Cuvânt înainte
Cuvânt înainte
Istoricii se copiază unii pe alții. Astfel scapă de o muncă suplimentară și de acuzația că au prea multă încredere în sine.
Anatole France
Proiectul meu de a realiza o istoriei a Rusiei feudale este vechi și a cunoscut diferite forme de manifestare[1], forme superficiale de abordare a unei istorii mari. Nu numai vechimea ei este importantă, ci și teritoriul pe care s-a manifestat, contactele serioase cu adversari din centrul și nordul Europei, dar și din Asia Centrală au contribuit de asemenea la complicarea procesului istoric.
Contextul actual nu este deloc favorabil receptării acestei cărți, mă tem. Rusia, cu atât mai mult această perioadă, nu are nimic în comun cu ideologia liderilor de la Kremlin de azi și de ieri, care preiau din trecutul istoric doar ce le convine pentru a-și justifica politicile. Pe de altă parte, și poziția Ucrainei este categorică: dacă e Kiev, Rusia Kieveană, este Ucraina (în fond, Novgorodul neucrainean a fost prima formațiune care a constituit germenele viitorului stat, după care a fost cucerit Kievul, alături de numeroase alte orașe din nord și sud). La vremea aceea nu era vorba nici de Ucraina, nici de Rusia, cel mult de strămoșii lor care populau diferitele teritorii ale primei statalități ruse. Nu exista identitate națională, diversitatea etnică de astăzi. Ideea de Rusia, ca totalitate a rușilor, a apărut abia în secolul al XVI-lea; conștiința națională ucraineană – chiar mai târziu. Nici în istoria noastră triburile de daci, răsfirate pe teritoriul cunoscut, nu însemnau atunci România. În această luptă pentru întâietate Nicolae Iorga face o apreciere extrem de corectă:
În general, a vorbi despre națiuni înainte de 1300-1400 e foarte riscant, iar a încerca să fixezi nuanțele unei naționalități în forme politice și culturale aparținând acestei epoci e o simplă aventură științifică.
Deci Moscova n-a uzurpat nimic în dauna Ucrainei, atunci când ea a organizat lupta contra tătarilor, a condus-o și i-a tras folosul. Un stat vasal se îndreaptă întotdeauna ca dezvoltare și înaintare în partea unde este suzeranul. Din complexul principatelor rusești supuse hanului acelea s-au întărit și au căpătat încredere în ele care se aflau mai aproape de Hoardă. Astfel, precum la noi capitala munteană a plecat de la munte spre Dunăre odată cu influența turcească, odată cu influența tătărească centrul de greutate al poporului rusesc a trecut de la Kiev și Vladimir, prin trepte intermediare, la Moscova. Iar părțile excentrice au fost cuprinse în orbita regatelor creștine din Apus, așa cum s-a întâmplat cu Rusia Roșie[2].
Mai mult, dacă e vorba de vechea Rusie, toată lumea face referire la Ivan cel Groaznic, pentru a justifica mai apoi toate ororile puse în practică de regimurile totalitare de ieri și de azi. Singurul merit al lui Ivan este acela de a centraliza, printre primii, pământurile lui Riurik și ale urmașilor lui, acea ocină comună (cel care a făcut pentru prima dată acest lucru a fost, în fapt, Ivan al III-lea). Nu a impus un model de guvernare (domnia lui e caracterizată de trei momente distincte: o perioadă de deschidere, de reforme, care este aruncată în aer de comportamentul boierilor pretendenți la putere; perioada opricininei, de răfuială cu boierii complotiști și contestatari; perioada finală, a marilor rezultate militare și de politică externă). Exagerat și clișeizat este, de asemenea, rolul lui Petru cel Mare și mai ales al „testamentului” lui. Pe de o parte, testamentul nu a existat, iar, în timpul domniei lui, miza supremă era ieșirea la mare, la ocean, nu cucerirea globului pământesc.
