STUDIU INTRODUCTIV

O carte despre diplomaţi ai României din întreaga perioadă comunistă, aflaţi în atenţia operativă a Securităţii, se circumscrie istoriei diplomației țării noastre din acea epocă prin faptul că politica externă a fost promovată de oameni, iar unii dintre aceştia se regăsesc în paginile următoare. În partea introductivă prezentăm succint instituțiile implicate în epocă în politica externă a României (și câteva realizări ale acesteia în perioada sa de vârf), organizarea instituțională a Ministerului Afacerilor Externe, profilul diplomatului român după 1947, o serie de exemplificări privind implicarea Securității în politica de personal a MAE, informații relevante privind principalele unități care au avut în atenție operativă diplomații, dar și o scurtă prezentare a cuprinsului lucrării și a metodologiei elaborării acesteia.

Instituțiile implicate în politica externă a României

În perioada comunistă, instituțiile cu atribuții în politica externă a țării erau Marea Adunare Națională și Consiliul de Stat, Consiliul de Miniștri (condus de un președinte al Consiliului, numit din martie 1975 prim-ministru al Guvernului) și Ministerul Afacerilor Externe, alături de Comitetul Central al Partidului Comunist Român, considerat constituțional „forța politică conducătoare a întregii societăți”.

Marea Adunare Națională stabilea linia generală a politicii externe a țării, așa cum prevedea articolul 43 al Constituției din 21 august 1965. În cadrul acesteia exista și o Comisie permanentă de Afaceri Externe (cu rol de a prezenta rapoarte la proiecte de legi, precum cele pentru ratificarea unor Tratate, dar și de a înainta unele inițiative legislative). Era una din cele opt Comisii permanente ale Marii Adunări Naționale din 1948, reduse apoi, fiind una din cele trei Comisii permanente^[1] (formate din 11-13 deputați) din 1953, alături de Comisia de propuneri legislative și de Comisia bugetară. De precizat că prin intermediul Comisiei de Politică Externă a Adunării Deputaților „comuniștii au folosit – prima și ultima dată – mecanismul clasic al unei moțiuni de neîncredere”^[2] în ministrul Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu, Comisia cerând la 5 noiembrie 1947 votul plenului Camerei, moțiunea fiind votată cu 187 bile albe „pentru” și 5 bile negre „contra”, fapt ce a condus la ieșirea tuturor reprezentanților Partidului Național Liberal -Tătărescu de la guvernare și instalarea liderului comunist Ana Pauker la conducerea ministerului. La 28 martie 1948 noul for legislativ al țării, Marea Adunare Națională (MAN), avea în componență și reprezentanți ai „Opoziției” la Frontul Democrației Populare (FDP, cu 405 deputați, sub controlul PMR), care a obținut nouă mandate de deputat (șapte mandate pentru PNL – Bejan și două mandate pentru Partidul Țărănesc Democrat – dr. N. Gh. Lupu), însă acestea au fost ultimele alegeri la care s-au prezentat liste alternative.^[3] Un moment important al perioadei analizate l-a constituit Declarația Marii Adunări Naționale a Republicii Socialiste România cu privire la principiile de bază ale politicii externe a României^[4], adoptată în ședință extraordinară la 22 august 1968, ca urmare a invadării Cehoslovaciei de către armatele a cinci state membre ale organizației Tratatului de la Varșovia.

Consiliul de Stat (creat în martie 1961, format dintr-un președinte, trei vicepreședinți și 15 membri, continuator al Prezidiului Marii Adunări Naționale și anterior al Prezidiului RPR, înființat la rândul său în ziua abdicării regelui Mihai) era subordonat MAN, cu atribuții exercitate în mod permanent și atribuții exercitate numai între sesiunile Marii Adunări Naționale (în continuare, MAN). Printre atribuțiile permanente ale Consiliului de Stat, menționate în articolul 63 al Constituției din 1965, existau și cele legate de politica externă a României: ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale, cu excepția acelora a căror ratificare sau denunțare era de competența MAN; stabilirea rangurilor misiunilor diplomatice; acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai RSR; primirea scrisorilor de acreditare și de rechemare a reprezentanților diplomatici ai altor state. În relațiile cu alte state, Consiliul de Stat, prin președintele său (Gh. Gheorghiu-Dej în 1961-1965, Chivu Stoica în 1965-1967, N. Ceaușescu în 1967-1989), reprezenta România^[5]. Între sesiunile Marii Adunări Naționale, Consiliul de Stat devenea organul suprem al puterii de stat, având puterea de a emite decrete și hotărâri, care se semnau de președintele acestui organism și se publicau în „Buletinul Oficial”, răspunzând în fața MAN pentru actele sale. Crearea la 28 martie 1974 a funcției Președintelui Republicii i-a redus atribuțiile Consiliului de Stat. Președintele Republicii era ales de Marea Adunare Națională în prima sesiune a fiecărei legislaturi cu cel puțin două treimi din numărul total al deputaților (propunerea pentru alegere aparținând Comitetului Central al PCR și Consiliului Național al Frontului Unității Socialiste, înființat în 1969), iar printre prerogativele sale menționăm: era președintele Consiliului de Stat, reprezenta puterea de stat în relațiile interne și internaționale, era comandantul suprem al forțelor armate și președintele Consiliului Apărării al Republicii Socialiste România, încheia tratate internaționale în numele RSR, stabilea rangurile misiunilor diplomatice, acredita și rechema reprezentanții diplomatici ai țării, primea scrisorile de acreditare și rechemare ale reprezentanților diplomatici ai altor state, proclama starea de necesitate în caz de urgență, emițând decrete prezidențiale și decizii.^[6]

Partidul Comunist Român (în anii 1948-1965 denumit Partidul Muncitoresc Român) reprezenta forul conducător al politicii externe românești în anii 1948-1989, subordonarea organelor puterii de stat față de PCR fiind asumată pentru prima dată în mod deschis abia în Constituția din 1965, articolul 3 consacrând partidul ca „forța politică conducătoare a întregii societăți”, Marea Adunare Națională (care a avut ca președinți ai Prezidiului pe dr. C. Parhon în 1948-1952, dr. P. Groza între 1952-1958, I. Gh. Maurer în 1958-1961) având subordonare față de PCR exprimată și prin Legea nr. 1/1972, care preciza necesitatea prelungirii mandatului deputaților la cinci ani „pentru asigurarea corelării legislaturii sau mandatului puterii de stat cu periodicitatea Congreselor partidului”^[7]. Deși Comitetul Central al PCR (în continuare, CC al PCR) conducea întreaga activitate a partidului în intervalul dintre Congrese, asigurând înfăptuirea rolului conducător al partidului în toate domeniile de activitate, inclusiv în politica externă, deciziile se luau în cadrul unui organ executiv al Comitetului Central, intitulat  Secretariat în epoca Gheorghiu-Dej, Prezidiul Permanent în anii1965-1974 și Biroul Permanent al Comitetului Politic Executiv în anii 1974-1989. Numărul membrilor Secretariatului Comitetului Central a variat, de la 4 -5 membri în anii 1944-1960 (în timp ce Biroul Politic, care conducea partidul între Plenarele CC, avea atunci 7-18 membri), patru membri în anii 1960-1965 și între 7-10 membri în anii 1965-1989^[8]. În primii ani ai RPR, în cadrul Secretariatului, Iosif Chișinevschi (nume inițial Roitman) a fost cel desemnat să coordoneze activitatea externă. Astfel, în ședința Biroului Politic al CC al PMR din 14 mai 1948 Chișinevschi a fost desemnat să conducă Secția Politicii Externe (în timp de Ana Pauker coordona Direcția „Propagandă și Agitație” a CC și organizațiile de femei).^[9] Cu prilejul Congresului al II-lea al PMR din decembrie 1955, Iosif Chișinevschi (ca membru al Secretariatului CC până în iulie 1957, cand a fost exclus ca „antipartinic”) coordona și Secția de Relații Externe (care se ocupa de legăturile cu partidele „frățești”) și Secția Cadrelor din Exterior a CC al PMR. În martie 1965, la moartea lui Gheorghiu-Dej, Leonte Răutu (nume inițial Oigenstein) conducea Secția de Relații Externe în cadrul Secretariatului C.C. Șefă a Secției Relații Externe a CC al PMR în anii 1956-1965 a fost Ghizela Vass (născută în 1912 la Iași, membră a PCdR din 1933), numită în noiembrie 1965 șefă a Secției Internaționale a CC al PCR (în timp ce Vasile Vlad, născut în 1929, jurist, membru de partid din 1957, a preluat conducerea Secției Relațiilor Externe a CC în noiembrie 1965), iar între 1975 – februarie 1982 G. Vass a deținut poziția de șef adjunct al Secției Relații externe și cooperare economică internațională a Comitetului Central al PCR. Este sugestivă o afirmație a fostului ministru de Externe C. Mănescu despre raportul dintre Secția de Relații Externe a CC al PMR și MAE la momentul instalării sale în fruntea ministerului în 1961. Acesta relata că Avram Bunaciu (ministru de Externe în anii 1958-1961) „în cea mai mare parte lipsea de la lucru”, Aurel Mălnășan (ministru adjunct de Externe în anii 1956-1963) fiind cel care reprezenta MAE în relația cu Ghizela Vass, în minister „de altfel, toți erau subalternii ei”^[10].

În 1950 se înfiinţa și o Secţie a Cadrelor de Partid din Exterior (în subordinea CC al PMR și sub conducerea la acea data a Melitei Apostol, născută cu numele Schaerf, soția liderului comunist Gheorghe Apostol). Conform Regulamentului de funcționare a Secției Cadrelor din Exterior a CC al PMR din 23 aprilie 1956, aceasta, printre altele, „verifică și selecționează cadrele din nomenclatura CC al PMR pentru oficiile diplomatice, consulare, agențiile comerciale, precum și delegațiile propuse” de Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Comerțului Exterior și le supune spre aprobare […]. Controlează activitatea direcțiilor de Cadre MAE și MCE în domeniul selecționării și verificării cadrelor propuse pentru muncă în străinătate. Verifică și selecționează, împreună cu Secția Administrativă, cadrele propuse de Ministerul Forțelor Armate pentru misiuni permanente de atașați militari pe lângă oficiile diplomatice ale RPR din străinătate și le supune spre aprobare. […] Ține evidența tuturor cadrelor trimise de MAE, MCE și alte instituții pentru muncă în cadrul oficiilor diplomatice și consulare, agențiilor comerciale, misiunilor militare și altor misiuni permanente sau temporare ale RPR în străinătate […], precum și a acelor cadre din MAE și MCE care au perspective de a fi folosite pentru misiuni în străinătate. […] Controlează pregătirea cadrelor din Institutul de Relații Internaționale, cât și cum se face repartizarea lor. De asemenea, controlează felul cum sunt repartizate și promovate cadrele trimise cu misiuni permanente în străinătate. Pentru aceasta, secția va folosi legătura directă cu conducerea ministerelor respective, direcțiile de cadre din aceste ministere, precum și cu Institutul de Relații Internaționale al MAE. […] Organizează și asigură controlul și îndrumarea activității grupelor de partid din oficiile diplomatice și agențiile comerciale ale RPR din străinătate.”^[11]

Un moment important al evoluției pe plan internațional a PMR l-a constituit prezentarea așa-zisei „Declarații de independență”^[12] a Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964. În legătură cu efectul acesteia și asupra diplomației militare a României de atunci, notăm precizarea colonelului (r) Emil Burghelea, atașat militar al RPR în Italia în anii 1963-1965: „Mulți dintre veteranii atașaturii noastre militare, aflați la posturi în 1964, își amintesc probabil impactul benefic în activitatea lor, produs de documentul conducerii de partid și de stat de atunci. (…) am simțit din plin efectul miraculos al declarației. Cu 180˚ s-a schimbat atitudinea autorităților militare italiene față de mine. Ca prin farmec, au dispărut restricțiile în deplasările pe teritoriul țării de acreditare (…). Nu aveam același regim cu cel al diplomaților militari din țările membre NATO, dar eram invitat de aceștia la întâlniri bilaterale sau mondene.”^[13]

Consiliul de Miniștri, potrivit Legii nr. 24/ 17 decembrie 1969, reprezenta organul suprem al administrației de stat, era ales de Marea Adunare Națională, își desfășura activitatea potrvit principiului conducerii colective (fiecare minister fiind condus de un Colegiu, care hotăra în problemele generale privind activitatea ministerului), fiecare membru al guvernului fiind răspunzător atât pentru propria sa activitate, cât și pentru întreaga activitate a Consiliului de Miniștri, în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naționale aceștia fiind răspunzători în fața Consiliului de Stat. Consiliul de Miniștri stabilea și măsuri generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii externe, exercitând conducerea generală în domeniul relațiilor cu alte state și luând măsuri pentru încheierea acordurilor internaționale. Articolul 11 preciza că președintele Consiliului de Miniștri reprezenta guvernul în relațiile internaționale. Diplomatul și profesorul universitar Aurel Preda considera, într-o lucrare publicată în anul 2007, că „în ultimii 50 ani, activitatea diplomatică a șefilor de state și de guvern a crescut substanțial.”^[14]

Ministerul Afacerilor Externe avea o serie de atribuții, pe care le găsim menționate într-un Regulament de funcționare a MAE din perioada Republicii Populare Române (23 septembrie 1959) și  un Decret din 21 august 1969 privind organizarea și funcționarea MAE (decretul nr. 589/1969^[15], devenit Legea nr. 38/1969, care înlocuia HCM nr 113/1959). Decretul din 1969 menționa că MAE înfăptuia politica externă sub conducerea Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a Consiliului de Miniștri, colaborând cu celelalte ministere și organe centrale. Informa conducerea PCR și Consiliul de Miniștri cu privire la evenimentele internaționale și prezenta propuneri în legătură cu acestea, asigura înfăptuirea politicii externe a statului în relațiile cu ONU, instituțiile sale specializate și cu alte organizații internaționale, contribuia la înfăptuirea politicii RSR în domeniul relațiilor economice cu alte state, coordona activitatea privind schimburile culturale, științifice, artistice și de presă ale României cu alte state ș.a. Păstra sigiliul de Stat al Republicii Socialiste România și originalele tuturor înțelegerilor internaționale bilaterale.

Miniștrii de Externe ai României în anii comunismului au fost: Ana Pauker (06.11.1947–26.06.1952, prima femeie ministru de Externe din lume, membră a Biroului Politic al C.C. în 1945-1952, viceprim-ministru între 1949-1952), Simion Bughici (10.07.1952–03.10.1955), Grigore Preoteasa (03.10.1955–13.07.1957), Ion Gheorghe Maurer (13.07.1957–10.01.1958), Avram Bunaciu (17.01.1958–21.03.1961, ministru de Justiție în 1948-1949, prim-adjunct al ministrului de Externe în 1950-1952), Corneliu Mănescu (21.03.1961–18.10.1972, președinte al Adunării Generale a ONU din 1967-1968, șeful Direcției Politice din MAE în 1960, ambasador la Budapesta în 1960-1961), George Macovescu (18.10.1972–23.03.1978), Ștefan Andrei (23.03.1978–08.11.1985, membru CPEx al CC al PCR în 1974-1989), Ilie Văduva (08.11.1985–26.08.1986), Ioan Totu (26.08.1986–03.11.1989), Ion Stoian (03.11–22.12.1989).

Colaborarea la oficiile diplomatice ale României între reprezentanții MAE și cei ai Ministerului Comerțului Exterior, Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne se realiza pe baza unor decizii ale conducerii PCR în acest sens, precum „Hotărârea privind reglementarea raporturilor între şefii oficiilor diplomatice şi lucrătorii MCE, MFA şi MAI în străinătate” din octombrie 1955. Aceasta preciza, printre altele: „Pentru asigurarea activităţii normale a oficiilor diplomatice ale RPR, cât şi în vederea întăririi disciplinei de muncă a lucrătorilor diferitelor departamente de stat cu misiuni în străinătate, Biroul Politic al Partidului Muncitoresc Român hotărăşte: Şeful oficiului diplomatic reprezintă statul şi guvernul român în străinătate. Şeful oficiului diplomatic este şeful întregului personal român numit în străinătate şi poartă răspunderea pentru activitatea şi comportarea tuturor funcţionarilor statului român care îndeplinesc misiuni temporare sau permanente în cadrul sau pe lângă oficiul diplomatic al RPR în ţara respectivă. (…) Şeful oficiului diplomatic este dator: să creeze lucrătorilor MAI, care muncesc în cadrul oficiului diplomatic respectiv, condiţiuni favorabile de acoperire, spaţiul corespunzător pentru muncă şi tot timpul necesar, ca să-şi poată desfăşura activitatea şi îndeplini sarcinile; să ţină legătura directă pe linia muncii speciale MAI numai cu şeful serviciului respectiv, deşi va cunoaşte nominal, în interesul bunei desfăşurări a muncii lor, pe toţi subalternii acestuia în cadrul oficiului diplomatic respectiv. (…); să atragă atenţia şefului serviciului MAI, iar la nevoie să sesizeze pe Ministrul Afacerilor Externe personal asupra aspectelor ce le consideră nepotrivite din activitatea lucrătorilor MAI. Lucrătorii MAI din cadrul oficiului diplomatic sunt datori: (…), să muncească efectiv 3 – 4 ore pe zi pentru îndeplinirea sarcinilor primite de la şeful oficiului diplomatic în cadrul muncii lor de acoperire şi să răspundă de executarea acestor sarcini, urmând ca restul orelor din program să le folosească pentru munca lor de bază pe linia MAI. Timpul muncii de acoperire se va repartiza în aşa fel ca să nu dăuneze muncii lor operative; să nu lipsească de la serviciu în cadrul oficiului fără ştirea şi aprobarea şefului oficiului. (…); șeful oficiului diplomatic nu va cere informaţii asupra muncii operative secrete a lucrătorilor MAI (…) Numărul de locuri necesare pentru MAE, MCE, MFA şi MAI, în schema fiecărui oficiu diplomatic, consular sau comercial se stabileşte de către conducerea Partidului Muncitoresc Român. Ministrul Afacerilor Externe, Ministrul Comerţului Exterior, Ministrul Forţelor Armate şi Ministrul Afacerilor Interne vor raporta periodic Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român asupra executării prezentei Hotărâri.”^[16]

Potrivit unui document din 1956, printre atribuțiile Direcției Informații Politice Externe a Securității, erau și stabilirea planurilor politice și intențiile țărilor capitaliste împotriva RPR și a altor țări de democrație populară, cunoașterea  situației politice și economice în țările capitaliste și „contradicțiile din lagărul imperialiștilor”^[17], datele ajungând la decidenții politici.

În cadrul organizației Tratatului de la Varșovia, înființată în mai 1955 de către URSS, România, RD Germană, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria și Albania (care va ieși oficial din organizație în 1968, dar în fapt din 1961) ca o contrapondere la NATO, exista oficial un Secretariat Unit și un Comitet al Miniștrilor Afacerilor Externe (constituite ca urmare a deciziei luate în cadrul Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ de la București din 25-26 noiembrie 1976)^[18]. Acest Comitet al miniștrilor de Externe era un organ auxiliar al structurii supreme de conducere a Tratatului de la Varșovia, cu atribuții de efectuare periodică de schimburi de păreri și de elaborare de recomandări asupra problemelor externe stabilite de acesta. Comitetul se întrunea de regulă o dată pe an sau când situația o impunea. Până la înființarea sa, miniștrii de Externe ai statelor participante la Tratat (OTV) s-au întâlnit de nouă ori, iar adjuncții acestora, de trei ori, prima consfătuire a miniștrilor fiind la 27-28 aprilie 1959 în Varșovia, la ea fiind prezent și un observator din China^[19]. Problemele care urmau a fi dezbătute de către Comitetul Politic Consultativ (organul suprem al Tratatului de la Varșovia) erau cunoscute din timp, la elaborarea documentelor participând un colectiv din fiecare țară, condus, de regulă, de un adjunct al ministrului de Externe. În cazul României, la această activitate pregătitoare luau parte efectiv conducerile MAE și MApN. Secretariatul Unit al Tratatului de la Varșovia avea ca atribuții, în principal, pregătirea tehnico-organizatorică și deservirea lucrărilor Comitetului Politic Consultativ și a ședințelor Comitetului Miniștrilor Afacerilor Externe, fiind condus pe o perioadă determinată de către un ministru adjunct de Externe al unei țări membre a Tratatului, stabilit nominal de către CPC al OTV.

La momentul de vârf al politicii externe a României comuniste, în 1973-1974, țara noastră avea relații diplomatice și consulare cu 118 state (față de 25 de state în 1947), era membră în 16 organizații internaționale din sistemul ONU și încheiase după 30 decembrie 1947 peste 3.500 de tratate, acorduri, convenții și alte înțelegeri internaționale, dintre care 482 de acorduri cu caracter multilateral (care cuprind și 156 de convenții și protocoale referitoare la colaborarea în cadrul CAER) și 3.062 acorduri cu caracter bilateral (care cuprind și 48 de acorduri în domeniul financiar-bancar cu țări capitaliste și 35 de acorduri financiar-bancare cu țări socialiste sau 8 acorduri privind turismul cu țări socialiste față de 6 astfel de acorduri cu țări capitaliste)^[20]. Numai între 1970-1973 relațiile economice ale României cu țările în curs de dezvoltare au crescut de circa șapte ori, reprezentând la începutul anului 1974 aprope 10% din totalul schimburilor comerciale românești. MAE colabora cu diverse instituții pe plan extern, dar și intern, precum Ministerul Comerțului Exterior, Ministerul de Interne (probleme consulare, acordarea vizelor și avizelor etc), Ministerul Apărării Naționale (atașații militari din ambasade având grad de prim-colaborator al ambasadorului, colaborarea fiind și pe relația organizației Tratatului de la Varșovia, a delimitării topografice a granițelor, existând și o Secție a Fruntariilor în MAE până în 1952), Institutul  Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea (IRRCS), Agerpres (trimitea corespondenți permanenți în străinătate și colabora cu Direcția Presei din minister; în octombrie 1976 au fost însă retrași toți corespondenții de presă, existenți în 23 de capitale, după rămânerea în străinătate a reprezentantului de la Paris, Paul Diaconescu), BNR și Ministerul Finanțelor (despăgubiri pentru naționalizările din 1948, relația cu FMI, BIRD etc.), Ministerul Învățământului (burse doctorale, cursuri postuniversitare de relații internaționale), cu birourile Navrom, Tarom sau ONT[21] dîn străinătate.

În legătură cu situația MAE de la începutul anilor ’70, ambasadorul Valentin Lipatti îşi amintea că în 1972 MAE avea „un aparat diplomatic şi administrativ pletoric, un parc de maşini foarte mare, cantină şi policlinică proprie şi multe alte înlesniri”^[22] (sediul ministerului fiind în anii ’60-’70 în actuala clădire Asirom din Bd. Carol nr. 31-33). Importanța ministerului a scăzut după 1975, când Securitatea și CC al PCR au preluat tot mai mult controlul asupra MAE. Mai mult, ministrul de Externe G. Macovescu nota în jurnalul său la 28 septembrie 1977 că „amestecul brutal al lui N. Ceaușescu în conducerea diplomației românești este din ce în ce mai insuportabil”^[23]. Diplomatul Stelian Oancea (secretar de stat la MAE în anul 2000, șef de cabinet în 1969-1971 al lui G. Macovescu, atunci prim-adjunct al mnistrului de Externe) sublinia în memoriile sale că „lui George Macovescu i-au fost luate din mâini, treptat, frâiele ministerului (o spune tot Ștefan Andrei în cartea abia menționată: Ministerul de Externe era transformat într-o anexă a Secției de Relații Externe a CC al PCR). Cei ce i-au urmat în funcție lui Mac [Macovescu – n.n.] nu au <simțit>  Ministerul de Externe ca aparținându-le și nu s-au simțit aparținându-i […], nu au avut mândria de <a fi diplomat>. Nici nu erau! […] În ministeriatul lui Ștefan Andrei, procesul de <rotare a cadrelor> ajunsese la viteza de croazieră și se desfășura din plin: diplomații de carieră, specialiștii cu experiență, unii dintre ei adevărate personalități, erau trimiși să lucreze la ADAS, la CEC, la Turism, la Cooperație ori în fabrici și uzine. Golul lăsat de ei era urgent umplut cu alți oameni, în majoritatea lor din Servicii. […] în ministerul lui Corneliu Mănescu reprezentanții altor agenții naționale, când reveneau în țară de la posturile ocupate în ambasade, se întorceau în instituțiile lor de origine. Ștefan Andrei a admis ca Ministerul de Externe să nu mai aibă identitate distinctă și ca serviciile [Securitatea – n.n.] să-și mute parte din activitate aici.”^[24] Constantin Ene (angajat al MAE între 1956-2005, secretar de stat în 1990-1993) ținea să precizeze că „în România acelor ani existau multe structuri guvernamentale (sau de partid) dispuse să-și aroge competențe în politica externă și chiar să legifereze. […] Pe fondul de mai sus, apăreau adeseori și factori perturbatori. Unul dintre aceștia erau structurile de partid separate de cele guvernamentale. Ca regulă, în relațiile cu conducerea statului prevalau, fiind vorba de politica externă, considerațiile de stat. Interveneau însă, uneori <strâmbe>, în special din partea Secției de relații externe de la partid, în legătură cu abordările ministerului […] Diplomația și politica nu aveau cum face casă bună împreună. […] Un alt factor perturbator era multitudinea structurilor de relații externe, departamente și servicii. Unul dintre ele, Departamentul Securității (serviciul de informații externe), era chiar mai bine echipat decât Ministerul de Externe. Acestea urmăreau pe cont propriu problemele internaționale, elaborau propriile lor analize și le înaintau conducerii statului. Ceaușescu accepta sistemul pentru că îi dădea posibilitatea ca, atunci când primea mai multe puncte de vedere, să-și impună opțiunile. Sistemul genera însă confuzii”^[25].

Concluzionând, Ministerul de Externe a deținut efectiv un loc important în sistemul instituțional al României comuniste în timpul guvernului condus de I.Gh. Maurer (1961-1974).

În privinţa politicii externe a României comuniste, „Raportul final” întocmit de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România în anul 2006 precizează că ţara noastră a avut „o politică externă complet subordonată Moscovei în perioada 1948-1963. Autonomia politicii externe româneşti de după 1964 nu a fost expresia unei afirmări a spiritului patriotic, ci a servit grupului conducător (mai întâi unit în jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi al lui Nicolae Ceauşescu) pentru a-şi menţine nealterată puterea”^[26]. Fostul secretar de Stat Marcel Dinu reflecta în lucrarea sa memorialistică: „Că politica externă pe care o aplicam urmărea şi perpetuarea regimului politic la putere atunci în ţară, ne era destul de clar. Dar aceasta ne apărea ca un obiectiv secundar, obiectivul principal fiind independenţa României, într-o lume caracterizată de confruntare, dezbinare şi dezechilibre economice şi militare. Iar <exemplul> Cehoslovaciei, din 1968, ne era nouă, celor de la Ministerul Afacerilor Externe, încă viu în minte!”^[27].

Statul român s-a afirmat pe plan internaţional în anii 1964-1976 (în paralel cu o relativă liberalizare promovată în politica internă[28]), devenind un membru distinct al organizației Tratatului de la Varșovia (OTV) și al CAER, poziție care s-a observat treptat din ultimii ani ai epocii Gheorghiu-Dej. După ce în 1957 (când ministru de Externe era I.Gh. Maurer) România a încercat să convoace o conferință economică care să reunească statele membre ale Organizației Europene de Cooperare Economică (OECE) și ale CAER, inițiativă anulată la intervenția URSS[29], în iulie 1958 România devenea singura țară membră a Tratatului de la Varșovia fără trupe sovietice[30] în interiorul granițelor sale, poziție favorizată și de faptul că nu aveam graniță cu o țară capitalistă. Menționăm câteva inițiative pe plan extern: respingerea de către România a regionalizării economice (Planului Valev) în cadrul CAER[31] în februarie 1964, după ce la 15 februarie 1963 reprezentantul României la CAER, Alexandru Bârlădeanu, declara (fapt fără precedent) că țara noastră nu va accepta o modificare a planurilor sale de industrializare de dragul integrării regionale; vizita oficială din iulie 1964 a premierului I.Gh. Maurer în Franța (prima din blocul comunist, cu excepția URSS); stabilirea de relații diplomatice cu Republica Federală Germania la 31 ianuarie 1967 (prima țară comunistă, cu excepția URSS; vizita oficială a lui N. Ceaușescu în RFG în iunie 1973 fiind prima a unui șef de stat socialist în acea țară[32]); menținerea relațiilor diplomatice cu Israelul după războiul din Orientul Apropiat din iunie 1967[33] (singura țară comunistă până în 1989/1990), însă și prima țară care a recunoscut Organizația de Eliberare a Palestinei/ OEP în 1972[34] sau cea care a inițiat intermedierea primului schimb de mesaje între premierul israelian Menahem Begin și președintele egiptean Anwar Sadat (care a condus la vizita istorică a acestuia în Israel în noiembrie 1977)[35], alături de rolul în medierea dintre SUA și Vietnamul de Nord[36]; alegerea în septembrie 1967 a ministrului de Externe Corneliu Mănescu în funcția de președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU (fiind primul reprezentant al unei țări socialiste în această funcție)[37]; vizita președintelui Charles de Gaulle în mai 1968 (prima vizită a unui președinte al Franței în România); condamnarea publică a intervenției militare efectuată de cinci membre ale OTV în Cehoslovacia (august 1968); vizita istorică a președintelui SUA Richard Nixon în România în august 1969 (prima vizită a unui președinte al SUA într-o țară comunistă), fiind prima țară din Europa Centrală și de Est care a beneficiat de asistență tehnică a ONU prin PNUD/ Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare din New York, prima țară comunistă care adera la 01.01.1967 la Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială din Viena (ONUDI), în octombrie 1971 la Acordul General pentru Tarife și Comerț din Geneva (GATT) și la Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) din Washington în decembrie 1972[38]; deschiderea la București în toamna anului 1972 a Centrului UNESCO pentru învățământul superior (primul de acest gen pe care UNESCO îl creează în Europa[39]), aderarea României la Interpol în octombrie 1973 (prima reprezentantă a Tratatului de la Varșovia)[40]; deschiderea Bibliotecii Americane la București în ianuarie 1972 (caz unic în Europa de Est pe atunci), apoi a primei bănci occidentale din Europa de Est în epoca Războiului Rece (sucursala la București a „Manufacturers Hanover Trust” în 1974, ulterior în 1979 „Société Générale” deschizând la București prima sucursală din Europa de Est); prima țară comunistă din Europa care stabilea (de fapt relua, după 1947) relații diplomatice cu Portugalia (31 mai 1974); relația distinctă cu țări precum Brazilia (șeful statului român devenea în iunie 1975 singurul lider comunist care a vizitat țara în timpul regimului militar brazilian din 1964-1985), Chile (singura membră a Tratatului de la Varșovia care a păstrat relații diplomatice în epoca dictaturii lui A. Pinochet din 1973-1990) sau Filipine (în februarie 1975 România devenea prima țară comunistă care deschidea un oficiu diplomatic); situarea pe primul loc între țările est-europene în comerțul exterior al Japoniei în 1964 (după 1975, când N. Ceaușescu a fost primul lider al unei țări a Tratatului de la Varșovia care efectua o vizită oficială în Japonia, România s-a situat pe locul 2, după Polonia)[41]; vizita consilierului federal Willy Spuhler la București în aprilie 1969 (prima vizită a unui membru al guvernului elvețian într-o țară din blocul comunist)[42]; vizita istorică a reginei Iuliana a Olandei la București în mai 1975 (prima a unui monarh într-o țară socialistă, după vizita lui Ceaușescu în Olanda în 1973, prima a unui șef de stat socialist)[43]; acordarea de preferințe vamale generalizate României de către Piața Comună europeană (de la 01.01.1974) și prima țară membră CAER care semna un acord sectorial cu Piața Comună (noiembrie 1976)[44]; vizita de stat a lui N. Ceaușescu la Londra în iunie 1978 (prima a unui șef de stat comunist[45]) sau vizita de stat a acestuia în Regatul Spaniei în mai 1979 (prima a unui lider din Pactul de la Varșovia). Chiar și în anii ’80 România avea poziții diferite pe plan internațional față de celelalte țări comuniste europene (precum în ianuarie 1980, când Adunarea Generală a ONU a condamnat printr-o Rezoluție invazia sovietică din Afganistan, iar în 1984 a fost singura țară a Tratatului de la Varșovia care a participat la Jocurile Olimpice din SUA/ Los Angeles)[46]. Acestea sunt câteva exemple în acest sens, într-o epocă a dezvoltării generale a relațiilor diplomatice. Menţionăm că dacă la 31.12.1947 România avea oficial relaţii diplomatice cu 25 de state (din care cu cinci la nivel de ambasadă) şi relaţii economice tot cu 25 de state, la sfârşitul lui 1965 întreţinea relaţii diplomatice cu 67 de state (59 la nivel de ambasadă) şi relaţii economice cu 120 de state, iar în 1983 avea relaţii cu 137 state, cu 150 având relaţii economice^[47].

