O ISTORIE A ROMANILOR DE LA TUDOR VLADIMIRESCU LA MAREA UNIRE (1821-1918)

CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea de față se dorește a fi, în viziunea autorilor, o sinteză despre istoria românilor în perioada modernității, numai din punctul de vedere al organizării statale și politico-instituționale. Limita cronologică inferioară are în vedere anul 1821, când se declanșează în Țara Românească, dar cu reverberații și în celelalte teritorii locuite de români, mișcarea de redeșteptare națională condusă de liderul pandurilor olteni, Tudor Vladimirescu, în timp ce limita cronologică superioară se oprește la anul 1918, anul înfăptuirii Marii Uniri a tuturor românilor. Este una dintre cele mai frumoase și plină de semnificații perioade din istorie, când românii, sub impactul liberalismului promovat de Revoluția franceză de la 1789, au propagat aceste idei în propriul spațiu de coexistență. Scopul mărturisit era acela al constituirii unui cadru statal adecvat care să-i cuprindă la un loc pe români, dar și al asigurării modernizării, pentru a recupera discrepanțele față de celelalte state europene occidentale.

Având o situație particularizată de împrejurări vitrege și o poziție geopolitică delicată, la granița a mari și puternice Regate și Imperii cu tendințe expansioniste: Regatul ungar la Vest, apoi înlocuit de Imperiul Habsburgic, Regatul polon la Nord (dispărut în sec. XVIII și împărțit între vecini), Imperiul Otoman la Sud și Sud-Vest și cel Rus la Est, românii au evoluat în instituții statale separate, dar foarte asemănătoare. Dacă Țara Românească (Valahia) și Țara Moldovei au intrat sub suzeranitate otomană (în secolul al XVI-lea) în schimbul asigurării securității și a integrității granițelor, românii din Transilvania și Banat, Bucovina (nordul Moldovei lui Ștefan cel Mare), Basarabia (teritoriul dintre Prut și Nistru) vor cunoaște soarta necruțătoare a ocupațiilor străine (habsburgică, respectiv rusă), preocupate să le șteargă identitatea națională și să-i asimileze.

Mișcarea de redeștepare națională declanșată de Tudor Vladimirescu în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea avea să înlăture forma cea mai apăsătoare de exploatare a Imperiului Otoman, regimul fanariot, restaurând domniile pământene, fără a înlătura însă și suzeranitatea otomană.

Ca urmare a influenței crescânde a Imperiului Rus în Sud-Estul Europei, Principatele Române, Moldova și Muntenia, avanposturi ale creștinătății ortodoxe, au intrat în sfera de influență și interes a acestui puternic Imperiu pravoslavnic, care-și va institui protectoratul asupra lor (în 1829), la rândul său apăsător și limitativ. Expresie a intențiilor Rusiei țariste de anexiune, Regulamentele Organice (1831-1832), care priveau organizarea aproape identică din punct de vedere instituțional-administrativ, social, economic și religios a Principatelor Române, au trebuit să țină cont și de vechile cutume autohtone și de cerințele boierimii reformatoare. Existau însă și limite și imixtiuni ale celor doi „protectori”: Sultanul și Țarul.

Ideile progresiste avansate de revoluțiile declanșate pe plan european în 1848 au pătruns și în teritoriile locuite de români, aceștia din urmă acționând, este adevărat separat în practică, dar unitar în spirit și viziune, pentru redobândirea drepturilor existente în trecut. Împrejurările externe vor favoriza la început, dar și defavoriza spre final, acțiunile întreprinse de patrioții moldoveni, munteni, transilvăneni, bănățeni și bucovineni. Eșecul acestora va contribui la cristalizarea unui program politic mult mai bine închegat și adaptat vremurilor neprielnice: unirea Moldovei și Munteniei într-un singur stat, ca un prim pas spre dobândirea independenței și desăvârșirea unității naționale.