Și, fiindcă vorbim despre acest lucru, aș vrea să subliniez un aspect care nu a fost luat în discuție, din câte știu. Marii cneji, țarii și împărații ruși nu au întreprins campanii spre vest, în afară de luptele date pentru recuperarea teritoriilor riurikide, ale strămoșului lor care pusese bazele primei formațiuni statale, teritorii care, încă din secolul al X-lea, intraseră în posesia polonezilor, mai apoi a lituanienilor. Rusia, oricum s-ar fi numit ea, a avut de la început o mișcare de dezvoltare, de extindere spre răsărit, mai întâi spre Volga, apoi dincolo de Volga, confruntându-se cu hazarii, bulgarii, mai apoi cu tătarii. Unii istorici, cum este polonezul Andrzej Nowak, cu care am polemizat în lucrare, contestă dreptul Rusiei de a se extinde spre est și de a coloniza populațiile locale primitive. De parcă Polonia nu făcea același lucru – și ea năzuia tot spre est, doar că acolo se aflau Lituania, Suedia, Rusia… De parcă, în toată această perioadă de la începuturile istoriei, întreaga Europă nu s-ar fi aflat într-o goană febrilă de a-și face colonii – dacă nu pe bătrânul continent, atunci pe celelalte. Însă doar Rusiei i se impută lăcomia extinderii… Nu amestecăm deciziile din această perioadă cu cele din secolul al XVIII-lea (Ecaterina a II-a și împărțirile Poloniei – deși nu ea a fost inițiatoarea acestui proiect, ci Prusia), al XIX-lea, mai ales în timpul lui Alexandru al III-lea, și în niciun caz cu cele din secolul al XX-lea, sovietic…
Fiindcă am vorbit de marile puteri din această perioadă, în spațiul central și est-european, trebuie să subliniem un lucru. Statul rus s-a format, mai mult sau mai puțin, în aceeași perioadă de timp cu celelalte state în discuție: înaintea scandinavilor/ a Suediei în particular, înaintea Poloniei, înainte de emergența tătarilor, înainte de centralizarea lituanienilor. Istoria s-a jucat în moduri diferite cu toți acești actori statali de care vorbim: în anumite perioade au dominat regiunea, au acumulat teritorii întinse, dar mai apoi au fost împinși la loc, între granițele inițiale, renunțând forțat la cuceririle „ocinilor” riurikide.
Istoria unui stat este dată de luptele purtate, de victoriile obținute și de politica, mai de succes sau nu, a conducătorilor aflați la un moment dat la vârf. Decizii uneori controversate, de fiecare dată luate în situații de răscruce: multe dintre deciziile lor au schimbat cu siguranță mersul istoriei, pe o întindere mai mare sau mai mică de teritoriu. Dacă ne uităm pe majoritatea lucrărilor consacrate istoriei Rusiei (evoluției ei diacronice), toate sunt cam la fel: o rapidă trecere în revistă a principalelor momente din istoria ei, a principalelor bătălii și a principalilor cneji și țari, cu o grabă aproape stereotipă. Astfel începe să se contureze din ce în ce mai des o percepție stereotipă despre Rusia și ruși de-a lungul întregii istorii a lor. Sintetizează foarte bine acest lucru Gregory L. Freeze:
Este corect să spunem că Rusia nu evocă automat sentimente de empatie și bunăvoință în Occident: mass-media, politicienii și chiar mulți cercetători privesc Rusia cu un amestec de condescendență, antipatie și frică. Nu că Rusia, sau cel puțin conducătorii ei nu ar fi făcut prea multe pentru a merita ostilitatea; expansiunea teritorială și încălcarea brutală a drepturilor omului – atât de către vechiul, cât și de către noul regim – oferă suficiente argumente celor predispuși să caracterizeze Rusia drept o amenințare la adresa civilizației occidentale. Însă antipatia omniprezentă este adesea ignorată de dimensiunile favorabile ale experienței rusești; un ton rusofob devine prea adesea implicit, întărind stereotipurile prost informate despre autoritarism omnipotent, înapoiere și alcoolism. Aceste stereotipuri au rădăcini istorice adânci, datând din relatările călătorilor din secolul al XVI-lea, dar au ajuns să domine imaginile populare despre Rusia abia în perioada modernă, care au fost modelate de diatribele anti-ruse din mass-media secolului al XIX-lea și, mult mai profund, de bătăliile ideologice din secolul al XX-lea și din Războiul Rece. Studiile istorice despre Rusia au făcut, până de curând, prea puțin pentru a corecta aceste stereotipuri politizate și a produce o imagine mai echilibrată și mai bine informată. Studiile academice despre Rusia, de fapt, au apărut destul de târziu, majoritatea după al Doilea Război Mondial, și au purtat mult timp pata și distorsiunile Războiului Rece[3].
Perspectiva lucrării pe care o propun este diferită: nu atât din cea a centrului politic, clasică, ci una cumva de la înălțime, încercând să surprindă mișcările politice și lupta pentru existență nu doar a marilor formațiuni cneziale și a marilor personalități intrate în istorie, ci și a micilor cnezate, având și ele, la vremurile lor, momente de glorie importante, ce le-au nutrit aspirațiile pentru un viitor mai mare. Rusia veche nu înseamnă numai Rusia Kieveană și apoi Moscovia și, așa mai departe. Trebuie să nu pierdem din vedere contextul statalității novgorodiene, implicarea puternică a normanzilor în primele secole ale statalității ruse, apoi înclinarea polului de putere spre răsărit, spre Vladimir și apoi spre Moscova. Nu trebuie să uităm că, după perioada de apogeu a Rusiei Kievene (secolul al XII-lea), până la venirea mongolilor și după acest moment, exista viață peste tot în numeroasele cnezate mari și mici ale slavilor de răsărit. Toți se luptau pentru putere: dacă nu în liga mare, pentru tronul Kievului sau al următoarelor capitale, atunci măcar pentru prestigiul regional sau pentru a se elibera de dușmanii din interior și din exterior, din ce în ce mai deși (unguri, polonezi, lituanieni, tătari).
