Moldova, sfânta coroană și regii jagielloni. Vasalitate, putere și gândire politică (1387-1526)

Introducere

Interesul meu pentru omagiul de vasalitate și natura relațiilor domnilor Moldovei cu regii Poloniei și Ungariei a apărut încă din perioada studenției, grație profesorilor Gheorghe Pungă, Ștefan S. Gorovei și Alexandru-Florin Platon. Pe lângă discuțiile axate pe conținutul actelor omagiale, descrierile din sursele narative și problemele istoriografice tratate în cadrul cursurilor și seminarelor, am avut privilegiul de a beneficia din partea lor de observații, sfaturi și sugestii bibliografice, mai ales cu prilejul susținerii referatelor de doctorat, când începeam să-mi croiesc propriul drum în cercetarea istorică. Primul rezultat al acestor cercetări a fost o comunicare prezentată, în 2007, la „Colocviile Putnei” și dedicată schimbărilor care apar în ceremonialul depunerii omagiului de către principii Moldovei față de regele Poloniei. Am avut atunci prilejul de a mă adresa unui auditoriu alcătuit din cei mai de seamă specialiști în istorie medievală românească și, din acest motiv, prezentarea comunicării a fost pentru mine un examen de maturitate științifică. Discuțiile care au urmat comunicării au fost incitante și, peste ani, mi-au rămas întipărite în minte observațiile a doi istorici cu contribuții remarcabile pentru această temă. Observând reticența medieviștilor români în a aborda pe larg subiectul vasalității, Șerban Papacostea m-a îndemnat să continui cercetările, considerându-mă omul potrivit pentru a face o investigație amplă asupra unui fenomen istoric complex. Ilona Czamańska a observat că nici istoriografia polonă nu excelează în privința acestui subiect și că există diferențe semnificative de interpretare între istoricii polonezi și români, recomandându-mi să duc cercetarea mai departe, prin raportare la ambele perspective. Am fost încântat de faptul că, prin cercetarea mea, am reușit să rețin atenția celor doi istorici consacrați, însă, chiar dacă nu am făcut o promisiune în acest sens, ulterior, am rămas cu sentimentul unei obligații neîndeplinite, care mi-a ținut trează atenția asupra subiectului în toți acești ani. Astăzi, după o lungă perioadă de acumulări și reflecție, mă bucur să pot pune la dispoziția cititorilor o istorie a Moldovei medievale în context central-european, realizată din perspectiva vasalității, a relațiilor de putere și a gândirii politice.

Putere și vasalitate

Deși tratează sfera relațiilor politice, în special cele considerate externe, lucrarea se deosebește de abordările tradiționale. Fiind una de istorie a puterii, sunt necesare unele explicații de natură metodologică și conceptuală. Studiile privind puterea au devenit foarte populare în ultimele decenii, în contextul eforturilor de renovare a istoriei politice, prin lărgirea considerabilă a spectrului de lucru. Majoritatea acestor demersuri nu vizează puterea în sens abstract și nu își propun să definească un concept, sau să-l remodeleze, ci atenția se îndreaptă asupra formelor ei de manifestare. În general, tendința este de a privi puterea ca inerentă oricărei societăți umane, ca rezultat al competiției dintre indivizi și grupuri, fiind cea care impune reguli și limitează efectele, pentru a nu se ajunge la anarhie. De aceea, puterea are un caracter juridico-instituțional și se află la dispoziția unei persoane sau a unui grup de indivizi, care o exercită în folosul lor și al societății căreia îi aparțin. În acest caz, puterea este o expresie plenară a inegalității dintre indivizi și a unui raport de dominare, identificându-se cu statul, dar care are rolul de a transforma o entitate abstractă într-o realitate concretă.

O contribuție importantă pentru lărgirea câmpului de analiză a puterii au avut ideile lui Michel Foucault, cel care a renunțat la abordarea privind exercitarea puterii sub forma unui control politic și social aplicat unei structuri piramidale și s-a concentrat asupra observării relațiilor de putere la un nivel primar, propunând o istorie analitică a puterii, însă o putere dispersată care nu este indisolubil legată de aspectul juridico-instituțional. Prin urmare, puterea este mai curând un termen general, care acoperă un ansamblu de acțiuni asupra acțiunilor posibile, care operează într-un câmp de posibilități, în care vine să înscrie comportamentele subiec­ților, comportamente pe care le incită, le induce, le limi­tează, le constrânge sau le previne[1]. Abordarea lui i-a influ­ențat și pe istorici, mai ales pe cei francezi, determinând o nouă manieră de abordare a puterii și, chiar dacă nu a produs o schimbare a viziunii juridico-instituționale, istoricii au devenit mult mai atenți și mai receptivi față de funcționarea și complexitatea dispozitivului de putere[2]. Pe măsură ce ne apropiem de timpurile moderne, gradul de complexitate crește, fapt ce se datorează transformării formelor de coerciție și persuasiune, un aspect la care istoricul trebuie să fie foarte atent pentru a nu proiecta concepte moderne în trecut, așa cum s-a întâmplat în cazul istoriei politice tradiționale.

Pentru a evita această capcană, este necesară cunoașterea reprezentărilor puterii pentru perioada de care ne ocupăm, mai precis, a aspectelor ce țin de gândirea politică a vremii. Deși considerat domeniul predilect al filosofiei politice, mai nou al științelor politice, datorită reflectării unor elemente precum guvernarea, puterea, ordinea naturală și socială etc. în ideile filosofice, devenite fundamente ale organizării politice, gândirea politică implică și aspectele pe care le-am putea numi mentalități politice, respectiv, justificarea și receptarea unor acțiuni prin raportare la ideile dominante ale vremii. Acestea sunt deosebit de relevante, mai ales în cazul abaterilor de la tradiție și a diferențelor dintre teoria și practica politică. Pentru perioada medievală, dominată de ideologia creștină, puterea este de origine divină și rolul său este de a defini ordinea și ierarhia politică.

