în Orientul Mijlociu s-au amplificat. Noua strategie promovată de SUA în regiune după terminarea Războiului Rece a fost marcată de o serie de procese și evenimente importante, cum ar fi: primul Război din Golf (1991); intervenția militară din Irak (2003); impasul procesului de pace israeliano-palestinian; retragerea forțelor combatante americane din Irak, în 2010; menținerea unui număr important de militari americani în zona Golfului Persic (circa 20.000 de militari în Arabia Saudită); criza dosarului nuclear iranian; operația militară aeriană și navală a NATO în Libia (2011), războiul civil din Siria (2011-2024), intervenția Federației Ruse în războiul din Siria de partea președintelui Bashar al-Assad în 2015 etc. De asemenea, una din direcțiile primordiale ale strategiei de politică externă a SUA în perioada celor două mandate ale președintelui George W. Bush, în legătură cu Orientul Mijlociu, a reprezentat-o transformarea democratică a statelor lumii arabe. Din această perspectivă, studiul își propune și să aducă o serie de clarificări cu privire la efectele acțiunilor Washington-lui și ale statelor occidentale de a sprijini deschis procesele democratice în Irak, la peste două decenii de la înlăturarea regimului autoritar al președintelui Saddam Hussein. Astfel, acest studiu vrea să ofere un plus de înțelegere a incidenței pe care conceptul de „stabilitate în Orientul Mijlociu” la avut în afacerile externe americane, în raport cu cu o serie de teme, ca: modernizarea politică a statelor arabe, sprijinirea regimurilor autoritare, limitarea influenței în regiune a altor actori extra-regionali, conservarea intereselor de natură energetică, respectarea drepturilor omului etc. Toate aceste teme, la care cu siguranță pot fi adăugate și altele, conferă o perspectivă complexă strategiei de politică externă a SUA în lumea arabă, sugerând totodată dificultățile asumate de Casa Albă în găsirea unor direcții strategice viabile de acțiune care să contribuie la o schimbare reală în Orientul Mijlociu și in Africa de Nord.
Un ultim argument privind alegerea temei acestui studiu îl reprezintă nevoia analizei influenței unor actori extra-regionali, cum sunt Federația Rusă și China (state membre ale grupului BRICS[16]), asupra proceselor de modernizare politică din lumea arabă, precum și a modului în care aceste state își pun amprenta asupra relațiilor de securitate din cele două regiuni studiate. Cooperarea în plan politic între China și Federația Rusă la nivel bilateral și în cadrul forumurilor mondiale (ambele țări au statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate ai ONU) își poate pune amprenta asupra proceselor de modernizare politică al țărilor arabe, dar și privind dinamica securității regionale[17].
Numeroși specialiști străini preocupați de problemele continentului african, au remarcat pozițiile dominante deținute, în prezent, de China în Africa prin promovarea de politici pe termen lung în sectoare strategice: resurse naturale, transportul resurselor energetice și telecomunicații. De altfel, încă din 1994 Henry Kissinger, intuind unde se va situa China la nivel global, în următorii ani, din punct de vedere al dezvoltării economice, afirma că „Dintre toate puterile mari, sau potențial mari, China se află în cea mai pronunțată ascensiune”[18]. În același timp, se apreciază că Federația Rusia este interesată în controlul accesului pe care alte state îl au la resursele Africii, dar și în vânzarea de tehnologie nucleară și armament către statele africane. Interesul Moscovei față de Orientul Mijlociu, în încercarea de a se repoziționa din punct de vedere geostrategic în raport cu SUA, s-a putut remarca cu prilejul războiului civil din Siria când puterea de la Kremlin, începând cu septembrie 2015, a furnizat ajutor militar regimului dictatorial al președintelui Bashar al-Assad și a sprijinit regimul de la Damasc în cadrul unor foruri mondiale. De asemenea relația strategică a Moscovei cu regimul de la Teheran, inclusiv în problema sprijinului dezvoltării programului nuclear, este apreciată drept o expresie a voinței Federației Ruse de a reface terenul pierdut din punct de vedere geopolitic, în raport cu pârghiile de influență importante pe care fosta URSS le avea în Orientul Mijlociu.
Unul din numeroasele exemple concrete privind manifestarea interesului statelor BRICS pentru Africa de Nord îl reprezintă faptul că patru state ale grupului BRICS – Brazilia, Rusia, India și China la care s-a adăugat Germania – s-au abținut în cadrul Consiliului de Securitate al ONU când s-a adoptat Rezoluția 1973/17.03.2011, care a autorizat acțiunea militară împotriva Libiei[19] cu scopul de a se pune capăt atrocităților dictatorului libian Muammar Gaddafi împotriva opozanților regimului. De asemenea, în cazul Siriei, sunt multe exemple din care rezultă că Rusia, cât și China au sprijinit activ regimul președintelui sirian Bashar al-Assad în contextul războiului civil din această țară arabă, în principal prin blocarea rezoluțiilor din cadrul Consiliului de Securitate al ONU care ar fi dus la sancțiuni, sau la acțiuni militare, împotriva guvernului sirian. Astfel, în februarie 2012 Rusia și China au folosit dreptul de veto pentru a bloca o rezoluție a Consiliului de Securitate care condamna guvernul sirian pentru violențele împotriva civililor și deschidea calea pentru sancțiuni internaționale.
Pe aceeași linie de sprijin a regimului sirian se înscrie și utilizarea dreptului de veto la ONU de către Rusia și China, în mai 2014, când cei doi membri permanenți ai Consiliului de Securitate au blocat o rezoluție care ar fi permis investigarea și urmărirea crimelor de război din Siria de către Curtea Penală Internațională. Această atitudine, pe care o regăsim și în multe alte exemple, confirmă faptul că Federația Rusă și China, actori statali pe care-i vom trata în detaliu în cadrul acestei cărți, dar în general țările membre BRICS, au interese economice bine definite în lumea arabă, fapt care rezultă în mod deosebit din analiza volumului activităților economice pe care statele membre ale grupului le dezvoltă cu țările arabe din spațiul geopolitic MENA.
[1] Conform U.S. Energy Information Administration (EIA), rezervele cele mai mari de petrol din Africa sunt deținute, în ordine, de Libia, Nigeria șI Algeria, pe site-ul http://www.eia.doe.gov/countries/cab.cfm?fips=LY;
[2] Hans J. Morgenthau, Politica între națiuni, Editura Polirom, Iași, 2007, p.156;
[3] „Primăvara Arabă” este denumirea generică pentru o serie de proteste și revolte populare care au avut loc în mai multe țări arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, începând din decembrie 2010. Mișcările au fost declanșate de nemulțumiri profunde legate de guvernările autoritare, corupția endemică, șomajul ridicat și condițiile economice precare.