Prin eforturile unei generații de intelectuali de excepție, cea pașoptistă, patrioți energici și neobosiți în susținerea cauzei naționale în fața Cabinetelor și diplomației europene, dar și a opiniei publice de pretutindeni, obiectivul primordial, Unirea Moldovei și Munteniei, se va realiza, chiar dacă nu așa cum și-o doriseră (cu un Prinț străin pe Tronul Principatelor Unite și cu ereditatea domniei), la 1859, prin mobilizarea energiilor întregii națiuni, reușită privită cu speranță și de românii de peste Carpați, a căror existență ca națiune de sine stătătoare le era negată în continuare și ale căror drepturi rămaseră nerecunoscute.

Înlăturarea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române, dar cu menținerea suzeranității otomane, și instituirea garanției colective a Puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856 nu au oferit decât un cadru instituțional hibrid, aproape nefuncțional, departe de a satisface revendicările românilor. Tocmai de aceea, a fost nevoie de eforturi susținute în vederea înfăptuirii unirii în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, recunoașterea dublei sale alegeri, a deplinei unificări politice și administrative a Principatelor, adoptarea unor reforme absolut indispensabile consolidării statului și modernizării societății românești.

Susținut de români în diverse împrejurări (prin memorii și proiecte de reforme în prima jumătate a secolului al XIX-lea) și oficializat în programul național rezultat din rezoluțiile Divanurilor ad-hoc (1857), principiul alegerii unui Prinț străin la Tronul Principatelor Unite își va găsi consacrarea în 1866, este adevărat printr-o lovitură de stat a elitei politice coalizate, care a dus la detronarea lui Cuza Vodă.

Noul Principe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, de origine germană (prusacă), dar înrudit și cu familia imperială franceză Bonaparte, va accepta Tronul României, dovedindu-se cea mai inspirată alegere, domnind nu mai puțin de 48 de ani, într-un cadru constituțional liberal asigurat de legea fundamentală adoptată la 1866.

După dificultățile de la debutul domniei, transpuse într-o instabilitate guvernamentală și parlamentară, justificate de lipsa de experiență și insuficienta cunoaștere a elitei politice românești, a aspirațiilor națiunii și a mecanismului parlamentar, va reuși destul de repede să devină un adevărat arbitru al vieții politice, cu o alternanță la putere a două partide politice de guvernământ, liberal și conservator, un excelent coordonator al politicii externe și al diplomației românești, un bun și capabil comandant militar, care, alături de armata română, se va încununa de lauri câștigând independența de stat a României în anii 1877-1878, asigurându-i, prin ridicarea la rangul de Regat, în 1881, prestigiul la care avea dreptul să aspire, nu numai în Peninsula Balcanică, ci și în familia statelor europene.

Poziția geostrategică, la care se adaugă capacitatea combativă și potențialul material și uman de care dispunea constituiau suficiente avantaje pentru Regatul României,  din ce în ce mai mult curtat de Puterile europene, mai ales Germania și Austro-Ungaria, în vederea atragerii într-o alianță politico-militară cu caracter defensiv. Politica înțeleaptă a Regelui Carol I și a guvernanților, îndeosebi alianța cu Puterile Centrale semnată în 1883 și reînnoită la fiecare patru ani (ultima dată, în 1913) au asigurat României o poziție puternică și respectată în Balcani, ale cărei granițe s-au consolidat, după pierderea Basarabiei de Sud, retrocedată, la finalul Congresului de Pace de la Berlin din 1878, Rusiei țariste. Astfel, tot în 1878, România primea Dobrogea, în fapt, parte componentă a spațiului de formare a poporului român (spațiul carpato-danubiano-pontic) și străvechi teritoriu deținut vremelnic de voievozii munteni (până la încorporarea, în sec. XV, în Imperiul Otoman), iar în 1913, în urma implicării în cel de-al doilea război balcanic, prin alipirea Cadrilaterului (sudul Dobrogei).

Izbucnirea Primului Război Mondial, cataclism de proporții nemaiîntâlnite până atunci, va marca în sens negativ secolul XX (inspirat denumit de specialiști drept „secolul extremelor”), dar, în același timp, va deschide și calea dreptului la existență, în state de sine stătătoare, ale unor popoare ce până atunci se aflau încă sub variate stăpâniri străine și a dreptului de a-și decide singure soarta, de a reveni la patria mamă, cum a fost și cazul românilor din provinciile aflate sub stăpânire habsburgică și rusă.