Deși orice putere vine de la Dumnezeu, există diferențieri și acestea sunt date de legitimitate. Din perspectiva Bisericii Catolice, puterea regelui este sacră, regele este suveranul prin excelență, care se definește prin auctoritas, potestas, dignitas și imperium, și, de asemenea, regatul este sistemul de ordine ideal, prin raportare la ierarhia cerească[3]. Spre deosebire de puterea regală, cea a principilor, deși are aceeași sursă și misiune, este inferioară și are nevoie de un efort mult mai amplu de legitimare. Un principe poate exercita prerogative similare celor regale, dar el nu este un rege. Nici suvera­nitatea, nici maiestatea și nici sacralitatea nu sunt suficiente pentru a ajunge la nivelul puterii regale[4]. Diferența dintre puterea regelui și cea a principelui este dată de formele simbolice, care alcătuiesc sistemul prin care se exercită puterea simbolică[5]. Din perspectiva acestei noțiuni, se poate contesta puterea unui rege, nu însă și sistemul simbolic, deoarece aceasta ar echivala cu contestarea ordinii firești. Cazul juriștilor englezi, care au argumentat distincția între corpul politic și corpul fizic al regelui, pentru a-l apăra pe rege de el însuși și care a dus la decapitarea regelui Carol I[6], reprezintă un exemplu elocvent.

Din perspectiva acestor aspecte, relația de vasalitate dintre un rege și un principe reprezintă un transfer de putere simbolică, realizat printr-un ritual de instituire, prin care puterea principelui este legitimată și integrată în ordinea firească. Așa cum vom vedea și pe parcursul lucrării, principele renunță benevol la puterea lui, pentru ca aceasta
să-i fie restituită de către rege. În realitate, nu renunță la nimic, ci doar este încorporat în cadrul unui sistem de ordine, care se identifică drept un corp politic. După cum s-a remarcat, înțelegerea relației de vasalitate se întemeiază primordial pe normele și valorile medievale. Figură principală a ierarhiei politice, regele domnește asupra fidelilor săi, fidelitatea fiind forma de acceptare a puterii sale. Însă vasalitatea nu este principala formă de asigurare a fidelității, și tocmai de aceea se recomandă evitarea termenului vasal, acolo unde nu apare în documente. Vasalitatea este vizibilă mai cu seamă în zonele în care regele nu-și poate exercita puterea în mod nemijlocit, fiind mai curând suzeran, decât suveran, și ea apare ca o fidelitate condiționată, prin obligații reciproce asumate de rege și principele vasal. Aceasta face ca vasalitatea să fie o relație de putere, însă ea a fost greșit înțeleasă din cauza asocierii forțate dintre fief și vasalitate[7].

Abordarea vasalității ca relație de putere se susține și din perspectiva criticii care vizează noțiunea feudalism, tot mai rar folosită în ultima vreme. Pentru o lungă perioadă, relațiile de vasalitate au fost considerate armătura societății feudale, prin intermediul lor realizându-se legăturile de natură juridică și militară în cadrul nobilimii europene, definindu-se astfel ierarhia feudală. S-a observat că această interpretare este profund viciată, pornind de la practica interpretării actelor cu caracter particular ca norme juridice cu caracter general și extrapolarea fără temei a unor prevederi legislative, strict circumscrise în timp și spațiu, feudalismul fiind o invenție transformată în convenție. Elementele fundamentale pe care trebuie să se bazeze analiza societății medievale sunt dominium și ecclesia, cercetarea urmărind simultan raportul de dominare și prezența Bisericii în mai toate aspectele vieții sociale[8]. În pofida reticenței și a unor reacții virulente vizând necesitatea păstrării conceptului feudalism[9], nu atât din perspectiva conținutului, ci mai ales în virtutea obișnuinței și a faptului că el definește un sistem, în ultima perioadă se observă o evidentă reținere în folosirea termenului, mergând de la negarea existenței feudalismului în anumite regiuni ale Europei, către o înlocuire tacită a noțiunii feudal cu cea de medieval. Schimbarea interpretativă este însă evidentă, chiar și Jacques Le Goff, favorabil păstrării termenului feudalism, în studiul dedicat ritualului simbolic al vasalității, în care privește vasalitatea mai degrabă ca pe un transfer simbolic de putere de la suzeran la vasal, ieșind practic din zona tradițională a instituționalismului și a transferului de bunuri funciare[10]. Aceste precizări reduc foarte mult caracteristicile generale ale vasalității, în special cele care privesc funcția ei socială și legătura cu așa numitul „drept feudal”; cu toate acestea, ea rămâne importantă, mai ales din perspectiva antropologiei istorice, ca o legătură între persoane, prin care se realizează un transfer de putere în ambele sensuri, vasalul primind protecția seniorului și seniorul angajamentul de fidelitate al vasalului. Ceremonialul și gesturile simbolice ce pecetluiesc legătura nu derivă în mod direct dintr‑un ritual standardizat în baza unor norme juridice, ci sunt dependente de personajele implicate și de contextul politic. În consecință, vasalitatea este un domeniu de studiu important pentru istoria puterii și a gândirii politice, care permite observarea convergențelor și divergențelor dintre forțele incluse în ceea ce generic numim putere și a relației între misiunea divină a regilor și complexitatea realităților politice. În acest punct, discuția asupra drepturilor dinastice ‒ dinastia exprimând chiar și din punct de vedere etimologic noțiunea de putere ‒ capătă noi dimensiuni, iar noțiuni ca dominus, dominus naturalis și heres naturalis devin mult mai relevante, ca aspecte ale gândirii politice medievale[11].

Legătura forțată între vasal și fief a influențat puternic și interpretarea vasalității voievozilor Moldovei față de regii Poloniei și Ungariei. Faptul că, prin acceptarea acesteia, devenea implicită ideea că Moldova era un fief al regelui explică reticența istoricilor români: era o negare a neatârnării statului și contravenea realității istorice. Într-adevăr, privind separat relațiile moldo-ungare și moldo-polone, în ambele situații se ajunge la confruntare între principele Moldovei și regele Ungariei, respectiv Poloniei, rezultatul fiind afirmarea neatârnării statului în raport cu fiecare dintre regi. Privind dintr-o perspectivă central-europeană, situația apare cu totul alta. Moldova se afirmă ca entitate politică pe plan extern în vremea vasalității față de regele Poloniei și devine o putere importantă în regiune sub suzeranitatea regelui Ungariei. După sfârșitul vasalității, importanța Moldovei pe plan extern se reduce dramatic, ceea ce înseamnă o reducere semnificativă a puterii principelui Moldovei. Din perspectiva istoriei naționale acest fapt este irelevant, atât timp cât nu sunt puse în discuție existența și neatârnarea ființei statale. Însă, pentru cei interesați de cunoașterea istoriei în complexitatea și profunzimea ei este foarte important. Pentru a contura o astfel de imagine, e necesar să renunțăm la viziunea politicii de stat și să intrăm în logica luptei pentru putere și, de asemenea, trebuie precizat că într-o astfel de istorie nu există eroi, ci doar învingători și învinși.