[4] Mustapha Kamel Al-Sayyid, The incomplete narrative of Arab democratization, Taiwan Journal of democracy, Volume 6, Nr 1, Julz 2010, p. 185.
[5] Conform literaturii de specialitate, spațiul geopolitic MENA are în compunere două regiuni: Africa de Nord și Orientul Mijlociu. De asemenea, în aria geopolitică MENA sunt incluse și Iranul, Israelul precum și Autoritatea Națională Palestiniană.
[6] Autoritatea Națională Palestiniană (ANP) a primit statutul de entitate cu rol de observator nemembru al ONU, în urma votului Adunării Generale a ONU din data de 29 noiembrie 2012.
[7] Muhammad Mumtaz Ali, Liberal Islam: An Analysis, The American Journal of Islamic Social Sciences 24:2, 2007, p. 44.
[8] Revoltele populare din multe state islamice ale Orientului Mijlociu și Africii de Nord au demonstrat, prin revendicările solicitate de milioanele de demonstranți că societățile musulmane din statele respective își doresc schimbarea conducerilor autocratice dar și implementarea unor măsuri de modernizare politică, economică și socială.
[9] Paul Roberts, Sfârșitul petrolului. În pragul unui dezastru, Editura Litera Internațional, București, 2008, p.13.
[10] Pe parcursul studiului vom utiliza termenii de „islamic” și „musulman”, având aceeași semnificație.
[11] Egiptul este un stat care, conform enciclopediilor de specialitate și tratatelor de geografie politică, aparține atât Africii de Nord cât și Orientului Mijlociu (Conform cu Enciclopedia Universală Britanică, Vol V, Editura Litera, București, 2010, p.251).
[12] Conform numeroaselor studii care abordează problematica modernizării politice și sociale a țărilor arabe din Africa de Nord și Orientul Mijlociu se apreciază că cea mai mare parte a acestor țări sunt într-un stadiu incipient al modernizării politice și sociale, prin raportare la conceptul de „modernizare” specific mediului politic și social occidental. Din punct de vedere al modernizării economice o serie de state arabe din zona Golfului Persic au atins un nivel de dezvoltare/modernizare comparabil cu cel al statelor avansate ale lumii, în timp ce restul țărilor arabe din spațiul geopolitic MENA au economii în curs de dezvoltare, sau slab dezvoltate.
[13] Victoria revoltelor populare din Tunisia și Egipt au încurajat mișcări populare și în alte state arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord: Libia, Yemen, Arabia Saudită, Siria, Bahrain, Iordania, Iran, Algeria și Maroc. În Libia și Siria mișcările populare a degenerat în războie civile sângeroase cu efecte devastatoare pentru populațiile din cele două state arabe. Războiul din Siria s-a încheiat la 8 decembrie 2024, odată cu prăbușirea regimului autocratic al președintelui Bashar al-Assad, iar războiul din Libia continuă și în prezent.
[14] ISIS (Statul Islamic din Irak și Siria), cunoscut și sub numele de ISIL (Statul Islamic din Irak și Levant), este o organizație teroristă jihadistă extremistă. ISIS s-a format în 2013 ca o ramură a grupului al-Qaeda, dar a devenit rapid independentă și mult mai violentă. Organizația își propunea să înființeze un Califat islamic care să se întindă pe mai multe țări din Orientul Mijlociu, guvernat după o interpretare extremă și rigidă a legii islamice (Sharia).
[15] Olivier Roy, Semiluna și haosul, Editura Nemira, București, 2010, p.10.
[16] Grupul BRICS este format din Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud. În decembrie 2010 grupului BRIC, format din Brazilia, Rusia, India, China a acceptat alăturarea Africii de Sud, grupul de state devenind cu această ocazie BRICS, pe site-ul http://www.ziare.com/articole/bric.
[17] Federația Rusă, în mod deosebit, prin poziția sa intransigentă de partea președintelui Bashar al-Assad în conflictul din Siria, a demonstrat încă de la începutul războiului civil că este un actor extra-regional care joacă un rol foarte important în securitatea lumii arabe.
[18] Henry Kissinger, Diplomația, Editura All, București, 2013, p.721.
[19] Middle East Live, The Guardian, 17.03.2011, pe site-ul http://www.guardian.co.uk/world/2011/mar/17/libya-united-nations-air-strikes-live
Postfață
POSTFAȚĂ
la lucrarea „Modernizare politică și securitate în Orientul Mijlociu și Africa de Nord”
„Modernizare” sau „modernizări”? „Securitate regională” sau „securitate globală”? „Pacea celui mai tare” sau „pacea egalilor”?
Prof. dr. Adrian Severin
O postfață nu înseamnă nici povestirea sau explicarea textului tocmai lecturat, nici scrierea unei versiuni paralele pe aceeași temă și nici prezentarea unor variațiuni pe tema deja tratată de autor. Postfața nu este o recenzie și, evident, nici o punere în gardă a cititorilor în legătură cu ceea ce urmează să găsească într-o carte; aceasta ar fi prefața ca introducere în introducerea cărții. În mod normal, postfața este o grupare de reflecții ale unui cititor, se presupune avizat, inspirate de mesajele unei anumite lucrări; reflecții menite a deschide drumul pentru continuarea cercetării sau extinderea ei spre subiecte conexe.
În speță, reflecțiile se referă la volumul dedicat de profesorul Eugen Lungu procesului de modernizare al statelor Orientului Mijlociu și Africii de Nord, privit inclusiv din perspectiva arhitecturii regionale de securitate, subsecventă respectivei modernizări și dependentă de ea.
- Raportat la subiectul lucrării, prima problemă care se ridică este aceea de a defini conceptul de modernitate.
În Europa și, s-ar putea spune, în jumătatea nordică a emisferei nordice, adică în spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic, aflate pentru mai multe secole în epicentrul ordinii globale, modernizarea a fost procesul care a adus popoarelor alfabetizarea, urbanizarea, industrializarea, secularizarea, planingul familial, și, potrivit unor opinii, democrația pluralistă. Toate au avut ca efect modificarea statutului femeii și, odată, cu acesta, reformarea organizării familiale.