Organizarea instituțională a Ministerului de Externe în perioada comunistă[48]

După instalarea la începutul lui noiembrie 1947 a Anei Pauker la conducerea Ministerului Afacerilor Străine (denumire schimbată în aprilie 1948 în Ministerul Afacerilor Externe), aparatul diplomatic al Republicii Populare Române a funcționat în următorul deceniu, cel puțin formal, pe baza legii nr. 134 din 8 martie 1946 pentru organizarea Ministerului Afacerilor Străine, așadar din perioada Regatului României. La 26 ianuarie 1959 prin Decretul nr. 22 se abroga legea nr. 134, în ziua următoare fiind emisă Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 113 privind modul de organizare și funcționare a MAE Se preciza la început că ministerul „înfăptuiește politica și hotărârile guvernului Republicii Populare Române în domeniul relațiilor cu statele străine”, dând aviz celorlalte ministere și instituții în problemele care interesează relațiile externe ale RPR, iar trimiterea oricărei delegații în misiune în străinătate era adusă la cunoștință în prealabil ministerului. Ministrul era ajutat de adjuncți ai săi și de secretarii generali, pe lângă ministru funcționând un Colegiu „ca organ consultativ”. Administrația centrală a MAE se compunea la acea dată din șapte Direcții teritoriale de relații, organizate pe criterii geografice, alături de Direcția Organizațiilor internaționale, Direcția Relațiilor culturale, Direcția Presei, Direcția Juridică și a Tratatelor, Direcția Consulară, Direcția Protocolului, Direcția Cadrelor, Direcția Secretariat, Direcția Contabilității și Direcția Administrativă. Exista și un Oficiu Juridic, un Serviciu al curierilor diplomatici și un Serviciu al Cifrului, alături de un Oficiu de Studii și Documentare. Acesta se ocupa cu „asigurarea documentării științifice a Ministerului Afacerilor Externe”^[49], cu organizarea activității bibliotecii centrale și a arhivei ministerului, selecționând și pregătind pentru tipar colecțiile de documente privind politica externă a Republicii Populare Române. Personalul MAE din administrația centrală și de la oficiile din străinătate se compunea din personalul diplomatic (cu grade diplomatice de la atașat de legație stagiar la ambasador), personalul consular (cu grade de consul general, consul, viceconsul, atașat consular), personalul de specialitate și personalul administrativ. La oficiile din străinătate puteau activa și consilieri, secretari și atașați culturali sau de presă, numiți de Ministerul de Externe, atașați militari numiți de Ministerul Forțelor Armate sau consilieri, secretari și atașați economici sau comerciali numiți de Ministerul Comerțului, ambele ministere obținând în prealabil avizul ministrului de Externe înainte de trimiterea acestora în misiune.

La 21 august 1969 era publicat în Buletinul Oficial Decretul nr. 589 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe (devenit Legea nr. 38/1969, votată de Marea Adunare Națională la 19 decembrie 1969 cu unanimitatea voturilor celor 435 deputați prezenți la ședință)^[50]), despre care la articolul 1 se preciza că acesta „înfăptuiește politica externă a Republicii Socialiste România pe baza liniei generale a politicii externe stabilite de Partidul Comunist Român și a măsurilor generale adoptate de organelle supreme ale puterii și administrației de stat”, iar prin articolul 2 se sublinia că „Ministerul Afacerilor Externe își desfășoară activitatea pe baza legilor în vigoare, sub conducerea Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a Consiliului de Miniștri”. Articolul 6 menționa că MAE își desfășura activitatea „pe baza principiului conducerii colective”, fiind „condus de un Colegiu, organ deliberativ, care hotărăște în problemele generale privind activitatea ministerului” (art. 7). Existau cinci direcții de relații pe spații geografice, iar în plus față de decretul din 1959, exista de câțiva ani o Direcție Politică de Sinteză (fapt ce marca importanța crescută a ministerului), o Direcție Economică (care existase în perioada Regatului, dar și în epoca Ana Pauker) și o Cancelarie. Se anexa o listă cu misiunile diplomatice ale țării, existând 52 de ambasade pe toate continentele (dintre care șapte pe continentul american și nouă pe continentul african), o Legație a RSR la Rio de Janeiro (oficiul din Brazilia fiind ridicat la rang de ambasadă în 1974), trei Consulate generale (Istanbul, Alexandria, Sydney), o Reprezentanță consulară și comercială la Madrid (oficiul din Spania fiind ridicat la rang de ambasadă în 1977) și patru Misiuni Permanente (la ONU–New York, ONU–Geneva, UNESCO–Paris și la Agenția Internațională pentru Energia Atomică / AIEA–Viena). Decretul nr. 589 a rămas în vigoare până la sfârșitul regimului politic, desigur, cu o serie de modificări.

La 27 ianuarie 1971 se emitea ordinul ministrului Afacerilor Externe, Corneliu Mănescu, cu privire la categoriile de probleme care erau prezentate Colegiului MAE, cu începere de la 30.01.1971, spre dezbatere, dintre care menționăm: planual de obiective și darea de seamă asupra activității anuale a MAE, planul anual al vizitelor oficiale în străinătate ale președintelui Consiliului de Stat, președintelui Consiliului de Miniștri, ministrului Afacerilor Externe (dar și al vizitelor în România ale unor personalități străine cu funcții similare), deschiderea de noi misiuni diplomatice și oficii consulare române, încheierea de acorduri bilaterale de importanță deosebită, organizarea în România de reuniuni politice internaționale de importanță deosebită, probleme privind munca de selecționare și promovare a cadrelor.

Tot la 27 ianuarie 1971 apărea ordinul ministrului referitor la „Regulamentul privind organizarea, funcționarea și atribuțiile direcțiilor și serviciilor independente din Ministerul Afacerilor Externe”^[51]. Existau 17 direcții în minister (același număr ca și în 1959): Direcția I Relații (țările socialiste europene și țările balcanice) avea trei secții: Secția I (URSS, Tratatul de la Varșovia /aspectele politice); Secția II (țările socialiste din Europa Centrală: Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, RD Germană; CAER /aspectele politice și economice); Secția III (țările balcanice: Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Grecia, Cipru, Turcia). Direcția II Relații (Asia, Oceania) avea două secții: Secția I (țările socialiste din Asia: China, Mongolia, R.P.D. Coreeană, RD Vietnam, dar și Republica Vietnamului de Sud, Cambodgia, Laos); Secția II (țările nesocialiste din Asia și Oceania: Afganistan, Australia, Birmania, Ceylon, India, Indonezia, Filipine, Japonia, Malayezia, Nepal, Noua Zeelandă, Pakistan, Singapore, Thailanda, alături de problemele privind CENTO, SEATO, ANZUS, ASPAC). Direcția III Relații (Europa Occidentală și de Nord) avea două secții: Secția I (țările membre ale CEE: Franța, Italia, R.F. Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, alături de Monaco, San Marino, Malta și problemele privind OCDE, UEO, CEE, Consiliul Europei); Secția II (țările europene membre ale AELS / Anglia, Irlanda, Portugalia, Austria, Suedia, Norvegia, Islanda, Danemarca, Finlanda, alături de Spania, Lichtenstein și problemele privind AELS, NATO, Consiliul Nordic). Direcția IV Relații (America de Nord, Centrală și de Sud) avea două secții: Secția I (SUA și Canada); Secția II (țările Americii Latine). Direcția V Relații (Africa și Orientul Apropiat) avea două secții: Secția I (țările din Orientul Apropiat și Africa de Nord) și Secția II (țări africane). Direcția Organizații Internaționale avea patru secții și un Birou de Cooperare Tehnică (privind proiectele de cooperare cu PNUD – Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare): Secția I (Organizații internaționale politice), Secția II (Dezarmare), Secția III (Organizații internaționale juridice, social-culturale și umanitare), Secția IV (Organizații internaționale economice). Direcția Relațiilor Culturale avea, de asemenea, patru secții: Secția I (Acorduri, plan, sinteză), Secția II (Știință, învățământ), Secția III (Artă, carte) și Secția IV (Emigrație). Aceasta din urmă se ocupa de elaborarea propunerilor privind organizarea în rândurile emigrației române sau prin intermediul acesteia a unor acțiuni cultural-artistice și de altă natură (colocvii, simpozioane, aniversări, comemorări, conferințe, turnee artistice, expoziții, invitarea în țară a unor personalități ale emigrației și acordarea de titluri și distincții acestora, acordarea de burse unor tineri din emigrație, elaborarea și editarea de lucrări destinate emigrației – cărți, reviste, albume, filme, diapozitive, manuale școlare etc., rezolvarea cererilor și doleanțelor cu caracter general sau individual și, de asemenea, propuneri de avize în probleme privind cultele). Direcția de Sinteză avea în 1971 patru secții: Secția I (Analiză și sinteză), Secția II (Securitate europeană; se elaborau proiecte ale documentelor oficiale ale României referitoare la securitatea și cooperarea europeană), Secția III (Planificarea vizitelor la nivel înalt), Secția IV (Informare și îndrumare – a oficiilor diplomatice cu privire la principalele acțiuni inițiate de România pe plan intern și extern). De remarcat că Secția I semnala elementele noi în politica externă a unor state sau grupe de state, elabora lucrări privind evoluția și perspectiva problemelor internaționale de interes major pentru România (prezentând propuneri) și întocmea buletine operative pentru informarea conducerii de partid și de stat și a conducerii MAE în timpul vizitelor în străinătate. Direcția Economică avea două secții: Secția I (Studii și sinteză) și Secția II (Cooperare economică), iar Direcția Juridică și a Tratatelor avea pe lângă Secția I (Drept internațional public) și Secția II (Drept internațional privat) și Biroul Tratatelor. Direcția Consulară avea trei secții: Secția I (Relații consulare cu țările europene), Secția II (Relații consulare cu țările din America, Africa, Asia), Secția III (Acorduri consulare), Serviciul de Pașapoarte și Vize, Biroul de Acte notariale și Biroul de Informații consulare. Direcția Presei avea Secția I (Relații de presă și ziariști străini), Secția II (Îndrumarea activității de propagandă prin presă) și Secția III (Elaborarea de materiale pentru propagandă). Direcția Protocolului avea Secția I (Ceremonial și protocol diplomatic), Secția II (Imunități și privilegii diplomatice) și Corpul de interpreți (asigura traducerea la convorbiri, recepții etc la nivelul președintelui Consiliului de Stat, a președintelui Consiliului de Miniștri, a ministrului Afacerilor Externe și a primului adjunct al ministrului Afacerilor Externe, efectua traduceri de documente pentru conducerea de partid și de stat și conducerea MAE). Cancelaria avea patru servicii: Serviciul I (Cancelaria), Serviciul II (Arhivă – fondurile de arhivă curentă sau istorică), Serviciul III (Bibliotecă – se întocmeau și comenzile pentru procurarea din străinătate a cărților și publicațiilor solicitate de Comitetul Central al PCR și Consiliul de Miniștri), Serviciul IV (Telegrame). Serviciul I cuprindea diplomații de la cabinetele ministrului, primului adjunct, adjuncților ministrului și secretarului general al MAE, având în componența sa un birou de Registratură, Informații și Sesizări, un birou de Stenodactilografiere și Multiplicare și un birou de Dactilografiere și Stenografiere a lucrărilor cu caracter special și urgent. Tot la acest Serviciu era un funcționar care se ocupa cu problemele referitoare la „păstrarea și apărarea secretului de stat”, având și sarcina procurării și trimiterii ștampilelor și sigiliilor folosite de MAE sau a păstrării în plicuri sigilate a dublurilor cheilor de la fișetele și casele de fier ale directorilor, directorilor adjuncți și șefilor serviciilor independente din MAE. Adăugăm în completare și celelalte trei direcții, alături de Serviciul Curieri diplomatici și de Oficiul Juridic. Direcția de Personal, cu Serviciul I (Verificarea personalului), Serviciul II (Evidența personalului), Serviciul III (Mișcare și documente pentru plecări în străinătate), Serviciul IV (Învățământ). Angajații de la Serviciul I efectuau „deplasări pe teren” în vederea verificării personalului ce urma a fi angajat în MAE, a studenților și bursierilor trimiși de MAE la studii în străinătate, a candidaților MAE pentru posturile de funcționari internaționali, a muncitorilor detașați de la alte instituții pentru lucrări de construcții și reparații la misiunile diplomatice ale RSR, a soțiilor sau viitoarelor soții ale lucrătorilor MAE, întocmind note de relații, verificând și sesizările sau reclamațiile privind comportarea angajaților MAE, ulterior întocmind note de constatare. Tot acest Serviciu sprijinea „lucrătorii de personal din alte instituții” care aveau aprobarea conducerii direcției pentru a studia dosarele personale sau a discuta cu diferiți funcționari ai MAE. Direcția Plan financiar, contabilitate și organizarea muncii avea Serviciul I (Plan financiar), Serviciul II (Organizarea muncii și salarii), Serviciul III (Evidența contabilă), adăugându-se și „Controlul financiar intern”, care verifica activitatea economico-financiară sau execuția bugetară la unitățile din subordinea MAE, efectua „anchetele și cercetările dispuse” de conducerea ministerului sau de conducerea Direcției Contabilitate. Direcția Tehnică, de Aprovizionare și Administrativă avea în componența sa Serviciul I (Tehnic și exploatări imobile), Serviciul II (Plan aprovizionare), Serviciul III (Transporturi), Serviciul IV (Administrativ) și Biroul Pază.

Prin Decretul nr. 145 din 16 martie 1973 a avut loc o reorganizare a direcțiilor din MAE (așadar o modificare a Decretului nr. 589/1969)^[52], fiind pentru următorii cinci ani doar trei direcții de relații în loc de cinci direcții și 12 direcții în total, față de 17, cu doi ani înainte. Exista o Direcție pentru Cultură și Presă, o Direcție Juridică și a Organizațiilor Internaționale, un Serviciu de Secretariat, care lua locul Cancelariei și se menținea Direcția pentru Sinteză.

Prin ordinul ministrului Afacerilor Externe, George Macovescu, din 20 mai 1976, se înființa începând cu data de 1 mai 1976 Corpul de Control al ministrului de Externe, fiind prevăzute în schema Serviciului Secretariat următoarele posturi: șeful Corpului de Control, cu grad de ambassador, un consilier diplomatic și un secretar I. De precizat că înainte de 1973 Cancelaria MAE (care avea forma unei direcții) putea îndeplini unele atribuții de control.

La 1 martie 1980 era difuzat Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Afacerilor Externe. Se revenea la cinci Direcții de relații organizate pe spații geografice, dar Direcția de Sinteză nu mai exista în acest act normativ, fosta Direcție Economică era comasată cu cea a Organizațiilor internaționale, Direcția de Protocol se transforma în serviciu, fiind în total 11 direcții. Se preciza că MAE avea în subordine Oficiul pentru deservirea Corpului Diplomatic (ODCD) și Căminul de elevi (copii ai diplomaților) și îndruma, sau după caz, sprijinea Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale (ADIRI), Asociația română pentru Națiunile Unite (ANUROM), Secretariatul Comisiei Naționale pentru UNESCO și Asociația Internațională de Studii Sud-Est Europene (AISSEE).

Organul de conducere colectivă al MAE se intitula Consiliul de conducere, alcătuit din ministru, ministru secretar de Stat și adjuncții ministrului, ambasadorii, directorii și alți conducători ai unor compartimente ale ministerului, oameni de știință, secretarul organizației de partid din minister, delegatul CC al Uniunii Generale a Sindicatelor din România și alți delegați ai unor organizații obștești care activau în domeniul relațiilor internaționale.

În fine, în martie 1984 apărea Decretul^[53] nr. 24, care modifica vechiul decret nr. 589/1969 privind organizarea și funcționarea MAE, care preciza că avea în conducerea sa un ministru, un ministru secretar de stat, trei adjuncți ai ministrului și un secretar de stat. De asemenea existau 10 direcții în organigrama ministerului, Direcția Financiară-Contabilitate fuzionând cu cea de Aprovizionare și Administrativă, numărul personalului fiind și el restrâns.

Profilul diplomatului român după 1947

Instalarea liderului comunist Ana Pauker în fruntea Ministerului Afacerilor Străine la 7 noiembrie 1947 a condus la situația ca acesta să fie singurul minister unde „comprimarea” a cuprins în scurt timp aproape întregul Corp diplomatic și consular, dar și cel tehnico-administrativ^[54], motivația oficială (existentă și în cazul unor epurări în august 1947, când Gh. Tătărescu era încă ministru) fiind executarea, în situația dificilă a țării, a unei dispoziții a „Comisiunii ministeriale pentru redresarea economică și stabilizarea monetară”^[55]. În 1947-1948 au fost înlăturați aproximativ 650 de salariați^[56], diplomați și funcționari administrativi, iar între noiembrie 1947 – martie 1948 au fost angajați 268 oameni (din care 96 membri ai Corpului diplomatic și consular)^[57]. La 1 decembrie 1948, din 513 salariați doar 42 reprezentau „personal bugetar vechi”^[58], angajați în MAE înainte de 7 noiembrie 1947. Știm, de asemenea, că în 1950, din 394 posturi bugetate, erau ocupate doar 155 posturi^[59].

Ne-am propus să prezentăm succint o serie de reprezentanți ai aparatului diplomatic al României, care și-au desfășurat activitatea în prima etapă a României comuniste (1947 – 1952), când ministerul a fost condus de A. Pauker, privind din perspectiva anterioară lui 1947. Diplomați din epoca Antonescu în activitate în noua Republică Populară Română, intelectuali ai României interbelice în calitate de miniștri plenipotențiari ai României după abdicarea regelui Mihai și schimbări în noul Corp diplomatic (dincolo de promovarea principiului „luptei de clasă”, a funcționarilor cu „origine sănătoasă”, în general muncitorească și a rolului partidului–stat): apariția multor medici și a unor ingineri, alături de juriști și filologi sau angajarea a numeroase femei, fără a omite originea etnică, majoritar evreiască a diplomaților în epocă, diferită de cea obligatoriu românească de până atunci. Remarcăm faptul că diplomați intrați în minister în anii 1948-1950 activau și în anii ’80, precum Corneliu Bogdan, Nicu Șerban, Marin Alexie, Petre Gheorghiu, Agop Bezerian, Vasile Gliga, alături de ministrul adjunct Maria Groza, Nicolae Fotino (ADIRI) și alții, iar C. Bogdan sau R. Comșa au avut poziții importante în diplomație după 22 decembrie 1989.

Dintre cei 42 de salariați vechi ai MAE (titulatura de Ministerul Afacerilor Străine a fost păstrată până în aprilie 1948) din decembrie 1948 (8% din total), menționăm câțiva diplomați. Ion Magheru^[60] reprezintă într-un sens un caz singular, fiind singurul diplomat dinainte de 1944 numit ministru plenipotențiar după 1948. Născut în 1902, ca fiu al lui Titu Magheru (magistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărei președinte onorific a fost după pensionare, bunicul său fiind generalul pașoptist Gheorghe Magheru), a absolvit Facultatea de Drept, intrând în Ministerul Afacerilor Străine în 1924 și activând la Constantinopol în 1928, la Berlin în 1928-1930, la Haga în 1930-1931, apoi în 1936-1940, pe când Legația din Olanda era condusă de către penalistul de renume internațional Vespasian V. Pella^[61] (reprezentant special al României la ONU – New York în perioada iulie 1947 – august 1948, dar cu atribuții retrase oficial la 8 noiembrie 1948, implicat și în aderarea Republicii Populare Române la Organizația Mondială a Sănătății la 9 iunie 1948). Între 1946-1948 Ion Magheru a fost la post la Ankara în calitate de consilier de legație. Există indicii că a semnat documente și pentru ministrul de Externe Mihai Antonescu (în 1942), în 1943-1944 a reprezentat România în problemele transportului pe Dunăre (Comisia Europeană a Dunării de la București, Consiliul Dunării Fluviale de la Viena), din martie 1945 fiind director adjunct în minister pentru chestiunile Dunării. În iunie 1948 a fost numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Republicii Populare Române în Iran, prezentând scrisorile de acreditare la Teheran la 8 noiembrie 1948. Acreditarea i-a fost retrasă în octombrie 1949, sosind în țară la 1 decembrie 1949 pentru a-și îngriji sănătatea^[62]. A rămas în centrala MAE până la 1 martie 1951, când a fost transferat ca director al Protocolului la Institutul Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea (IRRCS), post în care s-a menținut până la 1 noiembrie 1958. Ion Magheru (vezi și Cuprinsul acestei lucrări) era frate de tată cu diplomații de după 1947, Mihai Magheru și Anca Magheru, arestați pentru activitate comunistă în 1943. Aurel Monția^[63] a fost un alt diplomat din perioada interbelică menținut în Ministerul de Externe după 1947. S-a născut în 1890 la Șicula – jud. Arad ca fiu al unui preot și era frate cu Emil Monția (născut în 1882, doctor în Drept în 1905, membru al Marelui Sfat Național Român ales la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, compozitor și violinist) și cu Iustin Monția (preot, deputat pe parcursul anilor ’20, fost membru al Partidului Național-Creștin). Aurel Monția a fost ofițer în armata austro-ungară în primul război mondial (ca și Achil Barcianu^[64], ministru plenipotențiar cl. I și director al Diviziuniii Afaceri Politice în epoca Antonescu, pensionat din centrala MAE la 1 aprilie1948), a obținut un doctorat în Drept la Cluj, intrând în Ministerul Afacerilor Străine în 1920 ca viceconsul. A activat la Legațiile din Budapesta și Sofia (retras în octombrie 1935 la cererea ministrului plenipotențiar Vasile Stoica, într-o chestiune de ordin personal), devenind consul general cl.I în 1938. A fost numit șeful Serviciului Registraturii din minister la 27 ianuarie 1941 (cu funcție de director), fiind menținut în post în toată epoca Antonescu (biroul său se afla aproximativ sub cel al ministrului Mihai Antonescu), dar și după 1948. A fost șef al Serviciului Registraturii și Expediției până la 1 iulie 1950, când a fost pensionat. Remus Ionescu^[65] era un alt diplomat din epoca Antonescu, activ în decembrie 1948. Născut în 1912, doctor în Științe politico-economice și doctor în Drept, a intrat în Ministerul Afacerilor Străine în 1937 ca atașat de legație, devenind la 1 aprilie 1938 secretarul Consiliilor Economice ale Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice. În anii 1940-1944 a activat la Legația din Budapesta, iar între iulie 1947- septembrie 1948 ca secretar cl. I la Legația din Stockholm, condusă în perioada iulie 1947 – februarie 1949 de generalul Radu Rusescu^[66] (un personaj apropiat de Ernest Urdăreanu ca adjutant la Casa Militară Regală între iulie 1938 – septembrie 1940, anterior fiind comandant secund al Regimentului de Gardă Călare în 1936-1938). Ulterior Remus Ionescu a lucrat la Oficiul de Studii din Centrala MAE, în februarie 1949 fiind menționat ca șef Secție I. A fost transferat din diplomație la 1 iulie 1950, la Notariatul de Stat, în anii ’70 fiind consilier la Ministerul Justiției. Deoarece l-am menționat pe generalul Radu Rusescu în calitate de ministru plenipotențiar, adăugăm că în Ministerul Afacerilor Externe a lucrat între 15.02.1948 – 28.01.1950, ca delegat tehnic pentru delimitarea frontierelor de stat româno-ungare și româno-bulgare, generalul (r) Radu Negoescu^[67] (născut în 1893, director al Institutului Geografic Militar între 1946 – 29.12.1947, trecut în rezervă la 01.01.1948, considerat unul dintre ctitorii școlii geodezice române moderne). Un alt fost cadru superior al Ministerului Apărării, cu funcție importantă în Ministerul de Externe la începutul Republicii Populare Române, a fost colonelul (r.) Constantin Zaharia. Născut în 1891, devenit ofițer în 1913, a fost prefect cu delegație al județului Brașov din 13.10.1944 (reconfirmat la 19.03.1945, înlocuit în decembrie 1945 de avocatul Ion Strat), deputat BPD de Brașov (1946-1948), încadrat în Ministerul Afacerilor Străine la 1 decembrie 1947 cu gradul de ministru plenipotențiar clasa II, din 6 mai 1948 fiind ministru plenipotențiar clasa I. Vorbea limbile franceză și germană. Între 1949 -1951 a fost șeful Protocolului MAE^[68]. Un alt fost ofițer, care activa în MAE în 1948 a fost Romulus Petrulian. Născut în 1914, a absolvit liceul militar din Craiova, apoi Școala de ofițeri din Sibiu, devenind sublocotenent. Vorbea germana, engleza și franceza. Era și licențiat în Litere și Filosofie la Cluj (1936-1940). A fost pe front comandant de companie în Regimentul 20 infanterie până la sud de Stalingrad, fiind trimis bolnav în țară în sept. 1942, în 1943 și-a dat demisia din armată cu gradul de căpitan, iar după absolvirea unui curs de atașați diplomatici în mai 1943^[69], a fost încadrat la 01.06.1943 în Ministerul Afacerilor Străine, așadar în aceeași serie cu istoricul Neagu Djuvara. Între 10.01.1945 – 01.02.1946 Petrulian a fost detașat la Președinția Consiliului de Miniștri, cu funcție de director adjunct, colaborând și cu SSI în problema activității grupării Vișoianu. În ianuarie 1945 devenea membru PCR, iar în aprilie 1946, francmason^[70]. A lucrat la Direcția Consulară până la 28 septembrie 1948, când a fost transferat din MAE[71] pentru o scurtă perioadă la Ministerul Comerțului Exterior, în noiembrie 1949 fiind încadrat cu gradul de căpitan de Miliție în calitate de comandant al Școlii de Subofițeri din Sighet, până la 6 decembrie 1950, când este trecut în rezervă și exclus din PMR ca fost ofițer burghez, fără drept de asistență socială deoarece era exclus din partid. Un reprezentant al „personalului vechi”, chiar dacă de după război, care activa în minister în decembrie 1948 erau și Vlad Mărdărescu^[72] (născut în 1909, fiul generalului Gheorghe Mărdărescu, ministru de Război în guvernul Brătianu din 1922-1926, care a ocupat Budapesta în 1919 în fruntea trupelor din Transilvania; absolvent al Facultății de Drept, a fost avocat la Creditul Național Industrial între 1931-1941, apoi la STB, angajat în MAE la 10.05.1946, a fost trimis în acel an consilier la Legația din Washington, de unde a revenit în Centrală ca referent tehnic la Direcția IV Relații la 01.11.1949, fiind transferat la Oficiul de Deservire a Corpului Diplomatic la 01.01.1952); Ioan Moruzi^[73] (născut în 1914, fiul lui Ion Moruzi și al Teodorei Floru, doctor în Drept la Paris în 1939, ofițer pe frontul din Caucaz în 1942, transferat în august 1945 de la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe, unde lucra din ianuarie 1940, la Comisia pentru Aplicarea Armistițiului, încadrat apoi în MAS în martie 1946 și trimis consilier la Legația din Paris; în 1952 era asistent la catedra de Marxism a Institutului Politehnic). În aprilie 1948 a fost numit la conducerea Consulatului General din Paris, de unde a revenit în țară în noiembrie 1948, fiind din decembrie 1949 trimis consilier la Legația din Cairo^[74], alături de diplomatul Ion Georgescu^[75] (născut în 1910, absolvent al Facultății de Filosofie la Cluj în 1937, doctor în Psihologie în 1945, angajat secretar I în MAS în mai 1946 și trimis la post la Legația din Varșovia). În anii ’50 Ioan Moruzi a fost director adjunct la Direcția Tratate, la Direcția IV Relații, directorul Direcției Protocol în 1958-1959, la 01.10.1959 fiind consilier juridic în minister, când s-a transferat la Societatea pentru Răspânirea Științei și Culturii.

Dintre miniștrii plenipotențiari ai României, aflați la post în general în primul an de mandat al Anei Pauker în fruntea MAE, menționăm o serie de intelectuali precum sociologul Mihail Ralea, ministru la Washington în anii 1946-1948 (născut în 1896, doctor în Filosofie și Drept în Franța în 1922-1923, deputat PNȚ și director al oficiosului partidului până la începutul lui 1938, când intră în conflict cu Iuliu Maniu), matematicianul Simion Stoilow^[76], ministru la Paris între martie 1946 – 1 aprilie 1948 (născut în 1887, cu studii de licență și doctorat la Sorbona în 1907-1914, fiul generalului S. Stoilow și al Olgăi, născută Greceanu), biologul Vasile Mârza, ministru plenipotențiar la Bruxelles în 1948 (născut în 1902, dinspre tată aparținea unei familii de mari moșieri, însă bunicul său pierduse averea^[77], doctor în Medicină la Iași în 1927, unde era preparator universitar din 1926, cu studii de histologie la Lyon și Paris în anii ’30, dar și cu activitate ca ilegalist comunist din perioada interbelică), matematicianul Grigoe Moisil (născut în 1906; profesor universitar la Iași din 1939, fondator al Centrului de Calcul în 1962 la Universitatea din București), ambasador în Turcia în anii 1946-1949, matematicianul Mihail Neculcea^[78], ministru la Haga în 1948-1949, unde a fost însărcinat cu afaceri între noiembrie 1947 – martie 1948 (născut în 1904 la Viena, profesor la Facultatea de Matematică din București, consilier de presă și cultural la Legația din Paris în 1946-1947, fiul marelui diplomat din perioada interbelică și profesor universitar Eugeniu Neculcea – urmaș al cronicarului Ion Neculce, vicepreședinte al Partidului Național Popular în 1946-1949, dar și administrator al Băncii Naționale a României din 1947 până la începutul anului 1949), sociologul Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, ambasador la Moscova între 1947 –1949 (născut în 1895, fost asistent al lui Dimitrie Gusti, a fost reprezentant al României interbelice la Organizația Mondială a Muncii din Geneva, vicepreședinte al Institutului Internațional de Sociologie din Paris în 1936-1947). Ministru plenipotențiar la Londra în 1948-1949 a fost Mihail Macavei^[79] (născut în 1882, doctor în Drept la Paris, deputat PNL din 1914 până în 1917, când înființează cu alți 16 deputați Partidul Muncii, fiind însărcinat în 1918 să facă legătura la Odessa cu mișcarea bolșevică).

Posibilitatea intrării primilor membri PCR în Corpul diplomatic al României a apărut prin Decretul-lege pentru organizarea MAS din 7 martie 1946, care prevedea la articolul 82 că, timp de un an de la promulgarea legii, „pentru completarea posturilor vacante” în gradele diplomatice de la consilier de legație clasa I la secretar clasa III și de la consul general cl. I la viceconsul, „vor putea fi numiți și încadrați cu dispensă de examene și stagii și candidați din afara cadrelor ministerului. Ei vor trebui să fi avut o demnitate de stat sau să fi desfășurat, în țară sau în străinătate, în ultimii 7 ani, o activitate patriotică recunoscută și certificată de președintele Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Străine”^[80]. Au fost incluși în 1946 astfel 11 diplomați membri PCR, dintre care 9 la post în exterior, precum Mircea Meteș și Radu Stoichiță (născut în 1920, ulterior profesor de Logică la Facultatea de Filozofie din București) la Legația din Washington sau psihologul dr. Zevedei Barbu[81] la Legația din Londra (născut în 1914, fost asistent universitar în 1942-1943 la catedra de Filosofia culturii, condusă de Lucian Blaga) și 10 membri ai Frontului Plugarilor. M. Meteș și Z. Barbu au ales să demisioneze în septembrie 1948 și să rămână în străinătate. Îl adăugăm pe filosoful și logicianul Athanase Joja^[82], ulterior secretar general al MAE (din octombrie 1948) și ambasador la Varșovia între 1949 – 1951, în epoca A. Pauker. Un alt membru PCR (din 1945) intrat în Ministerul de Externe la 10 mai 1946 a fost Grigore Hovsepian^[83] (născut în 1904 în Bacău, de confesiune armeano-gregoriană, membru PCR din 1945, absolvent al Facultății de Drept din București în 1925, apoi avocat până în 1946, când intră în minister ca secretar I, detașat la Președinția Consiliului de Miniștri între 2 octombrie 1946 – 1 octombrie 1947 la cererea șefului Direcției Coordonării, Ion Stroescu (Zelinger), care îl considera „absolut necesar”; consul general la Milano în anii 1948-1949, transferat la Ministerul de Interne în februarie 1951, reangajat în MAE în 1957, respectiv 1959, când a fost secretar I la oficiul din Londra până în decembrie 1958, respectiv consilier la Bagdad până în martie 1963, când este transferat la Tribunalul Capitalei; Hovsepian a fost ofițer DIE, încadrat în Serviciul Special de Informații la 9 mai 1946)[84]. Au fost și cazuri când gradul cu care au fost încadrați în MAS i-a nemulțumit, precum Gheorghe Micle^[85]. Născut în 1913, licențiat în Litere și Filosofie la Cluj în 1938, în timpul războiului a lucrat la Institutul de Statistică, iar la 10 mai 1946 a fost încadrat oficial în minister cu gradul de consilier de legație clasa a II-a. La 26 iunie 1946 menționa într-un raport că a luat la cunoștință din ziare de numirea sa la MAS, dar „cum subsemnatul sunt numit pe baza activității politice antifasciste și cum sub acest raport, atât în ce privește vechimea, cât și consecvența, nu numai că egalez, dar în majoritatea cazurilor depășesc pe prietenii mei care au fost numiți în ultima vreme în gradul de consilier de legație cl. I, rog să mă considerați demisionat”. Gh. Micle fusese detașat la Președinția Consiliului de Miniștri din iunie 1945 în funcția de șef de Cabinet, în ianuarie 1946 fiind consilier tehnic la PCM cu grad și retribuție de Secretar general. În 1949 era interpret- traducător II și șef de secție, fiind transferat din MAE la Ministerul Învățământului la 1 septembrie 1949.