Perspective istoriografice

Deși nu a fost o temă cercetată exhaustiv, problema vasalității voievozilor Moldovei față de regii Ungariei și ai Poloniei nu a putut fi ocolită de cercetători, căci, pe lângă studiile speciale care i-au fost dedicate, subiectul este inevitabil pentru orice istorie politică. Ceea ce diferă foarte mult este modul de abordare și spațiul alocat problemei; putem vorbi de o perspectivă juridică, una care împletește trăsături ale feudalismului cu evoluția politică, și una care privește problema din perspectiva relațiilor internaționale, căutând să definească statutul juridic internațional. Deli­mitarea nu este una categorică, însă ea este vizibilă prin maniera de enunțare a problemei și a principalelor aspecte abordate. Cercetările s-au axat în principal pe relațiile moldo-polone și s-au concentrat asupra începuturilor suzeranității polone și asupra ultimului omagiu corporal, cel din 1485. Cu excepția studiilor speciale dedicate omagiului și implicațiilor vasalității, destul de puține ca număr, în orice lucrare de istorie politică există referințe la aceste noțiuni, mai ales pentru a scoate în evidență eludarea legăturii de vasalitate de către voievozii noștri, aflați mereu în căutarea neatârnării. În alte situații, omagiul de vasalitate este văzut ca un simplu fapt de politică externă, al cărui rol este acela de a pecetlui încheierea unei alianțe. Genul acesta de abordare lasă impresia că principele Moldovei își putea alege suzeranul după bunul său plac, în funcție de interesele sale politice, ceea ce nu corespunde adevărului.

O primă abordare de natură juridică a vizat dreptul de suzeranitate asupra Moldovei și originile acestuia. Într-un studiu publicat la 1872, J. Niemczewski a analizat drepturile de suzeranitate ale regelui Poloniei asupra Moldovei, în disputa cu regele Ungariei, bazându-se în special pe analiza tratatului de la Lublau din 1412. Observând că problema Moldovei era tratată într-un cadru mai amplu care viza Rusia și Podolia, autorul ajunge la concluzia că drepturile de suzeranitate ale Poloniei asupra Moldovei au fost moștenite de suveranii poloni de la cnezii Rusiei haliciene și sunt primordiale în raport cu cele ale regelui Ungariei. În anexa studiului, autorul insistă asupra unei informații noi la acea vreme, ce confirma întreaga sa demonstrație: diploma bârlădeană publicată de Bogdan Petriceicu Hasdeu[12]. Ulterior, demonstrarea falsului comis de Hasdeu a făcut ca studiul lui Niemczewski să fie considerat depășit și să fie ignorat de autori, deși el rămâne interesant din perspectiva raționa­mentului juridic, mai ales a legăturii dintre Moldova și Halici, însă din punct de vedere al conținutului istoric este complet depășit.

În primul studiu temeinic dedicat relațiilor moldo-polone[13], I. Ursu vede problema vasalității în cu totul alte nuanțe. Începuturile ei se leagă de expediția polonă în Moldova, datată în 1359, în vremea regelui Cazimir cel Mare, însă suzeranitatea polonă se impune cu adevărat abia în 1387, când Petru I rupe unilateral relația de vasalitate cu Ungaria și optează pentru suzeranitatea polonă, deoarece Polonia îi putea oferi protecție față de amenințarea otomană. În viziunea lui, suzeranitatea polonă se manifestă puternic în perioada 1387-1447, în pofida contestării ei de către regele Ungariei, pentru ca, între 1447-1457, să se instituie o dublă suzeranitate polono-maghiară, care a afectat negativ Moldova. Începând cu domnia lui Ștefan cel Mare, suzeranitatea polonă rămâne pur formală și, în condițiile în care voievodul nu a primit sprijinul necesar împotriva turcilor, el se îndreaptă către Ungaria
într-o primă fază, ulterior devenind independent în raport cu ambii regi.

În viziunea unui jurist român, care și-a ales ca subiect influența suzeranității ungaro-polone asupra suveranității Țărilor Române până la finele secolului al XV-lea[14], abordarea este asemănătoare, cu unele nuanțe diferite. Ioan D. Condurachi considera că suzeranitatea ungară asupra teri­toriilor de la sud și est de Carpați este foarte veche, precedând întemeierea statelor medievale românești, iar suzeranitatea polonă reprezintă doar o uzurpare a celei ungurești, și, de asemenea, el afirmă că au existat momente când a funcționat o dublă vasalitate. În privința cauzelor acceptării suzeranității, autorul considera că, fiind state mici, Moldova și Țara Românească erau silite să intre prin intermediul vasalității în orbita Ungariei și Poloniei pentru a-și păstra ființa statală, iar deficiențele sistemului de succesiune la tron făceau ca pretendenții la tron să caute sprijin extern și, în fine, o ultimă cauză era amenințarea reprezentată de tătari și turci. Plasând începuturile suzeranității polone asupra Moldovei la 1387, autorul nu face niciun fel de aprecieri asupra drepturilor dinastice, lăsând să se înțeleagă că voievozii își alegeau suzeranul după pofta lor, însă nu aveau decât două opțiuni și căutau să profite pe deplin de ele. Pe lângă ideea dublei vasalități, Condurachi insistă foarte mult pe ideea „vasalității nominale”, adică pur formale, și asupra faptului că vasalitatea nu afecta în niciun fel suveranitatea statelor românești[15], idei pe care le vom regăsi, ulterior, și la alți autori. Argumentul principal este faptul că voievozii pot încheia tratate internaționale fără încuviințarea suzeranului, însă exemplele oferite nu sunt chiar cele mai potrivite.