Dacă luăm ca punct de pornire centrul, capitala, perspectiva va fi inevitabil una subiectivă: simpatiile în plan politic-administrativ sunt clare: Novgorodul – Kievul – Vladimirul – Moscova sunt cnezatele/ statele agresate, ele trebuie să se apere, atât pe plan intern, cât și pe cel extern; trebuie să-și potolească vasalii neliniștiți; trebuie (?) să-și extindă teritoriile și să-și administreze cât mai bine feudele. Dar același lucru se întâmpla și la nivel mai mic. Rusia veche este, în fond, o familie mare, cum vom vedea, în care toți sunt frați, rude, tocmai din perspectiva recunoașterii unui strămoș dinastic unic, Riurik, a cărui administrare și coagulare a pământurilor rusești, mai ales prin urmașii săi, a dus la formarea unor formațiuni statale din ce în ce mai mari: de la Rusia Novgorodeană, inițială, s-a ajuns la Rusia Kieveană, apoi la cea Vladimireană, pentru a ajunge mai apoi la Moscovia. De aici lucrurile se schimbă. Începând cu Ivan al III-lea cnejii doresc să posede doar ei, doar ramura lor dinastică, o suprafață cât mai mare a teritoriului împărțit până atunci cu mai mulți moștenitori; poziția cnejilor începe să devină din ce în ce mai precară, toți ajungând vasali ai Marelui cneaz de Moscova și aducându-și feudele în statul uriaș care începea să se contureze. Deși nu era recunoscut imperiu ca atare, teritoriul atinsese, deja în timpul dinastiei Riurikide, proporțiile lui.
Fiecare perioadă, fiecare concentrare de putere pe una dintre capitale înseamnă o etapă în plus, o altă formă de manifestare, la nivel politic, și un nou stadiu al configurației geopolitice, pe plan intern și extern. Nikolai Berdiaev face o caracterizare a acestor perioade (chiar dacă observațiile lui sunt uneori subiectiv-negative, în opinia mea):
Istoriei ruse îi este caracteristică discontinuitatea. Spre deosebire de opinia slavofililor, ea nu este deloc organică. În istoria rusă sunt deja cinci perioade care dau modele diferite. Există Rusia Kieveană, Rusia vremurilor jugului tătăresc, Rusia moscovită, Rusia petrină și Rusia sovietică. Și poate că o să fie și o Rusie nouă. Dezvoltarea Rusiei a fost catastrofală. Perioada moscovită a fost cea mai proastă perioadă din istoria Rusiei, cea mai sufocantă, cea mai asiatic-tătărească după tipul său și idealizată până la neînțelegere de către slavofilii iubitori de libertate. Cele mai bune au fost perioada kieveană și cea a jugului tătăresc, mai ales pentru Biserică și, desigur, mai bună și semnificativă perioada petersburgheză dualistă, schismatică, în care s-a conturat cel mai bine geniul creator al poporului rus. Rusia Kieveană nu era închisă în fața Occidentului, era mai receptivă și mai liberă decât țaratul moscovit în a cărui atmosferă sufocantă s-a stins până și sfințenia…[4]
O istorie a Rusiei vechi trebuie să surprindă aceste două momente, cel puțin, sau măcar paginile de istorie scrise de fiecare dintre fostele capitale. Viața politică pe atunci era mai intensă, lupta pentru afirmare națională era puternică, fiecare dorea să ajungă în vârful politicii, pe Marele tron al Kievului, mai întâi, apoi al Vladimirului și Moscovei, folosindu-se de ajutoare locale sau de sprijinul Hoardei de Aur, al lituanienilor sau chiar al polonezilor.
