În loc de biografie: fişe necesare - fragment

În loc de biografie: fişe necesare

Şeicaru Pamfil, jurnalist, eseist, memorialist, prozator, ed.*6/18 apr. (19 aprilie. În corespondenţa lui P. Ş.).1894, Buzău – +21 oct. 1980, Dachau, R. F. Germania. Înmormântat la Waldfriedhof, Dachau.

După  moartea jurnalistului, preşedintele landului federal Bavaria, Franz Josef Strauss, a trimis la 4 noiembrie 1980, o telegramă de condoleanţe ziarului Curentul. Cf. unei note din Frankfurter Allgemeine Zeitung, 8 noi. 1980 (reprodusă în Curentul, nr 5393/5940/5941, oct. -dec. 1980).

Regimul comunist de la Bucureşti s-ar fi oferit să transporte trupul neânsufleţit al lui P.Ş. în ţară: „Abia după moarte Şeicaru a primit de la Bucureşti o mărinimoasă ofertă. Guvernul român era dispus să plătească transportul cu avionul în Patrie şi să-l înmormânteze în Capitală pe decedatul grandseigneur al jurnalismului liberal bucureştean. Răposatul avea totuşi de plătit un preţ: arhiva lui Şeicaru şi numeroasele lui manuscrise nepublicate până în prezent, Bucureştiul vroia să le aibă.”

Tatăl: Haralambie Popescu, casier CFR. Mama: Ana, născută  Iliciu. „Bunicul Patern al lui Pamfil Şeicaru, Constantin Şeicaru, este originar din Mărginimea Sibiului, probabil din Şeica Mare/Şeica Mică, fugit peste munţi (…) pentru a nu fi recrutat în armata chesaro-crăiască, şi care s-a stabilit în Tăbărăşti Buzău, căsătorindu-se cu Ana Ifrimescu, cu care a avut şase copii. S-a făcut popă. De molimă, i -au pierit într- o săptămână toţi copiii. Celui de-al şaptelea copil  i-au schimbat numele, pentru ca să i dea ursitoarele alt destin, devenind Haralambie Popescu (Mircea Coloşenco).

Elev la liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti. Absolvent al Liceului „Gheorghe Şincai Codreanu „din Bârlad (1914).

Licenţiat în drept. În perioada studiilor universitare lucrează ca pedagog la Pensionul de Băieţi „Macovei” din Bucureşti.

Participă, ca ofiţer în rezervă (sublocotenent), la primul război mondial şi este decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa IIIa. În amintirea soldaţilor căzuţi pe câmpul de luptă la datorie, ridică mănăstirea Sf. Ana de lângă Orşova, monumentul de la Mărăşeşti (Zeiţa Victoriei, sculptură de Oscar Han) şi monumentul de la Val du Roz, Soulzmatt, Alsacia (Statuia mamei îndurerate, sculptură de Oscar Han) unde sunt îngropaţi 687 de militari români, prizonieri de război, morţi în 1917.

Deputat independent  în Parlamentul  României (1928, 1931, 1933).

A debutat în rev. Freamătul (Tecuci 1911) cu o scenetă intitulată „Pe nemâncate”. Din 1912 colab. Cu art., note şi cronici literare sau plastice la rev. Răsăritul şi Propaganda conservatoare din Bârlad. Prezent în presa cotidiană din 1918, la Arena, (Iaşi).

În primăvara anului 1919 lucrează la  Adevărul şi dimineaţa. Director al ziarelor Bucovina (Cernăuţi, 1919-1920) şi Ora (ziar al Partidului Naţional Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, Bucureşti, 1921) şi al Rev. Hiena 1919-1924).

S-a numărat printre întemeietorii rev. Gândirea 81921) şi ai ziarului Cuvântul (1924). Pseudonime folosite în România: Arc P Arcaşu, Scar, Şar.