Nu doar membrii PCR au intrat în minister înainte de plecarea lui Tătărescu, dar și practicile de poliție politică de la oficiile din străinătate au apărut înainte de înființarea Securității în 1948. De altfel, de la începutul lui ianuarie 1947, la conducerea Serviciului Special de Informații (SSI, cu atribuții de informații externe și contraspionaj) s-a aflat Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov, un ilegalist PCdR născut la Ismail în 1905, cu studii politehnice nefinalizate în Belgia, de unde a fost expulzat, acționând apoi în mișcarea comunistă din Franța, apoi urmând un curs de spionaj în URSS la începutul anilor ’30, ulterior fiind arestat și întemnițat în România). De exemplu, doi dintre cei patru secretari generali ai MAS numiți în 1944 -1947, deși apar în documente că au fost miniștri plenipotențiari între 28 martie – 15 septembrie1947 în Danemarca (Victor Brabetzianu) și Italia (Eugen Filotti), aceștia nu au reușit să plece la post^[86]. Chiar dacă la începutul regimului comunist rezidențele SSI de la oficiile diplomatice se aflau în stare incipientă sau erau inexistente, ele erau suplinite prin celulele de partid. Mircea Meteș, doctor în Drept, membru al PCR din 1946, fost șef de cabinet al prim-ministrului Petru Groza, apoi secretar I la Legația din Washington între 1946 – 6 septembrie 1948 (când și-a dat demisia), declara în ianuarie 1951 în fața comisiei senatoriale americane condusă de Patrick McCarran că „există o celulă comunistă care operează ca poliție secretă la Legație pentru a spiona și teroriza personalul de acolo”^[87]. Anterior, la 3 februarie 1947 Alexandru Lăzăreanu^[88] (nume inițial Lazarovici, cu studii de filologie la Londra la sfârșitul anilor ’30; fiul acad. Barbu Lăzăreanu, rectorul Universității de Partid „Ștefan Gheorghiu” în 1944-1950), consilier cultural și de presă al Legației României din SUA în 1946-1948, cerea conducerii PCR ca „serviciul tov. Bodnăraș” să trimită „unul sau doi tovarăși de încredere” în cadrul oficiului^[89]. Lăzăreanu a fost declarat persona non grata de către americani în decembrie 1948, numit în ianuarie 1949 director în MAE, ulterior ministru adjunct de Externe în 1957-1961, ministru la Londra în 1961-1966, apoi șeful Direcției de Sinteză, iar în anii 1968-1978 a fost ambasador în Belgia.

Diplomații de dinainte de 1947 erau considerați de către comuniști, cu puține excepții, ca fiind materialiști, filoenglezi, dominați de formalism. În privinţa profilului social al acestora, interesant este un document întocmit în 1946 pentru oficiile diplomatice în privința păstrării secretului de stat, unde se sublinia că „personalul superior al Ministerului Afacerilor Străine se recrutează din elemente verificate și la un nivel social ce prezintă suficiente garanții de încredere și discreție. Un stagiu suficient de lung în Administrația Centrală și o pregătire profesională serioasă în timpul acestui stagiu sunt deajuns ca să înlăture orice risc din partea acestui personal, în imensa majoritate a cazurilor. Astfel că problema se pune ceva mai serios abia de la funcționarii inferiori și mai ales la oamenii de serviciu (…) Dacă lucrul s-a putut întâmpla vreodată la noi, a fost din cauza a două vicii esențiale: originea străină și retribuția insuficientă.”^[90] În 1950, când se înfiinţa Secţia Cadrelor de Partid din Exterior (în subordinea CC al PMR), condusă în acei ani de către Melita Apostol, criteriile de angajare a viitorilor diplomaţi erau astfel menționate: „Tovarăşi cinstiţi, verificaţi, cu conştiinţa de clasă dezvoltată, disciplinaţi, să nu fie influenţabili, cu spirit partinic şi vigilenţă revoluţionară, combativi, modeşti, legaţi de ţară şi familie. Să nu aibă rude în ţările capitaliste. Să fie căsătoriţi, cu o moralitate desăvârşită”^[91]. Trebuie precizat faptul că interdicția în privința rudelor din străinătate nu s-a respectat, o serie de diplomați ai epocii Pauker, angajați înainte de 1950, având rude în Occident. Peste ani, Regulamentul de funcționare a MAE din 23 septembrie 1959 prevedea la articolul 101 că „salariații ministerului sunt obligați să depună eforturi permanente pentru ridicarea nivelului lor politic, ideologic și profesional [subl. ns.]”^[92]. Legea de organizare a Ministerului Afacerilor Străine din 1939 prevedea necesară pentru un candidat la admiterea în corpul diplomatic o diplomă de licență în Litere sau Drept sau o diplomă de doctorat în aceste domenii, obținute în țară sau străinătate și echivalate, iar prin Legea din aprilie 1944 erau recunoscute unui candidat doar diploma de licență sau doctorat în Drept din țară sau din străinătate echivalate și „să fie diplomați ai Secțiunii de pregătire a Institutului Regal Român de Cercetări Internaționale și Științe Politice”^[93], înființat în 1944. Așadar, fără medici sau ingineri.

Desigur că au fost angajați în minister după 1947 și juriști, precum Edwin Glaser^[94] (născut în 1904 în Brașov, doctor în Drept în 1928, fiul reprezentantului companiei germane „AEG” și al companiei austriece de navigație „Donau Gesselschaft”, angajat în MAE în decembrie 1947 ca director al Direcției Tratate, pensionat din minister în 1973); Pavel Silard^[95](născut în 1910 în Slovacia, nume anterior Schechter, absolvent al liceului din Tg. Mureș, doctor în Drept în 1934, cunoscător al limbilor franceză, engleză, germană, maghiară și chineză, încadrat în Ministerul de Externe în septembrie 1948 ca șef serviciu la Direcția Tratate, după ce a urmat în acel an cursurile IRI, ambasador în Indonezia până în 1964 și în Iran și Afganistan până în 1971, apoi iar director adjunct în MAE până în 1973, când s-a pensionat); Adrian Iosipescu^[96](născut în 1908, nume anterior Avram Iosobovici, absolvent al Facultății de Drept în 1932, apoi avocat al Baroului Ilfov, încadrat consilier juridic în MAE la 15 noiembrie 1947, din februarie 1949 era director adjunct și director din 1955 al Direcției Juridice și a Tratatelor, consilier juridic șef din 1961 până la pensionarea medicală în mai 1967^[97]); Albert Schreiber^[98] (născut în 1894 la Iași, unde a absolvit în 1918 Facultatea de Drept, intrând apoi în avocatură; la 01.01.1945 s-a mutat în București, activând și la Tribunalul Poporului, apoi din 15.12.1948 ca șef de catedră la Facultatea de Drept, angajat în MAE la 01.10.1949 la Direcția Tratate și plecat din minister în ianuarie 1953; în ianuarie 1952 lucra „la o lucrare secretă pentru Ministerul de Externe”^[99] împreună cu prof. univ. I. Gh. Vântu, fost ministru al PNL-Tătărescu și cu prof. univ. Traian Ionașcu, fost Rezident Regal); Eugen Mantu^[100] (născut în 1911, nume inițial Richard Marcusohn, fratele arhitectului conf.univ. Gustav Gusti; absolvent al Facultății de Drept din București în 1933, activând apoi ca avocat, angajat în MAE în februarie 1948, la post la oficiile din Marea Britanie în 1948-1951 și RDG în 1951-1959, în aprilie 1962 era locțiitor al șefului Direcției III Relații când a fost transferat din minister); Dionisie Ionescu^[101] (născut în 1906, mama sa provenea din vechea familie înstărită Condopol, cu studii de Drept la Paris în 1925-1929, a susținut ca avocat în timpul războiului și „interesele evreilor săraci” intrând în contact cu reprezentanți ai PCdR; a fost prefect al județului Bacău în 1944 – mai 1948, angajat apoi în MAE și trimis însărcinat cu afaceri la Sofia, apoi ambasador la Praga în 1949-1951, șeful Direcției Protocol în 1951-1955, ambasador la Cairo în 1956-1958, șeful Ceremonialului de Stat în 1958-1966); Mihai Magheru (născut în 1910, frate cu diplomatul Ion Magheru menționat mai sus, cu studii liceale și la Versailles, absolvent al Facultății de Drept la Paris în 1936, angajat apoi la Banca Națională a României; secretar general al ARLUS după 1945, printre alte posturi importante ocupate, a fost ministru plenipotențiar în Elveția în 1948-1949, în SUA în 1949-1951, reprezentant permanent al RPR la ONU-New York în 1957-1959, ambasador în Pakistan între 1966-1974); Constantin Borănescu–Lahovary^[102] (născut în 1905, cu studii liceale la Lausanne – Elveția, absolvent al Facultății de Drept din Paris, secretar de presă la ambasada din Praga în 1947-1948, consilier de legație în MAE între 05.05.1948 și 31.12.1951); Constantin Stănescu (născut în 1911 la Pitești, absolvent al Facultății de Drept din Lyon -Franța în 1932, membru al PCdR din 1936, director de cabinet^[103] al liderului comunist Vasile Luca la Ministerul de Finanțe în 1947-1948, apoi încadrat în MAE și trimis ca secretar I la Teheran^[104], alături de ministrul plenipotențiar Ion Magheru; rechemat în Centrală în 1951 și trimis ministru plenipotențiar în Israel până în 1952, ambasador la Cairo în 1958-1961 și în Costa Rica în 1973-1977, pensionat din minister la 01.01.1978^[105]); Lucian Bădulescu^[106](născut în 1916 cu numele Baruch, absolvent al Facultății de Drept, în 1946-1947 era avocat stagiar, în 1948 a intrat în MAE; însărcinat cu afaceri în Danemarca în 1956-1957 și în Olanda în 1957-1961, apoi secretar I la Direcția Tratate a ministerului, de unde a fost transferat în aprilie 1962); Traian Micu^[107] (născut în 1919 în loc. Fărău – jud. Alba, luat prizonier de sovietici la 02.09.1944 pe frontul din Moldova și întors în țară în iulie 1945 ca locotenent în Divizia de voluntari „Horea, Cloșca și Crișan”, cu studii de Drept, în 1945-1946 a lucrat în redacția ziarului „Glasul Armatei”, cursant al Institutului de Studii Politice și Administrative / mai – noiembrie 1947, apoi încadrat în MAE la 01.12.1947, secretar I la Legația din Paris între 1948-1950, director adjunct în 1950-1952, ministru plenipotențiar la Teheran în 1952-1957, director între 1957-1961, transferat din minister în iunie 1961); Avram Lupan^[108] (născut în 1906 la Focșani cu numele Lustman, în anii ’30 era avocat cu o licență la Facultatea de Drept din București, angajat în MAE în iulie 1948 ca secretar I, devenit consilier de legație peste 4 luni, director adjunct între 1954-1957, ieșit din minister la 01.02.1963); Mircea Mănescu^[109] (născut în 1910 la Iași, unde a obținut o licență în Drept în 1932, nume inițial Moise Marcovici, întemnițat câteva luni la Jilava în 1936, avocat public la Ministerul de Justiție în anii 1945-1947, angajat cu gradul de consilier de legație în MAE la 01.12.1947, în 1949 era consilier de presă la oficiul din Belgrad, apoi jurist șef la Comisia Dunării din Budapesta din 1954 până în octombrie 1962, când a fost transferat din minister); Adrian-Adalbert Holan^[110] (născut în 1921 la Satu Mare, deportat în lagărul de la Auschwitz în 1944-1945, absolvent al Facultății de Drept din Cluj în 1947, an în care era secretar general al Comunității Evreilor din acel oraș, în perioada următoare obținând un doctorat în Științe economice; intrat în MAE ca secretar de presă în toamna lui 1948 după cursuri de 9 luni la Institutul de Relații Internaționale, în 1951 era șef secție, părăsind ministerul în octombrie 1952); Paul Davidovici (născut în 1903 în Iași, absolvent al Facultății de Drept din București și membru al PCdR din 1936, după 1944 a fost secretar general al Consiliului General Evreiesc, încadrat consilier în MAE în 1949 și trimis la Legația din Israel, pe care a condus-o ca însărcinat cu afaceri în anii 1950-1951; a fost apoi directorul Direcției Tratate, considerată cea mai importantă în epocă, de la 01.01.1952 până în octombrie 1952, când părăsește ministerul oficial pe caz de boală^[111]; este tatăl scriitoarei Victoria Dragu Dimitriu și al aviatorului-scriitor Doru Davidovici); Stroe Botez^[112] (născut în 1912 la Galați, fiul comandorului de marină și scriitorului Eugeniu Botez / „Jean Bart”, fratele lui Călin Botez – rezident SSI cu acoperire diplomatică la Lisabona până în 1944; a absolvit Academia Comercială din București în 1934 și Facultatea de Drept în 1936, șef de cabinet al ministrului Muncii Mihai Ralea în 1938-1940, a fost acuzator public la Tribunalul Poporului în 1945, administrator delegat la „Sovromtransport”, secretar al Comisiei interimare de conducere a Ligii Navale Române din noiembrie 1947, angajat în MAE în 1948 în contextul Conferinței Dunării de la Belgrad, a activat în minister ca referent tehnic la Oficiul de Studii și la Direcția Orientală condusă de G. Macovescu până în august 1951, când este transferat ca șef de producție la Studioul Cinematografic București); Vlad Anghel[113] (născut în 1919 la Iași, absolvent al Facultății de Drept, intrat în MAS în epoca Antonescu ca atașat comercial la 01.11.1943, avansat secretar economic cl. III la 01.06.1944 și viceconsul la 10.06.1946 în Direcția Economică, apoi la Direcția Consulară, în 1949 era referent șef și șef secție, transferat din MAE la 15.09.1950 la Ministerul Metalurgiei și Industriei Chimice); Ștefan Hacikian[114] (născut în 1900 la Chișinău, licențiat în Drept, a lucrat la PTT în București din 1942 până la 15.12.1947, când este transferat consul general în Ministerul de Externe; în 1948 activa la Direcția III Relații Occidentale, iar în 1949 era referent tehnic, la 31.12.1951 lucrând la Oficiul de Documentare când a fost transferat din minister); Nicolae Fotino^[115] (născut în 1922 la București, fiul lui Constantin și al Mariei Feyeux, locuind cu aceasta la Paris în 1929-1933, a urmat studii de Farmacie în 1940-1942, apoi Facultatea de Drept în 1943-1947; a fost secretarul ministrului de Interne Teohari Georgescu în 1945-1947, membru UTC din 1944; intrat în MAE la sfârșitul lui 1947, a activat la Direcția Protocol și la oficiul din Praga în 1949-1951, fiind transferat din minister la 01.01.1952, de la sfârșitul acelui an fiind încadrat cercetător la Institutul de Istorie din București; între anii 1968-1984 a fost director științific al Asociației de Drept Internațional și Relații Internaționale – ADIRI); Petre Mihăileanu[116] (născut în 1909 la Vaslui, fiul lui Lazăr și Dori, nume inițial Leon Herșcovici[117], a urmat Facultatea de Drept din Iași, dar și trei ani Facultatea de Farmacie; voluntar în armata republicană în timpul războiului civil spaniol și din 1939 în Franța deținut politic și partizan în Rezistență, având gradul de colonel în rezervă; cunoștea franceza, germana, spaniola și engleza; din martie 1945 a fost inspector general de poliție în București, secretar general la Prefectura Poliției Capitalei din octombrie 1947; încadrat prim consilier de legație în MAE în august 1948 și trimis însărcinat cu afaceri în Argentina, unde din septembrie 1949 a fost ministru plenipotențiar; rechemat în Centrală în februarie 1950, la 20 noiembrie 1950 se transfera la Comitetul Cinematografiei).

Au fost angajați după 1947 și absolvenți ai Academiei Comerciale, precum Iosif Dolezal^[118] (născut în 1921 la Brașov, fiul lui Anton Dolezal – venit din Cehoslovacia și al Mariei, născută Vitecek; absolvent al Academiei Comerciale din Brașov în 1941-1945, a intrat în MAE în 1948, fiind trimis la post la Legația din Suedia în 1949-1953, inclusive ca însărciant cu afaceri, iar în 1955-1960 la Washington, ulterior a fost șeful secției SUA în minister, transferat în august 1963) sau Nicu Șerban^[119] (născut în 1921, nume inițial Avram Herșcovici, cu activitate ilegalistă ca membru al PCdR în anii războiului, absolvent al Academiei Comerciale din București în 1947/ licența în 1948, a urmat cursurile Institutului de Relații internaționale în 1949, fiind apoi angajat în MAE; în anii ’50 a activat la oficiul din Praga, între 1959-1968 a fost director adjunct în minister, fiind decorat în 1968, în calitate de director adjunct la Protocol, de către generalul Charles de Gaulle cu prilejul vizitei în România, iar în perioada august 1968 – noiembrie 1974 a fost consilier la ambasada din Republica Democrată Germană; pensionat din minister la 1 februarie 1981); Rudolf Stoian^[120] (născut în 1908 la Pașcani cu numele Stein, licențiat al Academiei Comerciale- secția consulară din București în anii ’30, în 1946 activa la Comisia Aliată de Control, angajat în MAE în septembrie 1948 ca subdirector, în 1950 era consul la Rusciuk, reprezentant al României în Administrația Fluvială a Porților de Fier până la 01.05.1964, pensionat din minister la 01.01.1970). Un angajat al MAE în epoca Pauker, cu doctorat obținut în 1949 în științe politico-economice și o licență în Agronomie obținută în 1946 la Cluj a fost Octavian Feneșan^[121] (născut în 1922 în Cheresig- jud. Bihor, nume inițial Fenyes, fiul lui Emil și Ida, a urmat în paralel cu studiile de Agronomie, cursuri de Drept și Teologie, vorbea franceza, engleza, italiana, germana, rusa, maghiara și mai puțin spaniola, între 1948-1952 a fost angajat al MAE, între 1970-1979 (și ulterior) a fost funcționar internațional la Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO) din Roma.

Dintre absolvenții Facultății de Litere-Filosofie integrați după 1947 în MAE menționăm pe Victor Cheresteșiu (născut în 1895 în orașul Dej – jud. Cluj ca fiu al unui avocat proprietar al unor terenuri de 150 ha, a obținut un titlu de doctor în Litere la Viena și altul de doctor în Drept la Budapesta^[122], a fost bibliotecar la Primăria municipală din Budapesta în perioada august 1917 – 1 ianuarie 1919, apoi bibliotecar la Universitatea din Cluj între 1919-1924, unde va reveni peste ani între 1945-1948, căsătorit a doua oară, în anii ’40, cu Roza Kahane, sora cunoscutului agitator comunist Moses Kahane; angajat în MAE ca prim-consilier de presă în mai 1948, director adjunct între februarie – iulie 1949, consilier de legație la Helsinki între iulie 1949 – ianuarie 1952, apoi conferențiar la Institutul de Relații Internaționale al MAE până în iunie 1952, când părăsește ministerul^[123]; a fost transferat ca director al Institutului de Lingvistică[124] între 1952-1953, fiind apoi directorul Institutului de Istorie din București în anii 1953-1956); Mihai Șora^[125] (născut în 1916 în loc. Ianova – jud. Timiș, absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București în 1938, s-a căsătorit apoi cu Mariana Klein și a plecat în Franța cu o bursă a guvernului francez în 1939, unde a activat în mișcarea de partizani în timpul războiului; în perioada iunie 1946 – 01.01.1948 a lucrat la Serviciul de Presă și Cultural al Legației României din Paris sub coordonarea lui Mihai Neculcea, fiind angajat în Centrala MAE în octombrie 1948 ca prim secretar de presă, părăsind ministerul ca referent tehnic la 31.12.1951; membru al Partidului Comunist Francez între 1946-1948 și al PCR din 1967; a fost ministrul Învățământului în guvernul provizoriu al României, între 30.12.1989 – 28.06.1990); Tudor Bugnariu^[126](născut în 1909 la Budapesta, unde a urmat și clasele primare, a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj în 1931, unde în paralel a fost preparator, iar după absolvire, asistent un an, în 1935-1938 și 1940-1942 a fost arestat pentru activitate comunistă; primar al Clujului în 1944-1945 sub administrația sovietică; consilier cultural în MAE în 1947-1948 și la Ambasada din Iugoslavia în 1948-1949, ministru adjunct al Învătământului în 1956, prorector și decan la Universitățile din Cluj și București; era ginerele lui Lucian Blaga); Lionel Nițescu^[127](născut cu numele Neiger în 1924 în București, de religie mozaică, fiul unui subdirector la Banca Comercială Română, licențiat al Facultății de Litere – secția Filologie modernă în 1947; cunoștea limbile franceză, italiană, engleză, spaniolă și germană; încadrat consul în MAE la 01.02.1948 și trimis la post la Legația din Washington la 20.03.1948, fiind și sursa „Bn.A.2” a Serviciului Special de Informații[128] în capitala SUA între iunie 1949 – august 1950, când a revenit în Centrală; a fost transferat din minister ca redactor la revista „Flacăra” în aprilie 1961, pe când ocupa poziția de adjunct al șefului Direcției IV America), Caius-Titus Frânțescu^[129] (născut în 1915, fiu de preot, absolvent al Facultății de Litere din București în 1938, în 1937 urmând și un curs de limba rusă la Institutul de Studii Sud-Est Europene, unde a cunoscut-o pe prima sa soție, Alexandra Golubenco, născută în Ismail, în sudul Basarabiei; a intrat în MAE la 30.12.1947 ca secretar II, fiind trimis însărcinat cu afaceri la Cairo în 1948-1949, apoi director adjunct la Direcția Protocol; a doua soție, Elena Minea, care lucra la cabinetul Anei Pauker, fusese până atunci căsătorită cu generalul Stan Minea, șeful Secției a II-a Informații a Marelui Stat Major în 1949-1951 și șeful Direcției Informații a Armatei în 1951-1954). Unii diplomați erau ca formație intelectuală „reprofilați” pe studii filologice, precum Ioan (Ioina) Acs (născut în 1920, cu studii la Politehnica din București în 1938-1940, 1944-1946, însă în 1948 urma cursurile Facultății de Litere și Filosofie; a fost deportat în Transnistria în 1941-1944, în 1947-1948 fiind inginer chimist la CFR, apoi angajat în MAE și trimis la post în Varșovia în 1949-1952 și ca însărcinat cu afaceri în Finlanda în 1952-1957, fiind transferat din minister în 1959; cunoștea limbile franceză, rusă, germană, engleză, polonă, suedeză), Gavril Gabor^[130] (nume anterior Gross, născut în 1916, angajat în MAE în 1949, după ce a urmat studii de Științe naturale la Cluj și de Biochimie la Sorbona în 1937-1939, a absolvit Literele în București în 1945; fost deținut politic la Jilava și Caransebeș în 1942-1944, angajat în MAE la 01.11.1949, lector la Institutul de Relații Internaționale în anii ’50, în 1957-1960 a fost la post în Argentina și Marea Britanie, în noiembrie 1961 era șeful secției Anglia când a fost transferat din minister) sau Mihail Munteanu^[131] (nume anterior Michel Grimberg, născut în 1911, angajat în MAE în 1948 ca prim secretar de presă, absolvent de Litere și Filosofie în 1946, după ce în 1931-1932 studiase Fizică-Chimie la Dijon în Franța, consilier la Ambasada din China în 1950-1956, apoi director adjunct în minister, de unde a fost transferat în aprilie 1962; vorbea franceză, engleză, rusă, chineză, germană). Unii diplomați erau studenți la Filosofie când au fost angajați în MAE, precum Vladimir-Aristos Gheorghiu[132] (născut în 1926 la Berlin, fiul lui Constantin și al Berthei -n. Mayer, venit în țară cu familia în 1937, absolvent de liceu în 1947 la Constanța, unde în 1944-1945 activa ca ziarist și membru UTC;  între ianuarie- sept. 1948 a urmat Institutul de Studii Politice și Administrative/ IRI, fiind apoi încadrat în MAE la 22.09.1948 ca prim secretar de presă, șef serviciu la 01.02.1949, în 1954 era și lector de marxism la Institutul de Căi Ferate, director adjunct din 1956, la 01.11.1957 era transferat  din minister la Institutul de Psihologie al Academiei, primind în 1968 o bursă doctorală la Universitatea din Mainz, RFG; devenit cercetător de nivel internațional în domeniul hipnozei clinice, a părăsit țara în 1983 după scandalul Meditației Transcedentale).

În primii ani după noiembrie 1947 vor pătrunde în corpul diplomatic persoane cu licență sau doctorat în Medicină, precum Eduard Mezincescu^[133] (născut în 1909, fiul lui Gheorghe și al Luciei, menționat^[134] ca descendent pe linie maternă al boierilor Coroi și nepot al lui A. C. Cuza, nepot al prof. univ. Dumitru Mezincescu – secretar general al Ministerului Sănătății în 1944 și frate cu Alexandra-Olga Mezincescu, care activa în 1940 la Legația din Londra și apoi în exil; doctor în Medicină la Cluj în 1939, numit în iunie 1940 asistent la Facultatea de Medicină din București, director MAE din noiembrie 1947, încadrat ministru plenipotențiar cl. I la 1 decembrie 1947, Secretar general al MAE între 27 mai – 27 august 1948 și în 1955-1956, ministru adjunct de Externe în 1956-1966, ambasador în Suedia, Norvegia și Danemarca în 1966-1973); Ștefan Cleja^[135] (născut în 1914, prefectul județului Sibiu în 1945-1946, secretarul Adunării Deputaților în 1946-1948, șeful mai multor oficii diplomatice în anii 1948-1973, doctor în Medicină la Cluj în 1940, Secretar general al MAE în 1948-1949, ministru adjunct de Externe în 1955-1956); Eugen Charap^[136] (născut în 1910 în orașul Gheorgheni, doctor în Medicină la Praga în 1934, angajat în MAE la 29 noiembrie 1947, însărcinat cu afaceri la Paris în 1949-1951, însărcinat cu afaceri la Ankara în 1955-1956, transferat din minister în iulie 1963; fratele său, Adalbert Charap, născut în 1912 la Budapesta, doctor în Drept la Cluj în 1934, a fost deportat în 1944 la Auschwitz și Majdanek, luptător într-un detașament de șoc în timpul insurecției din Varșovia din august–septembrie 1944, secretar general din mai 1948 la Ministerul Industriei); Nicolae Gonda^[137] (născut în 1913 la Budapesta, absolvent al Facultății de Medicină din București în 1938, între 1942-1944 a fost deținut politic la Olgopol și Vapniarka, angajat în MAE la 01.01.1948, consilier la Legația din Londra^[138] în 1949-1952, director în minister la Direcția Tratate, iar din 1957 până la transferul din septembrie 1962 a condus Direcția IV Relații / America); Mircea Bălănescu^[139] (nume inițial Eugen Bendel, născut în 1910, absolvent al Facultății de Farmacie și cu studii de Medicină la Paris în 1929-1931, director al Direcției III Relații/ Țări occidentale și primul reprezentant al României în Republica Democrată Germană în 1950, ulterior ambasador în Franța, Grecia și Finlanda până în 1973, când este pensionat); Bazil Șerban^[140] (nume inițial Aba Scerbac, născut în 1914 la Soroca, absolvent al Facultății de Farmacie din București în 1935, participant la războiul din Spania la sfârșitul anilor ’30, fost deținut în lagărele nemților în 1944-1945, activând apoi la Paris pe lângă delegația militară sovietică de repatriere a deportaților, angajat în MAE încă de la 12 noiembrie 1947 și trimis consilier la Legațiile din Roma în 1947-1948 și Berna în 1948-1950; pe parcursul anilor ’50 a fost șeful Direcției Economice, al Direcției II Relații și ulterior al Direcției Organizații internaționale până la 05.09.1962, când este transferat din minister la Institutul de Geriatrie); Ionel Crișan^[141] (nume inițial Kirschen, născut în 1911, doctor în Medicină și chirurgie la Cluj în 1937, deținut politic în Transnistria în timpul regimului Antonescu, consul la Istanbul^[142] în 1948-1949 și consilier la misiunile diplomatice din Ankara și Belgrad, director al Direcției Consulare și însărcinat cu afaceri a.i. la Helsinki în 1957-1963, fiind transferat din minister în decembrie 1963); Gheorghe Brătescu^[143](născut în 1922, absolvent al Facultății de Medicină în 1947, doctor în Medicină în mai 1949 la București, primul director de cabinet, cu grad de consilier de legație, al Anei Pauker între noiembrie 1947- 1 decembrie 1948, prim-consilier de legație la Ambasada din Moscova între decembrie 1948 – septembrie 1951, transferat din MAE în noiembrie 1951; a fost ulterior un istoric al Medicinei cu numeroase lucrări publicate; căsătorit în august 1949 cu Tatiana Pauker, fiica A. Pauker); Nicolae Melinescu^[144] (născut în 1914, doctor în Medicină, angajat în MAE la 15.12.1947, la post la Legația din Berna în 1948, dar semnând în acel an și ca șef de cabinet al Anei Pauker, director din februarie 1949 până la 1 noiembrie 1952, când a plecat din minister; era căsătorit cu Ilca Wasserman, licențiată în Farmacie, apoi deținută politic în epoca Antonescu, șefa Editurii PMR după război și consilier ministerial la Ministerul Sănătății, cadru universitar la ISEP); Paul Cornea^[145](născut în 1915, nume inițial Cohn, doctor în Medicină la București în 1940, în decembrie 1947 era însărcinat cu afaceri la Sofia, în 1948-1950 era consilier de presă la oficiul din Londra, fiind apoi director adjunct și director în MAE, transferându-se la Ministerul Sănătății în august 1955); Francisc Păcuraru (născut în 1920, fiul lui Efraim și al Mariei, cu studii de Medicină la Cluj în 1940-1945, viitor ministru plenipotențiar în Argentina în 1959-1963 și ambasador în Grecia în 1967-1973, scriitor, trimis la Legația din Budapesta în 1948, în 1951-1952 era director adjunct la Direcția Presei; tatăl publicistului Tudor Păcuraru, fost colonel SRI). Au mai existat medici angajați în minister și după 1952, precum Petre Iosif^[146] (născut în 1907, nume inițial Leon Brauchfeld, absolvent al Facultății de Medicină din Modena în 1934, încadrat în minister în 1955 și trimis la post în Italia și RDG, director adjunct al Direcției Presă din MAE între 1963-1973), Victor Dimitriu (născut în 1915, prefect al jud. Prahova în perioada ianuarie 1945 – ianuarie 1948, apoi secretar general și ministru adjunct la Ministerul Sănătății, intrat în MAE în 1956 și trimis ambasador până în 1968 în diverse țări, precum Argentina, Austria și Franța), Petre Manu (născut în 1912, prefect al județului Târnava Mică între martie 1945 – decembrie 1946, în 1948 era secretar general la Ministerul Cultelor^[147], dar și cadru didactic la IMF Iași, în 1956 era consilier în MAE, ministru plenipotențiar în Israel în 1957-1961 și în Suedia, cu extinderea acreditării în Norvegia și Danemarca în 1961-1966), Arthur-Henry Nedelcu–Karassi (născut în 1927, medic cardiolog autor de cărți de specialitate, reprezentantul României la UNESCO în 1960-1962[148]), Ovidiu-Corneliu Popescu (născut în 1927, doctor în medicină în 1962, an când se transferă din poziția de asistent universitar la IMF București la Direcția Culturală a MAE, ulterior director, ambasador în Maroc în 1974-1982). Numărul medicilor a fost evident mai redus față de anii de început a Republicii Populare Române. De altfel, chiar conducătorul din 1948 (și vicepreședinte în anii 1949-1952) al Asociației Române pentru Legături cu Uniunea Sovietică (ARLUS) era un doctor în Medicină și Chirurgie, Iosif Bogdan^[149]. Născut în 1912 în Hunedoara cu numele inițial Salamon, fost deținut politic, avea pe socrii săi emigrați în Israel din 1951, în 1952-1954 era ministru adjunct al Sănătății, iar în 1955, vicepreședintele Institutului Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea^[150].