Sunt acestea și criteriile modernizării în lumea arabo-musulmană și, mai larg, medio-orientală (care îi include pe turci și pe persani)? Ele circumscriu doar ceea ce se numește „civilizația occidentală”. Sunt ordinea, modul de viață și modul de gândire ale Occidentului euro-atlantic criteriile modernității?! Orientul Mijlociu și Africa de Nord se vor fi modernizat, oare, de îndată ce diferențele între organizarea lor familială, societală, statală și religioasă, pe de o parte, și organizarea societăților euro-atlantice vor fi dispărut? Este, oare, adevărat, că modernitatea Occidentului și cea a Orientului, chiar dacă defazate în timp și cu viteze diferite, evoluează pe direcții convergente? Este această convergență necesară, în măsura în care ar fi fezabilă?
Modernitatea se mai poate defini și ca o conformare cu actualitatea, cu modelele și cu modele ei. În Occident, cândva erau moderni pantalonii evazați; apoi au fost moderni pantalonii tip ițari. Moda se schimbă. A fi în pas cu ea înseamnă, în mod obișnuit, a fi modern.
Dacă ne referim la definiția din urmă a modernității și respectiv a modernizării, și dacă socotim că modernizarea societăților din Orientul Mijlociu și Nordul Africii înseamnă alinierea la standardele civilizației occidentale, este imperios să vedem care mai sunt aceste standarde în prezent. Nu putem purcede aici și acum la o analiză aprofundată în acest sens, dar câteva idei pot fi schițate.
- În materie de alfabetizare, toată lumea occidentală trăiește fenomenul analfabetismului funcțional. O societate anomică dezvoltă o gândire distopică. Analiza critică este tot mai mult descurajată în Occidentul euro-atlantic, iar adevărul este substituit de post adevăr; raționamentele nu mai au la temelie realitatea, ci aparența, realul fiind substituit de posibil, iar posibilul fiind îngrădit de prejudecățile corectitudinii politice. Școala, în loc să formeze, îndoctrinează. Astfel s-a născut doctrina woke, care nu poate fi scoasă din istorie doar prin ordinele executive ale unui președinte american.
Deși alfabetizare nu mai înseamnă doar a ști să scrii și să citești, chiar dacă ne limităm la produsele școlilor elementare, constatăm că tinerii nu mai sunt în stare să îl citească pe Shakespeare în original (presupunând că ar vrea să îl citească); peste zece ani nu vor putea să îl citească nici pe Thackeray; peste două zeci, nici pe Hemingway; pentru ca peste patruzeci de ani să nu mai știe a citit deloc. La fel cu scrisul. Tot mai mulți nu știu să scrie de mână, iar facilitatea de a lăsa inteligența artificială să redacteze texte scrise urmând comenzi orale, va șterge în Occident și ultimele urme de civilizație a scrisului. Asta, în timp ce în Orientul „înapoiat” se mai studiază caligrafia.
Internetul a omorând orice schimb autentic de idei și, făcând din prostul satului purtătorul autoproclamat al adevărului absolut, nu a făcut ca inteligența artificială să ia locul inteligenței naturale, ci să sporească exponențial prostia naturală.
În vremea asta, Orientul, având tradiții academice milenare, a început să dezvolte unități de învățământ, cercetare și creație tehnologică apte a lăsa în urmă instituțiile similare din spațiul euro-atlantic. Pentru a se moderniza sub aspectul educației, statele medio-orientale și nord-africane trebuie, oare, să se mai uite către Berlin, Paris, Londra și Washington sau, mai degrabă spre Beijing, Shanghai și Guangzhou, ori spre Tokyo, Kyoto, Delhi sau Singapore?
- Cu poluarea, murdăria, aglomerarea și criminalitatea lor, marile concentrări urbane create de civilizația occidentală încep să își gonească locuitorii, tot mai afectați de nevroze colective, amplificate de sentimentul singurătății în mijlocul unor colectivități de indivizi alienați, înapoi spre mediul rural. Viața la țară devine mai prețuită decât viața la oraș. Chiar și arhitectura urbană devine o sursă de înstrăinare și de stres. Civilizația urbană reculează spre mediul rural.
- Occidentul euro-atlantic se caracterizează în prezent și printr-un proces de dezindustrializare. Pe de o parte, în țările occidentale munca industrială a fost transferată, la un loc cu instrumentele ei, în Orientul „nemodernizat” și înlocuită cu prestația de servicii, adesea exclusiv speculative, care au generat zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă, lenea, lăcomia și iresponsabilitatea, șovinismul și decadența bunăstării, consumerismul și dezvoltarea pe datorii imposibil de rambursat. Cumpărând aceste datorii, Orientul „nemodernizat”, dar bogat în resurse naturale strategice, a devenit proprietarul activelor occidentale și salvatorul calității vieții cetățenilor occidentali.
Pe de altă parte, fuga capitalurilor industriale din Occident în Orient a transferat celui din urmă atât crizele proprii capitalismului neoliberal anglo-saxon, cât și un model de dezvoltare intensivă nesustenabil / nedurabil. Dacă aceasta înseamnă modernizare, nu putem omite să observăm că drumul ei duce spre război; deci spre instabilitate și insecuritate.
- Secularizarea a însemnat respectul diversității și tratamentul egal al tuturor confesiunilor de către un stat fără identitate religioasă. Dacă acesta este un criteriu al modernității, se poate spune că el a făcut parte din tradițiile orientale înainte ca Occidentul euro-atlantic să ajungă la modernitate. Pe când în Europa creștinii se ardeau pe rug unii pe alții și se organizau pogromuri împotriva evreilor, și până când națiunile imperiale europene nu au adus în Orientul multicultural și multiconfesional conceptele biblice ale „pământului promis” și al „salvării”, precum și exclusivismul național, musulmanii, evreii și creștinii se deosebeau numai după cum unii mergeau vinerea la moschee, alții sâmbăta la sinagogă și alții duminica la biserică.
Lăsând, însă, trecutul de o parte, notăm că modelul occidental modern nu mai este cel al secularismului, ci acela al scepticismului agnostic și al ateismului militant. De aici a rezultat o imensă criză morală, care a afectat atât raporturile politice interne (respectiv ordinea politică democrată), cât și raporturile politice internaționale ale Occidentului colectiv (respectiv întâietatea forței dreptului asupra dreptului forței, ca instrument al păcii). În atari condiții, este oare, de dorit ca fundamentalismului islamic născut ca răspuns la eșecul moral al creștinismului occidental căzut într-un ateism agresiv, să i substituie, în procesul modernizării, abandonul identității culturale (care include și renunțarea la identitatea religioasă)?! Fundamentalismul se bazează pe norme morale aplicate ad literam și cu care nu se tranzacționează. El este cel puțin predictibil, tocmai datorită inflexibilității sale. Amoralitatea nu are nici o regulă. Ea este sursa cinică a dublelor (sau multiplelor) standarde, iar cu acestea este pavat drumul insecurității către iadul terorismului global.
