Cuvânt înainte

BUCOVINA, POVESTE INFINITĂ

MIRCEA A. DIACONU

Un volum precum cel de față, cu titlul Timp și devenire. Personalități din istoria Bucovinei, te obligă să invoci monumentalitatea. În fapt, cele 103 articole – studii, eseuri, micromonografii, dar și texte omagiale, uneori evocări sau confesiuni – reflectă, ca într-o oglindă, viața culturală, științifică, ba chiar ceva din civilizația Bucovinei; așadar, existența ei în istorie. În același timp, ele reflectă deopotrivă programul Institutului „Bucovina” al Academiei Române și, implicit, asumată de la primul număr, misiunea „Analelor Bucovinei” de a explora trecutul, de a-l salva și de a-l proiecta în prezent. Din fericire, cum spunea cineva, Școala „Analelor” a avut șansa să-i aibă maeștri pe câțiva bucovineni de referință formați în Universitatea din Cernăuți în perioada interbelică. E vorba de Radu Grigorovici, de Vladimir Trebici, de Radu Economu, și nu numai de ei, cărora li s-a alăturat Dimitrie Vatamaniuc. Ei au imprimat un stil, au impus o viziune, au construit o metodă și, inevitabil, un teritoriu mental pentru cercetări de anvergură. Și aici e necesar poate să mai facem câteva precizări. „Analele Bucovinei” și-au modernizat treptat discursul, în timp ce Institutul de la Augsburg a abandonat în mare măsură preocupările bucovinene, iar cercetătorii ucraineni au fost multă vreme prizonierii unor abordări naționaliste și post-sovietice. Precizările sunt necesare pentru a pune în context cercetările Institutului „Bucovina” de la Rădăuți.

Concret, volumul de-acum reia din paginile revistei acele texte care au în centru personalități ale Bucovinei, recunoscute sau recuperate. Greu de crezut că există un alt colț de țară care să condenseze pe o suprafață atât de mică un număr atât de mare de valori, iar faptul acesta are legătură înainte de toate cu administrația austriacă. Nu-mi propun să dezvolt această idee aici, dar e ușor să constați că de la Bivolărie (localitate din Vicovu de Sus), de exemplu, unde s-a născut Ion Nistor (n. 1876), la Bilca, unde s-a născut Traian Brăileanu (n. 1882) sunt doar 6 km. La Vicovu de Sus se născuse și Aurel Onciul (n. 1864), iar de la Vicovu de Sus la Storojineț, unde se născuseră George Grigorovici și Iancu Flondor, sunt 30 de km. Nu întâmplător am ales aici numele unor figuri marcante ale scenei politice bucovinene, aflate însă în conflicte ireconciliabile, pe poziții diametral opuse nu o dată, pe seama cărora istoria parcă s-a amuzat, căci peste adevărul fiecăruia s-a așezat cenușa. În tot cazul, în vreme ce Regatul Român nu se putea elibera de mentalitățile balcanice seculare (o dovedesc din plin memoriile lui Radu Rosetti), în Bucovina, civilizația austriacă își pusese puternic amprenta. Procesul „Arboroasei” în sine – dincolo de orice alte discuții – e o dovadă în acest sens. În locul arbitrariului și abuzurilor, un proces cu jurați, cu procurori, cu avocați, sistemul administrativ și autoritățile de tot felul fiind convinse că prezența unor români printre funcționarii care aveau un rol important în derularea lui sau în luarea deciziei finale nu era o amenințare. Loialitatea era cuvânt de ordine. Iar avocatul care va fi avut rolul decisiv în eliberarea celor cinci deținuți, dr. Iosif Rott, viceprimar al Cernăuților, care era sau avea să fie șeful Partidului Național German, nu avea neapărat sentimente filo-românești. Dar tot acest proces de civilizare și multiculturalismul, ale cărui sensuri ar trebui atent precizate, aveau și un revers, care consta într-o demografie volatilă, în diminuarea elementului românesc și în pierderea identității etnice a românilor, aflați într-un proces puternic de aculturație.