Alții au urmat facultăți cu profil tehnic, dintre cei intrați în corpul diplomatic menționând pe Nicolae Dinulescu^[151] (născut în 1907 în com. Bratovoești, jud. Dolj, licențiat în Matematică la București, activând apoi la Observatorul Astronomic între 1930-1947, consilier de presă și consilier de legație la Roma în 1948-1950, director adjunct în Centrală în 1950-1951, ambasador la Varșovia în 1951-1953 și la Ankara în 1959-1962, transferat definitiv din MAE la 15.02.1962; între 1953-1956 a fost prim-locțiitor al ministrului Învățământului); Corneliu Bogdan^[152] (născut în 1921, nume inițial Grünberg, cu studii la British Council din București înainte de 1941, când devine membru PCdR, apoi la Școala Politennică între 1944-1948, șef de cabinet al Anei Pauker în 1948-1949, însărcinat cu afaceri la Legația RPR din Washington în 1951-1953, într-o perioadă când majoritatea oficiilor erau conduse de însărcinați cu afaceri a.i., director în minister în anii 1953-1967 și 1978-1982, ambasador la Washington în 1967-1976, prim-adjunct al ministrului de Externe și purtător de cuvânt al MAE din 26 decembrie 1989 până la 1 ianuarie 1990, când a decedat); Radu Comșa^[153] (nume inițial Leo Schwefel, născut în 1925 la Cernăuți, absolvent al Facultății de Chimie de la Politehnica București în 1949, apoi angajat în MAE, în 1950 era secretar al Anei Pauker, iar în 1954 era director adjunct, activând apoi la oficiile din Phenian în 1951-1953, la Belgrad în 1955-1959, la Atena în 1960-1961, la Tokyo în 1961-1963, fiind transferat din minister la 31 august 1963; ambasadorul României în Republica Federală Germania în perioada ianuarie 1990 – iulie 1992); Sergiu Holban^[154] (nume inițial Haber, născut în 1925, absolvent al Facultății de Științe Naturale, angajat în minister la 01.03.1949, trimis la post la Praga în 1951, ulterior la Tirana, transferat din MAE în mai 1962). Un alt diplomat din epocă cu acest nume în minister a fost Boris Holban^[155] (născut în 1908, fiul lui Avram și Gunda, absolvent în 1927 al liceului din Bălți, în Basarabia, cu studii politehnice la Brno, în Cehoslovacia în anii 1937-1938, arestat politic în anii ’30, voluntar în armata franceză din 1939, întemnițat de nemți în Alsacia, de unde a evadat în 1941, luptând apoi ca maior în mișcarea de partizani din Franța; întors în România în 1946, a fost director general în MAE între noiembrie 1947 – iulie 1948 / perioadă când semnează documente și ca șef de cabinet al Anei Pauker, apoi șeful Direcției Cadre din Ministerul Apărării Naționale până în 1950, când este numit șeful Direcției Generale a Industriei Bumbacului și Cânepei din Ministerul Industriei Ușoare).

De precizat, referitor la studiile noilor diplomați, că în 1948-1949 se organizau la Snagov la Institutul de Relații Internaționale din cadrul MAE, cunoscut în epocă și ca Institutul de Studii Politice, cursuri de 6-7 luni, extinse apoi la cicluri de 2 ani, ulterior la 5 ani, modelul țărilor cu regimuri comuniste fiind în anii ’50 Institutul de Relații Internaționale din Moscova (cu înmatriculări pe 6 ani). Un absolvent cu diplomă de merit al IRI București în 1956 a fost Iacob Adam^[156] (născut în 1914 lângă Storojineț în Bucovina de Nord, cu numele Feierstein), angajat în MAE la 1 noiembrie 1948 în funcția de subdirector (venind de la Institutul de Studii Politice), în 1951 fiind director, ulterior în 1961-1962 fiind șeful Oficiului de Studii și Documentare, transferat din la 01.05.1963 la Academia Militară Generală, conferențiar de Istoria PCUS.

Un alt aspect este faptul că până la sfârșitul anilor ’30 femeile în România neavând dreptul de vot electoral, nu se încadrau la prima condiție de angajare în Corpul diplomatic: „să fie român, având exercițiul tuturor drepturilor civile și politice” (ex: Legea de organizare a MAS din aprilie 1944). Decretul-lege din 9 mai 1939 privind organizarea electorală permitea pentru prima dată în România dreptul de vot femeilor, însă cu anumite limitări, cea importantă în acest caz fiind vârsta minimă necesară de 30 de ani^[157], însă atât Legea de organizare a MAS din februarie 1939, cât și Legea din aprilie 1944, prevedeau drept condiție la admiterea prin concurs în minister ca persoana „să nu fi trecut de 30 de ani”. În corpul administrativ al ministerului existau în perioada interbelică numeroase femei, inclusiv cu studii superioare, cunoscătoare a unor limbi străine^[158]. La 1 august 1946 au fost admise două femei ca atașat de legație: Maria Dimitriu Șoimu^[159] (născută în 1922, cu studii de Drept, fiica unui general) și Mariana Zlatcu (născută în 1918, doctor în Științe economice și politice). Peste un an, în 1947 au fost îndepărtate din minister.

Numirea ca ministru a Anei Pauker (născută în 1893 în comuna Codăești – jud. Vaslui cu numele Hana Rabinsohn, croitoreasă înainte de 1910 și profesoară de limba și religia ebraică între 1910-1918 în București, cu studii de medicină la Geneva în 1919-1920)^[160], prima femeie ministru de Externe pe plan mondial^[161], a reprezentat și apariția în timpul mandatului acesteia a multor femei în diplomația română, înclusiv în poziții de conducere. Vom menționa câteva exemple: Ana Toma^[162] (născută în 1912, nume inițial Grossman, deținut politic, cu studii neprecizate în dosarul de Cadre AMAE, existând indicii că a urmat Facultatea de Matematică, a intrat în MAE ca prim consilier de legație oficial la 1 decembrie 1947, fiind între 8 mai 1948 – 1 februarie 1949 Secretar general al ministerului, apoi Consilier ministerial între februarie 1949 – ianuarie 1951, o funcție de legătură între directori și ministru adjunct, apoi ministru adjunct de Externe între ianuarie 1951 – 26 iulie 1952, când a plecat din MAE ca adjunct al ministrului Comerțului Exterior; era soția lui Pantelei Bodnarenco, cu numele românizat Gheorghe Pintilie, șeful Securității din 1948); Ecaterina Chivu^[163] (născută Klein, în 1939 colabora politic cu academicianul Alexandru Rosetti^[164], era soția liderului comunist Chivu Stoica; angajată în MAE la 12 decembrie 1947 ca prim-consilier de legație și șefă a Diviziunii Personalului până în 1951, ulterior lucrând la Direcția I Relații; la 1 martie 1953 era transferată la Institutul de Relații Culturale cu Străinătatea); Elena Păsculescu^[165] (născută în 1903 în București, absolventă a patru clase gimnaziale; angajată în MAE la 01.12.1947 ca prim consul general, director adjunct și director în 1948-1952, scoasă din minister în septembrie 1952; era sora ministrului de Interne din anii 1945-1952, Teohari Georgescu); Melita Apostol^[166] (născută în 1915, nume inițial Schaerf, deținută politic în epoca Antonescu, căsătorită în februarie 1948 cu liderul comunist Gheorghe Apostol; a fost integrată în MAE în septembrie 1948 cu gradul de consilier de legație; a avut funcții la Institutul de Relații Internaționale și la Cabinet, transferată din minister în august 1950 ca șefa Secției Cadrelor de Partid din Exterior de la CC al PCR); Ida Felix^[167] (născută în 1908, absolventă a două clase școală profesională, membră PCdR din 1931, închisă ani de zile în lagăre din Tg. Jiu și din Transnistria; director adjunct din 1950 și directoare a Cadrelor MAE în 1951-1958); Elena Georgescu[168] (născută în 1915, în 1935 lucra în sindicatul funcționarilor din Idustrie și Comerț, conform declarației colegei din MAE, Edith Lazaride; în 1937-1939 lucra în domeniul presei, iar din iunie 1940 activa în PCdR; încadrată la 01.01.1948 în MAE cu gradul de prim-consilier de legație, în 1948-1952 a condus Diviziunea/ Direcția Afaceri Consulare, plecând din minister la 01.01.1953; în 1960 lucra la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniștri; este prima soție a ministrului de Interne Teohari Georgescu); Hortensia Roman^[169] (născută în 1914 în orașul Santander din Spania, a urmat studii secundare și universitare în orașul spaniol Lerida, absolvite în 1934; între 1939-1945 a activat la Moscova, unde s-a căsătorit cu Valter Roman în decembrie 1944; angajată ca referentă în MAE la 01.12.1947, director adjunct la Direcția Relații III- Europa Occidentală de la 01.02.1949 până la 15.02.1950, când pleacă din minister; este mama primului premier al României postcomuniste); Cristina Luca^[170] (născută în 1916 cu numele Bianca Marcusohn, a urmat Facultatea de Medicină și a activat în timpul războiului în serviciul de informații al Rezistenței franceze; s-a căsătorit cu generalul MAI, Mihail Boico, fost voluntar în războiul din Spania în anii ’30; a fost șefa Direcției Culturale din minister până în 1952; este sora mamei politologului Vladimir Tismăneanu); Clara Ardeleanu^[171] (născută în 1916, fiica lui Avram Turcu și a Rașelei, absolventă a liceului evreiesc „Cultura A”, cu bacalaureat susținut în București în 1945, închisă în 1944 în lagărul de deținuți politici de la Tg. Jiu, angajată în minister în ianuarie 1948, a activat ca director adjunct din 1950 până la transferarea sa din instituție la 01.11.1962, când activa la Direcția Consulară^[172]; căsătorită cu cunoscutul ziarist și longeviv director general al DGPT, Iosif Ardeleanu/ Adler); Rodica Barbu^[173] (născută îm 1920, nume inițial Roza Leibovici, absolventă a Facultății de Litere și Filosofie din București în 1947, deținută politic între 1941-1944 în lagărul de la Tg. Jiu, alături de Melita Apostol; încadrată în MAE ca secretar II la 1 februarie 1948, trimisă secretar I în octombrie 1948 la Legația din Bruxelles[174], pe care a condus-o ca însărcinat cu afaceri până în iulie 1951, apoi directoare adjunctă în minister până la 31 iulie 1952, când se transferă la Comitetul Așezămintelor Culturale); Eugenia Petre^[175] (născută în 1908, nume inițial Jetti Blum, a urmat Facultatea de Chimie Industrială din București în 1927-1936, fără examen de stat, angajată în MAE ca șef serviciu la 01.12.1947 și trimisă în decembrie 1948 însărcinat cu afaceri a.i. la Copenhaga, unde a activat până în 1951, apoi a fost referentă pe spațiul Nord în Direcția IV Relații, din 1961 lucra la Oficiul de Studii și Documentare al ministerului, de unde era pensionată la 01.11.1963; vorbea franceza, germana, engleza, daneza și suedeza); Martha Lupan^[176] (născută în 1924, nume inițial Abramovici, absolventă a Facultății de Științe Comerciale și a Facultății de Filologie, șefă de Secție în minister din 1948; lucra la Direcția Protocol când a fost transferată din minister în mai 1962). Erau și numeroase alte șefe de Serviciu în minister, precum Clara Hönig^[177] (născută în 1915, absolventă a Institutului „M. Gorki” în 1954, angajată a MAE din 1 decembrie 1947, a activat la oficiul din Moscova în 1948-1954, la DR I și la Direcția Protocol; plecată din minister în decembrie 1963); Aurica Altaras^[178] (născută în 1923, nume inițial Brucker, absolventă a Facultății de Filologie și angajată a MAE în ianuarie 1948, activând ca șef serviciu și șef secție la Direcția Tratate, în noiembrie 1963 fiind transferată din minister, unde era referent principal relații la Oficiul de Studii și Documentare; cunoștea limbile franceză, engleză și germană); Paula Hirsch^[179] (născută în 1909 cu numele Nussenzweig, angajată în minister în noiembrie 1948, de unde a fost pensionată la 01.11.1964; în 1946 era dactilografă șefă la Comisia română de legătură cu Comisia Aliată de Control); Sofia Mironescu^[180] (născută în 1923 cu numele Finkelstein, în iulie 1948 era angajată în minister ca stenodactilografă șefă, fiind de la 01.12.1948 șefă de serviciu; în 1948-1949 a activat la cabinetele secretarilor generali Eduard Mezincescu și Ștefan Cleja, apoi la oficiile din Moscova și Sofia în anii ’50, fiind transferată din minister în aprilie 1962); Ana Corin^[181] (născută în 1920 la Recaș cu numele Katalinić; angajată în MAE la 01.11.1948 ca secretar de presă și încadrată la cabinetul secretarului general Ștefan Cleja; de la 01.05.1957 și până la plecarea din minister, la 01.08.1959, a fost șefa de cabinet a miniștrilor de Externe Gr. Preoteasa, I.Gh. Maurer și A. Bunaciu); Natașa Nedelcu^[182] (născută în 1922 lângă Storojineț /Bucovina de Nord  ca Selma Safir, fără studii superioare, a intrat în MAE ca șef secție administrativă la 01.03.1949, lucrând apoi la Direcția Economică și ulterior la Direcția Tratate, de unde a fost transferată din minister la 01.07.1962); Jeanette Verona[183] (născută în 1906 în Rm. Sărat, menționată în 1931-1932 studentă la Facultatea de Drept din București, în 1945-1946 a fost profesoară de franceză la Ministerul de Externe din Chișinău/ URSS; a activat în MAE între 01.03.1948 – 15.04.1957 ca șef birou și referent tehnic la Direcția Tratate – Oficiul de Studii; este mama sovietologului american de origine română Sergiu Verona); Anita Ioanid[184] (născută în 1925 în București, fiica lui Tobias și Antoinette, absolventă a facultății muncitorești/ echivalentă cu studiile medii, studentă după 1955 la Facultatea de Filologie; în noiembrie 1947 a fost încadrată în MAE ca șef serviciu, activând la Ankara în 1948-1950 și ca secretar III de legație la Moscova în 1950-1951; la 18 septembrie 1959 a fost scoasă din minister și întemnițată până în 1964, fiind soția lui Paul Ioanid – cu nume inițial Leibovici, prof.dr.ing. de aeronautică la Academia Militară, condamnat și executat în februarie 1960 pentru participarea la cunoscutul furt a doi saci cu bani dintr-o mașină a Băncii de Stat a RPR la 29 iulie 1959); Lucia Șerban^[185] (născută în 1907 la Paris, nume anterior Lucienne Reynal, a activat în MAE din 1 ianuarie 1948 până la 1 octombrie 1961; soția diplomatului Bazil Șerban); Ileana Lucian^[186] (născută în 1914 la Londra, nume anterior Gladys Wintrop, cu studii la Hamburg în 1928-1932, în 1949 activa la oficiul din Berna, agentă a Securității în 1953-1956; secretară șefă în minister, de unde a fost transferată în noiembrie 1960; era soția diplomatului jurist din anii 1948-1958, Horia Lucian – născut cu numele Leibovici); Luiza Mantu^[187] (născută în 1920 la București, fostă Louise Leibovici, ilegalistă, în 1948 era consul în minister, de unde a fost transferată la 1 august 1962; era soția diplomatului Eugen Mantu); Anca Magheru^[188] (menționată și ca Anka, născută în 1909 în București, absolventă a Facultății de Litere din Paris în 1934, a fost secretar I la Legația din Roma în 1950-1955 și din 1960 la Ambasada din Praga, pensionată la 1 noiembrie 1968 din poziția de șef serviciu la Direcția Relații Culturale; sora diplomaților Ion și Mihai Magheru); Maria Groza^[189] (născută în 1918 la Deva, ministru adjunct de Externe între 1980-1987, angajată a ministerului și în anii 1948 -1955; fiica prim-ministrului Petru Groza); Renée Vițianu^[190] de la cabinetul Anei Pauker (născută Almuly, arestată în iulie 1948 în Elveția împreună cu soțul ei Solvan Vițianu/ Vitzmann, acuzat și de spionaj la scurt timp după ce fusese numit consilier economic al României la Berna, ea fiind eliberată în august 1948; s-a transferat din MAE în ianuarie 1954; Solvan Vițianu era director în MCE în 1950-1952, apoi consilier economic în China); Marcela Deutsch^[191] (născută în 1921 la Ploiești, nume anterior Abeles, angajată în MAE în 1950, din 1951 a activat la Institutul de Relații Internaționale/ ISP, unde între 1954-1957 era conferențiar și șef de catedră; plecată din minister la 01.10.1958; era soția lui Emerich Deutsch, vicepreședinte al Băncii de Stat/ Băncii Naționale a RSR în anii ’50-’60); Roberta Gaston Marin^[192] (angajată în MAE în prima lună ca diurnistă la 15.03.1949, apoi referent șef, a plecat din minister la 01.11.1951; numele inițial era Roberte Marie Jeanne Achard, fiind soția ministrului Energiei Electrice din acel an, ulterior viceprim-ministru între 1962-1969, Gheorghe Gaston Marin, născut cu numele Grossman). Mulți dintre cei menționați mai sus, au plecat din MAE în anii 1960-1963^[193]. Interesant este faptul că, așa cum menționa și „Raportul final” din anul 2006 întocmit de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, ţara noastră a avut „o politică externă complet subordonată Moscovei în perioada 1948-1963”, însă o serie de diplomați experimentați (precum Nicolae Gonda, Gavril Gabor, Eugen Mantu, Iosif Dolezal și alții) au fost urmăriți de Securitate în anii 1959-1963 ca suspecți de spionaj în favoarea Marii Britanii sau a SUA^[194].

Înlăturarea unor cadre de conducere din MAE în 1952 în frunte cu Ana Pauker, înlocuită în iulie cu Simion Bughici^[195], s-a făcut în cadrul unor anchete pe linie de partid, în contextul acuzațiilor de „deviere de dreapta” din acel an, în primul rând la adresa unor responsabili din sectorul financiar-bancar^[196] și a liderului comunist Vasile Luca, viceprim-ministru din 1949 și ministru de Finanțe între 7 noiembrie 1947 – 9 martie 1952, întemnițat în 1952, unde a decedat în 1963. O victimă din MAE a acestor anchete a fost Eugen Balaș^[197], (diplomatul Egon Balazs, nume inițial Blatt, născut în 1922; licențiat al Facultății de Drept și Economie din Cluj în 1948), care a ocupat între 1949-1952 funcția de director al Direcției Afacerilor Economice din MAE, anterior activând la Legaţia din Londra. Acesta a fost destituit la 7 aprilie 1952 ca un „element necorespunzător şi de neîncredere pentru funcţia şi instituţia de mai sus”^[198], iar în august 1952 a fost arestat, fiind eliberat în 1954. Era apropiat de ministrul adjunct de Finanțe, Alexandru Iacob/ Sandor Jakab, de asemenea arestat. Alături de E. Balaș au fost scoși din minister, fiind considerați „elemente necorespunzătoare sau dușmănoase”^[199] (atât la ședințele de partid din 15 martie 1952, cât și la 12-13 iunie 1952) și George Macovescu^[200], medicul Avram Farchi^[201] sau șeful Direcției Administrative, Carol Emeric Lustig^[202] (născut în 1915, absolvent a 4 clase ale Școlii Superioare de Comerț din Satu-Mare, închis în lagăr în anii războiului, încadrat în MAE la 1 decembrie 1947 cu gradul de prim consul general și oficial director de la 1 februarie 1949, transferat din minister la 16 iulie 1952). Un alt tânăr diplomat cu funcție de conducere în Ministerul de Externe în 1952, înlăturat din MAE în acel context a fost Marcel Aderca, născut în 1920, fiul scriitorului Felix (Froim) Aderca și al Rifcăi, absolvent al Institutului Francez (1939), a urmat o Școală de Textile în 1939-1940 (fiind exmatriculat conform legilor rasiale din epocă), a urmat cursurile Colegiul pentru studenți evrei în 1941-1944, ale Facultății de Litere și Filosofie în 1944-1945, lucrând la editura „Cartea Rusă” între 1945-1948, în ianuarie 1948 fiind trimis să urmeze cursurile de 6 luni ale Institutului de Relații Internaționale, fiind încadrat apoi secretar de presă în MAE, ulterior devenind șeful Serviciului Presă. În 1950 soția sa, Clara Aderca (născută Kahane) era șefa de cabinet a ministrului Comerțului Exterior Al. Bârlădeanu, iar M. Aderca era propus atașat de presă la Legația din Berna, însă măsura a fost anulată din cauza legăturilor de concubinaj ale mamei soției cu diplomatul Bernard Waldemar de la Legația Suediei din București, acuzat de spionaj. Aceste aspecte au fost reluate în 1952, Marcel Aderca find înlăturat din MAE la 15.03.1952 (conform deciziei ministeriale din 03.04.1952)[203], exclus din PMR în aprilie 1953, iar soția sa (cerută ca secretară de Teohari Georgescu sau Gh. Gheorghiu-Dej, dar refuzase) a fost transferată în 1952 la „Sovromlemn”^[204]. Potrivit unor documente sovietice, Ana Pauker nu era acuzată de „deviere de dreapta” cu privire la politica externă pe care o promovase, ci pentru că au fost aduse la indicația ei în Institutul de formare a cadrelor mai multe „elemente dubioase, având legături active în America și Israel”, după înlăturarea acesteia de la conducerea ministerului având loc o disponibilizare a acestora din MAE, numai până în noiembrie 1952 fiind scoși inițial 56 de „paucheriști”^[205].

Dincolo de cazurile de râmânere în străinătate a unor diplomați în primul an, tulbure, al mandatului Anei Pauker în fruntea MAE, menționăm două astfel de momente petrecute în 1950, respectiv cazul Mișa Levin^[206] (născut în 1915 la Bălți – Basarabia, tipograf de profesie și fruntaș al Partidului Social-Democrat, la 30.12.1947 a fost încadrat în MAE ca prim consilier de legație, în preajma congresului de unificare a PSD^[207] cu PCR din februarie 1948, când a devenit și membru al CC al PMR, era avansat la gradul de ministru plenipotențiar cl. II și numit la Buenos Aires, însă în aprilie 1948 era trimis prim consilier de legație la Roma^[208], unde în aprilie 1950 a trădat, o notă „strict confidențială” a Ecaterinei Chivu, șefa Direcției Cadre a MAE către MAI din 8 mai 1950 informând că s-a cerut ministerului Justiției retragerea cetățeniei române a acestuia și ruga să se facă formele pentru confiscarea bunurilor ce le avea în țară). De asemenea, cazul Tudor Andreescu^[209] (născut în 1911 cu numele Pantili Abramovici, avocat, trimis în martie 1947 la Paris consilier de presă de către Ministerul Informațiilor, angajat în MAE în noiembrie 1947 pentru conducerea interimară a Legației din Bruxelles până în aprilie 1948, când revine la Paris, de unde pleacă în mai 1949 consilier de legație și însărcinat cu afaceri la Haga – unde, după un refuz de a reveni în țară în august 1949, rezolvat prin intervenția sovieticilor, la 21.09.1950 a fost destituit din MAE pentru „trădarea intereselor RPR”).

Primele luni ale Republicii Populare Române au înregistrat și activitatea pe lângă Legații ale țării din Occident a unor venerabili reprezentanți ai personalului diplomatic al României anilor ’20, reactivați după 1945 în acele țări unde au și trăit anii războiului, respectiv Solomon Rosenthal, Iacob Rosenthal și Eugen Porn. Solomon Rosenthal^[210] era născut în 1872, fusese membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris în 1919-1920, iar între 1927-1932 a deținut funcția de președinte al Consiliului Juridic al Ministerului Afacerilor Străine, apoi președinte onorific, primind gradul de ministru plenipotențiar cl. I la 9 iunie 1940. Chiar mareșalul Ion Antonescu recunoștea olograf în 1942 că serviciile aduse țării de S. Rosenthal „au fost f. mari și gratuite, sacrificiu pe care nu l-a făcut niciun român din cei bogați”^[211]. În perioada decembrie 1946 – 29 iulie 1948 a fost consilier juridic onorific al Legației din Paris, fiind solicitat și în chestiunea procesului Cretzianu. În Statele Unite ale Americii își desfășura activitatea Iacob Rosenthal, fără legătură de rudenie cu primul. Născut în 1879, fost director al ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”, a fost trimis în 1928 ca atașat de presă la New York de către ministrul de Externe N.Titulescu (fapt ieșit din comun în acea perioadă, fiind evreu) și concediat la începutul anului 1938 de guvernul Goga – A.C. Cuza. În 1946 fusese încadrat oficial consilier financiar la Legația din Washington și semnase apoi jurământul de credinţă pentru RPR la 1 ianuarie 1948, însă putea să fie folosit doar „ocazional şi sub control pentru lucrări speciale”, aşa cum menţiona o telegramă din 30 martie 1948 a consilierului Vlad Mărdărescu de la Legația din SUA. La 7 martie 1949 atribuţiile lui Rosenthal (care înființase în mai 1948 un serviciu de pachete către țară la New York) erau retrase. Eugen Porn era născut în 1882, fiind doctor în Litere și Filosofie și fost conferențiar de corespondență comercială italiană la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București în anii 1915 -1919. Între 1925 – 1 august 1940 a activat în calitate de consilier economic pe lângă Legația din Roma, fiind concediat din considerente rasiale. După război a fost între martie 1946 – 24 aprilie 1948 reprezentantul României în Comitetul Permanent al Institutului Internațional de Agricultură de la Roma (inclus apoi în FAO), iar la la 12 mai 1947 era numit consilier tehnic onorific pe lângă Legația României din Italia, după ce însărcinatul cu afaceri M. Cămărășescu semnala la 17.04.1947 că E. Porn „ne-a fost de mare utilitate în acțiunea dusă aici pentru ajutorarea țării noastre în actuala criză alimentară”^[212].

Referitor la domeniul relațiilor economice externe din epoca primilor ani ai RPR, adăugăm câteva nume de șefi (în general) ai Agențiilor economice^[213], ce funcționau pe lângă legațiile și ambasadele României, aceștia având statut diplomatic, dar aparținând Ministerului Comerțului Exterior, înființat în octombrie 1948. La Belgrad în 1948 (chiar înainte de schisma dintre Stalin și Tito) conducea Agenția economică a României inginerul Toma Aldea, născut în 1906, nume inițial Otto Kaufman, fiul directorului unei sucursale a Băncii Marmorosch, Blank & Co. A urmat Politehnica din Caen (Franța), devenind inginer electrotehnic specializat în motoare de avioane, dar și doctor în Științe economice în 1930. În anii 1935 -1938 activa la SARTA (Societatea mixtă de transport aerian), unde Aldea era un personaj influent. În timpul războiului s-a aflat în mijlocul partizanilor antifasciști din Croația, Muntenegru și Albania, fiind în legătură cu reprezentanții sovieticilor din Balcanii de Vest^[214]. În 1946 -1948 era director adjunct al Direcției Acordurilor cu Străinătatea, fiind numit la 1 mai 1948 consilier economic pe lângă Ambasada RPR din Iugoslavia^[215], însă a fost rechemat la 29 iunie 1948 cu prilejul excluderii din Cominform a acestei țări. La 6 mai 1950 T. Aldea a fost transferat din minister la „Sovromconstrucții”. În Cehoslovacia lucra ca secretar economic la ambasada română în 1948-1949 Andrei Sebastian, născut în 1917, nume inițial Benjamin Hechter, fratele scriitorului Mihail Sebastian. A. Sebastian a urmat studii în Litere (nefinalizate) și Drept (licențiat în 1939), continuate în 1939 cu un doctorat în Științe politico-economice. După război a devenit membru PCR, fiind în 1945-1946 administrator al Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI) la Întreprinderea „Metaloglobus” și la Fabrica de șampanie „Rhein”. În martie 1948 a fost trimis la Agenția economică din Praga (condusă de inginerul Alexandru Ciubuc din 1946 până în martie 1950, când a fost adus în țară sub arest). În octombrie 1949 Sebastian a fost chemat în țară în interes de serviciu, însă nu i s-a mai permis întoarcerea la post, fiind supus unor verificări prelungite pe linie de partid. La 4 ianuarie 1951 a fost exclus din ministerul Comerțului Exterior (unde era director adjunct), iar în iulie 1952 și din PMR. În 1955 acesta nota într-o autobiografie că „verificarea mea a început, a continuat și s-a sfârșit cu întrebări despre fratele meu, Mihail Sebastian. Prima întrebare a fost despre legăturile lui cu Nae Ionescu. Ultima, dacă nu mă înșel, despre legăturile lui cu Anton Bibescu”^[216]. În 1961 a emigrat în Franța. La Budapesta era în 1949 -1952 consilier economic Vasile Dinu (născut în 1909 la Borsec, nume inițial Benjamin Eisig, a absolvit liceul la Budapesta, iar Politehnica la Berlin^[217]; între 1952-1954 a condus Agenția din Londra, în 1954-1958 a fost șeful Agenției economice din Cairo). La Budapesta activa în 1949 ca secretar economic Philip Ernest, care la sfârșitul anilor ’50 conducea Agenția economică din Frankfurt (generalul M. Pacepa, subalternul său atunci, menționându-l în memoriile sale). La Berlin șeful Agenției economice între 1951 -1958 a fost Alexandru Costin (născut în 1911, nume initial Alexandru Kohn, absolvent al Școlii Superioare de Comerț din Lipova în 1929), la Paris șeful Agenției economice între 1949 -1955 a fost Sorin Firu (născut în 1909, nume inițial Solomon Feldstein, în 1941 obținea diploma de inginer constructor la Politehnica din București, ofițer de informații externe^[218] sub acoperire între 1949-1957, inclusiv în calitate de primul șef al Oficiului Național de Turism „Carpați” în 1955-1957). Prim-consilier economic pe lângă Legația din Londra a fost în 1948-1949 Jacques Berman (născut în 1900 în București, absolvent al Școlii Superioare Tehnice din Graz, inginer constructor, întemnițat între 1952-1957 pentru acuzații de spionaj în favoarea Marii Britanii, în cadrul procesului lui Lucrețiu Pătrășcanu; în 1969 a emigrat cu familia în SUA^[219]). Consilier economic pe lângă Legația RPR din Roma în 1949 a fost Marcel Gerard (născut în 1902, fiul unui subdirector al Băcii Marmorosch, Blank & Co., cu studii de Chimie industrial la Bruxelles în 1921-1924; a fost până în 1948 și subdirector al Serviciului Special de Informații, având numele conspirativ „Grecu”^[220]). Șeful Agenției economice din Berna între 1950-1953 a fost Iacob Măgură (născut în 1899, nume inițial Iancu Leibovici, absolvent de liceu, tatăl prezentatoarei tv din anii ’60, Ioana Măgură-Bernanrd; în 1948-1949 a lucrat la Agenția economică din Londra, în anii ’50 a fost director în minister, iar în timpul misiunii la Berna a fost și rezident SSI^[221]; există indicii că după retragerea neașteptată a lui Măgură de la post în 1953, conducerea Agenției a fost asigurată de Hună Bogdan – născut în 1895 la Galați, nume inițial Grünberg, a activat la Berna în anii 1952-1957; tatăl diplomatului Corneliu Bogdan). La Buenos Aires șeful Agenției economice între decembrie 1946 – 1 august 1949 a fost Gheorghe Ernest Țari (născut în 1910, fiul colonelului de stat-major Nicolae Țari, doctor în Drept și Științe economice la Paris, apoi atașat comercial pe lângă Legația României din Argentina în 1938-1940; mama lui era fiica Rașelei și a lui Ernest Marcovici, doctor în Medicină^[222]). Consilierul economic al României în Argentina între 1949-1951 a fost apoi Iosif Hîncu (născut în 1897, nume inițial Haim Iosef Haimovici, absolvent de 7 clase elementare; în anii ’50 a fost director adjunct și director în minister, iar între 1957-1959 a condus Agenția economică din SUA). Au fost și alți consilieri economici care au activat pe lângă oficiile diplomatice în anii 1948-1952, precum Mihai Anghel (născut în 1912, nume inițial Michel Bernstein, absolvent de 3 clase la Școala comercială „Cultura” în 1927, trimis în lagărul de la Tg. Jiu în 1941-1942, apoi bibliotecar în 1942-1944 în lagărele din Transnistria (Vapniarka și Grosulovo), dar și în lagarul din Tg. Jiu în 1944, secretar economic la Agenția din Viena în 1949-1950 și la Berlin în 1950-1952, șeful Agenției din Viena în 1952-1958)^[223] sau Adalbert Sternheim (născut în 1905, absolvent al liceului evreiesc din Timișoara în 1923, șeful Agenției economice din Viena între mai 1951 – august 1953, ulterior șeful Agenției econmice din Sofia între ianuarie 1954 – martie 1956)^[224]. Sternheim a fost secondat, în calitate de consilier economic în 1950-1952 (dar ca reprezentant al ICE „Metalimport”, conform unor indicii) pe lângă Reprezentanța politică a RPR la Viena[225] de Iosif Petroianu^[226] (născut în 1905, nume inițial Goldstein, absolvent al Politehnicii din București în 1928, subdirector general la RATA în 1945-1947).

Concluzionând, se observă din exemplele prezentate că în perioada analizată au lucrat în Ministerul de Externe, dar și în Ministerul Comerțului Exterior, numeroși cetățeni români cu origine evreiască. Fiind o epocă tulbure, stalinistă[227], în MAE lucrau oameni cu ani petrecuți în închisorile politice și în activitatea conspirativă, ilegalistă, chiar și în luptele de partizani din alte țări în timpul războiului sau cu experiența dureroasă în familiile lor a lagărelor de exterminare hitleriste, în minister mai activau în acea perioadă și câțiva reprezentanți ai fostei burghezii. Erau timpuri fără concursuri de admitere și promovare, în care persoane fără studii liceale obțineau  înalte grade diplomatice, erau ani în care Războiul Rece dintre țările capitaliste și cele aflate sub controlul URSS ajunsese la apogeu.