Din șocul celui de al Doilea Război Mondial, s-a născut creștinismul politic. Este vorba despre partidele creștin democrate german și italian, precum și de cel social-creștin bavarez. La circa un deceniu de la încetarea Războiului Rece, aceste formațiuni politice, împreună cu ideologia lor, și întreaga mișcare creștin-democrată internațională s-au transformat în „partid popular”. Odată cu trecerea timpului, aceste partide au devenit din „populare” „populiste”, mai ales în forma justițiar populismului, au sprijinit fără rezerve neoliberalismul și neoconservatorismul, în prezent compromise, și, prin abuz de putere, au împins UE în revoluția culturală a globalismului neo-bolșevic și către resetarea globală, cu scopul declarat al realizării unei „noi normalități” (adică a negării normalului).
A cere Orientului Mijlociu o modernizare într-un asemenea sens este și nerealist și în contratimp cu istoria. O democrație islamică este bine venită și posibilă. Un globalism popular neo-islamic similar cu mișcările woke și cancel culture, prezente în modernitatea euro-atlantică și care amenință cu distrugerea civilizației occidentale, ar fi mai rău decât terorismul islamic sau autoritarismul secular al statelor medio-orientale și nord africane. Încrucișarea devierilor islamului clasic, care au dus la aberațiile fundamentalismului islamic, cu devierile marxismului clasic, care au dus la aberațiile neo-marxismului cultural, nu ar face decât ca modernitatea să arate precum un sfârșit de lume, omorând atât civilizația occidentală consacrată, cât și perspectivele de renaștere ale civilizației orientale.
- Planingul familial reprezintă acea dimensiune a modernității care a permis familiei formate dintr-un bărbat și o femeie să controleze creșterea demografică, iar statului să intervină pentru a regla această creștere prin mijloace stimulative (nu coercitive). În sens larg, în conceptul de planing, ca și în cel de politică demografică intră și procesul educativ vizând elevarea calității populației prin educația realizată deopotrivă de familie și de stat.
Ideea renunțării la familia tradițională și la ocrotirea ei, în conformitate cu legile naturii care vizează perpetuarea speciei umane, pune planingul familial într-un cu totul alt context și împinge spre o cu totul altă formă de modernitate, decât cea cu care eram obișnuiți.
Homosexualitatea și relațiile homosexuale sunt cunoscute încă din antichitate. În planul ordinii constituționale practicanții lor trebuie să se bucure de dreptul la intimitate și de libertatea referitoare la conceperea vieții intime. În planul ordinii civile, ei trebuie să aibă un statut care să asigure securitatea patrimonială a relației lor. A pune, însă semnul egalității între familia naturală și familia împotriva naturii este o schimbare fundamentală a paradigmei modernizării. Faptul este cu atât mai dramatic cu cât până și homosexualitatea clasică, presupunând relații sexuale între persoane de același gen, este relativizată spre a lăsa chiar definirea genului (o realitate biologică obiectivă cu funcții sociale) la alegerea subiectivă a persoanelor interesate. Aceasta înseamnă schimbări în vocabular (cuvintele „bărbat” și „femeie”, „soț” și „soție”, „mamă și „tată” etc., pierzându-și sensul), dar și modificări în gramatică, în măsura în care aceasta reflectă un anumit mod de a gândi, iar nu doar unul de a comunica.
Este, oare, această tendință a „modernității” occidentale, un referențial în funcție de care se determină modernizarea societăților medio-orientale și nord-africane? Dacă da, este de așteptat că acest proces de modernizare să fie lent și violent, întrucât aduce în contact, dacă nu chiar în coliziune, nu doar două concepții de viață total diferite, ci și doi timpi istorici foarte depărtați.
- În fine, democrația este poate elementul cel mai des adus în discuție atunci când ne referim la modernizarea Orientului. Cu privire la acest criteriu al modernizării sunt cel puțin două lucruri de spus. Pe de o parte, Occidentul nu a ajuns să se pună de acord asupra unei definiții a democrației. Pe de altă parte, democrația occidentală s-a dovedit a fi un sistem instabil care, după o vreme, se transformă în oligarhie. Această democrație se găsește, în prezent în criză. Ea nu mai funcționează în nici una din țările care se proclamă a fi democrații consolidate.
Criza democrației occidentale este în primul rând rezultatul incapacității de a crea un sistem fiabil pentru selectarea și promovarea persoanelor de merit, ceea ce a făcut ca meritocrația să cedeze locul „prostocrației”. Or, dacă democrația este în principiu perfectibilă prin mijloace proprii, prostocrația refuză orice reformă, ea ajungând invariabil la paralizie prostocrată.
Poate fi criteriul modernizării Orientului preluarea unui sistem de organizare a societății aflat în criză, chiar acolo unde se pretinde a fi însăși originea lui? Este dezirabilă preluarea unui asemenea model?
Pe atare fundal se impune admiterea faptului că democrația nu este doar de un singur fel și, în același timp, că modelul democratic nu poate fi exportat, el nefiind doar un mod de guvernare (așa cum este dictatura), ci unul de a trăi și a gândi, rezultat dintr-o evoluție istorică specifică și congruent cu o anumită identitate culturală. Eșecul „Primăverii arabe” (la care vom reveni) se explică, în primul rând, prin aceea că democrația de tip occidental a fost privită doar ca model de guvernare care a fost impus de o elită (în cea mai mare parte educată în universitățile occidentale, susținută de puteri străine având propria lor agendă geopolitică) unei societăți cu un mod de viață circumscris de tradiții istorice și valori culturale diferite. Relativul succes cunoscut în Tunisia a fost rezultatul împrejurării că, în mijlocul unei populații oarecum mai reduse numeric, apucase să se dezvolte o clasă mijlocie occidentalizată cultural; hibridul forțat manu revolutionari dintre cultura occidentală și cea arabo-musulmană tunisiană a segregat, însă, repede, și recăderea în autoritarism s-a produs rapid.
- Dacă aceste adevăruri sunt acceptate, se poate spune că o democrație musulmană poate exista, dar ea nu va semăna și nu va trebui să semene cu democrația Occidentului euro-atlantic. Viteza cu care ea va apărea va fi direct proporțională cu viteza cu care Occidentul va înceta să facă presiuni pentru exportul „valorilor” sale în Orientul medio-oriental și nord-african.