O altă chestiune care trebuie lămurită este cea a caracterului preponderent (sau total!) asiatic al profilului statalității și mentalității ruse. Nimeni nu neagă anumite influențe care au pătruns în Rusia în perioada dominației mongole (am alocat multe pagini acestor chestiuni), dar este aberant să presupunem că acestea sunt așa de multe și că au schimbat radical psihologia etnică rusă. Boris Akunin spunea: „Timp de peste două secole, Rusia a făcut parte dintr-o putere asiatică. De fapt, rămânem și astăzi o țară predominant asiatică. O privire asupra unui atlas este suficientă pentru a vedea că granițele Rusiei moderne coincid mai strâns cu contururile Hoardei de Aur decât cu cele ale Rusiei Kievene.// Un alt aspect este că, aflându-se timp de două sute de ani în zona modelului civilizațional asiatic, Rusia nu a rămas acolo, dar nici nu s-a întors la paradigma europeană, ci a încercat să-și găsească propria cale intermediară”[5].
Lucrul acesta nu este deloc mai îndreptățit dacă unii filosofi ai culturii și ideologi ruși aduc „argumente” în acest sens (Lev Gumiliov, de exemplu). Și istoria noastră este plină de asfel de „negări” cioraniene ale „ființei românești”; suntem frecvent scufundați (de către oamenii noștri) într-un balcanism sordid care ne justifică anumite comportamente reprobabile. De fapt, realitatea este că nu ne cunoaștem istoria. Ceea ce atribuim „balcanicilor” înseamnă tradiții mai vechi ale noastre, și în marea masă a populației, și la nivelul politicienilor, și înainte de Primul Război Mondial, și în perioada interbelică, și după căderea regimului comunist. Influențele „rele” nu ne-au venit din afară: sunt caracteristicile noastre pe care trebuie să ni le asumăm.
Desigur, ceea ce propun în paginile celor două volume despre istoria politică, respectiv despre instituțiile din Rusia feudală, este o viziune subiectivă. Evident, am încercat, prin varietatea surselor, să fiu cât mai obiectivă, să păstrez o poziție de mijloc, neutră, neimplicată în aceste lupte continue de-a lungul istoriei. Oricum este extrem de dificil de găsit informații „mai obiective”, în condițiile în care ne bazăm în principal pe mărturiile vechilor cronici care însă au fost scrise, în mare parte, la o mare perioadă de timp de la desfășurarea evenimentelor descrise. „Istoricii culturii kievene își petrec o mare parte din timp încercând să găsească modalități plauzibile de a umple golurile dintre fragmentele rare de dovezi reale, contemplând necunoscutul și necunoscutul. Orice relatare conectată a culturii kievene este o aglomerare de ipoteze. Mai rău decât atât: practic orice citire a oricărui cuvânt dintr-un text kieven este ipotetică. Manuscrisele sunt târzii, variantele sunt prolifice. Fie ne retragem în spatele datelor brute, fie acceptăm că trebuie făcute alegeri, dar că certitudinea este de neatins, că există un «poate» implicit în fiecare afirmație”[6]. Cercetarea istorică este obligată să acționeze pe aceste pământuri mișcătoare. Cronici cu grade diferite de veridicitate, influențe masive în ele ale unor partide politice nobiliare sau ale Marilor cneji sau țarilor, fiecare apărându-și justețea cu propriile măsuri. „Adevărul istoric ar trebui să fie concordanța perfectă dintre cunoștințele noastre despre trecut și realitatea sau viața de odinioară. Această concordanță perfectă nu poate însă să existe, fiindcă niciodată discursul despre ceea ce a fost nu se poate suprapune exact peste realitatea trecută. Întâmplările din trecutul mai îndepărtat nu pot fi verificate și nici confirmate prin observație directă și nici prin experiență, ci exclusiv prin izvoarele (mărturiile) rămase din epocile revolute (…). Dar, în condițiile în care ceea ce a fost nu mai rămâne «palpabil» sau nu mai are concretețe, nici măcar istoricul nu are capacitatea de a construi întocmai trecutul, ci poate doar să tindă spre reconstituirea sa veridică, folosindu-se de sursele istorice”[7]. Acesta este riscul pe care mi-l asum și eu și pare și l-au asumat înainte mai mulți istorici importanți. Opinia lui Norman Davies mi se pare perfectă pentru a descrie și tribulațiile mele:
Acest studiu nu este dictat de nicio ideologie. Desigur, nu poate avea pretenția de a fi obiectiv, de vreme ce obiectivitatea nu este niciodată posibilă. Ca orice carte de istorie, acest volum a trebuit să fie scris prin prisma deformatoare a minții istoricului, ale cărui capricii personale selectează în mod inevitabil o cantitate finită de informații din infinitele detalii ale realității trecute. Cartea poate să reproducă această realitate cu o fidelitate comparabilă cu aceea cu care o fotografie bidimensională, formată prin lentila de refracție a aparatului foto poate produce o imagine precisă a lumii tridimensionale. Istoricul, aidoma aparatului de fotografiat, minte întotdeauna. Este incapabil să spună întregul adevăr. Tot ce poate este să identifice acele distorsiuni cărora le este supusă în mod inevitabil lucrarea sa și să evite modalități mai grosolane de retuș sau omisiune. Precum fotograful care demonstrează efectul tuturor filtrelor de lumină avute la dispoziție pentru fotografia lui, istoricul poate prezenta diversele interpretări posibile ale unor probleme controversate, neluând partea niciuneia dintre ele, și se poate abține de la judecăți arbitrare. Așa, el speră să fie, dacă nu obiectiv, cel puțin imparțial[8].