În anii 1958-1968 s-a impus treptat un nou profil al diplomatului român, cu originea etnică preponderent românească și desigur cu origine socială în general muncitorească, cu studii universitare și postuniversitare de relații internaționale (avem în vedere în primul rând celebrul curs postuniversitar de relații internaționale de doi ani, organizat între 1962-1969 de MAE la Facultatea de Drept din București) și concursuri de promovare în grad diplomatic, având ca model pe diplomatul Nicolae Titulescu, o generație activă în anii ‘90.

Implicarea Securității în politica de personal a Ministerului de Externe

Organele de securitate s-au implicat încă din anii Republicii Populare Române în politica de personal a MAE, prin rechemări din misiunea permanentă în străinătate, interdicție de plecare sau revenire la post și înlăturare din minister, așa cum reiese din documentele Arhivei CNSAS, fapt neobișnuit în perioada dinainte de 1945[228]. Prezentăm pe scurt cazurilor unor diplomați, care sunt, în general, în cuprinsul lucrării.

O atenție specială era acordată, în plin Război Rece, oficiilor diplomatice din Vest. Un exemplu de diplomat din primii ani ai RPR, venit în țară pentru efectuarea concediului și oprit apoi în țară la intervenția serviciilor secrete române este cel al diplomatului Constantin Măgureanu. La 20.07.1949 soţii Măgureanu s-au prezentat în Centrala MAE, urmând să-şi petreacă concediul de odihnă. La 23.07.1949, Ecaterina Chivu, şefa Direcţiei Cadre, trimitea biletele de vapor valabile pentru cursa Le Havre – New York din 09.08.1949 cu indicaţia să fie predate contra-cost altor persoane, întrucât soţii Marinescu şi soţii Măgureanu se reîntorceau din concediu „la o dată ulterioară”^[229](Adriana Măgureanu, născută în 1922, era în 1949 secretar I la Legaţia din Washington). Ştim că soţii Măgureanu nu au mai revenit la post. Un Referat din 09.09.1949 preciza că acesta fusese luat în supraveghere la ordinul lui Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov), şeful Serviciului Special de Informații.. A fost transferat din MAE la 1 noiembrie 1949 şi exclus din PMR. Tot cu ocazia revenirii în țară pentru efectuarea concediului a avut probleme serioase cu Securitatea și un membru al Legației RPR din Roma. La 26.04.1950 era arestat în ţară, unde îşi petrecea concediul, Florian Potra.^[230] Născut în 1925, cu studii la Şcoala Politehnică (1943-1944), la Facultatea de Litere din Cluj (1944-1947), apoi la Universitatea din Roma. Membru al partidului comunist italian (1947), translator şi asistent al consilierului de presă la Legaţia din Roma. A fost anchetat ca suspect de spionaj în mai – octombrie 1950, fiind apoi obligat să raporteze la MAE că stătuse până atunci bolnav de tifos la Viena, în drum spre Roma. În 1954 era doctor în Litere, iar până în 1963 lucrase la Radioteleviziunea română.

Au existat și cazuri în anii ’50 când organele de securitate au intervenit prin retragerea neașteptată a unui reprezentant al RPR la instituții internaționale, cum este cazul scriitorului Demostene Botez^[231]. Membru în 1956-1957 al delegaţiilor care s-au deplasat în Franţa pentru tratative culturale, în perioada ianuarie – septembrie 1958 Dem. Botez a fost delegat permanent al României la UNESCO şi ataşat cultural la Legaţia din Paris. A fost rechemat însă pe neaşteptate^[232]. În noiembrie 1957 organele de securitate se împotriveau acestei numiri, însă la intervenţia lui M. Ralea şi M. Sadoveanu s-a revenit asupra avizului negativ, plecând la Paris la începutul lui ianuarie 1958. În februarie 1958 se preciza că nu se puteau efectua investigaţii asupra sa deoarece era deputat în Marea Adunare Națională (a fost în anii 1957-1969). Din documentele dosarului rezultă că acesta a revenit în ţară în august 1958, iar la 29.09.1958 pleca din Paris şi concubina sa, Niculina Ionescu. Ministrul de interne Al. Drăghici ordonase efesctuarea unei percheziţii personale şi a bagajelor acesteia la punctul vamal Borş, jud. Bihor. La 08.11.1958 D. Botez îi cerea în scris lui Al. Drăghici restituirea valizei ce-i aparţinea. Potrivit Hotărârii de deschidere a dosarului (11.02.1959), acesta era suspect de diversiune în plan ideologic prin literatură. Se preciza că încă din 1957 adusese din Franţa unor prieteni cărţi scrise de transfugi români.

După 1958 în structurile Securității au apărut o serie de schimbări la nivelul personalului, elementul etnic românesc devenind preponderent. După acest proces, îndeosebi între 1961-1963 au avut loc schimbări importante de personal până în structurile de conducere, în Ministerul de Externe, Ministerul Comerțului Exterior și în alte instituții importante. În Arhiva CNSAS nu există un dosar de obiectiv al Securității pentru MAE din perioada comunistă (deși există un astfel de dosar pentru anii 1945-1947), unde  credem că implicarea generală a serviciilor secrete în politica de personal a ministerului era vizibilă prin acele documente de sinteză prezente într-un astfel de dosar de obiectiv, care acoperă uneori zeci de ani. Există însă documente în dosarele de securitate ale unor diplomați care sunt elocvente în acest sens, rolul ministrului de Interne Alexandru Drăghici, în epoca Gheorghiu-Dej, fiind evident. Dacă în martie 1960 se preciza de către conducerea ministerului (la cererea insistentă a directorului Direcției Cadre din MAE) că „scoaterea lui Ganea I. din MAE se poate face numai la intervenția conducerii MAI”, în cazul diplomatului Edwin Glaser (consilier juridic șef) se menționa în aprilie 1961, la cererea col. Neagu Cosma (șef adjunct al Contraspionajului) de a fi îndepărtat din MAE, că „asta este cel mai ușor, urmăriți-l acolo unde este”. Iosif Ganea a fost transferat din minister la 1 decembrie 1961, însă E. Glaser a fost pensionat din MAE în 1973. Implicarea Securității în transferarea din minister sau retragerea de la post se observă și din dosarele de urmărire a unor diplomați cu funcții în diplomația României de la începutul anilor ‘60, precum N. Gonda, G. Gabor, B. Șerban ș.a.

Nicolae Gonda a fost în anii 1949-1952 consilier la Legaţia RPR din Londra, în 1953  era director adjunct în MAE, apoi reprezentant al RPR la Administraţia fluvială a Porţilor de Fier, director în MAE la Direcţia Tratate şi ulterior la Direcţia IV Relaţii (America) în anii 1957-1962. La 08.02.1961 Direcţia a II-a îi deschidea dosar de urmărire, fiind suspect de spionaj în favoarea Marii Britanii. I s-a instalat tehnică operativă la domiciliu şi la birou, activitatea fiindu-i supravegheată strict (și redată ca atare în dosar). Pe linie de partid a fost aspru criticat la 23.11.1961 pentru „lipsă de patriotism în relaţiile cu legaţiile capitaliste din Bucureşti”, Gonda interesându-se la conducerea MAE dacă nu ar fi cazul să demisioneze. Într-un Plan de măsuri din 24.01.1962 se propunea scoaterea sa din MAE, conducerea ministerului fiind informată că recent un cumnat al său emigrase în Israel. În septembrie 1962 a fost transferat ca director administrativ la Institutul de Cercetări Farmaceutice, Gonda fiind convins că motivul e doar naţionalitatea evreiască. În Hotărârea de închidere a dosarului (20.12.1962) se preciza că nu s-au confirmat suspiciunile de spionaj, dar era menţinut în evidenţa „elementelor duşmănoase”.

Gavril Gabor a fost la post la Legaţiile din Argentina (1956-1958) şi din Marea Britanie (1958-1960, secretar I). Din septembrie 1960 a fost urmărit de Direcţia Contraspionaj. În iunie 1960 fusese chemat în ţară pentru a participa ca translator de engleză la Congresul al III-lea al PMR. Nu i s-a mai permis revenirea la post în Londra, iar la 07.09.1960 primea aviz negativ de a pleca la sesiunea ONU din New York. S-a stabilit că avea rude în SUA și Israel (emigrate în anii ‘20), veri în Ungaria, iar părinţii săi, o soră şi un frate au fost exterminaţi de nemţi. Existau informaţii că în 1945 G. Gabor a fost infiltrat de organele sovietice în 1945 în conducerea asociaţiei „W. Churchill” din Bucureşti. În 1961 era şeful secţiei Anglia din cadrul Direcţiei III Relaţii. În iunie 1961 fusese propus ca şef al cabinelor de translatori la un seminar ONU organizat la Bucureşti, însă organele de securitate avizau negativ. La 05.05.1961 ministrul Al. Drăghici aprobase îndepărtarea sa din MAE, la 06.11.1961 fiind transferat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) ca profesor de limba engleză şi limba germană.

Iosif Ganea a fost la post ca secretar III la Legaţia din Egipt (1951-1954), în 1955 activa la Legaţia din India, apoi a fost secretar II şi secretar I la Legaţia din Marea Britanie (august 1955 – ianuarie 1959). A fost urmărit informativ de Securitate între 1954-1955 şi 1959-1963. În aprilie 1954, fiind în concediu, i s-a interzis revenirea la post în Cairo, fiind semnalat cu relaţii cu Mouzaffer Schavek (plecat din România în 1947, suspect agent al poliţiei) sau cu „fugarul” iugoslav Niskevici. În a doua perioadă de urmărire a fost semnalat în relații şi cu diferiţi „fugari” români (ex: Weissman din Birmingham, Miron Grindea, crainic la BBC) și contacte cu agenţi „Intelligence Service”: Arthur Wotts (vizite la domiciliu, nerecunoscute în faţa şefului legaţiei), Betty Millan, ziaristul Jean Hefter, plecat din România înainte de 1940. Din decembrie 1961 era șef serviciu comercial la Sfatul Popular Regional din Târgu Mureş.

Bazil Șerban^[233], născut în 1914 la Soroca cu numele Aba Scerbac, absolvent al Facultății de Farmacie (1935), voluntar în Războiul Civil din Spania (1937 – febr. 1939), apoi refugiat politic în Franța, unde a activat ca partizan în timpul războiului în mișcarea de Rezistență cu gradul de maior, arestat la 12 iunie 1944 și internat în lagărul de la Dachau – Allach din Germania (eliberat în mai 1945), acţionând apoi la Paris pe lângă delegaţia militară sovietică de repatriere a deportaţilor, angajat în MAE în 11 noiembrie 1947, a fost consilier la Legaţiile din Roma (1947-1948) şi Berna (1948-1950), apoi director la diverse Direcţii (Economică, Direcția II Relații, Direcția Juridică și a Organizațiilor internaționale) până la 5 septembrie 1962, când este transferat la Institutul de Geriatrie, iar după câteva luni director tehnic al Centrului de Documentare din Ministerul Industriei Chimice. Interesant este că exact în acea perioadă, mai exact între 14 august – 30 septembrie 1962, lui Bazil Șerban i-au fost interceptate convorbirile telefonice de la domiciliu, fără să fie deschis un dosar de urmărire pe numele său, chiar dacă s-a dorit acest fapt în toamna lui 1961, însă acțiunea a fost stopată, neavând avizul conducerii PMR (Chivu Stoica)^[234].

În anii Republicii Socialiste România, îndeosebi după 1974-1978, influența organelor de securitate asupra ministerului a crescut considerabil, fapt de se reflectă și în documentele arhivei CNSAS, în primul rând în privința plecărilor din instituție prin transfer (73,8% din diplomații de carieră, plecați după 1974). Menționăm, de asemenea, doar câteva cazuri a unor diplomați care au activat îndeosebi în țările capitaliste și au fost în atenția serviciilor secrete române. Dintre cei care au lucrat la oficiile din Vest (SUA, RFG, Marea Britanie) în perioada RSR și au fost apoi transferați din MAE, în perioada când erau urmăriți informativ, menționăm pe O. Ploscaru, P. Anghel, M. Mitran, T. Mircea, Gh. Brad, C. Pârvu, I. Dobroiu.

Ovidiu Ploscaru a activat între 1970-1978 la Ambasada din Washington. În SUA a fost semnalat cu o serie de aspecte necorespunzătoare (legături neoficiale cu diverşi autohtoni şi emigranţi români, cadre sau suspecţi ca agenţi CIA). Rechemat în aprilie 1978, acesta a manifestat interes deosebit să lucreze pe spaţiul SUA, dar nu a reuşit. La 26.07.1978 Direcţia a III-a i-a deschis dosar de urmărire informativă, folosindu-se mijloace complexe de verificare. În diferite împrejurări adoptase faţă de problema Transilvaniei o atitudine rezervată faţă de cea a Basarabiei şi Bucovinei. Ploscaru cunoscuse în SUA și mulţi unguri emigraţi după revoluţia din 1956. În martie 1980 (pe când lucra ca secretar I la Direcţia IV Relaţii- referentura Egipt) şi mai 1981 acesta primea interdicţie pentru misiuni în exterior. În 1982 a fost transferat la ICE „Exportlemn”, iar în 1985 la Întreprinderea de Radiatoare, echipament metalic, obiecte şi armături sanitare (IREMOAS).

Petre Anghel, absolvent al IRI Moscova (1962-1968), a fost la post între 1972-1979 ca secretar III la Ambasada României din SUA. Se dorea recrutarea sa în calitate de informator al DIE. Ajuns la Washington a refuzat însă colaborarea. Revenit în 1979 în Centrală, a fost încadrat la D.R. V (referentura Jamaica, Peru, Columbia), iar la 13.08.1979 Direcţia a III-a Contraspionaj îi deschidea dosar de urmărire informativă^[235], fiind semnalat de UM 0195 că a întreţinut relaţii cu numeroşi cetăţeni străini, unii fiind cunoscuţi ca agenţi sau cadre ale serviciilor secrete americane. Anghel fusese asistent al ambasadorului Corneliu Bogdan, ocupându-se de probleme de protocol, de păstrarea şi evidenţa telegramelor, având şi sarcini pe linie politică (problema Asiei, legături cu Partidul Democrat şi cel Republican, cu organizaţiile sindicale, de tineret, cu guvernatori şi primari, având legături la Congres şi cu unii oameni de afaceri), însoţind numeroase delegaţii care vizitau SUA, fiind şi un bun interpret. Sursa „Răileanu” (Mircea Răceanu) semnala că Anghel avea o atitudine rezervată faţă de cadrele Ministerului de Interne (UM 0625 o caracteriza ca „aversiune”). O notă din 28.02.1980 propunea transferarea sa din MAE, în lunile următoare având loc câteva percheziţii secrete la mapa sa cu documente. La 17.11.1980 a fost transferat  ca economist la Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare (MAIA) – Direcţia Comerţ Exterior (nu i s-a permis să participe la tratative cu cetăţeni străini), apoi transferat în 1982 la ICE „Fructexport”, iar la 01.05.1984 a fost transferat la Centrala Industrializării Cărnii. Raportul de închidere a dosarului (1987) arată intervenția Securității, precizând că „prin măsurile iniţiate de noi a fost transferat din Ministerul de Externe (…). Aceste transferuri repetate l-au afectat extrem de mult şi corelat cu divorţul intervenit, l-au făcut să evite anturajul cu diverse persoane, chiar şi cu cele mai apropiate. A devenit mult mai morocănos şi suspicios”.

Mircea Mitran a fost funcţionar internaţional la Secretariatul ONU- New York (1964-1967), secretar I la Ambasada din Washington (1970-1975), în 1975-1977 a lucrat la Direcţia III Relaţii (răspundea de spaţiul SUA), în 1977-1978 la Direcţia pentru Sinteză, ministru-consilier la Paris (1979-1983), consilier al ministrului de Externe Ştefan Andrei (1978-1979, 1983-1985). La Paris a fost sursă a UM 0199 din cadrul CIE. La 06.11.1985, pe când se afla într-o misiune temporară la Washington (1-15 noiembrie 1985), UM 0625 se adresa UM 0195, dorind date care puteau evidenţia activitatea suspectă de trădare a acestuia. În decembrie 1985 era consilier la Direcţia Cultură şi Presă, pentru ca în 1986 să fie scos din MAE şi numit inspector şcolar la Ministerul Industriei Metalurgice (1986-1988), apoi inspector general la Ministerul Învăţământului (1988-1989), deși fratele său, Ion Mitran, a fost redactor-șef al ziarului „Scânteia” între 1985-1989.

Tudor Mircea, cu studii de doctorat la Institutul de Relaţii Internaţionale din Geneva (1965-1968), a fost la post la ONU –New York (1977-1979) şi consilier la Ambasada din Italia (1980-1982, fiind şi reprezentant adjunct la FAO şi consul general în San Marino). I s-a deschis dosar de urmărire informativă de către Direcţia a III-a Contraspionaj (iunie 1983 – septembrie 1986), în Raportul cu propuneri de închidere precizându-se că „în urma măsurilor complexe întreprinse, în luna iulie 1986 a fost îndepărtat din obiectiv, iar în prezent îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Industriei Alimentare”, fiind consilier juridic la Direcția Generală pentru Achiziționarea produselor agricole.

Gheorghe Brad, lector la ASE (1970-1986), angajat în MAE ca ataşat în 1974. A fost la post în calitate de ataşat cultural şi de presă la Ambasada din Marea Britanie (august 1977- mai 1981). Într-o Notă de analiză a UM 0195 din 22.05.1981, pe când Gh. Brad se afla în ţară pentru efectuarea concediului de odihnă, se menţiona că acesta avea relaţii neoficiale cu Allen Andrews (unul din cei doi directori ai societăţii mixte româno-engleze „Arcode”) și cu istoricul Dennis Deletant (suspectat de Securitate de legături cu serviciile de informaţii britanice) și alții. Se decidea instalarea de tehnică operativă/ interceptări telefonice şi dirijarea unor informatori. Diplomatul român participa în acel moment şi la negocierile acordului cultural româno-englez. Exista hotărârea de a nu mai fi trimis în exterior. Potrivit unei Note a Securității din iunie 1979 acesta ar fi afirmat că „orice relaţie de natură bună este interzisă, românii nu pot primi la ei pe nimeni, nu pot avea prieteni din rândul străinilor, cărora să le vorbească despre tot ce este frumos la noi în ţară. Totul se face cu spaimă, oamenii simt acest lucru şi se retrag”. În 1986 a fost transferat la Ministerul Agriculturii – Direcţia organizării producţiei în Cooperativele Agricole de Producție.

Constantin Pârvu, absolvent al Facultăţii de Istorie– secţia relaţii internaţionale din Leipzig (1953-1958). A fost la post la Ambasada din RDG (1958-1959), în vara anului 1969 era şeful secţiei pentru Germania din MAE, fiind trimis în misiune ca secretar II în RFG (1969-1974) şi secretar I în Austria (1979-1981). A fost urmărit între 1982-1985, ca urmare a semnalărilor UM 0195 privind relaţiile neoficiale cu cetăţeni vest-germani, suspecţi agenţi. A fost mult timp interpret al lui N. Ceauşescu.
În martie 1986 era transferat la Centrul de perfecţionare a cadrelor din agricultură.

Iuliu Dobroiu, de naţionalitate maghiară, absolvent IRI Kiev (1951-1956), apoi angajat în MAE. A fost trimis la post la oficiile din Danemarca (1957-1961), Austria (1964-1968), RFG (1969-1974), fiind director al Direcţiei „Ţări balcanice” din MAE (1968-1969) şi director adjunct al Direcţiei Europa Occidentală (1974-1980), dar şi şef de cabinet al ministrului de Externe C. Mănescu sau şef al referenturii SUA în 1974. Într-o adresă din 24.01.1980 semnată de Romus Dima (şeful CIE) şi trimisă gen.-lt. Iulian Vlad (secretar de stat la MI) se preciza că Dobroiu adoptă frecvent în discuţiile cu colegii de muncă, o atitudine „negativistă” cu privire la situaţia internă din România. A fost în curând trimis în misiune permanentă la Hanoi. După reîntoarcerea din Vietnam în aprilie 1981 a fost încadrat în Direcţia I Relaţii (pe problema Tratatului de la Varşovia), iar în 1983 era propus pentru misiune permanentă la New York (nerealizată), spunând că „prioritate au cei de la Ministerul de Interne”. În 1984 era membru în conducerea organizaţiei de bază PCR din MAE şi lector al CC al PCR, dar se aproba deschiderea unui dosar de urmărire pe numele său, CIE semnalând Direcţiei de Contraspionaj şi relaţii apropiate cu diplomaţi americani. La 17.02.1986 a fost transferat ca şef serviciu la „Loto-Pronosport”.
În Raportul de închidere a dosarului (31.03.1986) se nota că la 05.02.1986 a fost informată conducerea DSS cu propunerea sesizării Secţiei de Cadre a CC al PCR pentru îndepărtarea din MAE.

Este cunoscut cazul diplomaților Liviu Bota sau Dumitru Mazilu (al cărui dosar de securitate se consideră că a fost distrus la Revoluție), care au avut și statut de funcționari internaționali și au fost opriți în țară la un moment dat, prin intervenția Securității. Un alt funcționar internațional, inginerul Sorin Dumitrescu^[236], a publicat chiar o carte de amintiri în legătură cu experiența sa similară.

Liviu Bota, absolvent al IRI Moscova (1955-1961), a fost trimis la post la Misiunea Permanentă a României de la ONU- New York (1963-1967). Director adjunct al Centrului de Informare al ONU din Bucureşti (1971-1973), apoi funcţionar internaţional la  Secretariatul ONU (1973 – 1980). Din aprilie 1980 era funcţionar internaţional la ONU – Geneva, director al nou-înfiinţatului Institut Internaţional pentru Studii asupra Dezarmării (UNIDIR), cea mai înaltă poziţie deţinută de un român în cadrul ONU. La 22.12.1982 CIE îi deschidea dosar de urmărire informativă în cooperare cu Direcţia Contraspionaj pentru legături apropiate cu elemente suspecte de apartenenţă la serviciile de informaţii sovietice, americane şi franceze. Pe această bază a fost adus legendat în 1986 în ţară pentru consultări şi oprit până în februarie 1988. Personalităţi importante din cadrul ONU au făcut presiuni asupra autorităţilor române în vederea permiterii înapoierii la post, cazul său fiind de notorietate în epocă. În 1988 era consilier pe probleme de dezarmare al directorului general al Centrului ONU din Geneva – Jan Martenson.

Dumitru Mazilu, doctor în drept (1964), comandant al Şcolii de ofiţeri de securitate de la Băneasa (august 1965 – august 1966), avansat colonel la propunerea DIE la 23.08.1974, trecut în rezervă la 09.07.1980[237], membru al Comisiei CC al PCR pentru cercetarea abuzurilor şi ilegalităţilor (1966-1968), visiting professor la Universităţile Columbia, Harvard şi Berkeley din SUA (1974), numit consilier în Centrala MAE (1975) şi la Ambasada din Italia (1978). Din 1984 a fost raportor special al ONU pentru drepturile omului şi tineret. Din mai 1986 nu i s-a mai permis ieşirea din ţară, iar în 1987 a fost concediat din MAE, guvernul român comunicând la ONU că acesta a suferit un infarct şi este grav bolnav. În aprilie-mai 1988 D. Mazilu a transmis Secretariatului ONU-Geneva un raport preliminar ce trebuia prezentat în1987), rugând să „cereţi autorităţilor române să pună capăt măsurilor represive şi terorii poliţieneşti asupra familiei mele”. Știm din dosarul diplomatului Constantin Vasiliu că numele lui D. Mazilu ca urmărit de Securitate era „Maurul” (dosarul său fiind probabil distrus la Revoluție). Reuşeşte să trimită clandestin Raportul în aprilie 1989 printr-un turist (potrivit Le Monde din 13.08.1989), Curtea Internaţională de la Haga judecând în octombrie -decembrie 1989 cazul său şi comunicând guvernului român la 15.12.1989 că D. Mazilu se bucura de imunitate diplomatică ONU. În consecinţă, acesta a fost arestat la 21.12.1989 şi închis la penitenciarul din Alexandria. La 18-20 decembrie 1989 a întocmit Platforma-Program a Revoluţiei române.

După 1964 și îndeosebi în anii ‘80 „atitudinea prosovietică” a unor diplomați români a fost privită cu suspiciune de către Securitate. Angajați ai MAE, precum I. Ciubotaru, I. Ene, I. Neagu, A. Sanislav, Z. Stoian, A.C. Vladu ș.a. au fost înlăturați din minister având acest considerent la baza motivelor.

Armand-Cornel Vladu a fost la post ca secretar II la Phenian (1958-1959) şi secretar I la Praga (1959-1962), consilier la Ambasada din Berna (1963-1966), la Agenţita economică a RSR din Frankfurt/Main (1966-1967), consilier la Ambasada din RFG (1967-1969), director al Direcţiei III Relaţii (1969-1972). În 1969 a fost retras de la post, îndeosebi pentru relaţiile sale apropiate cu diplomatul Voronţov (cadru KGB, deconspirat în presă de serviciul secret vest-german, decedat în martie 1969). În noiembrie 1971 C. Vladu a fost numit ambasador în RDG, însă a fost constituită o comisie (minştrii adjuncţi de Externe V. Gliga şi N. Ecobescu, D. Turcuş, directorul Personalului, generalul de securitate Gh. Moga) pentru clarificarea problemelor din RFG. La intervenţia CPEx a fost revocat ca ambasador şi scos din MAE. O Notă-Raport a Consiliului Securității Statului din 29.02.1972 preciza că rezolvarea cazului său a fost îngreunată şi de faptul că acesta încă din anul 1969 a fost prevenit de ambasadorul C. Oancea că era suspectat de organele de securitate. Conducerea DIE a ordonat în 1972 ca documentele cazului să rămână în plic sigilat la Divizia „V-1”. În 1978 era inginer proiectant la Întreprinderea „Autobuzul”.

Ioan Ene, absolvent al IRI Moscova (1955-1961) şi încadrat apoi în MAE. A fost la post la Ambasada din Moscova (1973-1980). Semnalat că în timpul misiunii a întreţinut relaţii neoficiale cu diplomaţi străini, inclusiv americani, suspecți cadre CIA. La 28.06.1979 UM 0195 propunea Direcţiei Paşapoarte (UM 0200) să nu-i mai prelungească viza de rămânere la post lui I. Ene, însă la intervenţia ambasadorului Traian Dudaş i-a fost prelungită viza până în iunie 1980. La 24.01.1986 lui Tudor Postelnicu (şeful DSS) i-a fost înaintată o Notă privind cazul său, pentru a fi prezentată la Secţia de Cadre a CC al PCR şi la UM 0625 (la 28.01.1986). Soţia sa era menţionată în 1987 ca şefă de cabinet a ministrului adjunct de Externe. În 1986 Ene a fost transferat la UCECOM.

Zaharia Stoian, absolvent al IRI Moscova (1961-1967). Cunoscător al limbilor engleză, rusă, swahili. În anii 1973-1976 a fost la post în Tanzania. Un document nedatat relata că în iunie 1973 a predat unui diplomat sovietic (cadru KGB) acreditat în acea ţară originalul unui material privind Conferinţa Organizaţiei Unităţii Africane, obţinut de la ambasada chineză. Se mai menţiona că în timpul studiilor la Moscova fusese în relaţii sentimentale cu Voronina Liubov, cadru KGB. În iunie 1980 primea aviz negativ pentru misiuni în străinătate. La 01.01.1982 era transferat ca şef serviciu la Institutul de Proiectări Energetice din Bucureşti, iar din 1983, revizor contabil la Oficiul central de plată a pensiilor din Ministerul Muncii.

Ioan Neagu, cu numele anterior Naghi, absolvent al IRI Moscova (1959; şeful grupei de partid a studenţilor români). A fost la post la Cairo (1960-1962), Alger (1962-1963), Bagdad (1963-66; 1976-1978), Aden/ RPD Yemen (1972-1974), Kuweit (1974-1976, însărcinat cu afaceri a.i.), în 1978 fiind încadrat secretar I la Direcţia IV Relaţii. Într-o Notă a UM 0544 din mai 1979 era semnalat că la toate oficiile diplomatice unde a lucrat a fost cunoscut cu relaţii strânse cu diplomaţi sovietici şi maghiari, în afara cadrului protocolar şi fără aprobarea sau ştirea şefilor de oficii. În noiembrie 1979 era informată cu aspectele de mai sus (şi altele) conducerea MAE, apoi Secţia de cadre CC al PCR (ianuarie 1980), UM 0625 (martie 1980), în 1980 fiind transferat ca inspector la Departartamentul pentru Construcţii în Străinătate.

Aurel Sanislav, absolvent al IRI Bucureşti (1954-1959), a fost la post la Paris (1960–1962), la Misiunea RPR de la ONU-Geneva (1964–1966) şi funcţionar internaţional la ONU-Geneva (1966–1971). Revenit în ţară, în 1973-1976 a fost consilier la Cabinetul ministrului, apoi director adjunct la Direcţia III Relaţii (ţări occidentale) în 1976-1978 şi consilier la Direcţia Africa (1978-1979). În ianuarie 1976 era propus ca ministru-consilier la Ambasada din Washington, însă primea aviz negativ pentru misiuni în exterior. Într-o Notă a „V-2” (Divizie a DIE care se ocupa şi de SUA) din 09.06.1976 se preciza că Sanislav manifesta sentimente prosovietice. În februarie 1965 fusese recrutat de DIE, fiind caracterizat în 1973 ca un colaborator verificat, preluat de sectorul „V-2” al DIE din aprilie 1975. În 1979 era transferat ca şef al Oficiului relaţii externe din Ministerul Învăţământului, iar din 1984 secretar-şef la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti.

Foști diplomați au menționat în însemnările lor memorialistice momentul îndepărtării lor din minister și rolul Securității, precum Stelian Oancea, absolvent al Facultăţii de Matematică-Fizică din Bucureşti (1962) și al Cursului postuniversitar de relaţii internaţionale (1964), apoi încadrat în MAE. A lucrat la Direcţia Sinteză (1966-1969), la Direcţia Cancelarie (1969-1971) ca şef de cabinet al lui G. Macovescu, prim-adjunct al ministrului de Externe, fiind apoi atașat cultural la Ambasada din Paris (1971-1979). Într-o Notă a Securității din mai 1982 se relata că în 1977 S. Oancea, la indicaţia şefului misiunii, a primit în audienţă pe Stoian Nicolae (plecat ilegal din ţară în 1969), reprezentant al „sectei religioase şi reacţionare” Meditaţia transcedentală asupra comportării individului. Acesta i-a lăsat o documentaţie şi a solicitat să fie informate forurile ştiinţifice din ţară, dorind să vină la Bucureşti pentru discuţii. Oancea a fost sancţionat pe linie de partid şi administrativă, făcându-se şi acesta vinovat că nu a aprofundat cunoaşterea caracterului acestei secte, Stoian sosind la Bucureşti fără să aştepte răspunsul oficiului diplomatic şi atrăgând o serie de adepţi. Revenit în Centrală în noiembrie 1979, a fost încadrat la Direcţia II Relaţii (ocupându-se de relaţii multilaterale cultural-politice cu ţările vest-europene). În 1982 devenea membru al Uniunii Scriitorilor, publicând poezii în reviste şi volume, dar şi traduceri. La 15 iunie 1984 a fost transferat însă la Ministerul Minelor – Direcția Personal-Învățământ, după ce mai bine de un an de zile nu i se dăduse voie „să atingă o hârtie în minister”, potrivit memoriilor sale. Referindu-se la anul 1982 din cariera sa, S. Oancea rememora: “În noaptea aceea de 5 spre 6 aprilie 1982 (…) am ajuns la concluzia că mâna care mă <mișca> și în puterea căreia fusesem abandonat era cea a Securității.(…) livrarea mea în postura de țap ispășitor în grotescul <spectacol> al meditației transcedentale se făcuse pe filiera Securității. Mai târziu, aveau să vină și confirmările”^[238]. Diplomatul nota că „Partidul era <forța conducătoare>, dar în practică nu se amesteca în bucătăria internă a unei instituții, fără cel puțin o consultare prealabilă. (…) în minister aveam o poziție bună: la întoarcere de la Paris, ministrul voise să mă ia consilier la cabinetul său. Îl convinsese directorul Neagu să renunțe, în intenția de a mă coopta la conducerea Direcției a II-a. Și totuși, fapt preocupant, poziția ministerului vizavi de mine se schimbase total în numai câteva ore, în acea dimineață”[239], S. Oancea considerând că Securitatea preluase treptat controlul asupra MAE din timpul mandatului lui G. Macovescu.