În fond, cu puțină vreme înainte de declanșarea Primului Război Mondial, visul austriecilor – al unor români din Bucovina, deopotrivă – era ca Regatul Român, convins și fermecat de avantajele vieții în Imperiu, să se unească cu românii din Bucovina în Imperiul Austro-Ungar, altfel riscând să fie înghițit, ca Basarabia, de Imperiul Țarist. Istoria avea însă enigmele ei, mersul ei neprevăzut, ale cărei borne – 1918, 1940, 1941, 1944 sau 1945, 1990 (ori mai fi fiind și altele) stau mărturie, dacă nu cumva au condus la situația de astăzi. Cert este că astăzi 1. Bucovina e ruptă în două și 2. mai păstrează umbra unei amintiri din aerul civilizației de odinioară. Memoria lucrează și azi cu fascinanta Bucovină. Auto-rasismul locuitorilor ei nu intră în conflict cu amenințarea pierderii identității de odinioară. Complex de superioritate?

Iată de ce, cu toată anvergura pe care o are, acest volum ne face să înțelegem și mai bine de ce cunoașterea Bucovinei rămâne o iluzie; înțelegerea ei, cu atât mai mult. De fapt, în condițiile lumii contemporane, care dă oricărui fapt dimensiunea fugitivului, pentru mulți din cetățenii României Bucovina începe la Dumbrăveni și sfârșește la Siret, iar istoria ei, metamorfozele ei demografice, culturale, de civilizație, politice etc., etc., sunt o necunoscută. Tocmai de aceea, nici un efort nu e suficient de mare pentru a clarifica lucrurile și a le muta în conștiința publică, inevitabil inertă, ușor de indus în eroare și pradă unor semne care, fără să știe, o manipulează.

Cu cele aproximativ 100 de personalități, preponderent românești, volumul vorbește de la sine despre ce e Bucovina. Ce-i drept, i se poate reproșa că acordă foarte puțin loc personalităților neromânești, în condițiile în care, oricum, Institute similare, din Augsburg sau din Cernăuți, se ocupă de personalitățile germane și de cele ucrainene, rămânând poate ale nimănui sau hazardului personalitățile poloneze, cehe etc., etc. care au locuit sau au avut legătură cu Bucovina. E firesc însă ca un Institut „Bucovina”, care are sediul în Rădăuți, România, să se ocupe de omagierea, recuperarea, definirea figurilor românești sau de cele care au simpatizat cu românii. În paranteză fie zis, pe harta aceasta mentală, un singur nume este al unei femei, Elena Niculiță-Voronca, fapt cu atât mai semnificativ cu cât Zaharia Voronca, figura emblematică a „Arboroasei”, cu o istorie personală puțin explorată, lipsește. În fine, ideal ar fi ca, cu toate dificultățile de a renunța la poziții partizane, revendicative etc., toate aceste personalități, din epoci diferite, de etnii diferite, cu idei, uneori politici incompatibile, să se însumeze într-o enciclopedie. E lucrul acesta, ipotetic măcar, posibil? Evident, orice perspectivă e localizată și datată. Dincolo de faptul că lucrăm cu un teritoriu în continuă expansiune (sunt permanent recuperate nume semnificative, afirmate într-un domeniu sau altul, sau capătă dimensiuni noi cele arhicunoscute), într-un fel se vedeau personalitățile bucovinene la, să zicem, 1875, la 1900, la 1923, într-un fel se vedeau chiar în 1990 și altfel astăzi. Mai mult, se vedeau diferit de cercetătorii germani, austrieci, germani, evrei, ucraineni, polonezi etc., și de comunitățile cărora ei le aparțineau.

Dar unde sunt însă acești cercetători astăzi? În fapt, în absența specialiștilor proprii care să studieze personalitățile numeroaselor etnii din Bucovina și pornind de la premisa că, pentru reconfigurarea epistemică a unui spațiu multicultural, numit de altfel „o Europă în miniatură”, colaborarea cu cercetătorii și universitarii din Ucraina, Germania, SUA, Israel, Polonia etc. este esențială. Institutul „Bucovina” a deschis paginile „Analelor” cercetătorilor ne-români, cunoscătorilor de poloneză, germană, ucraineană. Cât de eficientă va fi fiind aceeași strategie, dacă ea există, la Cernăuți ori la Augsburg? De fapt, e nevoie de programe și proiecte de cercetare de anvergură. Dar este Bucovina o prioritate? Există un interes științific (excludem din discuție interesul politic) și preocuparea pasionată a unor cercetători veritabili pentru povestea ei? Prin apariția acestui volum, monumental, de altfel, Institutul „Bucovina” al Academiei Române demonstrează că povestea aceasta e infinită. Iar la Rădăuți, există o echipă de cercetători care sunt încă fascinați de ea.