Într o serie de articoledin B.I.R.E. în care P.Ş este acuzat că şi-ar fi însuşit prin fraudă ordinul „Mihai Viteazul” şi că ar fi intrat în Parlament prin şantaj, M. V. Ottescu descrie în felul următor metoda de lucru a ziaristului: al atacă, atacă, scrie şi iar scrie, până când victima cade la tocmeală. Atunci o lasă mai moale şi tratează  direct, nu prin intermediari. Cere mult şi obţine mult. După care, campania încetează. „În 1928 a întemeiat la Bucureşti ziarul Curentul, care l-a consacrat ca pe un redutabil analist politic şi ca pe unul dintre cei mai temuţi polemişti din România. „În 1939 am instalat la „Curentul” în afară de rotativa Frankental şi 18 linotipuri fabricate în 1938 plus ultimul model de rotativă, creată de MAN. Din acest tip s-au fabricat numai două exemplare, unul pentru ziarul „Prensa” din Buenos Aires şi altul pentru Curentul. Greutatea rotativei este de 224 de tone, putând să tragă 24000 de mii de foi pe oră, în trei culori, un ziar format „Curentul” în 64 de pagini. Rotativa are un dispozitiv care dă posibilitatea să se tipărească şi cărţi. În septembrie 1939 s-au tipărit la această rotativă, în 35 de zile 10 milioane de cărţi de citire(…).

În 1947, într-una din publicaţiile de propagandă destinate străinătăţii s-au publicat fotografii ale instalaţiilor  „Curentul” sub titlul „realizările regimului popular” Un fals obişnuit la comunişti. După 1941, Curentul are un tiraj de peste 200000 de ex. (duminicile: 300000).Din 1939, Ed. Curentul publică ziare noi: Evenimentul şi Rapid.

Potrivit propriilor afirmaţii, din oct. 1940 până în martie 1941 se refugiază în Italia ( primul meu exil”) spre a evita soarta lui Iorga şi Madgearu Eram al treilea pe lista celor desemnaţi de arhanghelii crimei să fie asasinaţi.

În iul. 1941, după ce România intra în Război împotriva URSS, P.Ş. este trimis de Ion Antonescu în misiune oficială în Franţa, Spania, Portugalia.

La 10 aug. 1944 pleacă din România, însărcinat de mareşalul Ion Antonescu să organizeze o bază de apărare în afară hotarelor ţării şi să ed. În Spania două publicaţii periodice ( în limbile fr. şi engleză).

Pamfil Şeicaru a plecat din Bucureşti la ora 5 dimineaţa, cu automobilul personal, care trăgea o remorcă, în care erau depozitaţi, probabil în bidoane, vreo opt sute de litri de benzină, calculaţi ai ajunge până la Madrid (Victor Frunză.).

Conform notelor de informare ale Siguranţei române sau unor mărturii ulterioare, a fi transferat cu această ocazie în Elveţia fonduri băneşti (devize), argintărie, bijuterii, mobile şi alte bunuri de valoare, printre care şi o ladă cu 40 de tablouri de artişti români (Grigorescu, Aman, Şirato, Tonitza).

Potrivit unui raport întocmit în 1946 de un angajat al serviciilor secrete SUA, ar fi transferat în Elveţia fonduri băneşti şi obiecte de familie prin intermediul ginerelui său, Marius Cişmigiu, secretar la departamentul de presă al legaţiei României de la Berna.

Ajunge la Viena pe traseul Sibiu, Cluj, Oradea, Budapesta şi ia legătura cu Guvernul Naţional condus de  Horia Sima. La 2 feb 1945 ar fi vorbit la postul de radio Bratislava, controlat de nazişti, pentru a dezavua actul de la 23 aug 1944. În feb 1945 ar fi ajuns la Berlin, de unde ar fi fost salvat cu ajutorul oamenilor lui Canaris.