• ●●

Cei 200 de diplomaţi din cuprinsul acestei lucrări au fost preluați, în cadrul verificărilor în Arhiva CNSAS (fond SIE și Informativ în principal, dar și Reţea, Penal, Documentar, MApN), din Anuarul Diplomatic şi Consular editat de MAE în 1991, 1992 şi 1994 (unde am identificat peste 50 de diplomați cu dosare de Securitate), din lucrarea lui Gheorghe Crișan, Piramida puterii (Editura Pro Historia, București, 2004, 2 volume), unde sunt prezentați ambasadori, miniştri plenipotenţiari, consuli generali, identificând cu dosare de Securitate circa 90 de diplomaţi printre aceștia, din volumul Diplomaţi ai României lansat în două ediţii în 2007 de Asociaţia Ambasadorilor şi Diplomaţilor de Carieră din România (unde am identificat alți cinci diplomaţi cu dosar la ACNSAS), din lucrarea Diplomația română a Apărării (Editura Medro, București, 2007; editată de Asociația diplomaților militari în rezervă și în retragere), unde am identificat, printre alții, cei șase atașați militari din cuprins, dar şi din studiul dosarelor (aproximativ 50 de cazuri). În mod firesc, am avut în vedere doar persoanele aflate în atenţia operativă a organelor de securitate în perioada în care au activat în MAE, încercând să menţionez succint la fiecare diplomat prezentat în ordine alfabetică, mai întâi datele de identitate ale fiecărui diplomat (adăugând acolo unde s-au găsit informații și „originea socială” a fiecăruia, prin profesia tatălui), studiile și principalele informații privind cariera lor, apoi descriind succint cum s-a derulat activitatea de urmărire/ colaborare și motivele pentru deschiderea dosarelor lor de Securitate, iar la sfârşit precizând (acolo unde era cazul) şi date privind activitatea diplomatică a acestora după 1989. De altfel, circa 100 dintre cei prezentați au lucrat în MAE după Revoluţie. Mai puţin reprezentate în lucrare sunt Ministerul Comerţului Exterior (zece cazuri de la Agenţiile economice din străinătate) şi „epoca Gheorghiu-Dej” (15 persoane). În cazul ambasadorilor, am adaugat în sumar doar pe cei care au avut anterior sau după încheierea misiunii şi funcţii în MAE. Există şi câteva excepţii (Gheorghe Apostol, Octavian Groza, Iulian Văcărel, Pretor Popa, Bucur Șchiopu).

Lucrarea nu se ocupă de cadrele Securității (deşi șapte dintre ei au fost la un moment dat ofiţeri, practic în anii ‘70, iar unul era ofiţer DIA sub acoperire, pe lângă atașații militari, ofițeri DIA), deşi – potrivit şefului spionajului francez în anii 1970-1981, Alexandre de Marenches – într-o ambasadă din Europa de Est de obicei o jumătate sau o treime din personal aparţinea serviciilor speciale, agenţii deţinând în ambasade, consulate, firme de import-export „o pondere enormă”, spre deosebire de ţările occidentale[240].

Practic cele mai multe dosare sunt întocmite de Direcţia a III-a Contraspionaj (cu indicativul UM 0625 în anii 1972-1989), de obicei pe baza semnalărilor UM 0195 (indicativul Contrainformaţiilor externe în anii 1978-1989, unitate împărțită în 8 sectoare, de la „A” la „H”) – structură prezentă prin reprezentanții ei în oficiile diplomatice, acest mod de acțiune reprezentând cazul a 91 de diplomaţi din capitolul respectiv (doar cca 10% din dosare fiind de reţea). Precizăm că Informaţiile Externe au fost apanajul Serviciului Special de Informaţii (SSI), dizolvat la 30.03.1951, fiind transformat în Direcţia „A” a DGSS, numită Direcţia I (UM 0123/I) în 1953-1963, Direcţia Generală de Informaţii Externe/ DGIE în 1963-1972 (indicativul UM 0123/I în 1953-1963 şi UM 0755 în 1967-1972), ulterior DIE fiind codificată UM 0920 (în 1972-1978), iar Centrul de Informaţii Externe (CIE) avea indicativul UM 0544, cu subunităţi pe specificul activităţii sau a spaţiului geografic pe care acţionau. Desigur, în primul deceniu al regimului comunist din România, numărul ofițerilor operativi din exterior era redus. În 1955 erau în total 36 de ofițeri, în rezidențele din zece țări, astfel: în SUA erau doi lucrători operativi, în Argentina – 2, în Italia – 3, în Anglia – 5, în Franța – 5, în Germania – 5 (trei la Berlin și doi la Frankfurt), în Austria – 6, în Turcia – 3 (doi la Istanbul și unul la Ankara), în Israel – 4, iar în Egipt era un ofițer[241]. Perioada în care Securitatea a acționat operativ în mod accentuat asupra diplomaților este însă cea de după 1978, an în care DIE se reorganizează sub titulatura de Centrul de Informații Externe, Contrainformațiile externe fiind preluate, până la Revoluție, sub comanda generalului Ioan Moț, fost locțiitor al Direcției Contrainformații militare. Este epoca în care CIE urma direcția imprimată de conducerea statului, care proclama ofițerul de securitate „activist într-un domeniu special”, fiind, așa cum menționa și istoricul C. Buchet, o structură militară „supusă obedient singurului palier politic <civil> care emana autoritate în stat, secretarul general al PCR și președintele R.S. România”[242] În privinţa activităţii Direcţiei Contraspionaj, considerăm relevant un raport al Departamentului Securităţii Statului (DSS) în care se preciza că „din rândul celor 4.891.360 străini care ne-au vizitat ţara în 1977 şi în primul trimestru al anului 1978, au fost identificaţi şi incluşi în baza de lucru a organelor de securitate un număr de 6.453 străini (…), din care 375 sunt lucraţi prin dosare de urmărire informativă. Dintre cetăţenii români identificaţi ca legături ale străinilor, au fost selecţionaţi şi puşi în lucru 5.549 suspecţi, dintre care 642 prin dosare de urmărire informativă, iar 4.907 în cadrul dosarelor de obiectiv, problemă (…) S-a acordat prioritate executării unui control mai eficient asupra celor 176 cadre şi agenţi de spionaj identificaţi că în anul 1977 acţionau înpotriva României, din care 123 îşi desfăşurau activitatea sub acoperire diplomatică (…) Prin măsurile luate a fost determinată rechemarea de la post înainte de termen a 12 diplomaţi şi reprezentanţi străini”[243].

Referitor la formaţia profesională, precizăm că 15 diplomaţi dintre cei menţionaţi în sumar au terminat cursurile Institutului de Relaţii Internaţionale (IRI) din Bucureşti (absolvit până în 1959), 20 au absolvit IRI Moscova, 5 – IRI Kiev, 3 – IRI Leipzig, fiind prezenţi şi diplomaţi cu studii filologice în China (5), Japonia (2), la Bagdad (2), Phenian (2), Varşovia (1) şi Havana (1). De asemenea, 35 de diplomaţi sunt absolvenţi ai cursurilor postuniversitare de relaţii internaţionale de doi ani (organizate din 1962 la iniţiativa lui M. Maliţa, adjunct al ministrului Afacerilor Externe în 1962-1970), iar cinci au absolvit cursurile de relaţii internaţionale de zece luni la Academia „Ştefan Gheorghiu” în 1976-1979. Fostul diplomat Marcel Dinu îşi amintea că pentru prima serie a cursului de doi ani (1962-1964), din cei peste 300 de aspiranţi au fost selecţionaţi 103 participanţi, repartizaţi apoi de regulă la MAE şi MCE. Menţionează că în 1964 Centrala MAE avea peste 1.500 de angajaţi, din care 40-45% personal diplomatic. În 1986 în Centrala ministerului mai erau 312 persoane, păstrându-se ponderea de 40-45% pentru personalul diplomatic[244]. Ambasadorul Valentin Lipatti îşi amintea că în 1972 MAE avea „un aparat diplomatic şi administrativ pletoric, un parc de maşini foarte mare, cantină şi policlinică proprie şi multe alte înlesniri.”[245] Ambasadorul Constantin Ene (angajat al MAE în anii 1956-2005) considera că „diplomaţii români au început să existe ca un Corp, în lumea diplomatică, numai din a doua jumătate a anilor ’60 ai secolului trecut şi mai ales în anii ’70”[246].

Lucrarea prezintă implicit şi cazul multor diplomaţi transferaţi forţat din MAE. Această măsură a cunoscut mai multe etape în perioada comunistă, remarcându-se anii 1960-1963 şi îndeosebi perioada 1978–1986. Sergiu Celac, ministru de Externe în timpul guvernului provizoriu postcomunist (decembrie 1989 – iunie 1990), menţiona într-un interviu din februarie 1990 că în ultimii 15 ani ai regimului comunist au fost daţi afară din MAE 73,8 % din diplomaţii de carieră. După Revoluţie schemele de personal au fost mai mult decât dublate. „Din cei cinci oameni din conducerea Ministerului, patru sunt noi; dintre cei 14 directori, şefi de direcţii în MAE, zece sunt noi; dintre cei 11 directori adjuncţi, zece sunt noi. E un început…şi mai continuăm”[247]. De asemenea, Ion Pătraşcu îşi amintea că „în perioada anilor 1979-1989, când am îndeplinit funcţia de şef de cabinet al ministrului secretar de stat, care se ocupa în mare măsură şi de problemele de personal, m-am putut convinge că Odiseea diplomaţilor români era departe de a se fi terminat. Au fost vremurile grele când s-au făcut numeroase transferări din minister, pe baza unor indicaţii şi liste primite din altă parte.(…) Au fost puţine, foarte puţine cazurile de salvare a unor diplomaţi de la deciziile respective”[248].

La sfârşitul lucrării am inclus şi o ANEXE cuprinzând un document nedatat, dar deducem că este din 1980/1981 despre 36 de diplomaţi români (aflat în dosarul întocmit de CIE fostului general Ion Mihai Pacepa), un fragment al unei „Hotârâri” a conducerii PMR (octombrie 1955) privind colaborarea în exterior între MAE, MCE, MFA şi MAI (adăugând şi un mic rezumat al unui document asemănător din martie 1969), peste 160 de fotografii ale diplomaţilor și ale unor ofițeri de Securitate, din Arhiva CNSAS, de la Arhivele Naţionale (în cazul lui G. Elian, I. Roşianu, generalul Mihai Caraman), din Arhiva MAE, de la Agerpres sau din arhiva personală (mulțumesc domnului colonel (r) Ion Toader, secretar al Asociației Diplomaților Militari în Rezervă și Retragere, pentru fotografiile atașaților militari, doamnei Gențiana Trancă pentru fotografia diplomatului D. Trancă și domnului Cristian Luca pentru fotografiile diplomaților Alexandru Lăzăreanu și Mihai Magheru). Ilustrând o dată în plus importanța diplomației într-un stat, am adăugat și nouă fotografii ale unor adjuncți ai șefilor Serviciului de Informații Externe de după 1989, care în perioada comunistă, fiind ofițeri DIE/CIE, au fost trimiși în misiuni permanente ca diplomați în cadrul MAE: Nicolae Irinoiu (n. 1937, ofițer DIE din 01.01.1962, cu misiuni permanente la ambasadele din SUA în 1969-1974 și Israel în 1976-1978), Gheorghe Dragomir (n. 1948, ofițer DIE din 01.11.1973; misiune permanentă în Maroc în 1974-1978), Alexandru Tănăsescu (n. 1945, ofițer DIE din 03.01.1973; misiune permanentă în SUA în 1977-1980), Constantin Silinescu (n. 1948, ofițer DIE din 01.12.1973; misiuni permanente în Marea Britanie în 1974-1978 și Cehoslovacia în 1979-1984), Mihail Bichir (n. 1949, ofițer DIE din 14.08.1970; inițial bursier al Ministerului Invățământului în Olanda în 1973-1975, fiind și autorul după anul 2000 al unor dicționare și ghiduri de conversație în limba olandeză; misiuni permanente în Finlanda în 1979-1980 și la ONU-Geneva în 1980-1984), Paul Ionescu (n. 1947, fiul unui general-mr. în MI, ofițer CIE din 01.10.1981; misiune permanentă în Filipine în 1979-1983), Marcel Alexandru (n. 1954, ofițer CIE din 01.01.1985; misiuni permanente în Brazilia în 1986-1988 și Canada în 1988-1989; ambasador în Algeria în anii 2013-2021), Dan Chiriac (n. 1953, ofițer DIE din 20.09.1977; misiune permanentă în SUA în 1984-1988), Nicolae Goia (n. 1952, ofițer DIE din 01.02.1977; misiune permanentă în RPD Yemen în 1979-1981; longeviv ambasador și în Pakistan în anii 2016-2023)

Nefiind o lucrare exhaustivă (de altfel, din câte știm, în timpul regimului comunist s-a editat un singur Anuar diplomatic, în 1962, dar cu date de identitate minime/ nume, prenume, grad diplomatic, doar cu personalul care activa la oficiile din străinătate), avem convingerea că în Arhiva CNSAS (unde inexistența dosarului de obiectiv al Ministerului de Externe, așa cum am spus, a îngreunat acest proiect, deși prezentăm informații din peste 460 cote de dosare) există numeroase alte dosare ale unor diplomaţi care au lucrat pentru promovarea politicii externe româneşti. Documentele întocmite de Securitate relevă însă şi o epocă.

• ●●

Cartea reprezintă, într-o formă modificată, teza de doctorat a autorului, cu titlul „Ministerul Afacerilor Externe și personalul diplomatic în atenția Securității (1948-1989)”, susținută în ședință publică în noiembrie 2023 la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați.

[1] Dr. Florin Vasilescu, Comisiile parlamentare. Realități și perspective, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pp. 224, 227. Potrivit Legii nr. 1/1969 se extindea aria atribuțiilor acestor Comisii permanente: primeau sarcina de a examina și dezbate orice proiecte de legi, decrete, hotărâri sau acte ce urmau a fi adoptate, fie de către Marea Adunare Națională, fie de către Consiliul de Stat. (op. cit., p. 254)

[2] Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 219.

[3] Sorin Liviu Damean (coord.), Dan Claudiu Dănișor, Mihai Ghițulescu, Alexandru Oșca, Evoluția instituțiilor politice ale statului român din 1859 până astăzi, lucrare apărută sub egida Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, p. 171.

[4] Principiile de bază ale politicii externe a României, Editura Politică, București, 1968, pp. 25-38. Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale a avut loc a doua zi după ședința comună a CC al PCR, a Consiliului de Stat și a Guvernului.

[5] Mircea Lepădătescu, Sistemul organelor statului în Republica Socialistă România, Ed. Științifică, București, 1966, p. 203.

[6] Dan Cătănuș (coord.), România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist, Ed. Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2012, pp. 487-488.

[7] Ibidem, f. 342.

[8] Nicoleta Ionescu-Gură, „Studiu introductiv” la lucrarea apărută sub egida CNSAS, Membrii C.C. al P.C.R. (1945-1989). Dicționar, coordonator: Florica Dobre, Ed. Enciclopedică, București, 2004, pp. 12-13, 22-23.

[9] Mihaela Verzea, Partidul-Stat. Structuri politice (1948-1965), Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013, p. 88.

[10] Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Ed. Polirom, Iași, 2001, pp. 79-80.

[11] Apud, Nicoleta Ionescu-Gură, Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Ed. Humanitas, București, 2006, pp. 360-361.

[12] Este vorba de Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, adoptată de Plenara lărgită a CC al PMR din 15-22 aprilie 1964. Pregătirea propriu-zisă a Declarației a durat mai bine de un an de zile, între martie 1963- aprilie 1964 (Constantin Moraru, Politica externă a României. 1958 -1964, Ed. Enciclopedică, București, 2008, p. 181).

[13] Diplomația română a apărării. Un secol și jumătate sub zodia Minervei, coord: gen. brig. (r) ing. Mitică Detot, Editura Medro, București, 2007, pp. 143-144.

[14] Aurel Preda-Mătăsaru, Aspecte teoretice, practice și diplomatice românești în domeniul tratatelor politice, Editura Lumina Lex, București, 2007, p. 14.

[15] Arhiva MAE, Organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, București, 1971.

[16] ANIC, fond CC al PCR – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 17/ 1955. În martie 1969 Prezidiul Permanent al CC al PCR adopta un document asemănător, intitulat „Hotărâre privind colaborarea dintre MAE, MCE, MFA şi celelalte organe centrale, care desfăşoară activitatea de relaţii externe, precum şi dintre şefii misiunilor diplomatice şi lucrătorii acestora trimişi în misiune în străinătate”. Documentul („Strict secret de importanţă deosebită”) avea şi o Anexă intitulată „Precizări cu privire la colaborarea dintre Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Comerţului Exterior şi alte organe centrale cu Consiliul Securităţii Statului şi Ministerul Forţelor Armate, precum şi între şefii misiunilor diplomatice şi ofiţerii de informaţii trimişi la post în străinătate”. Se menționa, printre altele, că ofiţerii de informaţii ai CSS şi cei ai MFA erau trimişi în calitate de salariaţi ai MAE, MCE sau ai „altor instituţii şi organizaţii”, numărul de posturi din fiecare misiune diplomatică, oficiu consular sau secţie economică, necesar CSS şi MFA, era aprobat de Prezidiul Permanent al CC al PCR la propunerea conducătorilor celor două instituţii, după o consultare prealabilă a ministrului de Externe şi a ministrului Comerţului Exterior, iar şeful colectivelor de ofiţeri era dator să informeze verbal „în mod operativ” pe şeful misiunilor diplomatice cu date de interes culese prin mijloace speciale despre ţara în care activau, „necesare pentru orientarea activităţii misiunii diplomatice”, însă acestea nu se transmiteau către MAE sau MCE „spre a evita paralelismul şi suprapunerea în sistemul de informare, precum şi mărirea artificială a volumului de muncă” (Arhiva CNSAS, fond Documentar, dosar nr. 3447, vol. 35, ff. 284, 295-299).

[17] CNSAS, Securitatea. Structuri, cadre, obiective și metode, vol. 1, Ed. Enciclopedică, București, 2006, p. 140.

[18] Ion Calafeteanu (coord.), Istoria politicii externe românești în date, apărută sub egida Fundației Europene Titulescu, Ed. Enciclopedică, București, 2003, p. 475.

[19] Gen. col. (r) C. Olteanu, col. (r) dr. Al. Duțu, gen. mr. (r) C. Antip, România și Tratatul de la Varșovia, Ed. Pro Historia, București, 2005, p. 23. Ca fapt divers, delegația guvernamentală română care a participat la 11-14 mai 1955 la crearea Tratatului de la Varșovia era compusă din: Gh. Gheorghiu-Dej, președintele Consiliului de Miniștri, gen. Emil Bodnăraș, ministrul Forțelor Armate, gen. Ion Tutoveanu, prim-adjunct la conducerea MFA și șef al Marelui Stat Major, Simion Bughici (nume inițial David Simon), ministrul Afacerilor Externe, Grigore Preoteasa, prim-adjunct al ministrului de Externe, iar ca experți au fost Silviu Brucan (nume inițial Saul Brucker), redactor-șef adjunct al ziarului Scânteia, ministru plenipotențiar în SUA din martie 1956 și Radu Comșa (nume inițial Leo Schwefel), fost secretar al Anei Pauker la MAE, ambasador în RFG în 1990-1992 (op.cit., p. 131).

[20] N. Ecobescu, S. Celac, Principiile politicii externe a României socialiste, Ed. Politică, București, 1974, pp. 21-28.

[21] În privința Birourilor Oficiului Național de Turism, primul a fost deschis la Londra în octombrie 1964, urmând la 01.01.1967 cele de la Paris, Stockholm și Copenhaga, apoi la Bruxelles (21.01.1967), Roma (01.03.1967), Viena (01.06.1967), New York (27.01.1968), Frankfurt (01.02.1968), Budapesta (15.10.1969; birou închis la 01.09.1974), Amsterdam (29.11.1969), München, Düsseldorf și Tel Aviv (01.06.1972), Zürich (12.08.1972), Milano (05.05.1973; birou închis la 01.10.1974), Madrid (30.10.1973), Praga (15.12.1973), Berlin (20.03.1974), Belgrad (01.04.1974; birou închis la 21.08.1974). La jumătatea lui 1974 existau, așadar, 20 de birouri ONT în străinătate. Turismul pe relația vest-germană a fost cel mai dezvoltat, șeful Biroului din Frankfurt/ Main fiind în 1968-1976 Leopold Minkiewicz (n. 1926, la Suceava). În 1970 dintr-un total de 385.000 de turiști din Occident, s-au înregistrat 179.000 de turiști din RFG, următoare țări fiind Italia (32.000), Franța (26.000), Suedia (23.000), apoi SUA(și Canada) și Austria cu câte 21.000 de turiști, iar Anglia cu 20.000. Încasările valutare din prestații „extern vest” pe anul 1970 menționau suma de 124,13 milioane lei valută, din care pe relația RFG suma era de 68,8 milioane lei valută, următoarele țări fiind Suedia (9,6 milioane), Franța (7,6 milioane), Anglia (7,1 milioane) și Austria (5,7 milioane). În 1982, din cele 13 țări unde România avea birouri de turism, încasările nete pe relația RFG au fost de 42,48 milioane dolari, următoarele țări fiind Franța (12,4 milioane $), Israel (7,79 milioane $), Anglia (6,4 milioane $) și Italia (6,3 milioane $).O prezentare succintă a Birourilor ONT în străinătate etc., dar și relația cu Securitatea a unor șefi ai acestor Birouri – vezi la Ciprian Nițulescu, Turismul în atenția Securității în anii ’70 – ’80, în „Magazin istoric”, nr. 11/2024, pp. 10-14; nr. 12/2024, pp. 23-27; 45.

[22] Valentin Lipatti, Strada Povernei 23. Memorii, Ed. Garamond, București, 1993, p. 193.

[23] George Macovescu, Jurnal, vol. 1 (1952-1982), Ed. Dominor, București, 2006, p. 142.

[24] Stelian Oancea, Cheia rămâne la Paris: memorii, vol. 1, Ed. Junimea, Iași, 2014, pp. 307-308.

[25] Constantin Ene, Diplomat în anii comunismului, în „Pagini din diplomația României”, vol. 3, Ed. Junimea, Iași, 2011, pp. 25-27. Acesta oferă în continuare un exemplu din 1989 din care reiese că DSS intervenea și în privința poziției delegației române la o Conferință internațională: „Era începutul anului 1989 și în discuție se afla un document care se negociase la o reuniune a CSCE, la Viena, pe tema drepturilor omului. Documentul conținea câteva paragrafe care făceau referiri critice la politicile guvernului român și propunea, printre altele, trimiterea la București a unor experți care să se informeze asupra situației. […] Întorcându-mă la minister, am aflat însă că documentul fusese pus la vot în timp ce noi eram la Ceaușescu și delegația română votase împotrivă (în acele timpuri, în chestiuni care priveau cazuri de violare a drepturilor omului în România, avizul final era dat de Departamentul Securității)”. Diplomatul C. Ene consideră că după venirea lui C. Mănescu în fruntea ministerului în 1961, „Ministerul Afacerilor Externe a început să fie parte la deciziile importante care se luau în materie de politică externă. Era consultat, i se cerea avizul, formula observații. […] aproape fără excepție, mandatul și directivele delegațiilor române la cele mai importante conferințe și dezbateri internaționale erau elaborate de M.A.E. (în multe cazuri și pentru partea de politică externă a reuniunilor Tratatului de la Varșovia, deși acest for ținea de organele de partid)” (Ibidem, p. 21).

[26] Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 30.

[27] Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 69.

[28] Referindu-se la schimbările din anii ’60-’70 în țările Europei de Est, cunoscutul istoric Stephen Fischer-Galați menționa că „a fost recunoscută ca fiind esențială pentru progres” înlăturarea barierelor profesionale impuse anterior tehnocraților și intelectualilor „de origine burgheză sau chiar aristocrată”, iar „originii sociale <nesănătoase> i s-a dat un certificat curat de sănătate; mai mult, ea a devenit respectabilă și utilă. (…) Politicianul-muncitor a imitat modul burghez de viață aproape douăzeci de ani, dar a renunțat la șapcă în favoarea pălăriei de postav numai după ce propria țară a făcut jurământ față de comunismul național (…). De regulă, tehnocratul și intelectualul român au fost subordonați politicianului-muncitor la nivelul deciziilor. (…) Tehnocrații au rămas, mai degrabă, consilieri decât oameni de acțiune și decizie în politică (…); erau așa-numitele <femei întreținute> ale unei elite de formație tehnologică, accesul lor fiind la discreția birourilor politice și a secretariatelor. Îi despărțea de masele populare originea lor socială (…). Rolul intelectualilor, cu toate că, în general, similar, era mai limitat. (…) Erau instrumente de obținere a prestigiului internațional pentru elitele conducătoare și serveau ca oameni de legătură cu masele” (Stephen Fischer-Galați, Europa de Est și Războiul Rece. Percepții și perspective, traducere de Luiza Pârvu, Dan Popescu și Florin Tecuceanu, Ed. Institutul European, Iași, 1996, pp. 34-36).

[29] Liviu Țăranu, România în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (1949-1965), Ed. Enciclopedică, București, 2007, pp. 113-114.

[30] La 21.10.1964 Gh. Gheorghiu – Dej (președinte al Consiliului de Stat) cerea ambasadorului URSS la București să fie retrași din țară consilierii KGB, fapt realizat în decembrie 1964, România fiind până în 1989 caz unic în acest sens în cadrul organizației Tratatului de la Varșovia. Aleksandr Saharovski – consilierul șef de securitate sovietic în România anilor 1949-1953, devenit între 1955-1971 șeful Direcției Informații Externe a KGB – „critica decizia lui Hrușciov de a retrage trupele sovietice din România în 1958, considerând-o o gravă eroare” (Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operațiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, traducere din lb. engleză de Doina Mihalcea-Știucă, Editura ALL, București, 1994, p. 336).

[31] România a rămas membră a organizației Tratatului de la Varșovia și a CAER până la desființarea acestora la 1 iulie 1991. Ultimul reprezentant la CAER al României, cu rang de secretar de stat, a fost între august 1990 – iunie 1991 acad. Tudorel Postolache (n. 1932, cu studii economice la Moscova, finalizate cu un doctorat în 1959), președintele Comisiei pentru elaborarea strategiei de realizare a economiei de piață în România (ian. – mai 1990) și președintele Comisiei pentru elaborarea strategiei de aderare la Uniunea Europeană (27.02 – 21.06.1995). Retragerea „Transelectrica S.A.” la 26.04.2001 din cadrul Direcției Centrale de Dispecer, creată în iunie 1962 cu sediul la Praga, a constituit retragerea ultimului reprezentant al României din organismele fostului CAER (Liviu Țăranu, op. cit., p. 189).

[32] Vizita oficială a tovarășului Nicolae Ceaușescu în Republica Federală Germania (26-30 iunie 1973), Ed. Politică, București, 1974, p. 149.

[33] România nu doar a menținut relațiile diplomatice cu Israelul, ci le-a ridicat în 1969 la nivel de ambasadă (primul ambasador fiind Valeriu Georgescu), iar schimburile economice între 1967-1969 s-au triplat. Menționăm că în iunie 1968 George Macovescu (prim-adjunct al ministrului de Externe) efectua prima vizită a unui lider al diplomației din țarile socialiste în Israel (MAE- Direcția Arhivelor Diplomatice, România – Israel. 50 de ani de relații diplomatice, vol. 1: 1948-1969, Ed. Sylvi, București, 2000, p. XXII).

[34] Recunoașterea OEP a avut loc cu doi ani înainte ca statele arabe să adopte o decizie similară, întâlnirea la Cairo (aprilie 1972) dintre N. Ceaușescu și Yasser Arafat fiind perfectată de Ștefan Andrei (secretar al CC al PCR) împreună cu Constantin Căruntu (n. 1928, ofițer DIE), consilier la Ambasada din Egipt, viitor ambasador în Kuwait între 1974-1986, singurul diplomat dintr-o țară comunistă primit înainte de 1990 în Arabia Saudită. În martie 1974 România și OEP au stabilit relații diplomatice, la București fiind deschisă o Reprezentanță Permanentă (Dumitru Chican, România și Orientul Mijlociu în oglinzi paralele. Memoriile unui general…memoriile unui interpret prezidențial, Ed. Proema, Baia Mare, 2010, pp. 33, 83). Adăugăm și relația specială cu Tunisia (în iulie 1968 președintele Habib Bourguiba vizita România), țara noastră fiind prima care stabilea relații între PCR și Partidul Socialist Desturian, aflat la guvernare până în 1987 (Anca Ilie, Răzvan Hoinaru, Toma Roman Jr., Monografia relațiilor româno-tunisiene. 60 de ani de diplomație, Editura ASE, București, 2023, p. 170).

[35] Mihail Dobre, România la sfârșitul Războiului Rece. Statut geopolitic și opțiuni de securitate, Ed. Enciclopedică, București, 2011, p. 108.

[36] Partea română și-a arătat disponibilitatea de a media între Washington și liderii nord-vietnamezi din octombrie 1966 (cu ocazia unei întâlniri între ministrul de Externe C. Mănescu și ambasadorul SUA la ONU), după ce medierea poloneză eșuase. Canalul românesc a fost activ în anii următori, astfel că omul politic Averell Harriman, într-o scrisoare publicată în cotidianul „Washington Post” din 13.09.1972, menționa că „este nedrept ca românii să fie criticați, când ei au jucat cu atâta măiestrie un rol constructiv, meritând de fapt gratitudinea noastră” (M. Dobre, op. cit., pp. 100, 103). Implicarea României s-a făcut simțită și în lunile premergătoare semnării Acordului de Pace de la Paris (ianuarie 1973), la 06.09.1972 H. Kissinger (consilierul pentru securitate națională la Casa Albă) întrebându-l pe C. Bogdan (ambasadorul României în SUA), conform telegramei acestuia către MAE: „Ce i-ați făcut Secretarului de Stat [William Rogers – n.n.], că a venit așa de înflăcărat de la București? El a fost convins că românii i-au prezentat formule noi pentru soluționarea politică a conflictului” (Ciprian Nițulescu, Diplomat în vremuri tulburi – Corneliu Bogdan, în „Magazin istoric”, nr. 6/2003, p. 17).

.[37] Anterior, la 1 decembrie 1961,  Adunarea Generală alegea România ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU pentru anul 1962. Mihail Hașeganu (n. 1913; printre alte funcții, prorector și rector al ASE în 1949-1959, ambasador în Cehoslovacia în 1959-1961 și la ONU-New York în 1961-1966, vicepreședinte BRCE în 1969-1977) își amintea că acea alegere a fost „ca urmare a tratativelor dintre grupuri și activități din culise”, din ianuarie 1962 acesta preluând și funcția de vicepreședinte al Comitetului ONU pentru spațiul cosmic (Mihail Hașeganu, În culisele diplomației. Memoriile unui ambasador, Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1994, p. 76). De asemenea, Mircea Malița (n. 1927; printre alte funcții, director MAE în 1961-1962, ministru adjunct de Externe în 1962-1970, ambasador în Elveția și la ONU-Geneva în 1980-1982, apoi la Washington în 1982-1985), amintindu-și de acea epocă, preciza că „diplomația pe care am învățat-o în acei ani ținea seama în cel mai mare grad de curentele subterane, de înțelegerile nescrise, de contextul evenimentelor și, mai ales, de direcțiile spre care ne îndreaptă forțe subiacente, invizibile” (Mircea Malița, Dinu C. Giurescu, Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972, Ed. Compania, București, 2011, p.16).

[38] Următoarea țară comunistă care a aderat la FMI a fost Ungaria în 1982. Până în 1982 România a obținut credite de 2, 2 miliarde de dolari de la FMI (Ion Alexandrescu, România între Est și Vest, vol. 1: Aderarea la FMI și BIRD, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, pp. 8, 9).

[39] Constantin Angheluță, Delegația Permanentă a României la U.N.E.S.C.O., în „Reprezentanțele diplomatice ale României”, vol. 3, Ed. Politică, București, 1973, p. 654.

[40] Valentin Gheonea, România socialistă și Interpolul (1972-1989). Poliție, terorism și trafic de droguri în timpul Războiului Rece, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2024, p. 49. Următoarea țară membră a Tratatului de la Varșovia, afiliată la Interpol, a fost Ungaria în 1981.

[41] Ion Scumpieru, 133 de ani de relații România-Japonia, Fundația Europeană Titulescu, București, 2013, pp. 304, 480. În 1974 s-a constituit la Curtea de Argeș societatea mixtă româno-japoneză „Roniprot SRL” pentru producerea și comercializarea proteinelor sintetice, prima unitate de acest gen din lume (op. cit., p. 481).

[42] Claudia Chinezu, Relațiile dintre România și Elveția. Abordări diplomatice, economice și culturale, București, 2011, p. 171.

[43] H.F. Van Drunen, Relațiile româno-olandeze în domeniul politic și diplomatic între 1945 și 1989, Universitatea din Amsterdam- Catedra de Limba română și Catedra de Studii europene, august 1995, lucrare apărută sub supravegerea prof.dr. S.A. Alexandrescu și dr. L.F. Bruyning, pp. 118, 125.

[44] Elena Dragomir, O relație asimetrică. România și Piața Comună (1957-1989), vol. 1, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2022, p. 238.