Perspectiva juridică și problema drepturilor dinastice aveau să treacă în plan secundar pe măsură ce atenția istoricilor se concentra asupra relațiilor dintre popoare[16], iar ulterior, sub influența determinismului economic, asupra controlului rutelor comerciale. În 1933, P. P. Panaitescu afirma că suzeranitatea polonă asupra Moldovei a avut drept cauză interesul primordial al Poloniei de a-și asigura controlul asupra drumului moldovenesc, plasând începuturile acesteia în 1387. Deși observă apropierea de dată între anexarea Haliciului și omagiul voievodului Moldovei, ceea ce pentru el înseamnă deschiderea drumului moldovenesc pentru negustorii poloni, Panaitescu respinge aprioric opinia lui Niemczewski privitoare la drepturile asupra Moldovei ale cnezilor de Halici, precum și cea privitoarea la stăpânirea Pocuției ca fundament al suzeranității polone. Din perspectiva lui, Polonia a dorit să-și asigure accesul la Marea Neagră, iar rivalitatea polono-ungară era de natură economică. Legătura dintre voievodul Moldovei și regele Poloniei s-a realizat în conformitate cu „dreptul feudal”, regele polon având doar un drept de protecție și ajutor militar. Aceste precizări se fac sub rezerva faptului că nu sunt încă studiate „condițiile de drept internațional ale vasalității Moldovei”[17]. Desigur, nu poate fi neglijată importanța factorului economic, deși drumul moldovenesc devine important, mai ales în contextul disputei asupra dreptului de depozit pentru drumul tătărăsc dintre Liov și Cracovia. Din perspectiva discursului istoriografic, este foarte interesant faptul că primordialitatea factorului economic trece în subsidiar chestiunea dreptului regal ereditar și chiar înlocuiește temeiul juridic.

Era o idee în spiritul vremii, deoarece, în 1936, independent de Panaitescu, Jósef Skrzypek, într-un studiu dedicat politicii polone de la încoronarea lui Jagiello și până la bătălia de la Worskla, insista, la rândul său, asupra importanței factorului economic în stabilirea suzeranității asupra Moldovei, pe care o consideră un succes al diplomației polone, favorizat de situația politică complicată din regatul Ungariei, care potențează dreptul dinastic moștenit de Jadwiga de la regele Ludovic de Anjou[18]. Desigur, chestiunea drepturilor dinastice nu a dispărut din atenția istoricilor și, în aceeași perioadă, Olgierd Górka considera, în analiza dedicată anexării Rusiei haliciene la regatul Poloniei din 1387, că acțiunea s-a desfășurat în virtutea calității Jadwigăi de moștenitoare a lui Ludovic de Anjou, din această calitate derivând și dreptul de suzeranitate asupra Moldovei, concretizat prin omagiul voievodului Petru I[19].

Aceste observații au avut o influență importantă asupra lui C. Racoviță, care în 1940 a publicat un studiu fundamental pentru problema începuturilor suzeranității polone asupra Moldovei. Racoviță acceptă explicația lui Panaitescu privind importanța factorului economic, un aspect firesc dacă ne gândim la apartenența celor doi la „școala nouă de istorie”, însă, în studiul său, se concentrează pe analiza elementelor diplomatice și juridice ale actelor omagiale. Este primul cercetător care observă diferența între promisiunea de omagiu, actul omagial și cel de confirmare a jurământului, arătând că omagiul se depunea o singură dată. Abordarea lui a scos în evidență complexitatea vasalității, atât în chestiunile de formă, cât și de fond. În privința instituirii suzeranității polone, urmând observațiile lui Skrzypek și ale lui Górka, el consideră că, în 1387, inițiativa a aparținut regelui Poloniei, care i-a cerut lui Petru I să depună omagiu, sau să‑și precizeze poziția[20]. De asemenea, el a observat că voievozii Moldovei se supuneau coroanei regatului Polonei, independent de reprezentanții acesteia, și a atras atenția asupra necesității unei analize în privința modului în care voievozii se raportau la dualismul polono-lituanian, opinând că, dacă nu s-ar fi realizat uniunea polono-lituaniană, probabil Petru I s-ar fi închinat Lituaniei, și nu Poloniei[21].

Posibilitatea ca legăturile moldo-lituaniene să se afle la baza vasalității față de regele Poloniei l-a preocupat și pe Ștefan S. Gorovei, care a atenționat asupra unui paragraf din textul unei solii trimisă de Ștefan cel Mare, în care erau invocate legăturile dintre vechii voievozi moldoveni și cnezii lituanieni, și a concluzionat că, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și începutul celui următor, voievozii Moldovei erau, în materie de politică externă, mai apropiați de Lituania, decât de Polonia. În privința originii vasalității Moldovei față de Polonia, el considera, spre deosebire de Racoviță, că inițiativa depunerii omagiului i-a aparținut lui Petru I, în baza rațiunilor economice deja argumentate de Panaitescu[22]. Cum introducerea Lituaniei în ecuația politică a complicat discuția despre începuturilor suzeranității polone, s-a vorbit despre apariția unui nou sistem în raporturile internaționale ale Țărilor Române, și anume suzeranitatea colectivă[23], însă noțiunea stârnește mai degrabă confuzie, prin imposibilitatea de a-i explica fundamentele juridice și funcționalitatea, fiind, în fapt, o extindere ambiguă a „dublei suzeranități” susținută de I. Ursu.

Chestiunea „dublei suzeranități” a fost avută în vedere și în discuțiile privind înțelegerea secretă dintre Vlasislav Jagiello și Sigismund de Luxemburg, din 1412, în privința Moldovei. Deși prin tratat regele Ungariei era nevoit să renunțe la pretențiile sale de suzeran și recunoștea relația de vasalitate dintre principele Moldovei și regele Poloniei, regele Ungariei devenea beneficiarul obligațiilor vasalice ale voievodului față de suzeran. Din acest motiv, s-a considerat că se poate vorbi de homagium ligium, adică recunoașterea mai multor suzerani de către același vasal, chiar dacă în tratat nu se menționează o relație de vasalitate între voievodul Moldovei și regele Ungariei[24]. Studiul semnat de Florin Constantiniu și Șerban Papacostea pune în evidență necesitatea de a privi vasalitatea într-un cadru mai larg și mai detaliat, de asemenea, importanța ei pentru înțelegerea corectă a realităților politice. Câțiva ani mai târziu, Șerban Papacostea a revenit cu un studiu în care arată că suzeranitatea nu era atât de formală, așa cum se credea până atunci, și a atras atenția asupra importanței depunerii omagiului și asupra caracterului restrictiv în materie de politică externă ce putea fi impus prin intermediul vasalității. Autorul face o distincția clară între jurământul depus prin soli, așa numitul omagiu prin delegați, care avea un caracter provizoriu, și omagiul corporal, singurul care valida vasalitatea față de regele Poloniei și implica obligația regelui de a-l apăra pe vasal[25]. Pornind de la observațiile referitoare la validitatea omagiului, Victor Eskenasy a publicat un studiu dedicat ritualului, bazat pe surse polone, care descriu ordinea desfășurării ceremoniei după un protocol negociat în prealabil[26], însă nu toți cercetătorii au ales să meargă pe această cale.