Cel mai probabil, democrația lumii musulmane nu va avea sensul „conducerii de către popor” (sens abandonat inclusiv în Occidentul euro-atlantic pentru a face loc oligarhiei, adică unei guvernări în disprețul, dacă nu chiar împotriva poporului), ci pe acelea al „conducerii pentru popor”, ceea ce în clasificarea platoniciană ar corespunde aristocrației. „Democrația musulmană” va combina regulile democrației occidentale la bază, cu cele ale aristocrației la vârf, aristocrație care va apărea prin modernizarea despotismului oriental. În acest context, se va realiza partajul puterii între stat și cetățenii, care va înregistra o imensă ascensiune a rolului femeii în societate. (De altfel această ascensiune este deja vizibilă, dar asta pentru că îmbracă forme occidentale, iar nu și pentru că inovează pe fond, în realitate femeia musulmană bucurându-se totdeauna de un respect specific din partea bărbaților și de o influență enormă în viața de familie.)
Pe de altă parte, va trebui să ne decidem dacă modelul ordinii care pare a se impune în Occidentul euro-atlantic poate fi numit ca modern sau post-modern. Dacă modernitatea civilizației occidentale rămâne a fi definită potrivit celor arătate anterior (și toate dimensiunile conceptului clasic de modernitate trebuie analizate împreună, căci ele se sprijină unele pe altele și se determină unele pe altele), atunci ceea ce vedem în prezent în spațiul respectiv este o depășire (nu neapărat pozitivă) a modernității.
Pornind de aici, din două una: ori cerem Orientului să se modernizeze adoptând modelul modernității occidentale în timp ce Occidentul abandonează acest model, ajuns în criză la el acasă, pentru a trece în postmodernitate, ori îi cerem să treacă direct la postmodernitatea occidentală sărind peste etapa istorică a modernității occidentale. În primul caz, defazajul cultural cu conotațiile sale politice dintre Occident și Orient se păstrează. În al doilea caz, Orientul se aliniază la postmodernism, tratat ca „neomodernism” (în măsura în care alăturarea adjectivelor nou și modern nu este tautologică), fără a mai trece prin „modernitatea clasică” (în măsura în care între „modern” și „clasic” nu există o contradicție în termeni), și atunci, saltul peste etape amplifică efectele negative ale unei forme căreia și așa îi lipsea fondul.
- Din perspectiva securității o atare dilemă evidențiază două pericole.
Pe de o parte, contactul dintre tipuri de ordine politică așezate pe temelia unor culturi aparținând unor timpi istorici diferiți, respectiv amestecul forțat al mai multor civilizații aflate în etape istorice diferite, naște totdeauna crimă organizată, terorism și corupție, distrugând orice ordine. Or, ordine înseamnă tocmai pace; iar amenințarea la adresa păcii înseamnă insecuritate.
Pe de altă parte, știința politică a degajat conceptul de „securitate democratică”, potrivit căruia statele organizate democratic nu intră în război unul cu celălalt. Nu reluăm aici argumentele acestei teorii, ci îi acceptăm concluzia. Ea este consonantă și cu doctrina neoconservatoare care susține că statele au, în relațiile internaționale, un comportament determinat de ordinea lor politică internă; democratizarea ordinii lor politice interne duce, prin urmare, la o democratizare a acțiunii lor externe și asta reduce riscul dezordinii internaționale, adică riscul războiului.
Pornind de aici, observăm că, în măsura în care „modernizarea politică” a statelor Orientului Mijlociu și ale Africii de Nord (și reamintim că ordinea politică merge mână în mână cu ordinea socială, economică, tehnologică, culturală etc., transpunând în organizarea exercițiului puterii identitatea națională) urmează o altă cale sau un alt ritm decât cele caracterizând Occidentul colectiv (ceea ce pare inevitabil), asincronia exclude securitatea.
Apare, deci, că, indiferent ce înțelegem prin modernitate și oricum se petrece modernizarea, relațiile politice dintre Occidentul colectiv și Orientul Mijlociu extins (care merge de la Gibraltar la Golful Persic și de la Bab-el-Mandeb la Bandar-e Anzali) rămân sub semnul insecurității.
Trecerea de la insecuritate la securitate în aceste relații depinde puțin spre deloc de preluarea modelului occidental cu privire la democrație, guvernarea legii (statul de drept) și drepturile omului, dacă nu cumva aceasta este contraproductivă și, deci, contraindicată, cât de alți trei factori și anume: i. acceptarea caracterului indivizibil al securității, la pachet cu acceptarea diversității modelelor de organizare socială în continuă evoluție (a se vedea conceptul de „respect al diversității”), ceea ce va duce la democratizarea relațiilor internaționale; ii. dezvoltarea unui sistem global de parteneriate economice care să ducă la garantarea ordinii prin dezvoltare economică armonioasă și echilibru de putere (cu mecanisme dinamice pentru ajustări de natură a-l menține); iii. încadrarea raporturilor dintre statele Orientului Mijlociu și Africii de Nord într-o ordine globală a multipolarismului simetric, în care fiecare națiune să-și urmeze în mod natural (deci fără intervenții externe) propriul fel de modernizare, acționând ca subiect al geopoliticii, iar nu fiind un obiect al acesteia, ca prepus (inclusiv din punct de vedere cultural) al unei mari puteri străine.
- Autorul consacră o mare parte din lucrarea sa (poate partea cea mai importantă) „Primăverii arabe” pe care o privește ca pe un eveniment pozitiv, din păcate neajuns în punctul fructificării sale depline. În postfață, am putea schimba ipoteza (ipotezele sunt totdeauna corecte) pentru a spune că evenimentul a fost mai ales negativ. Cum s-ar putea demonstra o asemenea ipoteză?
Pentru aceasta ar trebui să ne reamintim că la finele celui de al Doilea Război Mondial, doctrina imperială sovietică a internaționalismului proletar s-a întâlnit cu doctrina imperială americană a liberului schimb, așadar socialismul revoluționar și liberalismul revoluționar, pentru a se izbi de conservatorismul vechilor imperii coloniale europene. Așa se face că adversarii ideologici, URSS și SUA, care deja își împărțiseră Europa, fiecare ocupând câte o jumătate din ea, și-au dat mâna pentru a promova principiul autodeterminării popoarelor; prin popoare înțelegându-se coloniile, deloc omogene din punct de vedere etno-cultural, ale căror populații erau în majoritate încremenite în stadiul organizării tribale, deci unul premodern, adică nu atinseseră nivelul conștiinței naționale. De fapt, ceea ce s-a dorit a fost nu eliberarea popoarelor, ci eliberarea piețelor prin dezmembrarea imperiilor coloniale.