La final, nu ar strica puțină istorie contrafactuală, pentru că sunt mulți care se gândesc la ce-ar fi fost…
Dacă nu ar fi fost chemați normanzii? Am fi avut, și, dacă da, când, primul stat slav? Sau ucrainean? Sau rus?
Dacă nu ar fi fost atâtea lupte fratricide între cnejii moștenitori care nu au dorit să respecte preceptele impuse de părinții lor, pentru a-și păstra intactă moștenirea, lăsând la o parte orgoliile personale?
Dacă nu ar fi durat așa de mult luptele interne din vechea Rusie, care au fărâmițat-o în mai multe centre de putere?
Dacă rușii nu s-ar fi creștinat în secolul al X-lea și dacă nu ar fi trecut la creștinismul de rit ortodox, ci la cel catolic? Polonezii, vom vedea, subliniază calitatea deosebită pe care o dă catolicismul, subliniind că ortodoxia este o „eroare” a creștinismului. Prin urmare, ei dezvoltă mitul bastionului creștinătății eruropene, pe care l-au fluturat în toată perioada medievală. Se uită faptul că tocmai Rusia a fost un bastion puternic al creștinătății, pentru că a trebuit facă față prima atacurilor din răsărit (pecenegi, poloveți, mongoli, tătari). Lipsa unui climat pașnic în teritoriile ruse a împiedicat, fără îndoială (ca și în Țările Române, de altfel) procesul, întrerupt de nenumărate ori, de construcție urbană, religioasă, dar și de dezvoltare culturală de factură europeană.
Dacă nu ar fi căzut Constantinopolul/ Imperiul Bizantin? Tezele geopolitice referitoare la misiunea continuității politice a acestuia nu ar mai fi avut rost.
Dacă nu ar fi fost campaniile cruciate din Nordul Europei? Practic a început retrasarea granițelor Europei în termeni civilizaționali și mai ales creștini/ lupta dintre catolicism și ortodoxie sub pretextul misionariatului în teritoriile păgâne și al achiziției de teritorii uriașe din acele teritorii. Tocmai agresiunea belicoasă a mai multor ordine monastice, nu numai a celor cavalerești, cu acordul papilor, de ‘misionariat’ în aceste teritorii a dus la un grad mai mare de respingere, de suspiciune față de intențiile lor aparent pozitive: înainte de a întreprinde activități conspiraționiste îndreptate împotriva puterii de fapt și pentru cuceriri teritoriale nimeni nu a avut treabă cu ei.
Dacă nu ar fi avut loc acea puternică invazie a mongolilor?
Se reproșează alianțele orientale cu tătarii, dar ele au fost frecventate și de lituanieni și de polonezi.
Dacă elementele rudimentare de democrație ale vremii (măcar o mai mare putere a boierilor, ca o contrabalansare a politicii Marelui cneaz sau a țarului) ar fi funcționat? Dacă în Rusia ar fi fost democrație? Depinde de ce fel de democrație vorbim. ‘Democrația’ poloneză, exclusiv nobiliară, nu este un model potrivit. La acest nivel, boierii ruși au avut mereu o mare putere, chiar au intervenit nepermis în domeniul de putere al marilor cneji și al țarilor (de aici retalierea făcută de Ivan cel Groaznic, de exemplu). La vremea respectivă în întreaga Europă vorbeam de forme diferite de autocrație – niciun monarh nu voia să-și cedeze cu siguranță prerogativele nobililor considerați inferiori.
Dacă nu ar fi fost agresiunile succesive ale Marelui Ducat al Lituaniei, Poloniei sau Suediei, care au hărțuit, ajungând fiecare în culmea puterii lor, fostele principate kievene rămase acum la periferie? Dacă nu ar fi avut loc înglobarea unor teritorii slave importante în Lituania, mai apoi în Polonia. Dacă nu ar fi fost invaziile poloneze? Atunci poate nu ar fi existat nici împărțirile Poloniei.
Daca Rusia nu ar fi continuat impetuos expansiunea spre est?
Dacă s-ar fi integrat în Europa prin comerț? Acest lucru nu era deloc agreat de multe țări europene (vezi obstacolele poloneze), care mai apoi persistau în a afirma antieuropenitatea rusă.