Firește, e de discutat principiul de ordonare a personalităților în volum. Criteriului alfabetic, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai eficient, ar fi putut să-i ia locul unul cronologic, care ar fi putut crea iluzia că, în subtext, se ascunde o istorie a Bucovinei. Dar criteriul cronologic e la rându-i vulnerabil. Să fi luat ca reper anii de naștere, când ceea ce contează sunt anii în care fiecare dintre eroii acestui volum au fost prezențe publice? Prezența publică a unora dintre eroi trece însă prin vârste diferite, așa încât miza implicită a reconstituirii atmosferei și dezbaterilor unor epoci succesive rămânea o iluzie. Speranța refacerii pentru fiecare epocă a unor nervuri sociale, politice, morale, în fine, publice și deopotrivă ideatice nu putea fi împlinită, fără doar și poate. Ar fi putut exista și un alt criteriu, al domeniului de specialitate dominant al fiecărei personalități și al anvergurii sale aici. Figuri bisericești (de la mitropoliți la arhiepiscopi sau arhimandriți etc.), oameni de știință din diferite domenii (botaniști, geologi, agronomi, lingviști, istorici etc., etc.), membri ai unor Academii, universitari, scriitori, memorialiști, folcloriști etc., etc. și eventual aici, ca sub-criteriu, cronologia, pentru a înregistra metamorfoze în timp, idei dominante. Dar ar fi existat evidente disproporții. În plus, reluate din „Analele Bucovinei”, textele nu aparțin unei perspective metodologice unitare. În fond, avem de-a face cu texte foarte diferite. Unele sunt riguros științifice, ample, funcționând ca niște micro-monografii, punând în discuție detalii și imaginea de ansamblu a contextelor, ori a figurii expuse, cu contribuțiile decisive; altele, iau în discuție un singur aspect, poate secundar, al figurilor supuse atenției. Dar sunt și texte cu un puternic accent memorialistic, altele, cu vagi sau directe accente polemice, unele sunt însoțite de materiale inedite, altele schițează anumite probleme dintr-un complex uman și intelectual. În tot cazul, organizarea textelor ca într-un tabel al lui Mendeleev n-ar fi adus senzația de coerență pe care, ca moderni, o căutăm. Ar mai fi existat poate un criteriu, la fel de complicat, și anume specialitatea autorilor acestor articole. Dar autorii înșiși sunt foarte diferiți, de specialități diferite, cu competențe diferite, din epoci diferite. E surprinzător, în fond, să vezi că George Macrin, ale cărui texte din presa bucovineană le-am citit și eu în presa anilor ʼ30, din secolul trecut, e și autor de evocări și studii, la fel cum se întâmplă cu Vladimir Trebici sau Radu Grigorovici.

În aceste condiții, deși pare cel mai straniu, criteriul cronologic rămâne cel mai eficient. Eficient cel puțin din perspectiva identificării facile a paginilor în care e prezentat cineva și a identificării personalităților prezente în volum. Dar nu e numai atât. În cele din urmă, hazardul pe care un astfel de principiul îl presupune ne oferă mari surprize. Iată, volumul începe cu Teodor Balan (1885–1972) și sfârșește cu Franz Adolf Wickenhauser (1809–1891), istorici amândoi, plasarea lor astfel trimițând parcă spre o poveste a Bucovinei în sens invers. Primul – ducând mai departe opera unor figuri majore, dintre care se distinge aceea a lui Ion Nistor – mută preocuparea pentru Bucovina până în anii plini ai comunismului. Mai mult, urmând lui Eudoxiu Hurmuzachi și I. E. Torouțiu, face operă de anonim benedictin prin publicarea miilor de pagini de Documente bucovinene (sunt ele folosite la potențialul pe care îl oferă?); al doilea, venind în Bucovina din Austria în 1837, învățând slavonă și română, pune temeliile istoriografiei bucovinene; el știe că nu poate face cercetare fără documente și hrisoave, pe care le recuperează, le pune în circulație, le studiază. Iată reperele unei coloane vertebrale ale științei în Bucovina. Și nu e aceasta singura surpriză pe care hazardul cronologic ni-l oferă. Atât de diferiți, stau alături Ion Nistor, invocat ceva mai devreme, și Aurel Onciul. Față în față, așadar, profesorul și politicianul, luptătorul pentru Unirea Bucovinei cu Regatul Român și renegatul de români, acuzat că s-ar fi aliat cu rutenii împotriva românilor, dorind, în tot cazul, unirea tuturor românilor, și a Regatului deci, sub aripa protectoare a Austriei. Iar după ei, Dumitru Oniga, cu experiența închisorilor comuniste. În acest context, aș invoca cuvintele emblematice ale unuia dintre contributorii la acest volum, care, după ce pune față în față tensiunile dintre Visarion Puiu și Ion Nistor, precizează: „Acum, însă, când Visarion Puiu și Ion Nistor sunt amândoi trecuți în lumea cea fără de dor și parcă tot mai uitați în mormintele lor, prețuirea noastră trebuie să-i îmbrățișeze pe amândoi, recunoscându-le meritele și roadele muncii lor, depuse în slujba neamului românesc”. Iată perspectiva corectă, care ne poate permite să reconstituim adevărul, adică tensiunile polemicile, idele, dezbaterile, câmpurile de tensiuni între etnii și în interiorul fiecărei etnii, mai ales în interiorul celei românești. Căci în locul desenului complicat, există o puternică tendință, explicabilă mental, de monumentalizare. Or, faptele trebuie puse în desenul lor complicat, figurile, în rețelele sociale, politice, morale, publice care-i fac vii. Într-o astfel de recuperare, nu dreptatea sau adevărul contează, ci viața.