În general, cel puțin în prima fază a procesului așa numitei decolonizări, SUA a sprijinit emanciparea comunităților dotate cu lideri locali tradiționali, care prin autodeterminare au devenit monarhii legitimiste, în timp ce URSS a căutat să obțină influență în lumea post-colonială susținând constituirea unor republici conduse de lideri tineri, adesea de formație militară, cu orientări ideologice de stânga. Nici într-un caz nici în celălalt, democrația nu a fost caracteristica noilor entități politice. Ceea ce era și dificil să se întâmple dacă se ține seama de faptul că acest sistem de organizare a societății s-a născut în cadrul și era specific națiunilor moderne, dovedindu-se imposibil de dezvoltat în contextul formelor de socializare pre-moderne.
Odată decolonizarea consumată, și piețele mondiale liberalizate, cele două superputeri „eliberatoare” ale ordinii mondiale bipolare, au intrat în luptă între ele pentru a controla cât mai multe dintre micile puteri „eliberate” și astfel o parte cât mai mare din piața globală „liberă”, ceea ce nu s-a petrecut însă în mod direct, ci prin intermediul războaielor locale dintre statele legitimiste și cele revoluționare, sau cu ajutorul loviturilor de stat apte a le trece dintr-o sferă de influență în alta. Cu toate, aceste state pseudo-naționale și pseudo-democrate, aflate formal în afara celor două tabere principale ale sistemului bipolar, conduse oficial de SUA și URSS, au format așa numita Lume a treia.
În 1989, când națiunile central și est europene s-au eliberat de sub controlul sovietic și prin încetarea ocupației sovietice s-a pus capăt Războiului Rece și bipolarismului global, statele lumii a treia în general, și cele din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, în special, au rămas în afara procesului de „desovietizare” sau, mai bine spus, au rămas în afara procesului de unificare a vechilor tabere sovietică si capitalistă sub conducerea unică a superputerii globale americane. Cu alte cuvinte ele au rămas pe harta politică a lumii un fel de arhipelag sovietic după dispariția polului sovietic al ordinii globale.
Lupta elitelor acestor state (minoritare ca orice elită) pentru democrație și drepturi individuale de tip euroatlantic, a fost numai obiectivul subsidiar al Primăverii arabe și alibiul Occidentului euro-atlantic pentru lichidarea moștenirii geopolitice sovietice, la succesiunea acesteia înscriindu-se atât SUA, superputerea neoconservatoare unică a lumii din momentul respectiv, și vechile puteri coloniale ale Europei occidentale, grupate acum, inclusiv sub influență americană și sub umbrela de securitate americană, în Uniunea Europeană. Primăvara arabă a fost, așadar, ultimul episod al Războiului Rece, el însuși un epilog al celor două războaie mondiale amorsate în Europa. În spatele ușilor închise (acolo unde autorul prezentei postfețe s-a aflat în câteva momente critice) și nu numai, aceasta a fost definiția fenomenului dată de inspiratorii și sponsorii săi politici occidentali.
Nu întâmplător statele arabe din Orientul Mijlociu și Africa de Nord în care „ridicarea maselor pentru democrație” a avut loc, au fost chiar cele revoluționare republicane. Regatele Marocului și Iordaniei nici nu au intrat în discuție, iar Republica Algeriană a scăpat la limită datorită relațiilor sale privilegiate cu Franța. Egiptul, deși evadat, curând după războiul de șase zile din 1967 și moartea lui Gamal Abdel Nasser, din tabăra sovietică, a fost inclus în „proiect” din două motive: pe de o parte, pretențiile sale la autonomie strategică (de aceea se și ajunsese să se spună că nici un război în Orientul Mijlociu nu poate fi câștigat fără sprijinul Egiptului, după cum nici o pace nu putea fi câștigată fără acordul Siriei), iar pe de altă parte, strategia SUA de a câștiga și păstra influență în lumea arabă și nu numai (a se vedea islamismul albanez din Balcanii de vest) prin susținerea comunităților religioase musulmane (în condițiile conflictului dintre guvernul egiptean și „frăția musulmană”). Această strategie era inspirată și de vechile idei ale Imperiului colonial britanic care urmărea să descurajeze naționalismul arab animator, în același timp al mișcării de eliberare națională cât și al celei de eliberare socială, ambele orientate către ordinea democrată la nivel intern și internațional, încurajând și susținând mișcările religioase islamice până la expresia lor fundamentalistă.
10.1. Pentru Egipt, Primăvara arabă a însemnat venirea la putere a „Fraților musulmani” care, după scurtă vreme au instaurat un regim, în cel mai bun caz cvasi-dictatorial, a cărei „corectitudine politico-religioasă”, a înspăimântat Occidentul „corectitudinii politice ateiste”. Înlăturarea acestui regim, cu numai câteva luni înainte salutat de „democrațiile occidentale”, prin puciul generalului Al Sisi, a fost declarată a fi, de același Occident, o victorie a „democrației”. Primăvara arabă din Egipt s-a încheiat printr-o „lovitură de stat democratică” (sic!), menită a păstra țării perspectiva „modernității occidentale”, la care chiar Occidentul renunțase.
10.2. Pentru Libia, Primăvara arabă a însemnat reîntoarcerea la haosul confruntărilor tribale, din care nu a mai ieșit nici cincisprezece ani mai târziu. Evident că tribalismul nu se poate confunda cu modernitatea. El reprezintă o formă arhaică de socializare. În ceea ce privește această țară, trebuie spus că împingerea ei în coșmarul primăverii arabe nu a fost o inițiativă americană, ci consecința ambițiilor neocoloniale vest europene, SUA fiind atrasă în conflict de liderii UE care după ce au intervenit militar, au constatat că nu au mijloace pentru a asigura victoria insurgenților antrenați în luptă de ei. Ca de obicei, armata americană a câștigat războiul, dar a pierdut pacea. Cunosc detaliile acestei aventuri din consfătuirile planificatorilor ei europeni, la care am participat, atunci și acolo fiind singurul care să atragă atenția asupra riscului imens ca totul să se termine cu un dezastru pentru toată lumea. Ceea ce s-a și întâmplat.
Acum, într-o țară devastată de lupte intestine cu caracter tribal, după pierderile în oameni și prestigiu suferite de SUA, își dispută influența Franța neo-bonapartismului macronian, Turcia neo-otomanismului erdoganist și Rusia neo-țarismului putinist. Este improbabil ca din această ciocnire de interese geostrategice și geoeconomice să răsară modernitatea democrată.