Este surprinzător că, la mai bine de un deceniu, un studiu, dedicat special vasalității moldo-polone și implicațiilor sale la finele veacului al XV-lea și începutul celui următor[27], ignoră aceste observații, ca de altfel și pe cele ale lui C. Racoviță, referitoare la tipologia actelor omagiale. În opinia autorilor, vasalitatea moldo-polonă trebuie înțeleasă ca o integrare în Creștinătate, printr-o alianță militară, și, din acest motiv, voievozii s-au închinat în același timp mai multor suverani, o pluralitate a omagiului ce conduce la o dublă sau chiar triplă vasalitate. Voievozii s-au folosit cu multă abilitate de pluralitatea omagiului pentru a-și păstra neatârnarea și pentru a schimba echilibrul de forțe în Estul Europei în favoarea lor. Pentru că nu vedeau în vasalitate decât o alianță, voievozii își alegeau suzeranii în funcție de interese, așa că întreaga Europă Centrală pare să graviteze în jurul lor. Deși autorii aduc în discuție noțiunea fidelitate și importanța ei în cadrul vasalității, prin raportare la concluziile studiului, pare mai curând o probă de cinism. Vasalitatea devine forma de manifestare plenară a independenței, pentru că numărul mare al suzeranilor nu face decât să sporească deplina libertate a vasalului, situație în care fidelitatea apare ca o manifestare a narcisismului. În aceste condiții, chiar și termenul alianță pare inadecvat.

Aceste concluzii reflectă foarte bine ideologia dominantă a anilor ’80 din secolul trecut, o perioadă de izolare a istorio­grafiei românești, marcată de excese patriotarde, care ne apar astăzi ridicole, deși unele continuă să existe, metamorfozate în noi forme interpretative. Ideea că voievozii români au fost egalii regilor și împăraților din vremea lor era deja o realitate incontestabilă. Cu câțiva ani mai devreme, un specialist în istoria dreptului postulase, fără a considera necesar vreun argument, că legăturile de vasalitate încheiate în perioada incipientă a statalității cu regatele Poloniei și Ungariei „au fost, practic, și chiar juridic, lichidate, sau golite de conținut real și echivalate unei alianțe între egali”[28]. Trebuie remarcat că aceste idei, deși rezonau cu ideologia perioadei, ceea ce le conferea un anumit aer de infailibilitate, au fost primite cu multă reticență de către specialiști. Studiul semnat de Florentina Căzan și Cătălin Mustață a avut parte de o întâmpinare foarte critică, fiind considerat superficial, plin de erori și confuzii. Pornind de la premise false, studiul nu putea să ajungă decât la concluzii similare[29].

După prăbușirea regimului comunist, febra demitizării a produs o literatură frumoasă, însă prea puțin utilă din perspectivă științifică, deoarece, în confruntarea cu tușele groase ale mistificării, a apărut tendința de a desconsidera nu doar interpretările, ci și temele în sine. Au fost însă și abordări critice, menite să relanseze discuția asupra unor teme importante, rămânând în cadrul discursului științific, reînnoit prin eliberarea istoriografiei de tarele ideologice și refacerea legăturilor cu cultura europeană. Studiul semnat de Gheorghe Pungă și Alexandru-Florin Platon avea menirea de a constitui un punct de plecare pentru reluarea cercetărilor asupra vasalității, deoarece istoriografia comunistă, care a făcut din ideea independenței corolarul întregii istorii, a abordat simplist și tendențios semnificația relațiilor vasalice[30]. După o sinteză închegată privitoare la perspectiva istoriografiei europene asupra vasalității, sunt abordate aspecte referitoare la spațiul românesc. Din perspectiva autorilor, relația de vasalitate de factură occidentală există doar în cazul Moldovei, pentru perioada 1387-1489, și se datorează depunerii oma­giului corporal față de regele Poloniei. După această perioadă nu mai putem vorbi de vasalitate în relațiile moldo-polone și, de aceea, s-a remarcat faptul că trebuie făcută o distincție riguroasă între actele omagiale, tratatele de alianță și de pace. În schimb, chiar dacă nu mai depun omagiu corporal și nu emit acte omagiale, voievozii Moldovei sunt considerați vasali ai regelui Ungariei, până la prăbușirea regatului în 1526. De asemenea, este combătută ideea vasalității ca alianță încheiată în condiții de egalitate, arătându-se că elementele de ceremonial și terminologia actelor de cancelarie indică în mod clar deferența voievodului față de rege, din punct de vedere ierarhic. Chiar dacă suveranitatea principelui asupra Moldovei este clar enunțată, acesta se exprimă față de rege în ter­meni de supunere. Studiul a atras atenția asupra faptului că istoricii români au acordat o atenție mult prea mare factorului economic, neglijând aspectele politice și militare, care rămân primordiale, și de aceea studierea vasalității trebuie să aibă în vedere elemente de ceremonial și vocabular politic, însoțite de o cunoaștere detaliată a contextului istoric. Deși se prefigura o direcție nouă de cercetare a vasalității, vechile idei nu au dispărut, ele pot fi în continuare regăsite, mai ales în istoriografia de peste Prut, e drept, cu nuanțe ușor diferite. Lăsând la o parte încercările pseudo-științifice de exaltare a moldovenismului, observăm că, într-o lucrare recentă, Ion Eremia readuce în atenție ideea vasalității nominale și a rolului strict al acesteia de alianță politico-militară[31].

Desigur, acest excurs istoriografic poate fi completat cu lucrări care nu privesc în mod direct problema vasalității, dar care prin argumentație se raliază sau combat anumite idei deja amintite. Principala capcană pentru cercetător rămâne generalizarea unor aspecte specifice unui anumit context politic, altfel spus, vasalitatea în vremea lui Petru I și cea din vremea lui Ștefan cel Mare nu reprezintă aceeași realitate istorică. Chiar dacă formele simbolice rămân aceleași pentru o lungă perioadă, realitățile politice sunt într-o continuă schimbare, și de aceea aspectele ce țin de durata lungă și medie a istoriei trebuie corelate cu cele care aparțin duratei scurte, căci în felul acesta se elimină tentația de a construi un șablon pentru interpretarea vasalității. De asemenea, trebuie depășită reticența de a accepta vasalitatea ca realitate istorică, opunându-i libertatea de decizie de care se bucură voievozii. Acest ultim aspect nu transformă vasalitatea într-o formă fără fond, deoarece ea angajează onoarea și credința creștină, or, într-o astfel de situație, ar trebui să admitem că „inde­pendența” voievozilor se manifestă și în raport cu religia creștină. „Nestatornicia valahilor” este un clișeu născut din frustrare, în consecință există riscul de a folosi o calomnie drept argument în favoarea independenței, ceea ce nu îi pune pe domnii români într-o lumină favorabilă, arătându-i ca necinstiți, lași și lipsiți de loialitate. E suficient să privim domnia lui Ștefan cel Mare pentru a vedea cât de lipsită de temei este o asemenea imagine, pentru că cel care acuză trădarea este domnul Moldovei, și nu invers.