[45] Vizita de stat a președintelui Nicolae Ceaușescu în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (13-16 iunie 1978), București, Ed. Politică, 1978, p. 215. Sergiu Celac, ambasador la Londra în anii 1990-1996, preciza într-un interviu publicat în ziarul „Expres-Magazin” (13-20 august 1991) că „nostalgia după acea epocă a lui Ceaușescu e o stupizenie, pentru că prestigiul României din vremea lui Ceaușescu nu era o realitate. Era o umbră pe peretele peșterii, proiectată în cadrul unui joc de interese între puteri” (Victor Duculescu, Diplomația secretă, Editura Casa Europeană, București, 1992, p. 321).

[46] Menționăm, ca fapt divers, că liderul PCR, N. Ceaușescu se bucurase încă de la jumătatea anilor ’60 de o imagine favorabilă în Occident, „inclusiv, surprinzător chiar, în mass-media americană”, așa cum remarcă istoricul și diplomatul M. Dobre, citând apariția acestuia pe coperta revistei „Time” din 18 martie 1966 (Mihail Dobre, op. cit., p. 90).

[47] Ion Calafeteanu (coord.), Istoria politicii externe româneşti în date, Ed. Enciclopedică, București, 2003, pp. 360, 392, 532.

[48] Mulțumesc domnului Dr. Dumitru Preda (membru corespondent al Academiei Române) și domnului Dr. Doru Liciu, foști directori ai Arhivei MAE, pentru sprijinul documentar privind evoluția organizării MAE.

[49] AMAE, Anuar diplomatic. 1962, p. 9.

[50] „Buletinul Oficial”, nr. 148, din 19 decembrie 1969.

[51] AMAE, Ministerul Afacerilor Externe – Cancelaria: Organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, București, 1971. Lucrarea (declasificată conform H.G. nr. 1201/04.12.2012) cuprinde, pe lângă Regulamentul din ianuarie 1971 (pp. 57-237; așadar 180 pag.) și alte documente emise la acea dată (Probleme privind activitatea Ministerului Afacerilor Externe care se dezbat în Colegiu, Ordinul ministrului Afacerilor Externe cu privire la categoriile de probleme care urmează a-i fi prezentate spre aprobare, Atribuțiile primului adjunct al ministrului, adjuncților ministrului și secretarului general), precum și documente din 1969 (Legea nr. 24 din 17 decembrie 1969 privind organizarea și funcționarea Consiliului de Miniștri al Republicii Socialiste România, Legea nr. 20 din 17 noiembrie 1969 privind conducerea ministerelor și a celorlalte organe centrale ale administrației de stat pe baza principiului muncii colective, Decretul nr. 589/1969 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe).

[52] „Buletinul Oficial”, nr. 41 din 29 martie 1973.

[53] „Buletinul Oficial”, nr. 22 din 19 martie 1984.

[54] Adrian Vițalaru, Impunerea controlului comunist asupra Ministerului Afacerilor Străine (1944-1948), în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2013, pp. 61-82.

[55] Fundația Europeană Titulescu, Organizarea instituțională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte și documente, vol. II (1920-1947), ediție îngrijită de Ion Mamina, George G. Potra, Gheorghe Neacșu, Nicolae Nicolescu, București, 2006, pp. 490-497, 516-521, 524-525.

[56] Andrei Alexandru Căpușan, Diplomați români de elită, vol. II, Editura Ars Docendi, București, 2009, p. 189.

[57] Ion Calafeteanu, Schimbări în aparatul diplomatic românesc după 6 martie 1945, în volumul „6 martie 1945. Începuturile comunizării României”, Ed. Enciclopedică, București, 1995, p. 169.

[58] Andrei Alexandru Căpușan, op.cit., pp. 189, 191-192.

[59] Cezar Stanciu, Diplomația românească în slujba lagărului socialist, în „Studii și materiale de istorie contemporană”, serie nouă, vol. 5, 2006, p. 189.

[60] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), fond 77, dosar personal nr. M.90.

[61] Născut în 1897, ca fiu al lui Vespasian Pella, doctor în Drept la Bruxelles, ziarist și deputat din 1901, V.V. Pella a obținut doctoratul în Drept la Paris, devenind profesor la Universitățile din Iași și București, la Academia de Drept Internațional de la Haga. În 1939 era delegat titular la Comisia Internațională și Europeană a Dunării, între 1943 – 1 octombrie 1944 a fost ministrul României în Elveția, iar la 7 noiembrie 1946 fusese ales și președinte al Asociației de Drept Penal (care adusese reforme legislației penale, principii noi ce au fost aplicate în procesele de la Nürenberg și Tokyo). La 6 ianuarie 1946 V.V. Pella a primit la Geneva vizita neoficială a directorului Coordonării de la Președinția Consiliului de Miniștri, Ion Stroescu (nume inițial Zelingher, în realitate un om-cheie al Serviciul Special de Informații), acesta concluzionând în raportul său că „în cazul când chestiunea fondurilor se lămurește prin explicațiile Băncii Naționale [este vorba de suma de 20 milioane franci elvețieni, depusă în Elveția din ordinul lui Mihai Antonescu – n. n.] opinez pentru reactivarea sa (…) ca specialist în pregătirea problemelor României la Conferința Păcii. Sunt convins că va servi serios. (…) Cere să i se dea o serie de tineri – din toate partidele – pentru a-i forma”. O altă notă, posibil tot în urma unui contact între Stroescu și V.V. Pella, menționează că „s-a hotărât să colaboreze sincer cu regimul de azi”, declarând că „nu înțelege să fie trădător” și ar dori să fie numit delegat al României la ONU când țara va intra în această organizație, fiind de părere ca secretar al său să fie „un membru al Partidului Comunist”, iar după primirea la ONU, România având dreptul la 4 -5 funcționari, el va face formalitățile ca „2-3 dintre aceștia să fie oameni de-ai d-lui Bodnăraș, bineînțeles, să fie oameni bine pregătiți ca să le poată susține numirea” (ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 5294, ff. 18, 8); vezi și Ciprian Nițulescu, Reluarea relațiilor diplomatice cu S.U.A. (1946-1948), în „Magazin istoric”, nr. 7/2016, p. 27.

[62] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 263545, f. 37.

[63] AMAE, fond Problema 01 /Dosare personale. 1947-1989 (în continuare citat „Dosare personale”), dosar nr. M.1. Vezi Anuar diplomatic și consular al Regatului României,1946 (editor Adrian Vițalaru), Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2016, pp. 89, 229; de asemenea, lucrarea Anuar diplomatic și consular.1942, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1942, p. 140.

[64] Ciprian Nițulescu, Diplomatul Achil Barcianu, în „Magazin istoric”, nr. 4/2021, pp. 50-53. Diplomatul reprezintă singurul caz de ministru plenipotențiar din epoca Antonescu, aflat în activitate în Centrala MAE după decembrie 1947, la acel moment (20.12.1947) revenind din misiunea permanentă în Bulgaria, unde fusese numit la începutul lunii august 1944. Născut în 1890 la Rășinari – Sibiu, fiu al memorandistului Daniil Barcianu (al cărui tată, pașoptistul Sava Popovici Barcianu, a fost membru corespondent al Academiei Române) și nepot din partea mamei al generalului Marcel Olteanu din primul război mondial, Achil Barcianu – cu studii la Budapesta și doctorat în Litere la Cluj – a intrat în diplomație în 1921 după ce activase la biroul din Londra al Consiliului Dirigent din Transilvania. Trimis în misiuni permanente în anii ’20 la Budapesta și Rio de Janeiro, Barcianu a fost secretar general al Ministerului de Externe în 1938-1939 și ministru plenipotențiar în Brazilia în 1939-1942, fiind apoi la conducerea Diviziunii Politice a ministerului, al cărui secretar general era ardeleanul Gheorghe Davidescu.

[65] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. I.1. Fratele geamăn al diplomatului Remus Ionescu, juristul Romulus Ionescu, a activat în Ministerul Afacerilor Străine în 1947-1948. Acesta a avut o lungă carieră universitară la Facultatea de Drept din București, din 1939 pănă cel puțin în toamna anului 1975, în 1950 fiind unul din cele 5 cadre rămase în Facultate, din cele 75 de cadre ale anului 1944 (Mihail M. Andreescu, Facultatea de Drept a Universității din București. 1859-2009. File de istorie, Ed. Monitorul Oficial, București, 2009, pp. 114, 197).

[66] Născut în 1893, era frate cu Alfred Rusescu (doctor în Medicină la Paris în 1925, unde a fost premiat, reprezentant de seamă al pediatriei române, Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului purtându-i numele). Generalul Radu Rusescu era căsătorit cu Ioana Slătineanu și a absolvit Școala Superioară de Război ca protejat al generalului de cavalerie Moruzi. La 6 octombrie 1947 trimitea (prin intermediul lui Alexandru Voitinovici) o scrisoare din Stockholm către Emil Bodnăraș, care începea și se încheia astfel: „Dragă Emil (…).Dragul meu, trebuie făcut totul ca să reușim. Te îmbrățișez cu tot dorul, Dutzi”. O Notă din 20 noiembrie 1947 îl caracteriza pe R. Rusescu ca „factotum la Palat” la sfârșitul anilor ’30 (ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 7394, ff. 9-12). După rechemarea de la Stockholm, a fost reactivat la 2 mai 1949 și numit șef al Direcției Contabilitate și Control Financiar Intern din Ministerul Apărării Naționale (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 209447, f. 22).

[67] Gen.– mr. dr. ing. Marian Rotaru, col. (r) ing. Gh.Anculete, Personalități ale geodeziei militare românești. 135 ani de existență a Serviciului Topografic Militar Român, București, 1994, p. 58.

[68] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. Z.1.

[69] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 3743, vol. 1, ff. 2-5. La sfârșitul lui 1948 Petrulian a fost arestat și condamnat la 3 luni cu suspendare pentru deținerea ilegală a două pistoale, din perioada când era ofițer (după arest fiind 9 luni magazioner la un șantier de construcții). După trecerea sa în cadrul disponibil în decembrie 1950 a lucrat apoi în diverse întreprinderi, până a reușit în 1955 să se angajeze profesor de limba română la o Școală gimnazială, unde era în 1963, când DGIE îl recruta cu numele conspirativ „Antonio”, deoarece cunoștea limba japoneză. În decembrie 1957 era salariat la Școala elementară din com. Roseți – jud. Călărași și i se menținea statutul de exclus din PMR, deoarece în calitate de comandant al Școlii de sergenți de miliție folosise „metode vechi, prusace în instruirea elevilor și a nesocotit rolul muncii politice de partid în școală”.

[70] Horia Nestorescu – Bălcești, Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România, Ed. Phobos, București, vol. 3, 2005, p. 55. A fost inițiat în loja Phoenix, unde la 30.01.1947 avea gradul 3.

[71] AMAE, fond Problema 77, dosar nr. P.166, f. 2. În 1947 a activat 6 luni la Legația din Praga, iar înainte de 23 august 1944 a fost curier la Legația din Berna, ducând atunci și o scrisoare confidențială a lui M. Ralea către Grigore Gafencu. Unele date din dosarele lui R. Petrulian sunt contradictorii (menționat și comandant al Școlii de subofițeri MAI din Sebeș.

[72] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. M.7. În 1965 Vlad Mărdărescu era consilier juridic la Uniunea Cooperativelor de Consum, neîncadrat politic (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 425147, f. 3). Era văr cu Emil Mărdărescu (1880-1935), pilot, inventator și proprietar de sonde și terenuri petrolifere la Câmpina (Ecaterina Țarălungă, Enciclopedia identității românești. Personalități, Ed. Litera Internațional, București, 2011, p. 489).

[73] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. M.6.

[74] La Legația RPR din Cairo activa din 1951 și Iosif Ganea, secretar III. Născut în 1921 în comuna Filea, jud. Mureș cu numele Gancz, acesta avea părinții și două surori exterminați la Auschwitz (unde fuseseră trimiși de autoritățile maghiare în 1944), iar soția sa, Edith Gersch, fusese deportată cu familia la Auschwitz. Ganea a intrat în MAE în 1950, după ce urmase un an la Institutul de Studii Politice/ IRI din minister, ulterior fiind secretar I la Legația din Marea Britanie până în ianuarie 1959, an în care este menționat director interimar la Direcția IV Relații. Transferat din MAE în decembrie 1961 ca șef Serviciul comercial la Sfatul Popular Regional Mureș (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 395451, vol. 1, ff. 9-12, 165).

[75] În Anuarul diplomatic din 1962 editat pentru uz intern de Direcția Protocol a MAE (cu date minime de identitate doar pentru personalul diplomatic din străinătate) se prezizează că Ion Georgescu a fost numit însărcinat cu afaceri la Cairo la 24.12.1949 (deși Ioan Moruzi avea un grad diplomatic mai mare). Ion Georgescu a fost ulterior ministru plenipotențiar în Iran (1957 – 1965; cu extinderea acreditării în Afganistan și Irak), ambasador în Algeria (1965 – 1968; cu extinderea acreditării în Tunisia și Mali) și în Elveția (1968 – 1975). Este tatăl Mioarei Roman, profesor universitar de limbă și civilizație arabă, soția prim-ministrului Petre Roman, angajată a MAE în 1990.

[76] Referitor la familia lui Stoilow, menționăm că o soră, Olga, era căsătorită cu prof. univ. Alexandru Oteteleșanu, o alta devenise prin căsătorie Paulina Dianu, un frate, Constantin, devenise general, iar fratele Grigore devenise magistrat (Cabiria Andreian Cazacu, Solomon Marcus, Simion Stoilow, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 9). Sunt indicii că partenera de viață a lui S. Stoilow era Paula Froda (n. 1900), încadrată la 01.03.1946 ca dactilografă diurnistă la Legația din Paris, unde era influentă. În dosarul de Cadre MAE al lui S. Stoilow apare că s-a căsătorit la 11 noiembrie 1947 cu Paula Lerner, iar la copii este trecută Marie-Micheline (născută în 1933). Cartea menționată a avut, conform notei autoarei, cea mai mare parte a fotografiilor asigurată de lector univ. dr. Micheline Froda Schechter din Cluj-Napoca (AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. S.1).

[77] Andrei Muraru, <Micul burghez>. O călătorie în biografia lui Vasile Mârza, în „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România”, volumul 4, 2009, p. 197.

[78] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. N.9; Marcela Sălăgean (ediție îngrijită și studiu introductiv), Eugeniu Neculcea, un diplomat regăsit, Institutul Cultural Român. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2006, p. XV. Menționăm că militanta socialistă Sofia Nădejde (1856-1946) era după mamă din familia Neculce.

[79] Mihail Macavei provenea dintr-o familie înstărită (el însuși având o moșie la Văleni – jud. Gorj), o soră a mamei sale fiind soția lui C. Rădulescu-Motru (președintele Academiei Române în 1938-1941), iar o alta fiind căsătorită cu amiralul Ilie Irimescu (tatăl ministrului plenipotențiar la Washington în 1938-1940, Radu Irimescu). Macavei și-a luat doctoratul în Drept cu o teză despre marxism, în 1921-1922 făcând parte din conducerea provizorie a Partidului Comunist din România. Întors din misiunea de la Londra în 1949, și-a găsit casa de la moșia cealaltă, din Vlădaia – jud. Mehedinți (naționalizată între timp) devastată, soția sa descriind momentul: „s-a găsit în fața dulapurilor sparte, golite de tot conținutul lor; nu mai exista nici bibliotecă, nici urmă de cele ce scrisese (…). Această decepție l-a durut atât de mult, încât l-a împiedicat să mai revadă Severinul până la moartea sa [în 1965- n.n.]. Eu am înțeles ce-a însemnat pentru el dispariția manuscriselor și distrugerea bibliotecii, din care n-a mai cules decât foi răzlețe, fără început și fără sfârșit. Această bibliotecă iubită și adunată cu migală, cu dragoste și rafinament în tot cursul studiilor lui universitare și ulterior lor – pe care o apăra și de femeia de serviciu când o ștergea de praf!” (Elena Macavei, Amintiri din viața soțului meu Mihail Macavei, Ed. Politică, București, 1969, p. 190).

[80] Organizarea instituțională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte și documente, vol. II, 2006, p. 410.

[81] Zevedei Barbu s-a născut la 28.01.1914 în loc. Reciu – actual în jud. Alba, într-o familie de țărani ortodocși. A absolvit liceul din Orăștie (1933) și Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1937; din 1936 preparator suplinitor), cu specializarea Psihologie-sociologie, din 1939 fiind asistent univ. doctor la Institutul de psihologie experimentală, condus de F. Ștefănescu-Goangă, rectorul Universității din Cluj. În octombrie 1943 a fost arestat pentru activitate comunistă și condamnat la 8 ani și 6 luni închisoare, fiind întemnițat la Caransebeș, într-o acțiune amplă de arestări ale Siguranței la sfârșitul lui 1943. După 1944 a fost secretar general la Ministerul Naționalităților Minoritare, condus de Gh. Vlădescu-Răcoasa (ianuarie – aprilie 1945). La 01.06.1945 a preluat funcția de director adjunct al Presei și Propagandei din Ministerul Afacerilor Străine, vacantă prin decesul scriitorului Mihail Sebastian. La 10 mai 1946 a fost numit prim consilier de legație la Legația României din Londra, în 1946 fiind și secretar general al Sindicatului MAS. A demisionat la 9 septembrie 1948, nefiind de acord cu „abolirea libertății conștiinței individuale” de către guvernul RPR, ulterior depunând mai multe scrisori-memoriu la Ambasada URSS din Londra, pentru a-și justifica decizia. Din 1950 a fost cadru universitar de sociologie în Glasgow, apoi la Universitatea Sussex. A fost căsătorit cu sora actriței Clody Bertola (Zevedei Barbu, psiholog, sociolog și filosof român și englez. Actele Conferinței Centenare organizate de Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, 17-18 noiembrie 2014, editori: Daniela Maci, Michael Finkenthal, Editura Tracus Arte, București, 2015, pp. 174-206).

[82] Născut în 1904, cu studii de Filologie Clasică și Drept absolvite în 1928, activând apoi ca avocat și membru al PCdR, fiind deținut politic în epoca Antonescu, președinte și vicepreședinte în 1946 al Sindicatului din Ministerul de Externe, secretar general din iulie 1947 al Comisiei române de legătură cu Comisia Aliată de Control, primul reprezentant permanent al României la ONU – New York între decembrie 1955 – august 1957, printre altele, președintele Academiei RPR în 1959-1963.

[83] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. H.1.

[84] ACNSAS, fond SIE, fișă Cadre DIE – Grigore Hovsepian. La 31.12.1950 era încadrat șef birou în Direcția Informații Externe a DGSP, șef secție la 01.11.1953, locțiitor șef serviciu la 01.12.1956, locțiitor șef secție la 01.04.1963, iar la 31.10.1964 era pus la dispoziția Direcției Cadre a MAI pentru Școala nr. 5. Înainte de 1946 este menționat și patron cu 15 salariați, având stagiul militar nesatisfăcut. Cunoștea limbile franceză, italiană, engleză și puțin germana.

[85] AMAE, fond 77, dosar nr. M.199.

[86] Organizarea instituțională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte și documente, vol. II, 2006,  pp. 541, 549. Fostul diplomat George Duca, însărcinat cu afaceri la Stockholm, nota în jurnalul său la 20.05.1947: „Dacă cauza inițială a împiedicării plecării noilor miniștri într-un număr de capitale străine s-a datorat în bună parte lipsei de valută, accentuarea rivalității politice între tătărăsceni și comuniști, manifestată și pe acest plan, pare a fi impedimentul principal. Astfel, ni se spune că diplomații de carieră pe care vicepreședintele i-a numit în străinătate împotriva voinței colegilor săi de stânga, nu au primit din partea acestora viza de ieșire din Țară”. Ca fapt divers, dacă la 15.09.1946 fostul diplomat Al. Cretzianu îl îndemna pe Duca să accepte un post de șef de misiune sau de consilier de legație importantă (fără revenirea în țară, unde erau 75% șanse să nu mai poată pleca), iar la 04.04.1947 nota că fusese avansat la gradul de ministru plenipotențiar, la 10.06.1947 menționa că „față de continua înrăutățire a situației politice și economice din Țară, mi s-a trimis vorbă că în ziua în care voi fi rechemat să nu mă înapoiez cu niciun preț, expunându-mă cu încetul la măsuri ce vor deveni tot mai restrictive și care ar putea duce la întemnițare”. Fiind rechemat în Centrala ministerului cu data de 1 august pentru „alte însărcinări”, la 27.07.1947 nota: „Față de toți șefii de misiune joc desigur comedia înapoierii în Țară (…) Între timp am făcut pe ascuns demersurile de rigoare la oficiul diplomatic american, unde, fără cunoștința șefului misiunii, mă înțelesesem demult cu reprezentantul organelor secrete asupra măsurilor de luat pentru ca să pot intra în Statele Unite fără a trece prin istovitoarele și complicatele formalități ce se impun acum așa-numiților imigranți. Trecutul meu <politic> îndrituia această favoare din partea acelora cu care am lucrat <for better and for worse>, ca într-o căsnicie…” (George I. Duca, Cronica unui român în veacul XX, vol. 3, Editura Jon Dumitru-Verlag, München, 1985, pp. 192, 175, 195, 199).

[87] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 7226, f. 16.

[88] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. L.10.

[89] ANIC, fond CC al PCR – Secția Relații externe, dosar nr. 10/1947. Este vorba de Serviciul Special de Informații, pe care îl controla Emil Bodnăraș, deși nu era oficial șeful acestuia, din poziția de secretar general și subsecretar de Stat la Președinția Consiliului de Miniștri (PCM).

[90] AMAE, Problema “0”/ Directive, 1964, f.5.

[91] ANIC, fond CC al PCR – Relații Externe, dosar nr. 20/1950.

[92] AMAE, Fond Problema „0”, dosar General / 1959.

[93] Organizarea instituțională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte și documente, vol. II, 2006, p. 320.

[94] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. G.9 bis.

[95] Idem, dosar nr. S.46.

[96] Idem, dosar nr. I.5.

[97] Tot la 01.05.1967 a plecat din MAE prin „pensionare pentru merite deosebite” și diplomatul Cornel Vescan. Născut în 1919 în București cu numele Carol Wechsler, acesta avea ca studii 3 clase gimnaziale la Gimnaziul „Cultura” (1934). În anii 1939-1940 fusese instrumentist prin diferite localuri, fiind întermnițat la Caransebeș ca deținut politic în 1943-1944, alături de persoane care au avut ulterior funcții importante. A fost angajat în MAE în mai 1948 din poziția de contabil la CC al PCR – Secția Gospodăriei de Partid. Au urmat câteva misiuni permanente ca prim secretar de legație la Praga (1948-1949), Berna (1949-1952), Varșovia (1952-1954) și Bruxelles (1954-1958). Întors în țară, și-a completat studiile, obținând în 1961 o diploma de maturitate (media generală: 7) prin cursuri f.f. la Școala Medie Muncitorească nr. 2 – secția umanistă din Capitală. La data pensionării în 1967 era secretar I la Direcția Relații Culturale (AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. V.13).

[98] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. S.82.

[99] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 489883, f. 136. În 1952, ca fapt divers, fostul ministru interbelic Eduard Mirto (n. 1881) – deputat în Marea Adunare Națională din partea Frontului Plugarilor în 1948-1952 alături de fostul ministru de Interne din 1939-1940, Mihail Ghelmegeanu (președintele Comisiei economico-financiare a Marii Adunări Naționale în 1948-1952) – era considerat „expertul nr. 1 în chestiuni legislative al regimului”, fiind „folosit ca expert în redactarea regulamentelor parlamentare” (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 234830, f. 130; Mihai Caramzulescu, Amintiri dintre cele două războaie mondiale, Ed. Libripress, București, 2001, p. 26).  Adăugăm că fostul ministru plenipotențiar Alexandru Duiliu Zamfirescu (n. 1892, fiul scriitorului și secretarului general al Ministerului Afacerilor Străine din 1907) elabora în 1958 rapoarte pentru MAE privind situația la zi pe spațiul Americii Latine, conform unui Raport DIE din 09.11.1960 (ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 8384, vol. 1, f. 442).

[100] Idem, dosar nr. M.27.

[101] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 411400, ff. 7-9.

[102] AMAE, fond Problema 77, dosar nr. B.17. Era fiul magistratului Constantin Borănescu și al Elizei Lahovary, participase la Conferința de Pace de la Paris, fiind și acționar al ziarului „Națiunea”, publicația Partidului Național Popular. În anii 1947-1948 era secretar de presă la Ambasada din Praga, aparținând de Ministerul Informațiilor (unde a fost încadrat între 31.07.1946- 05.05.1948), trecut apoi la MAE cu funcția de consilier de legație, revenind în Centrală de la Praga în septembrie 1948 și activând în minister până la 31.12.1951. Înrudit și cu familia Mârzescu, unchiul său Scarlat Lahovary (născut în 1887), fiind fost director CFR și moșier, iar vărul său primar, Paul Lahovary, activase la Legația din Stockholm în epoca Antonescu. Avusese legături cu Radu Polizu-Micșunești, fost deputat PNȚ. O notă a DGSS din aprilie 1952 (lucra atunci ca referent tehnic la IRRCS – Serviciul „Traduceri”) specifica că Borănescu – Lahovary este membru PMR verificat. În 1972 era traducător de franceză la Uniunea Scriitorilor când a rămas în Franța (ACNSAS, fond Informativ, dosar  nr. 446526).

[103] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 529726, vol. 1, f. 66.

[104] La Legația din Teheran a lucrat în acea perioadă și Paul Mitrache, născut în 1907 în București cu numele Mizrahi (schimbat în iunie 1946), fiul lui Menahem și al Vizei n. Eschenazi, licențiat în Drept, a fost încadrat în MAE la 01.12.1947 ca prim secretar de legație; a activat la oficiul din Iran din octombrie 1948 până în iulie 1950, când a fost transferat la Legația din Washington, plecând din minister ca judecător la Giurgiu la 15.01.1953 (AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. M.14).

[105] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. S.34. Ca fapt divers, C. Stănescu era căsătorit cu Maria Stalbovski, originară din Reni (sudul Basarabiei).

[106] Idem, fond SIE, dosar nr. 8413.

[107] AMAE, fond Dosare personale,  dosar nr. M.11. Un alt diplomat din epocă, revenit în țară pe front cu o divizie de voluntari din foști prizonieri, a fost Iuliu Bogdan, născut în 1916 în loc. Deaj, lângă Târnăveni- jud. Mureș, absolvent al Școlii Normale din Blaj în 1934, luat prizonier de sovietici în 1942 și întors în țară ca locotenent în Divizia „Tudor Vladimirescu”, find rănit pe front lângă Oradea în 1944. A fost director adjunct al Direcției Cadre a MAE din 1948 până în 1950, când a fost exclus din PMR și din minister. Alături de el, ca dactilografă șefă la Direcția Cadre în acei ani a lucrat și Silvia Montany, născută în 1925 în București, în 1950 făcea parte din corul Catedralei catolice Sf. Iosif, fiind și organistă la Capela romano-catolică Bellu. În 1951 aceasta a fost transferată pentru un an ca secretară la cabinetul președintelui Camerei de Comerț Exterior, însă la 31.10.1953 a fost condamnată la 18 ani muncă silnică de Tribunalul Militar București pentru crima de înaltă trădare, în contextul relațiilor încordate cu Vaticanul. A emigrat în RFG în 1965 (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 519654).

[108] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. L.8.

[109] Idem, dosar nr. M.10.

[110] Idem, dosar nr. H.18. Adrian Holan a devenit ulterior autorul unor studii (precum Căile ferate africane, în revista „Viața economică”, nr. 10/1964) și cărți (ex: Strâmtori și canaluri pe glob, coautor, Ed. Științifică, 1966; Transporturi, expediții și asigurări internaționale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975).

[111] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 549564, vol. 1, f. 146.

[112] Idem, dosar nr. 445330, vol. 1, ff. 15-16.

[113] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. A.3

[114] Idem, dosar nr. H.5.

[115] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 259695, vol. 1, ff. 13, 41, 122, 388v. Ca fapt divers, N. Fotino a fost naș de cununie al fostului premier A. Năstase.

[116] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. M.46.

[117] Mihai Burcea, Luptând pentru o iluzie. Voluntari români în Brigăzile Internaționale din Spania, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2024, p. 626. Petre Mihăileanu a fost un activ partizan în Franța, fiind implicat după evadarea din închisoarea din Castres în august 1943 în numeroase atentate armate, având diverse funcții: comisar politic al efectivelor FTP-MOI din departamentul Bouches-du-Rhône (cu reședința la Marsilia, unde s-a aflat în subordinea viitorului diplomat Bazil Șerban, comandant interregional; a organizat și participat „activ la 62 de acțiuni de partizanat”, printre care lichidarea lui Balligand, inspectorul-șef al Brigăzii Speciale locale sau asasinarea directorului ziarului „Action Franҫaise”; atacuri cu grenade, mitralierea militarilor germani, sabotarea betonierelor care lucrau la fortificații), comandant militar al regiunii Var în ianuarie–mai 1944 (cu centrul la Toulon; într-o perioadă când „orașul era aproape baricadat cu sârmă ghimpată”, unde a organizat „nenumărate acțiuni”, „care au avut un mare răsunet pe toată Coasta”, printre care deraieri de trenuri militare germane, auncarea în aer de poduri, dărâmarea unor stâlpi de înaltă tensiuni, lichidarea unor patrule germane), apoi a fost însărcinat de viitorii diplomați Cristina Luca și Boris Holban, alături de Ljubomir Ilić să preia funcția de comandant militar și politic interregional al Zonei de Est în mai-august 1944 (șase departamente cu reședința la Nancy; coordonatorul a nouă detașamente FFI, totalizând circa 3.000 combatanți; atunci atentatele au avut „o intensitate sporită datorită debarcării anglo-americane din Normandia”, precum atacarea unor convoaie militare, incendierea unor depozite de petrol, atacarea trupelor generalului colaboraționist rus A. Vlasov etc.) (Mihai Burcea, op. cit., pp. 293-297).

[118] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. D.30.

[119] Idem, dosar nr. S.83.

[120] Idem, dosar nr. S.36.

[121]ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 53103, ff. 2, 4, 98, 113. Feneșan a fost director adjunct al Direcței Relații internaționale din Ministerul Agriculturii (Consiliul Superior al Agriculturii) până în ianuarie 1969, când pleacă funcționar international la un birou de legătură al FAO din New York, iar din 1970 a activat la sediul organizației din Roma. A fost colaborator al  DIE din 1968, cu aport informativ bun până în 1975. La 09.10.1979 a cerut renunțarea la cetățenia română, după ce obținuse în prealabil cetățenia spaniolă. Este menționat într-un document al Securității ca evreu, iar soția sa, Ghizela (n. 1928), medic, este menționată de naționalitate maghiară, adoptată de Rozalia Saska. O notă a Direcției Pașapoarte a MAI din 28.07.1977 preciza că pe soția sa a adoptat-o la vârsta de 9 luni viitorul lider comunist Vasile Luca.

[122] Mihaela Denize, Între oportunism și dezertare: Gheorghe Haupt, Alexandru Vianu și Victor Cheresteșiu, în „Studii și materiale de istorie contemporană”, serie nouă, volumul XV, 2016, p. 178. În dosarul de cadre din Arhiva MAE apare doar mențiunea că era doctor în Litere și Filosofie, conform unui certificat al Universității din Cluj.

[123] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. C.32.

[124] Victor Cheresteșiu a publicat și un Dicționar român-maghiar și maghiar-român, în două volume la Editura Corvin din Cluj în anii 1925-1927 (Cristian Vasile, Un turn de fildeș în comunism? Institutele umaniste ale Academiei RPR în România lui Gheorghiu-Dej, Ed. Corint, București, 2024, p. 184).

[125] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. S.43.

[126] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 124, vol. 1, ff. 15-16.

[127] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. N.7.

[128] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 6980, ff. 109, 79, 102-104.

[129] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 492220, vol. 1, ff. 4-6.

[130] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. G. 36.

[131] Idem, dosar nr. M.56.

[132] Idem, dosar nr. G.19; ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 551833, vol. 1, ff. 34-35, 40, 42.

[133] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. M.15.

[134] Mihai Sorin Rădulescu, Despre aristocrația românească în timpul regimului comunist, în „Miturile comunismului românesc”, vol. 2, coordonator: Lucian Boia, Editura Universității din București, 1997, p. 139.

[135] AMAE fond Dosare personale, dosar nr. C.5.

[136] Idem, dosar nr. H.75.

[137] Idem, dosar nr. G.6.

[138] La Legația din Londra activa în 1951-1952, sub acoperirea diplomatică de secretar III, ofițerul Securității externe Raymond Vianu, nume inițial Schleffer, născut în 1925, încadrat în Serviciul Special de Informații în 1945, cu misiuni permanente în Marea Britanie (1951-1957) și ca secretar II (cu gradul de maior DIE) la oficiul RPR de la ONU- New York între 1957-1960, unde a făcut câteva recrutări importante, dar în mai 1960 era transferat din diplomație (AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. V.48; ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 554985).

[139] Idem, dosar nr. B.43.

[140] Idem, dosar nr. S.3.

[141] Idem, dosar nr. C.6.