Dacă Rusia nu ar fi ajuns un imperiu? În locul ei poate ar fi căpătat o poziție imperială Lituania sau Polonia, dar care ar fi fost argumentele ca ele să fi meritat acest statut? De ce i se contestă Rusiei dreptul de a fi imperiu?
Nu știm ce-ar fi fost. Poate, mai devreme sau mai târziu, se ajungea la aceeași formulă, poate nu.
*
Partea a doua a studiului nostru, și ea destul de amplă, vorbește despre principalele instituții ale Rusiei feudale. De la boieri, cneji la mari cneji și țari, vedem care erau pozițiile și obligațiile păturii sociale superioare din Rusia veche. Vorbim și despre sistemul de moștenire al ocinilor și titlurilor nobiliare, extrem de complicat, și de ceremoniile prin care se venea la tron. Boierii, la rândul lor, proveneau din oamenii cei mai apropiați ai cneazului, care se afirmaseră inițial în drujina lui, în formațiunea militară puternică pe care se baza în caz de nevoie. Este un proces lung de trecere de la camarazii de luptă și sfătuitori la boierii cu funcții la curtea cneazului și mai apoi la cea a Marelui cneaz; mai târziu comentăm și apariția curtenilor, o altă categorie de funcționari care nu se suprapun deloc peste celelalte două menționate anterior.
Pentru a înțelege cum funcționa cnezatul/ țaratul/ imperiul, analizăm administrația centrală, al cărei nucleu principal îl constituia Curtea Marelui cneaz sau a Țarului. Înțelegem de ce Rusia a dezvoltat un număr așa de mare de funcționari de stat/ birocrați, dacă vedem numărul mare de ministere/ prikazuri care acopereau toate interesele statului sau cele personale ale țarului. După administrația centrală vorbim și despre administrația locală. În sfârșit, despre ministerele cele mai importante, cel de externe/ Departamentul solilor, și cel militar.
În afară de aspectele oficiale, principale, aruncăm o privire și în viața personală a țarului, pentru a vedea care erau reședințele principale și cele de vacanță, cum se îmbrăca, ce anume mânca și în general cum își petrecea timpul liber (pelerinaje pe la mănăstiri, relaxare la palatele din afara Moscovei, vânătoare, jocul de șah, vizionarea de spectacole de teatru ș.a.).
Dincolo de cercul înalt al puterii ne vom apropia de viața orașelor și a locuitorilor lor, de comerțul pe care îl făceau. Nu în ultimul rând, vorbim și despre țărani, pe munca lor sprijinindu-se în fapt, din punct de vedere economic și militar (participarea la războaie) întregul imperiu.
Viața spirituală din Rusia veche este surprinsă în mai multe aspecte: vechea religie a triburilor și principalele divinități din panteon; trecerea la creștinism și apariția principalelor instituții creștine (biserici, mănăstiri). Creștinarea Rusiei aduce și scrierea în aceste teritorii, care contribuie și ea la dezvoltarea vieții spirituale. Vorbim de arhitectură, sacră și civilă, de arta icoanei.
Evident, în acest capitol ar mai fi fost destule lucruri de menționat, dar lucrarea deja are proporții extrem de mari. Oricum, sunt convinsă că un cititor interesat va afla acum multe lucruri importante despre Rusia – despre luptele politice pentru supraviețuire și supremație, despre evoluția de la prima formațiune statală pornind de la Novgorod până la Moscovia și apoi Rusia; despre cnejii importanți și contribuțiile lor. Nu în ultimul rând, despre viața de zi cu zi din Rusia veche, atât cea a cnejilor și țarilor, boierilor, negustorilor și țăranilor.
[1] De la Civilizația rusă. Perioada veche și modernă, Ed. Paideia, București, 1998, la Miturile Rusiei clasice, Ed. Paideia, 2004.
[2] Nicolae Iorga, Legăturile românilor cu rușii apuseni și cu teritoriul zis „ucrainian”, cuvântare ținută în ședința Academiei Române din 11/24 martie 1916, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, tom XXXVIII, p.743.
[3] Gregory L. Freeze (red.), prefață la Russia. A History, ediția a treia, Oxford, 2009.
[4] N. Berdiaev, Russkaia ideia, în vol. O Rossii i russkoi filosofskoi kulture. Filosofî russkogo posleoktiabrskogo zarubejia, Moscova, 1990, p.45.
[5] Boris Akunin, Istoria Rossiiskogo gosudarstva. Ordînski period. Ceast’ Azii, AST, Moscova, 2014, p.10.
[6] Simon Franklin, apud Christian Raffensperger, Reimagining Europe. Kievan Rus’ in the Medieval World. 988-1146, Harvard University Press, 2012, p.1.