Cronologie, metodă, structură

După cum am menționat mai sus, perioada vasalității pentru istoria Moldovei este reprezentată de intervalul 1387-1526, reperele evenimențiale fiind jurământul depus de Petru I la Liov și prăbușirea regatului Ungariei, după înfrângerea de la Mohacs. Pentru perioada anterioară anului 1387, nu avem indicii care să îngăduie o discuție despre vasalitate. Voievozii Moldovei sunt considerați supuși de drept ai regelui Ungariei, fapt ilustrat inclusiv de menționarea lui Bogdan I ca infidel, însă confirmarea de către papă a titlului de duce pentru Lațcu complică lucrurile. De drept, regele Ungariei își păstrează drepturile asupra Moldovei, în fapt, nu putem vorbi de exercitarea lor. După 1526, drepturile asupra Moldovei trec la Casa de Habsburg, însă pretențiile acestora, ca și cele ale Poloniei, în pofida renunțării din 1507, s-au lovit de întâietatea otomană. Pentru o perspectivă cât mai clară asupra impli­cațiilor vasalității, am optat pentru o expunere diacro­nică, începând cu lămurirea contextului în care s-a produs jurământul din 1387 și încheind cu acceptarea dominației otomane ca ordine legitimă, prin evidențierea diferenței dintre vasalitate și închinare. Ambele sunt relații de putere, prin intermediul cărora Moldova este încorporată într-un sistem de ordine, însă diferențele dintre ele sunt considerabile și, de aceea, nu trebuie confundate.

În privința elementelor simbolice ale vasalității, deși intenția inițială a fost de a le aborda separat, după maniera în care etnologii și antropologii analizează riturile de trecere, în cele din urmă am optat pentru integrarea lor în contextul evenimențial, în relație cu vocabularul și gândirea politică, simbolistica generală fiind pusă în acord cu semnificația de moment. Prin această abordare, dincolo de intenția de a evita capcanele metodei regresive, am căutat să surprind dinamica lor, atât în perspectivă evolutivă, cât mai ales semnificația lor în funcție de context și poziția de putere a celor implicați. Bunăoară, steagul principelui, simbolul principal al puterii, în anumite circumstanțe, este frânt pentru a marca supunerea, în altele este păstrat în tezaurul regal ca dovadă a prețuirii principelui, în alte circumstanțe, de asemenea, are rolul principal în învestitura otomană, dar semnificația este complet diferită. Deși simbolizează un transfer de putere într-o relație asimetrică, respectiv de la protector la supus, în cazul omagiului această putere există și este doar legitimată, în vreme ce învestitura otomană transformă, din perspectivă simbolică, condiția principelui.

Pentru a elimina orice confuzie, trebuie precizat că Moldova nu a fost un fief al regilor Poloniei sau Ungariei, după cum nici mai târziu nu a fost o provincie otomană. Ea este încorporată în cadrul unui sistem de ordine, identificat ca un corp politic prin doctrina Sfintei Coroane. În relația cu Imperiul Otoman, primordială a fost închinarea la Poarta Fericirii. Ideea că relația de subordonare îl implică doar pe voievod, care se jertfește pe sine în numele binelui comun, este de factură romantică și nu corespunde realității. Voievodul este principalul beneficiar al transferului de putere, obținând legitimarea puterii sale, însă elita politică a Moldovei participă activ la această relație. În cadrul omagiului există un jurământ al boierilor și aceștia acționează ca garanți ai fidelității, mai ales în situațiile în care își asumă angajamentul de a rămâne fideli regelui, indiferent de opțiunea voievodului. Observația este valabilă și în cazul contestării puterii principelui, aceștia adresându-se regelui, sau sultanului, pentru a restabili ordinea firească.

Cu toate acestea, suveranitatea voievodului asupra supușilor și teritoriului Moldovei rămâne una deplină. Deși, prin actele omagiale, voievodul se obligă să nu înstrăineze părți din teritoriul Moldovei și regele își afirmă dreptul de a-l depune pe vasal în cazul unui comportament tiranic al acestuia față de supuși, în realitate regele se rezumă la solicitări transmise pe cale diplomatică și nu are pârghii de natură juridică pentru a interveni, exceptându-le pe cele militare. Ca slujitor al Sfintei Coroane, voievodul pune puterea lui în serviciul acestui corp politic invizibil și indivizibil, care simbolizează puterea regatului, însă nu se află sub incidența legilor regatului. Apartenența și atașamentul față de Sfânta Coroană sunt de natură simbolică și înțelesul lor este diferit, în funcție de context. Pentru începutul suzeranității polone, fidelitatea față de Coroană, menționată în actele omagiale, reprezintă formula prin care legăturile anterioare ale marelui duce al Lituaniei sunt adaptate la noile realități politice. Ulterior, Sfânta Coroană se identifică cu stările regatului, ce devin direct implicate în stabilirea legăturii dintre rege și voievod. În condițiile în care marele duce lituanian nu mai este aceeași persoană cu regele, natura relațiilor moldo-lituaniene se schimbă complet. În cazul suzeranității ungare, Moldova este parte a Sfintei Coroane, și de aceea regii Ungariei au continuat să o revendice, chiar și atunci când nu o puteau face în virtutea dreptului dinastic. Actul din 15 august 1475 nu se dorește a fi un început al vasalității voievodului moldovean față de regele ungar, ci mai degrabă o întoarcere a fiului risipitor. Recunoscându-și greșeala, voie­vodul este iertat de către rege și redevine slujitor al Sfintei Coroane, în plus, este răsplătit cu domenii în Transilvania și un subsidiu anual. În pofida acestor avantaje, ar fi o greșeală să considerăm vasalitatea ca o formă lipsită de conținut, chiar dacă ea este mai curând o pretenție, decât o subordonare efectivă. Pe bună dreptate, s-a considerat că, în fapt, ea maschează o alianță militară. Însă, din perspectiva puterii, vasalitatea, fie ea și pur formală, are rolul de a defini raporturile ierarhice și de a evidenția prestigiul suzeranului. Nu trebuie pierdut din vedere că existența ei se datorează faptului că regele nu-și poate exercita în mod direct puterea. Ca relație de putere, vasalitatea exprimă constant tensiune politică, indiferent dacă raporturile dintre rege și voievod sunt foarte bune sau conflictuale. În consecință, multe dintre deciziile și acțiunile politice îi sunt subsumate și trebuie privite în acest cadru, pentru a le surprinde întreaga însemnătate.