După o perioadă de doi ani de neutralitate, România va fi antrenată în vâltoarea războiului alături de statele Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia), care recunoscuseră dreptul românilor de a se uni cu frații lor din teritoriile românești aflate sub stăpânire austro-ungară (Transilvania, Banatul și Bucovina).

Dacă din punct de vedere militar au alternat eșecurile dureroase cu victoriile strălucite, iar din punct de vedere teritorial, am pierdut controlul asupra Munteniei, Olteniei și Dobrogei, ocupate de inamic, speranța în victoria finală a continuat să supraviețuiască în Moldova, centrul „rezistenței până la capăt”. Și întregul calvar al românilor avea să se sfârșească apoteotic în cursul anului 1918, când au loc actele de unire ale Basarabiei (27 martie), Bucovinei (28 noiembrie) și Transilvaniei (1 decembrie) cu patria mamă. Astfel, visul românilor de a trăi în granițele aceluiași stat era împlinit.

*

Concepută sub forma unui manual universitar, lucrarea este destinată, în primul rând, studenților de la specializarea Istorie, care studiază disciplina Introducere în istoria modernă a românilor, fiind adaptată la noile cerințe recomandate la nivelul învățământului superior. Din aceste motive și pentru a facilita studenților asimilarea cât mai ușoară a cunoștințelor transmise, capitolele se constituie de fapt în prelegeri universitare, drept pentru care am evitat a îngreuna textul cu note de subsol. Oricum, la sfârșitul lucrării se regăsește o bibliografie selectivă, care a asigurat cadrul conținutului expus, bibliografie menită, la rândul ei, a-l îndrepta pe cititor spre lecturi suplimentare.

Așa cum am subliniat dintru început, nu se vor regăsi în paginile lucrării toate aspectele din istoria modernă a românilor, aproape imposibil astăzi de a fi predate studenților la un singur curs, pe durata unui semestru, din cauza densității informațiilor. Pe de altă parte, acele cunoștințe legate de evoluția social-economică sau culturală în perioada amintită sunt transmise și studiate prin discipline de specialitate.

Lucrarea este alcătuită din două părți distincte, dar într-o succesiune logică și cronologică.

În privința datelor calendaristice, facem precizarea că am folosit în lucrare ambele stiluri și cel vechi (calendarul iulian, introdus în anul 46 î.Hr., utilizat de către statele creștine ortodoxe din Europa răsăriteană) și cel nou (calendarul gregorian, introdus de Papa Grigore al XIII-lea în 1582, utilizat de statele catolice și protestante în Europa centrală și occidentală), diferența fiind de 12 zile în secolul XIX și 13 zile în secolul XX.

Am căutat, de asemenea, să redactăm textul într-un stil accesibil, logic și concis, fără prea multe detalii ce ar încărca excesiv fraza și ar îngreuna memorarea evenimentelor.

Fără îndoială, lucrarea poartă amprenta personală și interpretativă a celor doi autori, ambii universitari, informațiile sintetizate fiind rodul nenumăratelor lecturi de specialitate, în permanentă extindere și actualizare, a anilor de experiență petrecuți la catedră și a constantelor contacte cu studenții și cerințele lor. Desigur, într-o astfel de sinteză se regăsesc numeroase idei și aspecte deja abordate de autori de-a lungul timpului, în precedentele lor publicații, potrivit preocupărilor constante în domeniul epocii moderne.

Speranța autorilor este aceea că lucrarea lor va fi un util instrument de lucru pentru studenți, dar și o lectură plăcută pentru toți iubitorii de istorie.

Nu putem încheia aceste rânduri fără a ne exprima gratitudinea față de Directorul Editurii Cetatea de Scaun din Târgoviște, domnul Dan Mărgărit, care, la o distanță de zece ani de la apariția primei ediții, a socotit necesară și utilă tipărirea unei noi ediții revăzute și actualizate.

Autorii