[7] Ioan-Aurel, Pop, Istoria. Adevărul și miturile, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, p.8.
[8] Norman Davies, Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu, vol. I, De la origini până în 1795, Ed. Polirom, Iași, 2014, p.21.
CNEJII - fragment
Cnejii și anturajul lor
Sistemul tradițional de slujbă pentru cneaz/ Marele cneaz în Rusia de Nord-Est în secolele al XIII-lea – al XIV-lea nu era chiar atât de diferit față de ce se întâmpla în vestul Europei, după ce a început și aici procesul de feudalizare și transformare a vechilor drujini ale cnejilor în curți mai mici, posesoare și ele ale unor drujini la fel de mici. Drujina era, de fapt, un fel de gardă personală a cneazului, a conducătorului, care se înconjura astfel de oamenii în care avea cea mai mare încredere, nu numai din punct de vedere militar. Membrii drujinei, indiferent din care structură făceau parte, când primeau de la cneaz, pentru serviciul militar efectuat, teritorii pentru kormlenie (întreținere), iar mai apoi chiar feude în proprietate personală, votcine, au început să nu se mai afle tot timpul în preajma suzeranului. Au început să apară și drujini ale orașelor, implicându-se și ele în procesele politice din epocă.
Așa cum vedem din documentele vremii, cneazul era conducătorul militar al unei feude de neam, pe care avea obligația s-o apere, pentru bunăstarea rudelor și a supușilor săi și, în măsura posibilului, s-o extindă. În spațiul rusesc, acest nume, cneaz, de rezonanță scandinavă (din konung, prinț), se acorda inițial tuturor oamenilor din familia lui Riurik. Se suprapunea în fapt pe o uniune tribală; în pofida ideii aparente de fracționare, vorbim de o structură compactă ce cuprindea persoane cu legături extrem de puternice, motivate puternic să-și susțină liderul.
Printre atribuțiile cneazului, în afară de cea mai importantă, de voievod, de conducător de oști și apărător al pământului moștenit, era și aceea de a judeca, pe timp de pace, pricinile apărute în cnezat și de apărător al dreptății. În timpul liber, cneazul era și el un om obișnuit, care, la începuturi, nici nu dispunea de o gospodărie cu mult mai spectaculoasă decât a vasalilor lui.
Nici mai târziu, în urma centralizării pământurilor în jurul Kievului, când suzeranul a început să fie numit Mare cneaz[1], atribuțiile lui încă nu se deosebeau cu mult de cele ale vasalilor lui. Dispunea și el de o armată, drujina, ai cărei membri constituiau oamenii lui cei mai de încredere, pe care trebuia să-i respecte și să-i recompenseze când era cazul; orașele, centrele teritoriale ale cnezatelor erau guvernate, ca la vechii scandinavi, de adunarea poporului, numită aici vece, care avea, printre altele, rolul de a confirma un cneaz care venea la tron sau, dimpotrivă, de a-l respinge și a propune pe altcineva. Limitarea aceasta a puterilor cneazului este dată tocmai de instituția numită kormlenie, prin care oamenii din acea regiune, prin contribuțiile lor nemijlocite, îl susțineau material pe cneaz și pe familia lui. Mai mult, la vremea aceea încă vorbeam de o posesiune comună a pământului în familia cneazului, fapt ce-l făcea să fie dependent de toate rudele lui, chiar și de drujina care se întreținea și tot din această kormlenie[2]. Odată ce procesul de fărâmițare feudală a început să prindă viteză, pe fundalul unei creșteri extrem de mari a urmașilor vechilor cneji, a apărut condiția ca titlul de Mare cneaz să fie primit pe linie dinastică de cel mai mare dintre fiii moștenitori ai acestuia și stăpânitor peste pământul neamului; mai apoi Mare cneaz se putea numi cel mai în vârstă dintre cnejii dintr-o anumită regiune[3]. Cu deosebire în perioada mongolă vedem o inflație a acestui titlu; orice cneaz nemulțumit de prestația Marelui cneaz își putea obține același titlu de la Hoarda de Aur, fluturând mai apoi cu satisfacție acel iarlîk care-l consfințea.