Aceste aspecte explică primele două elemente din titlul ales. Cel de-al treilea, regii din dinastia Jagiello, nu are nevoie de explicații, totuși sunt utile câteva precizări. În primul rând, pentru perioada 1387-1521, cu o singură excepție, principii Moldovei și‑au asumat credința față de Vladislav Jagiello și urmașii săi, ca regi ai Poloniei și, ulterior, ai Ungariei. Excepția notabilă este regele Mathias Corvin, cel care a reușit să aducă Moldova sub tutela Coroanei ungare, un obiectiv pe care predecesorul său, Sigismund de Luxemburg, nu l-a putut îndeplini, în pofida legitimității mai mari de care s-a bucurat. Însă, regele Mathias o obținut recunoașterea deplină ca suzeran cu puțin timp înainte de moartea lui, astfel că beneficiarul acțiunii sale a fost regele Vladislav al II-lea. În al doilea rând, abordarea relației de vasalitate dintr-o perspectivă unilaterală este o eroare. Într-o relație de putere este necesar să stabilim corect poziția fiecărui participant. În pofida aurei de sacralitate, puterea regelui nu este o constantă, ea este subminată de rivali și, uneori, de propriii supuși. În astfel de momente, observăm apariția unor forme de protecție ilicită, caracterizată de tutela unor potentați ai regatului asupra voievozilor moldoveni, uneori fiind menționată condiția ca voievodul să nu destăinuie regelui această legă­tură. Poziția de putere a actorilor politici este foarte impor­tantă pentru a înțelege anumite evenimente și decizii politice. Revolta lui Alexandru cel Bun împotriva lui Vladislav Jagiello este un astfel de moment. Însă, dacă privim poziția bătrânului rege, discreditat prin acuzațiile aduse reginei și pe cale să piardă controlul asupra Lituaniei, în raport cu spectaculoasa ascensiune a lui Swidrygiello, înțelegem mai bine rațiunile din spatele deciziei voievodului. Alexandru se orientase către viitorul rege, indiferent dacă urma să fie și al Poloniei, sau doar al Lituaniei. Evenimentele ulterioare aveau să arate că
s-a pripit, dar el nu a mai apucat deznodământul și succesorul său legitim a moștenit o situație foarte dificilă. Este un caz de trădare din partea vasalului, de altminteri și singurul pe care îl cunoaștem, dar care, privit în contextul istoric, face parte dintr-o mișcare mai amplă de contestare a lui Vladislav Jagiello.

Al doilea moment important, ruperea vasalității în 1488, nu poate fi interpretat ca o trădare a vasalului, deoarece Ștefan cel Mare este cel care acuză trădarea, iar decizia suveranului pontif validează încetarea legăturii. A fost o înfrângere pentru Cazimir al IV-lea, care venea după o lungă perioadă în care regele ezitase să-și ia în serios rolul de suzeran și protector al Moldovei, de teama de a nu intra în conflict deschis cu turcii, o atitudine care era criticată chiar și de către unii nobili poloni. Felul în care regele a tergiversat depunerea omagiului corporal, singurul în măsură să ofere efecte depline legăturii cu principele Moldovei, este elocvent. Contrar aparențelor, pe parcursul unui secol de vasalitate, au fost depuse doar cinci omagii corporale: două la Liov și câte unul la Camenița, Snyatin și Colomeia. În această perioadă, pe tronul Moldovei s-au succedat 13 voievozi, fără a-l mai pune la socoteală pe misteriosul Ciubăr vodă. Dintre aceștia, doar patru au depus omagiul corporal, doi au fost foarte aproape, însă a intervenit imprevizibilul, iar în cazul celorlalți au intervenit circum­stanțele și domniile scurte, sau refuzul regelui de a le primi omagiul. Emiterea unui act de angajament față de rege nu înseamnă automat și acceptarea lui de către cel din urmă și, după cum se va putea vedea în cuprinsul lucrării, au existat cazuri în care regele a ignorat solicitarea, chiar dacă documentul a fost păstrat în arhiva regală.

O istorie politică nu este niciodată o lectură ușoară, dacă nu este una superficială. O istorie a puterii este și mai dificilă, deoarece trebuie să țină seama de personaje, acțiuni și intrigi, pe care abordarea în maniera relațiilor internaționale dintre state tinde să le ignore sau le distorsionează. Trebuie să precizez că am renunțat deliberat la abordarea așa-numitului „statut politico-juridic”, deoarece acest concept este înșelător și nu contribuie la progresul cunoașterii științifice pentru perioada avută în vedere, caracterizată de absența dreptului internațional și a diplomației de factură modernă. Într-o atare situație, statutul ar trebui discutat în funcție de poziția în ierarhia politică și de clauzele tratatelor încheiate, însă faptul că nu s-a observat că negocierea păcii moldo-polone din 1499 s-a purtat prin reprezentanții regelui Ungariei, în numele voievodului Moldovei, spune multe despre limitele acestei abordări. Desigur, faptul că solii unguri au vorbit în numele domnului Moldovei și cei moldoveni doar au certificat că cele negociate vor fi respectate nu reduce importanța lui Ștefan cel Mare, care a avut ultimul cuvânt în această chestiune. Însă, rolul protocolului este tocmai acela de a preciza statutul personajelor implicate.

Am căutat să fac lucrarea accesibilă unui public cât mai larg, atât prin structura capitolelor, cât și a aparatului critic, dar, chiar și în aceste condiții, este necesară multă atenție și răbdare din partea cititorului, pentru a descoperi spiritul și farmecul acelor vremuri. Fac precizarea că multe din aspectele prezentate în lucrare au făcut obiectul unor studii mai detaliate, pe care le-am publicat de-a lungul timpului, dar care au fost topite în cuprinsul acestei lucrări, cu numeroase modificări, ele fiind menționate în bibliografie. Cu riscul de
a-i dezamăgi pe unii cititori, trebuie să precizăm că lucrarea nu conține elemente de „senzațional” și, de asemenea, nu va fi de niciun folos celor care consideră că le știu pe toate, urmărind seriale pe Netflix. Lucrarea oferă doar o perspectivă nouă asupra uneia dintre cele mai frumoase perioade a istoriei noastre, privită în context central-european, și caută să redea cât mai bine spiritul acelei epoci, fără a construi icoane și piedestaluri. În rest, ea validează, sau invalidează, opinii ale istoricilor de astăzi și din generațiile anterioare, nuanțează și propune reinterpretări, iar utilitatea ei va fi dată de măsura în care cei interesați de cunoaștere vor fi influențați și vor valida, sau invalida, opiniile cuprinse în lucrare, în spiritul tradiției de secole a scrierii istoriei!