Așadar, iată, hazardul alfabetic ne oferă, finalmente, cel mai bun principiu de coerență; figurile se întrețes, conflictele apar pe terenurile luminate științific și stau alături texte polemice, memorialistice, confesive, dar și eseuri încărcate retoric, minuțioase micromonografii, studii riguroase, toate acestea scrise din perspective diferite: unele sunt lecturi științifice, altele, naționale, civice, morale, literare.

Dar dincolo de toate acestea, mai e ceva semnificativ, și în direcția aceasta terenul de cercetare e la rândul lui infinit. Dincolo de suprafața perspectivelor asupra personalităților și figurilor care fac obiectul textelor, pătrundem deseori în subteranele vieții – adică ale lumii concrete – din Bucovina. Care e istoria căilor ferate, care e povestea sanatoriului de la Solca, ba chiar care e istoria mineritului la Iacobeni etc., etc. Și aici, în două episoade diferite, avem o cronică de familie, care urmărește înălțarea și căderea unei mari afaceri (fascinantă povestea, riguros științifică, a lui Anton Manz von Mariensee și a nepotului său), metaforă ea însăși, poate, a istoriei Bucovinei. Evident, substratul cercetărilor e nu o dată politic, perspectiva e românească, dar ceea ce trebuie spus clar este că n-avem aici decât o imagine zig-zagată a personalităților Bucovinei, istoriei și civilizației ei. Și nu numai o imagine zig-zagată, ci și una care funcționează metonimic: partea pentru întreg. „În prima călătorie a împăratului Franz I (1792–1835) prin Bucovina – citim într-un loc, călătorie făcută între 1 și 14 august 1817 –, acesta a trecut, în 12 august, și prin colonia de la Eisenau-Prisaca Dornei”, iar în jurnalul lui nota că în preajma turnătoriei lui Manz acesta construise „o casă cu un singur nivel”, „o cameră-școală, în care aproape treizeci de copii de ambele sexe sunt învățați să citească și să scrie”. Detaliile dau sens perspectivelor. Așadar, putem visa la o recuperare – cât mai cuprinzătoare, în care diacronia și sincronia să fuzioneze – demografică, economică, politică etc., etc., asupra Bucovinei? Volumul de-acum este un pas în această direcție.

În tot cazul, tocmai pentru că, dincolo de portretele personalităților aduse în discuție, există o serie de informații care articulează conexiuni și povești subterane, volumul acesta trebuie citit nu strict utilitarist, adică fragmentar, în funcție de preocupările sau curiozitatea pentru unul sau altul dintre eroii prezenți pe scena astfel construită, ci în integralitatea lui. Zig-zag-ul tematic și al perspectivelor, diferențele metodologice și de discurs, ideatica plurală, toate acestea devin o metaforă a Bucovinei înseși, poveste infinită, pe care o putem situa într-o penumbră estetică; frumosul vindecă rănile, iar trecutul Bucovinei e, orice am spune, fascinant.