Conform amintirilor lui Rene a de Flers, P.Ş. ar fi ajuns în Spania încă din vara anului 1944, ajutat de comandantul armatei ger. De la Viena, care i-ar fi pus la dispoziţie un avion. Cf. propriilor afirmaţii, consemnate într- un articol memorialistic prin care a urmărit să şi precizeze statutul de emigrant fără voie, „când Niculescu Buzeşti a fost informat de Mihai Antonescu de plecarea mea şi de misiunea pe care o aveam, a informat legaţia germană că eu nu plec la Madrid ci la Lisabona pentru a semna armistiţiul. O totală confuzie la legaţia germană şi după ce s-a comunicat la Berlin s-a decis să nu se dea viză de intrare în Germania, urmând ca la Viena să mi se dea viza de tranzit. Eram blocat neputând să merg spre a realiza ceea ce s-a decis de Mareşalul Ion  Antonescu. Am rămas în Germania până februarie 21945 când am izbutit să plec cu un avion care zbura deasupra Alpilor la 6000 de metri şi cobora deasupra Mediteranei la 20 de metri spre a nu fi atacat de avioanele de vânătoare anglo americane. Sunt deci un emigrant fără voie („Lămuriri preliminare”, Curentul, nr 5922, 11 ian.1978) .

Din 1945 se stabileşte în Spania, la Palma de Mallorca (până în 1953) şi apoi la Madrid (unde rămâne până în 1974). Din 27 aug. 1945, după ce regele Mihai a declarat „greva regală”, începe să publice art. în ziarul Informacion (Madrid) pentru a explica Occidentului această atitudine. ”Treizeci de ani, Pamfil Şeicaru s-a bătut cu Spania cu morile de vânt, cu Churchill, cu Roosevelt, cu fostul rege Mihai, cu comitete naţionale, lovit şi ignorat de toţi, stând cu bagajele pregătire pentru reântoarcerea în ţară” (Vasile C Dumitrescu).

În  România a fost  judecat de un Tribunal al Poporului, împreună cu Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Grigore Manoilescu, Romulus Dianu s.a., în procesul ziariştilor „criminali de război”, „vinovaţi de dezastrul ţării” (22 mai –4 iun 1945), şi condamnat „la pedeapsa capitală şi degradare civică pe timp de 10 ani, urmând a executa pedeapsa cea mai gravă. Hotărârea Tribunalului Poporului a fost republicată de Mircea Coloşenco în anexele vol. Epistolar. Scrisori din Exil(2001). Încadrarea  („criminal de război”) s-ar fi făcut pe baza activităţii sale de gazetar în timpul celui de-al doilea Război mondial şi a unor chitanţe de încasare descoperite de Aliaţi  în arhivele ministerului de Externe de la Berlin  şi predate guvernului Român  (cf. MV. Ottescu).

Proprietatea sa de la Ciorogârla, primită în calitate de purtător al ordinului „Mihai Viteazul”, a fost pusă temporar   la dispoziţia lui Mihail Sadoveanu  (până în 1949), iar clădirea ziarului Curentul a fost iniţial preluată de trupele sovietice, care au ed. aici Buletinul Armatei Roşii  (cf. Ioan Opriş) şi transformată  ulterior în sediu al Securităţii din RPR.

În  sept 1945, Bruturs Coste a publicat un comunicat din partea Legaţiei române de la Lisabona în care P.Ş., calificat drept unicul agent nazist condamnat la moarte în România, este denunţat ca agitator al întoarcerii lui Carol al II- lea în ţară.

Cf. Victor Frunză, însărcinatul cu afaceri al României la Madrid ar fi făcut în aceeaşi perioadă demersuri insistente pentru a obţine extrădarea lui P.Ş.. Prin decretul guvernamental din 23 feb. 1948 i s-a retras „naţionalitatea română”. În 1948, P.Ş. se înscrie în Asociaţia Combatanţilor Români (cu sediul la Paris) şi depune eforturi pentru organizarea militară a unor români din exil, care să intre în acţiune în eventualitatea declanşării unui război al Occidentului împotriva URSS.