 

[1] Paul Patton, „Le sujet de pouvoir chez Foucault”, Sociologie et sociétiés, 24 (1992), 1, pp. 91-102.

[2] Nicolas Offenstadt, „L’histoire ‘politique’ de la fin du Moyen Age. Quelques discussions”, Etre historien du Moyen Age XXI^e siècle. Actes des congrès de la Société des historiens médiévistes de lʼenseignement supérieur public, 38ᵉ congrès, Paris, 2008, p. 183.

[3] Kings and Kingship in Medieval Europe, ed. Anne J. Duggan, Londra, 1993; Représentation, pouvoir et royauté à la fin du Moyen Age, ed. Joël Blanchard, Paris, 1995; Jacques Le Goff, „Regele”. Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, eds. Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Polirom: Iași, 2002, pp. 644-658.

[4] Bernard Guenée, „Conclusion”, Les princes et le pouvoir au Moyen Age. Actes des congrès de la Société des historiens médiévistes de l’enseignement supérieur public, 23ᵉ congrès, Paris, 1993, p. 326.

[5] Pierre Bourdieu, Language and Simbolic Power, ed. John B. Thompson, Polity Press: Cambridge, 1991, pp. 163-170.

[6] Ernst H. Kantorowicz, Cele două corpuri ale regelui. Un studiu asupra teologiei politice medievale, trad. de Andrei Sălvăstru, Polirom: Iași, 2014, pp. 33-35.

[7] Susan Reynols, Fiefs and Vassals. The Medieval Evidence Reiterpreted, Oxford University Press, 1994, pp. 34-46.

[8] Alain Guerreau, Le féodalisme, un horizon théorique, Paris, 1980.

[9] Vezi, în acest sens, Dominique Barthélemy, „La théorie féodale à l’épreuve de l’anthropologie (note critique)”, Annales. Histoire. Sciences Sociales, 52 (1997), 2, pp. 321-341.

[10] Jacques Le Goff, Pentru un alt Ev Mediu, II, trad. de Maria Carpov, București, 1986, pp. 175-266.

[11] Waclaw Uruszczak, „Nastepstwo tronu w Ksiestwie Krakowsko-Sandomierskim i Krolestwie Polskim (1180-1370)”, Czasopismo Prawno-Historiczne, LXII (2010), 1, pp. 27-30.

[12] J. Niemczewski, Untersuchung des Polnischen Oberhoheitsrechtes über die Moldau, Leipzig, 1872, pp. 2-42.

[13] I. Ursu, Relațiunile Moldovei cu Polonia până la moartea lui Ștefan cel Mare, Piatra Neamț, 1900.

[14] Ioan D. Condurachi, Suzeranitatea ungaro-polonă și efectele ei asupra suveranității Principatelor Române până la 1500, Cernăuți, 1923.

[15] Ibidem, pp. 9-23.

[16] N. Iorga, Polonais et Roumains. Relations politiques, economiques et culturales, București, 1921, pp. 7-8. Pentru Iorga, omagiul voievodului Moldovei față de regele Poloniei era întemeiat pe stăpânirea unor teritorii la granița nordică moldo-polonă, pe care le-a considerat ca fief acordat de rege.

[17] P. P. Panaitescu, „La route commerciale de Pologne à la Mer Noir au Moyen Age”, Revista Istorică Română, III (1933), 2-3, pp. 172-193, în special, 180-186.

[18] Jósef Skrzypek, Południowo-wschodnia polityka Polski od koronacji Jagiełły do śmierci Jadwigi i bitwy nad Worsklą, 1386 -1399, reprint, Oswiecim, 2015, pp. 43-55.

[19] Olgierd Górka, „Zagadnienie czarnomorskie w polityce polskiego średniowiecza”, Przeglad Historyczny, XXX (1932-1933), 2, pp. 355-357.

[20] C. Racoviță, „Începuturile suzeranității polone asupra Moldovei (1387-1432)”, Revista Istorică Română, X (1940), pp. 303-304.

[21] Ibidem, pp. 274-279.

[22] Ștefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iași, 1997, pp. 160-175.

[23] Veniamin Ciobanu, „Cauze politice și implicații juridice ale stabilirii raporturilor româno-polone la sfârșitul secolului XIV (1387-1396)”, Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, XXVII (1990), pp. 103-119.

[24] Fl. Constantiniu, Șerban Papacostea, „Tratatul de la Lublau (15 martie 1412) și situația internațională a Moldovei la începutul veacului al XV-lea”, Studii. Revistă de istorie, XVII (1964), 5, pp. 1129-1140.

[25] Șerban Papacostea, „De la Colomeea la Codrii Cosminului (Poziția internațională a Moldovei la sfârșitul secolului al XV-lea)”, Romanoslavica, XVII (1970), pp. 224-261, republicat în Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în Istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, pp. 458-495.

[26] Victor Eskenasy, „Omagiul lui Ştefan cel Mare de la Colomeea (1485). Note pe marginea unui ceremonial medieval”, Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” din Iași, XX (1983), pp. 257-267; republicat în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, pp. 439-457.

[27] Florentina Căzan, Cătălin Mustață, „Relațiile de vasalitate moldo-polone și implicațiile lor politice la sfârșitul secolului XV și în secolul XVI”, Revista de Istorie, 36 (1983), 4, pp. 363-371.

[28] Valentin Al. Georgescu, „Instituțiile statelor românești de-sine-stătătoare”, Constituirea statelor feudale românești, ed. Nicolae Stoicescu, București, 1980, p. 218.

[29] Recenzia lui Ștefan S. Gorovei, Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” din Iași, XXI (1984), pp. 550-552.

[30] Gheorghe Pungă, Alexandru-Florin Platon, „Vasalitatea medievală: ipostaze europene și românești”, Cercetări Istorice, XVII/2 (1998), pp. 11-46.

[31] Ion Eremia, Statutul juridic internațional al țării Moldovei (de la origini până la începutul secolului al XVI-lea), Chișinău, 2010, pp. 73-123.