10.3. Siria, așa cum astăzi se știe, s-a aflat încă din anii 1990 pe lista a șapte state medio-orientale care ar fi trebuit puse de SUA sub conducerea unor regimuri pro-americane și sub control (ca să nu zicem ocupație) militar american. Dincolo de mărturiile generalului Wesley Clark, fostul comandant al forțelor militare NATO și ale profesorului Jeffrey Sachs, autorul acestei prefețe cunoaște ideile care au animat astfel de planuri de la fostul asistent al Secretarului de Stat al SUA, Roebert Zoelik, fostul adjunct al Secretarului Apărării al SUA, Paul Wolfowitz, fostul congresmen Tom Lantoș, precum și de la o sumă de diplomați de rang înalt israelieni. Fără a include Siria în salba de state arabe controlate de SUA, intervenția militară în Irak și Afganistan nu își avea nici un rost, credeau, pe bună dreptate aceștia. În plus, strategii americani au fost obsedați de a încheia conturile geostrategice cu Rusia, prin înlăturarea regimului lui Bashar al Assad de la Damasc. Astfel, Siria a fost ultimul câmp de luptă al Războiului Rece americano-rus.
Primăvara arabă a fost, așadar, nu mesagerul păcii, ci purtătorul morții. Ea nu a adus lumina modernității, ci înghețul libertății. Dar ea poate fi privită și ca finalul unei epoci. Este finalul ordinii mondiale unipolare, rămasă ca reziduu al ordinii bipolare ridicate pe ruinele celei de a doua conflagrații mondiale cu rădăcini europene, așa cum am mai spus.
- Ce înseamnă toate acestea pentru securitatea regională?
Orientul Mijlociu a fost un câmp de luptă după cel de al Doilea Război Mondial nu numai din cauza resurselor de hidrocarburi existente acolo care puteau fie consolida securitatea energetică a Occidentului euro-atlantic, ceea ce acesta evident dorea, fie oferea securitate energetică adversarilor săi sovietici, ceea ce Occidentul nu putea accepta. Regiunea medio-orientală prezenta importanță și din punctul de vedere al strategiei militare. De aceea, în trecut, Occidentul capitalist și Orientul comunist s-au ciocnit acolo aducând regiunii și lumii motive de insecuritate.
Lucrurile nu s-au oprit odată cu încetarea Războiului Rece. Cauza insecurității în Orientul Mijlociu a fost în ultimele decenii confruntarea prin interpuși, dar și cu participare directă, dintre SUA, alter egoul ei, Israelul, și monarhiile arabe sunnite partenere (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Iordania etc.), pe de o parte, și Rusia cu republicile arabe așezate sub protecția ei, pe de altă parte. Acestea din urmă, mai de voie mai de nevoie, seculare și multiconfesionale (deci, moderne), au acceptat și contribuția Iranului șiit, a cărui geopolitică evoca și trecutul său imperial persan.
Nodul gordian (în fapt, „nodul palestinian”) al acestei confruntări la scară regională l-a reprezentat litigiul israelo-palestinian. (Un litigiu amintind după modul lui de derulare, conflictul dintre coloniștii americani veniți din Europa și triburile indo-americane, cu mențiunea că teritoriul Palestinei avea pentru evrei mult mai multe legături cu un „pământ promis” lor pe Muntele Sinai, decât teritoriul coloniilor engleze din America de nord.) Cauza palestiniană a devenit alibiul moral al republicanilor din tabăra prepușilor Rusiei pentru a perpetua lupta cu SUA sub steagul rezistenței antisioniste, fiind totodată osul de pește din gâtul statelor arabe aflate la remorca SUA și care vedeau în dezvoltarea relațiilor economice și aranjamentelor de securitate cu Israelul mai multe avantaje decât în tot mai costisitoarea luptă pe viață și pe moarte pentru „frații palestinieni”. În același timp, securitatea Israelului (un stat cu cât mai mult antenă americană cu atât mai puțin actor regional) a constituit justificarea prezenței americane în Orientul Mijlociu.
Pentru a-și afirma întâietatea regională Iranul a creat așa numita „Axă a rezistenței”, care a inclus, pe lângă Siria, și mișcările de rezistență pro-palestiniană Hezbollah, cantonată în Liban, și Hamas, stabilită în Gaza, la care s-au adăugat rebelii houthi din Yemen.
Pentru a contracara eșecul strategic al intervenției americane în Irak, declanșată sub pretextul neutralizării unor arme de distrugere în masă inexistente (sic!) și soldată cu dărâmarea regimului autoritar al lui Saddam Hussein, dar și cu deschiderea porților în fața influenței șiite iraniene, precum și cu înstrăinarea Turciei ca urmare a sprijinului american acordat autodeterminării kurzilor, SUA a permis, dacă nu chiar a sprijinit, ascensiunea unui stat fundamentalist islamic de orientare sunnită și salafistă, ISIS sau Daesh, care a încercat să se constituie ocupând Irakul și Siria, ambele slăbite de luptele fratricide interne. Intervenția militară rusă, la solicitarea guvernului sirian, a pus capăt, cel puțin temporar, aventurii fundamentaliste și a înghețat războiul civil (fără a-l putea stinge cu totul), dar nu înainte ca „amenințarea terorismului islamic”, de el însuși folosită și, posibil, scăpată de sub control, să ofere Washingtonului ocazia mult dorită de a-și stabili o prezență militară pe teritoriul sirian.
Simțindu-se, la rândul său, amenințat de aceste evoluții, purtătoare ale unui discurs radical anti-sionist și anti-israelian, Israelul a întreprins acțiuni militare de descurajare și a dat lovituri „preventive” adversarilor săi de pe „Axa rezistenței”, care decise și realizate în afara ONU și chiar cu încălcarea Cartei ONU și a celorlalte norme de drept internațional, au condus la escaladarea insecurității regionale.
- Nu lipsa unei ordini politice interne moderne a statelor Orientului Mijlociu și Africii de Nord a fost cauza acestei insecurități crescânde, ci rațiunile geopoliticii concepute în inerția Războiului Rece și în condițiile ordinii mondiale post-bipolare, respectiv ale globalismului unipolar. De aici concluzia că securitatea regiunii la care lucrarea ce postfațăm se referă poate fi obținută numai în condițiile unei noi ordini politice și economice globale. Această ordine este deja emergentă, chiar dacă, la fel cu toate cele care au precedat-o, nașterea sa are loc în dureri și în sânge.