În 1948 îi adresează gen. Rădescu o scrisoare prin care îşi exprimă  punctul de vedere referitor la intenţia acestuia de a alcătui şi conduce un Comitet Naţional Român, în care ar urma să activeze  o „colecţie abjectă de haimanale politice”, şi propune înfiinţarea unui „corp de voluntari destinaţi să fie paraşutaţi în România, spre a duce lupta contra ocupanţilor. Această scrisoare a fost reprodusă în Curentul (nr 5966, mar . -apr.1984, p. 2) şi în P.Ş.,  Scrieri, Vol. 4. În martie 1950, adresează un memoriu prinţului Nicolae (reprodus în Curentul , nr 5973, mai –iun 1985, nr 5974, iul –aug 1985, nr 5977, ian feb1986, nr. 5978, mar-apr. 1986), prin care acuză Comitetul Naţional Român şi pe liderii lui politici că ar fi provocat „destrămarea morală a emigraţiei”, propune înfiinţarea unui birou de propagandă românească în străinătate şi pledează pentru regruparea exilaţilor în jurul fostului regent al României din perioada 1927-1930: „Alteţa Voastră Regală este chemată să apere patrimoniul spiritual al Regelui Ferdinand. Şi o acţiune de identificare manifestă, energică cu problemele naţiei robite, o acţiune a Alteţei Voastre  este cea mai eficace apărare a principiului monarhic, dincolo de aparenţele înţelegătoare, zdruncinat prin erorile a doi regi”.

În 1952 ed. efemera rev. Analele politice (în limba română).În acelaşi an este ales preşedinte de onoare al Centrului ziariştilor şi publiciştilor români democraţi în refugiu, cu sediul la Paris. Din mar.1953 ed. rev. Liberty and Justice (Madrid; bilunar şi lunar; tirajul nr. 1 – 1500 ex). cu ajutorul unor colab. din câteva ţări europene. În art. pe care le publică aici respinge statuquoul instalat între Est şi Vest pe seama ţărilor aflate în sfera de influenţă a URSS şi susţine ideea unei federalizări regionale a Europei (crearea „Statelor Unite ale Europei Centrale şi de Est” sau a „Statelor Unite ale Europei Centrale şi Balcanilor”).

În 1954–1959 lucrează, în calitate de colb. Extern, la ziarul sp. El Alcazar, în care publică numeroase articole de politică internaţională. La sfârşitul  anilor ’60, trimişi ai regimului de la Bucureşti încearcă să-l determine să se întoarcă în România. „Repatrierea lui Pamfil Şeicaru ar fi avut imese sensuri politice, mult peste ceea ce ar fi fost cea a lui Henri Coandă. Înainte de toate, o lovitură dată exilului anticomunist (Victor Frunză).

Din oct. 1973 încearcă să obţină o audienţă la preşedintele Uniunii Social Creştine din Bavaria, Franz Iosef Strauss, pentru a-l determina să se opună tentativei de finlandizare a Europei, pe care ar fi inaugurat-o Conferinţa de la Helsinki. Din 1974 până în noi. 1977 trăieşte într-o cameră de hotel din Karlsfeld, iar apoi într-un mic apartament mansardat din Dachau, lângă Munchen. ”Timp de cinci ani de zile a trit aici pe spinarea altora şi cel care a dus greul cel mai mare a fost Vasile Dumitrescu până când s-a reusşit să ise procure  o mică pensie socială de la statul german. (Rene A de Flers). Susţinut financiar de Vasile C. Dumitrescu, începe să ed. La Munchen  seria a doua a ziarului Curentul (din 1978). După moartea lui P.Ş., Ovidiu Pamfil Ionescu (nepot de soră) a revendicat prin Justiţie dreptul de proprietate  asupra acestui ziar.

De asemenea, un trimis al Bucureştilor ar fi preluat în 1980 de la fratele ziaristului ms. Unui vol .intitulat Monarhia Română, pentru care ar fi trebuit să depună la o bancă ger. Suma de 20000DM (cf. Vasile C Dumitrescu).

În aug 1976, P.Ş. ar fi întreprins o călătorie  secretă în RSRŞ Momit să se ducă la Bucureşti pe motiv că Ceauşescu vrea neapărat să-l consulte. A avut o întrevedere cu un înalt funcţionar , cred că din Ministerul de Externe, dar desigur că nu l-a văzut pe Ceauşescu. Şi au dat însă seamă că dacă îl ţin acolo, va ieşi cu scandal în străinătate. Deci l-au trimis înapoi…

(…) fragment