[142] Șef al Consulatului General din Istanbul în anii în anii 1951-1952 a fost Agop Bezerian (născut în 1923 la Constanța, părinții săi, Antranic și Gayané, de origine armeană, s-au stabilit în România în 1921; cu stagiul militar la Școala de ofițeri de rezervă din Ploiești în epoca Antonescu, a intrat în MAE în 1948 după absolvirea cursurilor IRI, trimis la oficiul din Ankara în ianuarie 1949, ulterior cu misiuni în anii 1955-1959 la New Delhi și între 1973-1980 la Teheran, pensionat din minister la 01.04.1983/ vezi Diplomați ai României, Ed. Lumina Lex, 2007, pp. 224-227). Consul la Istanbul în anii 1949-1950 a fost Dorel Oprescu, născut în 1921 în Bârlad, nume inițial Edelstein, absolvent al Facultății de Drept din București în 1948, apoi intrat în MAE. A revenit în minister în 1957-1959, când a activat la ONU – New York ca secretar II, în realitate fiind ofițer de securitate sub acoperire diplomatică; angajat în Serviciul Special de Informații la 01.10.1945 după ce între 1941-1944 fusese închis ca deținut politic la Tg. Jiu, Vapniarka și Grosulovo, transferat în 1960 din DIE la o secție a Miliției Capitalei, apoi trecut în rezervă ca lt.-colonel în 1961, când a fost transferat la Banca de Stat a RPR/ Banca Națională, unde în anii ’70 era responsabil cu Protocolul și elabora o teză de doctorat privind Sistemul monetar internațional, apărută la Editura Academiei în 1981 (AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. O.6; ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 241135, ff. 3, 9, 79).

[143] Idem, dosar nr. B.11. Este o neconcordanță în privința datei de încadrare în MAE, dar și la Cabinetul ministrului. În dosarul de Cadre apare că a semnat jurământul de credință RPR la 1 ianuarie 1948 ca director de cabinet, însă data încadrării în MAE este 1 februarie 1948 (deși într-o adresă olografă din 1953 Gh. Brătescu trece data de 10 noiembrie 1947), iar data delegării la Cabinetul Anei Pauker este 1 aprilie 1948, actul fiind întocmit la 08.04.1948. De altfel, în primele luni după noiembrie 1947 se observă în documentele AMAE că semnau ca șef de cabinet și Boris Holban sau Nicolae Melinescu. În memoriile sale Gh. Brătescu menționează că lucrările importante ale Cabinetului nu le executa el (neavând nici acces la Cifru), ci Elena Păsculescu, încadrată Consul General la Cabinet (Gheorghe Brătescu, Ce-a fost să fie. Notații autobiografice, Ed. Humanitas, București, 2003, pp. 200-201). La Ambasada din Moscova, Gh. Brătescu a lucrat și alături de secretar cl.I Maxim Crișan. Născut în 1921, nume inițial Aizicovici, absolvent al liceului „Gh. Șincai” din București (1940), membru PCdR din 1941, încadrat în MAE la 1 decembrie 1947, la post la Moscova (1948 – ian. 1954), apoi transferat din MAE ca director în Ministerul Culturii, ulterior director la Teatrul Bulandra, iar din 1972 a fost director adjunct la Teatrul Nottara (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 537811, vol. 1, f. 27). Un alt diplomat care activa în acei ani la Ambasada din URSS a fost Simion Leru. Născut în 1919 la Bacău, nume inițial Haim Leibu Simon, absolvent al IRI București, secretar II la oficiul din Moscova (1949-1955) și secretar I la ambasada din Sofia (1961-1963), transferat din MAE în 1964, însă revenit în 1965 ca director adjunct la Direcția Secretariat, iar în 1970 era consilier la Direcția de Sinteză. Un frate al său activa la CC al PCR (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 533730, vol. 1, f. 17).

[144] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. M. 22; ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 375433, f. 11v.

[145] Idem, dosar nr. C.31.

[146] Idem, dosar nr. P.202.

[147] Gheorghe Crișan, Piramida puterii, vol. 1, Ed. Pro Historia, București, 2004, p. 209.

[148] Un document din dosarul său de Securitate îl menționează delegat permanent al României la UNESCO în perioada  mai 1961 – aprilie 1963 (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 160218).

[149] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 407606, f. 21.

[150] Gheorghe Crișan, op. cit., p. 54.

[151] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. D.19. Tatăl lui N. Dinulescu era învățător, iar mama sa, născută Dumitrescu, era fiică de preot. Cu o zi înainte să fie încadrat consilier de presă în MAE și trimis la post la Roma, la 24.04.1948 Dinulescu s-a căsătorit cu doctorița Ernestina Lichtig. În 1950-1951 a fost în paralel conferențiar de astronomie la Universitatea din București, apoi profesor universitar în 1956 și în 1957-1959 (fiind la specializare în URSS în 1956-1957), dar și director adjunct științific al Observatorului Astronomic (numit în iunie 1951), funcție pe care o avea și în 1962.

[152] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. B.41. Ciprian Nițulescu, Diplomat în vremuri tulburi – Corneliu Bogdan, în „Magazin istoric”, nr. 6/2003, pp. 14-17; nr. 7/2003, pp. 41-46; Ciprian Nițulescu, Diplomați români în atenția Securității (1964-1978), în „Magazin istoric”, nr. 10/2021, pp. 54-56.

[153] Idem, dosar nr. C. 1066. A fost transferat în 1963 la Ministerul Industriei Petrolului și Chimiei, iar între 1964-1985 a fost director la Comitetul de Stat al Planificării (CSP). Cunoscător al limbilor engleză, franceză, germană, rusă, sârbă, greacă (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 3403). Un Raport al Direcției Cadre a MAE din 02.07.1964 preciza că dăduse dovadă de „muncă sectară”, „indisciplină”, „aroganță și îngâmfare” față de toți șefii de misiune unde activase (ANIC, fond CC al PCR- Relații Externe, dosar nr. 142/1964).

[154] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. H.21.

[155] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 187872, ff. 3-4.

[156] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. I.20.

[157] Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Ed. Polirom, Iași, 2011, p. 178.

[158] Un exemplu este și Elena Gogălniceanu, născută în 1910, intrată în Ministerul de Externe în august 1936, șef serviciu cu o gradație de la 01.06.1944, în 1946 activa la Diviziunea Afacerilor Consulare, Judiciare și Administrative. Ulterior a condus, cu grad de subdirector, Consulatul General al României din Viena până la 1 iunie 1948, când a fost înlocuită de Vasile Petruc, a cărui soție, fostă angajată la Siguranță,  a fost chiar arestată în iunie 1949, după revenirea de la post, unde a fost semnalată cu relații suspecte (ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 7471, ff. 9, 254; Adrian Vițalaru, editor, Anuar diplomatic și consular al Regatului României. 1946, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2016, pp. 84, 147).

[159] În 1997 aceasta mărturisea într-o emisiune tv că momentul „comprimărilor” din noiembrie 1947 a găsit-o la Paris, beneficiara unei burse oferită de Legația Franței la București, pentru pregătirea unui doctorat în Drept public. A aflat cu surprindere că nu mai face parte din Ministerul Afacerilor Străine și că i-a fost retrasă cetățenia română: „Am plecat cu două valize, crezând că mă voi întoarce după un an. A căzut Cortina de Fier și nu am mai avut voie să mă întorc. Pe de altă parte, în 1947 tot Corpul diplomatic al Regelui a fost dat afară. Cei care au rămas în țară au fost anchetați și mulți dintre aceștia au murit în pușcărie” (Nicole Moț, Diplomația română. O perspectivă feminină, Ed. Eikon, București, 2019, p. 148).

[160] Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicționar, lucrare apărută sub egida CNSAS, Ed. Enciclopedică, București, 2004, p. 453.

[161] Revista „Time” i-a dedicat chiar coperta numărului din 20 septembrie 1948, numind-o „cea mai puternică femeie în viață”, iar revista „Life” din 3 ianuarie 1949 o descria ca având „o putere de netăgăduit (…) este o femeie extraordinar de dinamică” (Robert Levy, Gloria și decăderea Anei Pauker, Ed. Polirom, Iași, 2002, pp. 13, 211).

[162] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. T.1.

[163] Idem, dosar nr. C.12.

[164] ANIC, fond CC al PCR – Secția Cadre, dosar nr. R.67.

[165] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. P.10.

[166] Idem, dosar nr. M.20.

[167] Idem, dosar nr. F.36.

[168] Idem, dosar nr. G.7. Vezi și ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 246, vol. 36, f. 50 (www.cnsas.ro).

[169] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. R.8. În 1967 Hortensia Roman era redactor-șef la Redacția Emisiunilor pentru Străinătate din Comitetul de Radiodifuziune și Televiziune.

[170] Nu am identificat dosarul ei de cadre la AMAE.

[171] Idem, dosar nr. A.79.

[172] La Direcția Consulară a activat mulți ani, îndeosebi pe relația țărilor est-europene, consulul Miron Cossa, născut în 1909 la Rădăuți, nume inițial Herman Kossower, licețiat în Drept la București în 1933, intrat în MAE în decembrie 1948, de unde a fost transferat în septembrie 1962; a predat și lecții la Institutul de Relații Internaționale în 1956-1957 (AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. C.54).

[173] Idem, dosar nr. B.9. Rodica Barbu a fost și agentă SSI în Belgia, cu  numele conspirativ „Relu”. În 1958 era lector de Marxism la ISEP. A rămas ilegal în străinătate în 1965 cu soțul său, fostul diplomat medic Jules Morel Barbu, stabilindu-se în Elveția. (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 459001; idem, fond SIE, dosar nr. 5500). Precizăm că Jules Barbu a activat în MAE ca prim secretar de legație la Bruxelles între 1949-1951, fiind recrutat de soția sa pentru a lucra pe linia SSI, înainte de plecarea la post la 9 septembrie 1949 primind numele conspirativ „Băncilă” și o parolă de legătură (ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 5501, ff. 2, 3; AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. B.67).

[174] În 1951 activa la Bruxelles cu gradul de consilier de legație și Ionel Mihnea (n. 1920 în București, unde a absolvit în 1947 liceul „Cultura Maxaziel”, fiul lui Heinrich Cohn și al Ernestinei, în iulie 1940 s-a angajat la „Ziarul Științelor”, în martie 1945 activa în „Tineretul Progresist”, iar în 1947 era încadrat la RATA/ Ministerul Comunicațiilor), intrat oficial în MAE la 01.01.1948 ca atașat de legație, în 1950 era deja secretar I, iar în 1951 consilier de legație, iar în 1953 era director adjunct. A fost la post la oficiile din Sofia (1950-1951; 1954-1955), Bruxelles (1951-1952), Praga (1955-1959). La 12 iulie 1959 i se aproba derogare pt. lipsă de studii superioare, cu menținerea în funcția și gradul de consilier, fiind penalizat cu 10% la salariul tarifar de încadrare. La 15.09.1962 a fost transferat din MAE la Institutul de Cercetare, Proiectare și Documentare pt. Industria Lemnului, unde în 1973 era redactor șef al sectorului Documentare Tehnică (AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. M.23).

[175] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 496325, f. 40; AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. B.347. La 1 aprilie 1962 s-a dorit transferarea acesteia la Institutul de Studii pentru Stuf, Celuloză și Hârtie (ICPSH), măsură anulată ulterior.

[176] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. L.15.

[177] Idem, dosar nr. H.2.

[178] Idem, dosar nr. A.6.

[179] Idem, dosar nr. H.32.

[180] Idem, dosar nr. M.42.

[181] Idem, dosar nr. C.43.

[182] Idem, dosar nr. N.23.

[183] Idem, dosar nr. V.7.

[184] Idem, dosar nr. I.12. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 420359.

[185] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. S.81.

[186] Idem, dosar nr. L.21; ACNSAS, fond Rețea, dosar nr. 19310.

[187] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. M.28.

[188] Idem, dosar nr. M.127.

[189] Idem, dosar nr. G.10. Absolventă a Școlii Superioare de Comerț din Sibiu în 1937, este menționată ca diurnistă la Ambasada din Moscova în septembrie 1945; diurnistă din martie 1948 în Centrala MAE, din aprilie 1948 activează ca secretar II de legație, iar din 1949 ca referent tehnic. În paralel, între 1949-1953 a fost și asistent universitar la Institutul de Știinte Econmice din București, între 1953-1955 fiind asistent și lector la Institutul de Comerț Exterior. A fost secretar-interpret al prim-ministrului P. Groza, fiind cunoscătoare a limbilor franceză, germană, rusă și engleză (Arhivele Naționale, fond CC al PCR – Cancelarie/ Anexe, dosar nr. 346/1978).

[190] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. V.32.

[191] Idem, dosar nr. D.63.

[192] Idem, dosar nr. G.30. Vezi Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej. Însemnări din viață, Ed. Evenimentul Românesc, București, 2000, p. 45. Gh. Gaston Marin (n. 1918), după absolvirea liceului din Petroșani (1937), a urmat studii de matematică și fizică la Sorbona în 1937-1938, a obținut o diplomă de inginer electrician la Grenoble (1940), unde în anii războiului a urmat un doctorat, activând și în Rezistența franceză. Părinții și sora sa au fost exterminați de nemți la Auschwitz.

[193] În legătură cu directoarele din MAE în anii ’50 Corneliu Mănescu își amintea că „în ’59-’60 era acolo o garnitură în care predominau elementele prosovietice. Cu deosebire femeile. După Ana Pauker, rămăseseră acolo Ida Felix, Cristina Luca, sora lui Teohari Georgescu, pe care nu mai ştiu cum o chema…Toate femei prosovietice şi cu trecut de ilegalitate. Încetul cu încetul au plecat din minister (…) În 1961, când s-a format Guvernul Maurer, Dej a început să schimbe politica de până atunci. Au venit şi au rămas cei tineri ca fiul lui Rangheţ, fiul lui Răceanu…[ambii au urmat Institutul de Relații Internaționale din Moscova în anii ’50 – n.n.] Diplomaţi de limbă engleză, care era mai puţin cunoscută în Ministerul de Externe” (Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Ed. Polirom, Iași, 2001, p. 241). Adăugăm afirmația lui Mircea Răceanu, care considera că „încă de când am intrat în Ministerul Afacerilor Externe [în 1960 – n.n.] am constatat o anumită tensiune care exista între noua generație cu studii superioare – din care făceam parte și care începuse să fie angajată în ultimul an și jumătate – și aparatul ministerului, format în acea perioadă din cadre devotate partidului, mulți din ei foști ilegaliști, angajați la sfârșitul anilor ’40, majoritatea cu studii medii. (…) A fost o perioadă extrem de dificilă” (Avram Bunaciu – Biografie. Reflecții. Corespondență, ediție îngrijită de Liviu Țăranu, Ed. Enciclopedică, București, 2011, p. 234).

[194] Ciprian Nițulescu, Diplomați români în atenția Securității (1960-1964), în „Magazin istoric”, nr. 1/2022, p. 10-14.

[195] Născut în 1914, nume anterior Simon David, muncitor textilist intrat în mișcarea comunistă din 1929, cu mai mulți ani petrecuți în 1934-1944 în închisorile din țară și lagărele din Transnistria, ambasador la Moscova între 1949-1952. A fost ministru de Externe din 11.07.1952 până la 03.10.1955, când a fost înlocuit de Grigore Preoteasa, născut în 1915 în București, cu studii nefinalizate în anii ’30 la Facultatea de Litere și la Academia Comercială; Secretar general al MAE din 14 noiembrie 1947, ministru plenipotențiar cl. I la 27 ianuarie 1948, declarant persona non grata de Departamentul de Stat al SUA în decembrie 1948 (unde era însărcinat cu afaceri al legației), ministru adjunct de Externe din ianuarie 1949; Gr. Preoteasa avea și el mulți ani de temniță politică între 1934-1944, decedând într-un accident aviatic la Moscova la 4 noiembrie 1957). În timpul mandatului lui S. Bughici au fost numiți mai mulți miniștri plenipotențiari – precum Marin Florea Ionescu (ministru la Washington în 1953-1954, apoi la Varșovia în 1955-1959), Iacob Coțoveanu (ambasador la Beijing în 1952-1956), Anton Moisescu (ministru la Washington în 1954-1956 și la Buenos Aires în 1956-1957), Teodor Vlad (nume inițial Magyar, ministru plenipotențiar în Centrala MAE din decembrie 1952; sora sa Estera era soția directorului MAE, N. Gonda), Iacob Farladanschi (n.1908, Cetatea Albă, intrat în MAE ca referent tehnic la 01.12.1950, apoi consilier la oficiul din Berlin între 22.12.1951- 03.06.1952, ministru plenipotențiar la Budapesta în 1952-1954) și alții – oameni cu mulți ani de pușcărie politică, de profesie tâmplari, fierari, mecanici, tipografi. Un alt diplomat cu mulți ani de pușcărie politică, fondator al PCdR în 1921, a fost Alexandru Buican (nume inițial Aron Lazăr, n. 1902), deputat de Romanați în 1948-1952, prim-consilier de presă la Ministerul Informațiilor (25.08.1947), consilier de presă la MAE (01.02.1948), consilier de legație (01.04.1948), adjunct al ministrului Învățământului (12.02.1949 – 19.06.1951), vicepreședinte al SRSC din 18.06.1951 și al IRRCS (1956-1962).

[196] Vezi și Ciprian Nițulescu, Funcționari ai B.N.R. în vremuri tulburi (1947-1952), în „Magazin istoric”, nr. 10/2020, pp. 15-19; nr. 11/2020, pp. 42-46.

[197] Egon Balas, Voința de libertate. O călătorie primejdioasă prin fascism și comunism, Ed. Fundației Culturale Române, București, 2001, pp. 286-290. În 1966 E. Balaș a emigrat, devenind în 1967 profesor de matematici aplicate în cadrul Universității „Carnegie Mellon” din Pittsburgh (SUA).

[198] ANIC, fond CC al PCR – Relații Externe, dosar nr. 21/1952. În dosarul său de cadre din Arhiva MAE este trecută data destituirii 15 martie 1952 (AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. B.12).

[199] Diplomații români și devierea de dreapta, ediție pregătită și studiu introductiv de Florin Constantiniu, Ed. Tritonic, București, 2003, p. 16.

[200] George Macovescu (n. 1913- d. 2002), avocat, membru PCdR din 1936, membru din octombrie 1944 în Consiliul de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune, secretar general la Ministerul Propagandei (martie 1945-1946) şi al Informaţiilor (martie 1946- nov. 1947), consilier de legație, inițial însărcinat cu afaceri la Londra (nov. 1947- 1949), director în MAE (1949-1952), ministru plenipotenţiar în SUA (1959-1961), ministru adjunct de Externe (1961 – 1972; prim-adjunct din 1967), ministru de Externe (octombrie 1972 – martie 1978), preşedintele Uniunii Scriitorilor (mai 1977- iulie 1981). Securitatea cunoștea că înainte de război Macovescu fusese colaborator de încredere pe linie de presă al lui Grigore Gafencu, activase în calitate de corespondent al unei agenţii americane de presă, avusese relaţii cu Gr. Constantinescu (consilier la Legaţia din Londra până în 1947) şi era căsătorit cu sora unui ziarist evreu maghiar din Ardeal, Tereza, fostă membră a partidului comunist francez şi angajată a Agenţiei Havas până în 1945, exclusă din PMR în martie  1952 (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 8845, vol. 5, f. 60). În Jurnalul său, G. Macovescu menționează că a fost chemat la 1 februarie 1952 de Avram Bunaciu, prim-adjunct al ministrului Ana Pauker, spunându-i că angajamentul său în MAE s-a încheiat. Abia în aprilie 1952 a observat că Securitatea începea să-l supravegheze, primind și informația că urma să fie arestat împreună cu soția, sub acuzația de spionaj (George Macovescu, Jurnal, vol. 1: 1952-1982, Ed. Domino, București, 2006, pp. 19, 22).

[201] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. F.31.

[202] Idem, dosar nr. L.3.

[203] Idem, dosar nr. A.15. În perioada 01.10.1951 – 15.02.1952, Marcel Aderca a fost și șef de lucrări la Institutul de Studii Politice (Institutul de Relații Internaționale) de pe lângă MAE.

[204] ACNSAS, fond Rețea, dosar nr. 474080, vol. 1, f. 36.

[205] Ion Calafeteanu, Scrisori către tovarășa Ana, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005, p. 17.

[206] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. L.2.

[207] Un alt fruntaș al PSD, Barbu (Bernard Ițic) Solomon, născut în 1904, a fost numit ministru plenipotențiar în Norvegia în februarie 1948. În anii 1962-1965 era vicepreședinte al Tribunalului Suprem al RPR.

[208] Consul la Legația din Roma în anii 1948-1950 era Norbert Nicolae Nadu (născut în 1898 la Iași, nume inițial Nadler), fără studii liceale la acel moment, pensionat din minister în 1959; în 1952 cunoștea franceza, germana, engleza, italiana și învăța limba rusă (AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. N.10).

[209] AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. A.8; ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 5969, f. 11 (Nota SSI menționează că T. Andreescu a cerut azil politic guvernului olandez în iunie 1950). De precizat că în iunie 1950 a avut două tentative de rămânere în străinătate chiar Mihail Dragomirescu (născut în 1914, absolvent al Facultății de Litere din București în 1938, din 1945 secretar general al Partidului Național Popular, deputat), însărcinat cu afaceri la Paris în 1948 – 1949, apoi ministru plenipotențiar la Roma (ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 7596, ff. 34–41).

[210] Vasile Nistor, Mari avocați ai României, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 39.

[211] AMAE, fond Problema 77, dosar personal nr. R. 50.

[212] Idem, dosar personal nr. P.111.

[213] Ciprian Nițulescu, Reprezentanți economici în străinătate ai României (1947-1952), în „Caietele CNSAS”, nr. 2 (22)/2018, pp. 341-384.

[214] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 401228, vol. 1, ff. 156-158.

[215] La oficiul din Belgrad a activat ca secretar I în anii 1946-1948 diplomatul Constantin Beaca. Născut în 1913 la Bitola (actual în Macedonia de Nord), unde a absolvit în 1927 Școala franceză, terminând apoi Școala Superioară de Comerț din Salonic (1931) și Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București (1935). Între 1938-1946 a lucrat la Creditul Minier, fiind încadrat în Ministerul de Externe la 10.05.1946. După încheierea misiunii diplomatice în Iugoslavia, a fost încadrat la Direcția Protocolului din MAE, de unde se transferă contabil la Centrofarm în 1949. Membru PCR din 1945 până în 1950, când a fost exclus. Potrivit unei Note a Securității din 1961, cunoștea mai multe limbi străine (sârbo-croată, bulgară, rusă, greacă, franceză, italiană, spaniolă), fiind recrutat în 1951 pentru supravegherea informativă a „macedonenilor” (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 401248, f. 12v.).

[216] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 377291, ff. 40-41.

[217] Ibidem, dosar nr. 415704, ff. 18-23.

[218] Ibidem, dosar nr. 550960, ff. 41, 93, 159.

[219] Ibidem, dosar nr. 528841, vol. 2, f. 4.

[220] Idem, fond Rețea, dosar nr. 20489, f. 15.

[221] Idem, fond SIE, dosar nr. 8416, f. 30.

[222] Ibidem, dosar nr. 278, ff. 1-7, 16.

[223] Idem, fond Informativ, dosar nr. 502309, ff. 11, 74-76, 94.

[224] Ibidem, ff. 317-318.

[225] La Viena lucra în 1951 ca secretar III și însărcinat cu afaceri Iosif Beseadovschi, numit ulterior Gheorghiu (n. 1921 la Lipnic – Soroca, fiul lui Marc și Maria, ajustor mecanic, absolvent al I.R.I. în 1950 și angajat în MAE la cabinetul ministrului A. Pauker), retras de la Viena în 1958; în 1960-1962 era însărcinat cu afaceri în Danemarca, apoi director adjunct și director al Direcției Cadre, consilier la Ambasada din Washington în 1967-1969, ambasador în Japonia, Australia și Noua Zeelandă în 1969-1973, transferat la Ministerul Muncii la 01.08.1976 (AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. 259). La Viena activa în 1951-1952 cu acoperire diplomatică de secretar III și ofițerul de securitate Emanoil Zeides. Născut în 1925 la București, de profesie electrician, a fost încadrat în Serviciul Special de Informații (SSI) la 15.05.1945, an în care a devenit și membru PCR. A rămas ofițer activ de informații externe până la 01.12.1978, executând misiuni permanente în anii 1951-1957, 1957-1959, 1964-1966 și 1974-1975 la oficiile diplomatice ale României din Austria, RDG, Danemarca și Norvegia. Un document al DSS menționa că la momentul trecerii sale în rezervă în 1978 (în contextul dezertării generalului M. Pacepa) „a fost probabil singurul care era provenit din vechiul S.S.I.” (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 552446, vol. 1, f. 2; AMAE, fond Dosare personale, dosar nr. Z.10). Ca fapt divers, notăm că fost cadru SSI (angajat în aprilie 1949, trecut în rezervă ca locotenent-colonel la 01.12.1980 din Unitatea Specială “T” a DSS) a fost și Iosif-Zoltan Remisovski (n. 1924 la Cluj, tatăl fiind polonez, iar mama, Ana Magyar, de naționalitate ungară, ca și soția, Ana Kovacs; în 1945 a devenit membru PCR și tâmplar, după ce fusese închis în sept. 1944 – iulie 1945 în lagărul de la Tg.Jiu, ca cetățean maghiar). A fost curier diplomatic în 1949-1950 în Italia, Elveția, Franța, Austria. O notă informativă din 09.03.1989 menționa că „a participat la întregul proces de contrafacere de documente oficiale de stat, strict secret de importanță deosebită (…). Ulterior s-a specializat în contrafacerea hârtiei speciale”, iar o Fișă DSS din 24.10.1980 preciza că „a finalizat lucrări de un înalt grad de tehnicitate” (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 478157, vol. 1, ff. 5, 18).

[226] Idem, fond Informativ, dosar nr. 530335, vol. 1, ff. 31-33, 311.

[227] Ruxandra Ivan, cadru universitar de științe politice, consideră că „avem de-a face, la începutul anilor ’50, cu un minister complet nou, ale cărui cadre au fost formate pentru profesie timp de o lună. Asistăm astfel la o deprofesionalizare flagrantă a diplomației românești, vizibilă prin faptul că, până către sfârșitul anilor ’60, România nu înregistrează nicio reușită diplomatică demnă de a fi reținută. (…) Se poate argumenta că, această deprofesionalizare s-a perpetuat până în zilele noastre și că, de fapt, distrugerea ministerului la începutul anilor ’50 are consecințe vizibile și astăzi (…)” (Ruxandra Ivan, Elite de partid, elite de stat. Cazul Ministerului de Externe, 1946-1953, în „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România”, volumul II, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 73).

[228] Menţionăm cu această ocazie o situaţie de la Legaţiile României înainte de 1945, respectiv o adresă a ministrului Afacerilor Străine Mihai Antonescu către ministrul plenipotenţiar la Berna, Vespasian V. Pella, din 7 iulie 1944: „Rog binevoiţi a comunica Domnului Cezar Marinescu [consilier de presă, dar şi rezident SSI – n.n.] că telegramele (…) nu vor fi remise la destinaţie decât după ce Domnia Voastră, în calitate de Şef de misiune veţi confirma că sunteţi de acord cu conţinutul lor. La 9 iulie 1944 V. Pella raporta că „În viitor orice telegramă purtând semnătura cu pronumele respectiv înseamnă am luat la cunoştinţă de conţinut şi e destinată Serviciului Special” (AMAE, fond 71 Elveţia – Telegrame, vol. 14, ff. 23, 37).

[229] AMAE, fond Dosare personale (1947-1990), dosar nr. M.245.

[230] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 7598.

[231] idem, fond Informativ, dosar nr. 414561, 3 vol.

[232] Retrageri precipitate de la post în străinătate s-au produs în anii ’50 și în cazul altor persoane cu funcții de conducere și imunitate diplomatică, precum Iosif Hîncu^, șeful Agenției Economice din SUA între 1957-1959. În 1960 era director la MCE. O notă a Direcţiei I (informaţii externe) din 21.01.1960 preciza că fusese rechemat în ţară pe baza unor materiale de interes operativ. Ministrul Al. Drăghici ordonase ca Hîncu să fie urmărit în continuare de Direcţia a IV-a (contrainformaţii economice). La 17.12.1956 s-a deschis acţiune de verificare şi s-au instalat mijloace TO la domiciliu, stabilindu-se că soţii Hîncu „nu agreează regimul, au relaţii cu elemente burgheze care ponegresc realizările partidului şi regimului nostru”. Dintr-o scrisoare din 06.05.1959 reieşea că Hîncu dorea să stabilească legătura cu rude  din SUA, dar la 13.05.1959 soţia sa menţiona într-o scrisoare că I. Hîncu fusese chemat urgent în ţară pentru o consfătuire (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 495077, f. 172).

[233] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 264018, 2 vol.

[234] Ciprian Nițulescu, Diplomați români în atenția Securității (1960-1964), în „Magazin istoric”, nr. 1/2022, p. 11-12.

[235] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 258873, 2 vol.

[236] Director al Institutului de Cercetări Hidrotehnice până în 1969, apoi director al Diviziei Ştiinţa Apelor la UNESCO (Paris). Din 1974 acesta împreună cu soţia sa (născută Zitta Jager) s-au izolat de membrii „coloniei” din Paris (funcţionarii români aflaţi la post). Ambasadorul C. Flitan şi M. Bozianu (şeful rezidenţei DIE) l-au convins pe Ştefan Andrei (şeful Secţiei Relații internaţionale a CC al PCR) să-i retragă statutul de funcţionar internaţional. La 06.06.1976, aflat în interes de serviciu în drum spre Bulgaria, S. Dumitrescu, soţia şi fiica sa au fost opriţi la graniţă şi sfătuit să-şi ceară demisia. Directorul general al UNESCO a respins demisia, cazul său fiind discutat la cea de-a 102-a sesiune a Consiliului Executiv al UNESCO din mai 1977, declanşându-se o campanie internaţională de presă. În 1978 a revenit funcţionar la UNESCO, din 1979 preşedinte al Comisiei mixte de disciplină. (ACNSAS, dosar SIE 54605; dosar SIE 44518). Lucrarea sa memorialistică se intitulează Irevocabil! Cum l-am învins pe Ceaușescu, Editura Eikon, București, 2016.

[237] Nicolae Ioniță, Șefii unităților centrale și teritoriale de Securitate (1948-1989). Ghid biografic, Ed. Eikon, București, 2024, pp. 142-143.

[238] Stelian Oancea, Cheia rămâne la Paris: memorii (diplomatice și nu numai), vol.1, Ed. Junimea, Iași, 2014, p.16. În aprilie 1982 a fost anchetat informativ de către generalul N. Pleșiță, șeful CIE. Stelian Oancea considera că Aurel Duma (n. 1919, ambasador în China în 1966-1971), prim-adjunct al ministrului de Externe în perioada august 1979 – 22 decembrie 1989, reprezenta pentru MAE „relația cu Securitatea” (op.cit., p. 14).

[239] Stelian Oancea, op. cit., p. 307.

[240] Christine Ockrent, convorbiri cu contele de Marenches, Consilier de taină al Puterii, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 117.

[241] Florian Banu, De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989), Ed. Corint, București, 2016, pp. 60-61.

[242] Constantin Buchet, România, frontul informațiilor și sfârșitul Războiului Rece (1980-1989), Ed. Sitech, Craiova, 2011, p. 75.

[243] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România.1965-1989”, Ed. Elion, București, 2003, pp. 62-63.

[244] M. Dinu,.op.cit, pp. 8-9, 18.

[245] Valentin Lipatti, Strada Povernei 23. Memorii, Ed. Garamond, București, 1993, p. 193.

[246] Vezi Pagini din diplomaţia României, vol. 2, Ed. Junimea, Iași, 2010, p. 11.

[247] De vorbă cu… Sergiu Celac (interviuri), coordonatorul colecției: Marcel D. Popa, Ed. Enciclopedică, București, 1996, p. 37. Printre diplomații încadrați în MAE după Revoluție au fost și Alexandru Paleologu (diplomat în 1946-1947, numit ambasador la Paris), foștii cercetători de la Institutul de Economie Mondială Mugur Isărescu (guvernatorul BNR din 1990), Adrian Constantinescu (ulterior ambasador) sau Petru Rareș (șeful Comisiei guvernamentale pt. coordonarea asistenței economice străine în 1990), Dorel Șandor (secretar de stat la Departamentul pt. Structura Social-Economică în 1990-1992), Flavius Baiaș (secretar de stat la Ministerul Justiției în 1998-2000), Florin Pogonaru (secretar de stat la Departamentul Reformei Economice în 1993), dar și turcologul Valeriu Veliman (încadrat la Arhivele Statului în 1970-1990), Elena Zamfirescu (doctor în filosofie, asistent universitar în 1972-1973, bursieră Fulbright la Univ. Chicago în 1978,  transferată de la redacția revistei „Era Socialistă” a CC al PCR la 01.01.1990 în calitate de consilier în MAE, unde în 1998-1999 era secretar de stat, apoi director adjunct al SIE în 1999-2001) și alții.

[248] Ion Pătraşcu, Peregrinările unui diplomat, Editura Victor, București, 2008, p. 146.