Integrarea graduală a Iranului în sistemul BRICS și cel al Organizației de cooperare de la Shanghai, două structuri în curs de edificare ale noii ordini mondiale, ca și asocierea sa într-o Antantă cordială cu Rusia, China și Turcia, au permis diplomației chineze să medieze normalizarea relațiilor acestuia cu Arabia Saudită (devenită membru al BRICS) și statele arabe din Golful Persic, chiar și în condițiile tratatelor abrahamice încheiate între unele dintre ele și Israel. Astfel de dezvoltări au schimbat contextul strategic în care se află Iranul și i-au oferit perspective cu mult mai atrăgătoare decât lupta prin interpuși cu Israelul și, pe cale de consecință, cu SUA.
Așa se explică autoreținerea iraniană față de distrugerea Hamas și Hezbollah operată cu brutalitate de Guvernul Netanyahu, de purificarea etnică din Gaza executată manu militari și de răsturnarea neașteptat de rapidă și relativ pașnică a regimului lui Bashar al Assad în Siria, cel mai probabil printr-un acord încheiat între Rusia, Turcia și Iran.
În mod eronat, unii analiști au pus deznodământul sirian pe seama „trădării turce” și l-au evaluat ca pe o „victorie americană” (și israeliană) împotriva Rusiei.
În realitate, singurul perdant se profilează a fi Siria. Foarte probabil ea va pierde înălțimile Golan în favoarea Israelului, dar pentru Ierusalim acesta este un fruct otrăvit care va croniciza ostilitatea siriană, chiar dacă ea va face, în condițiile raportului de forțe în regiune, obiectul unui conflict înghețat. Insecuritatea Siriei nu va putea consolida, însă, securitatea Israelului.
În același timp rămâne de văzut dacă noul regim de la Damasc, condus de foști lideri ai Al Quaeda, va fi capabil să arate capacitatea de a integra toate comunitățile etno-religioase ale statului într-un tot civic unitar modern/național. Garanția că lucrurile vor merge într-o asemenea direcție vine chiar din partea protagoniștilor noii ordini mondiale al cărei model este inspirat de tradițiile armoniei confucianiste și budiste, care ar putea resuscita convivencia apărută sub egida Islamului clasic.
Cu plecarea lui Bashar al Assad nu se consumă un alt episod al crizei medio-orientale, ci se încheie o epocă. Nu este epoca Primăverii Arabe, ci aceea a Războiului Rece perpetuat în ordinea unipolară. Ceea ce deja vedem este: i. o Turcie care preia comanda regională, asigurând și prezența rusească în Mediterana de est, la un nivel rezonabil; ii. o administrație americană (administrația Trump) care anunță retragerea militară din Siria, pentru a se concentra către întărirea controlului său în emisfera vestică, marșul spre Oceanul Arctic și administrarea rivalității din Marea Chinei: iii. un Israel devastat moral și obligat să devină, dintr-un avanpost american un actor regional, a cărui securitate va depinde de respectul arătat regulilor noului joc global.
- Sunt numai câteva dintre gândurile și observațiile stârnite de excelenta lucrare a profesorului Eugen Lungu. Dacă în prefață, profesorul Adrian Năstase a sintetizat critic mesajul cărții, în postfață am încercat să îl abordez dintr-o perspectivă opusă, spre a deschide noi drumuri de cercetat.
Ceea ce s-ar putea numi modernizarea Orientului Mijlociu și a Africii de Nord, implică două procese paralele. În acest sens, Occidentul trebuie să scape de complexul său de superioritate, iar Orientul de complexul de inferioritate. Dacă vor reuși, Occidentul va trece la o nouă modernitate care să se ridice pe temelia vechii normalități (adică pe temelia normalității, iar nu pe cea a anormalității), iar Orientul, inclusiv cel mijlociu, cu extensia sa nord africană, își va degaja propria modernitate. Din încrucișarea acestora va putea emana o ordine mondială de sinteză care să fie justă (adică să dea fiecăruia șansa la dezvoltare, pace și demnitate), fezabilă (acceptată de majoritatea globală) și durabilă (măcar pentru un secol).
În prezent Occidentul trăiește o criză de valori care circumscrie criza statului național și cea a democrației născute în contextul său. Ieșirea din această criză ne va arăta dacă istoria modernității este lineară sau ciclică. Până atunci, modelul său nu poate fi propus altora și nivelul de civilizație sau de modernitate al altora nu poate fi măsurat în funcție de distanța care îi desparte de modelul occidental. Experimente neoconservatoare de tipul „Primăverii Arabe” sunt nu numai neproductive, ci și contraproductive.
În ceea ce îl privește, Orientul nu se află într-o criză de modernitate, ci își caută și construiește modernitatea, dar nu copiind modelul civilizației occidentale, ci degajând o formulă proprie de organizare a societății extrasă din propriile sale tradiții, supuse unei evoluții naturale vechi de secole și care trebuie lăsată să continue în liniște.
Cu cât puterile euro-atlantice care au modelat ordinea ultimelor secole vor fi atrase de efortul propriei modernizări și vor fi convinse că nu o pot face prin exportul crizelor lor interne, națiunile în curs de consolidare ale Orientului Mijlociu și Africii de Nord vor înțelege că este mult mai profitabil să își construiască propria arhitectură de securitate prin cooperare directă, fără a-și căuta securitatea sub protecția interesată și tot mai înrobitoare a marilor puteri occidentale. O protecție cu atât mai scumpă cu cât acele puteri sunt mai decadente și cu cât această decadență le alimentează mai mult șovinismul.
Desigur că civilizația occidentală și cea orientală, cu cât mai mult se vor cunoaște, se vor compara și se vor înțelege, se vor inspira una pe cealaltă, evoluând, astfel, cel puțin într-o anumită măsură pe linii convergente. Pe termen lung este în interesul tuturor să cultive asemenea convergențe, fără, însă, a le forța.
Din punctul de vedere al organizării sociale, fostele democrații occidentale căzute în oligarhism, și vechile despoții orientale care încearcă să se desprindă de autoritarism, vor găsi, probabil, un punct optim de întâlnire în ceea ce se va putea numi „aristocrație populară”. În tr-un viitor oarecare aceasta s-ar putea să fie criteriul modernității.
Viitoarea ordine a lumii va depinde de raportarea fiecăruia la celălalt, de respectul diversității și de capacitatea de a sintetiza culturile și a integra civilizațiile într-o „unitate plurală” (sic!). Salvarea civilizației occidentale va depinde de capacitatea ei de a se integra în ordinea nouă care se conturează deja în „Secolul Asiei”, sub influența filosofiei orientale. Numai așa „pax americana”, succesor al „pax europea”, nu va fi strivită și exclusă de „pax asiatica” sau de „pax sinica”, ci va trece într-o nouă calitate post euro-atlantică, în care fiecare va fi capabil să trăiască conform cu propriile valori și convingeri, dar împreună și în pace cu ceilalți.