Deși creștini de-acum, cnejii încă nu aveau acel ideal bizantin consolidat de creștinism – putere și voință deplină, limitate numai de legile moralității și cele creștine; de asemenea, de frica de Dumnezeu, de păcat. Făptura împăratului era sfântă, fiind întruparea împărăției cerești pe pământ. În Rusia veche, ca și în alte părți din Europa la vremea aceea cneazul avea ca trăsături grija părintească față de supuși, actele de caritate, dreptate, înțelepciune, modestie, ideea de apărător al credinței și Bisericii, curaj și un comportament cuviincios. Spre deosebire de Bizanț, în restul Europei domina idealul de monarh-cavaler creștin (un asemenea model îl vedem și în scrierile lui Vladimir Monomah). La ruși în secolele al XI-lea – al XIII-lea cneazul ideal trebuie să fie un garant al înțelegerilor dintre cneji, al obligațiilor față de boieri, drujină și orașele vasale, grijă de a se asigura de acceptarea principiilor succesorale (stareișinstvo) din partea poporului ș.a.[4]
Cneazul mare al Kievului și al Rusiei Kievene nu dispunea de o curte unitară ale cărei prerogative să se răsfrângă asupra acelora ale vasalilor săi; abia din timpul lui Ivan al III-lea încep să se contureze premisele unui stat centralizat – cu un sistem administrativ-economic, financiar, militar, juridic, diplomatic etc. unic. La ruși, din primele decenii ale secolului al XI-lea conducătorii cnezatelor mai mici, fiii sau alte rude ale cneazului mare erau din ce în ce mai emancipați în privința propriei politici, mai întâi interne, apoi chiar și externe. Treptat relațiile lor de rudenie cu cneazul mai mare devin unele ierarhice, feudale.
În aceea ce privește titlul de Mare cneaz, nu a fost instituit și folosit ca atare de la formarea Rusiei Kievene, adică în urma procesului de unificare și de adunare a pământurilor altor cneji în jurul tronului de la Kiev. Istoricii sunt de părere că titulatura a apărut tocmai prin racordarea la practicile bizantine – la dinastia Comnenilor era obiceiul ca un împărat mort să fie numit „mare”; tradiția aceasta începe să se observe și la ruși, în necrologurile din cronici ale cnejilor de la Kiev. În anul 912, anul morții lui Oleg, când s-a încheiat pace cu Bizanțul, în tratat Oleg era numit Mare cneaz rus. Mai apoi, în timpul domniei lui Vladimir I apelativul de Mare cneaz se folosește tot mai des.
Primul cneaz rus care a folosit oficial titlul de Mare cneaz a fost Vsevolod Iurievici Cuib-Mare, cneaz de Vladimir, dar motivele au fost diferite: diplomația bizantină i se adresa cu titlul de „mare cneaz al întregii Rusii”, așa că a acceptat folosirea titlului (alți istorici afirmă că și referitor la el titlul a fost folosit postum)[5]. Înainte de 1194 cnejii de Kiev își spuneau „cneji ruși”, iar dacă foloseau forma „Mare cneaz”, era un semn de respect doar, un epitet. După Vsevolod al III-lea Iurievici titlul a fost folosit în acest sens și de Riurik Rostislavici de Kiev, apoi Roman Mstislavici de Galici-Volînia[6]. Și totuși realitatea este că, până la mijlocul secolului al XII-lea, acest titlu de Mare cneaz era folosit numai pentru cnejii de Kiev și pentru acei cneji de Vladimir-Suzdal’ care domniseră la un moment dat la Kiev. Astfel, necesitatea folosirii titlului a apărut în urma ramificării ample a urmașilor lui Riurik, mai ales după ce urmașii lui Vladimir I – Iaroslav Vladimirovici erau tot mai numeroși; cea mai importantă ramură dinastică era cea a urmașilor celui de-al doilea fiul al lui, Sviatoslav, respectiv ai celor de-al treilea, Vsevolod. Vsevolod al III-lea, supranumit „Cuib-Mare”, după familia sa uriașă (avea opt băieți și patru fete), considera necesară folosirea acestui titlul care-l distingea dintre toți ceilalți cneji din dinastia riurikidă, ca fiind cel mai vechi, deci cel mai important pe tronul tatălui său.
Marele cneaz era conducătorul militar suprem, când se mergea la o campanie comună, dar el nu avea dreptul să se amestece în chestiunile interne ale cnejilor vasali: nici în ceea ce privește administrația, politica externă, probleme de familie. Dacă însă în aceste cazuri i se cerea sfatul (mai ales în conflictele dintre cneji), atunci acționa ca un judecător. Evident, au fost cazuri când Marele cneaz a luat partea altor în cazul unor conflicte, lucru pe care adversarii l-au socotit ceva nemaivăzut, un mare rău pentru pământul rusesc: de exemplu, când Marele cneaz Sviatopolk al II-lea Iziaslavici (1093-1113) împreună cu David Igorevici l-a orbit pe Vasilko Rostislavici din Terebovl, cnejii Vladimir Monomah, Oleg și David Sviatoslavici i-au cerut socoteală.
În anul 1157 situația referitoare la acest titlu s-a complicat: Andrei Iurievici (Bogoliubski), care a domnit între anii 1110-1174, nepot al lui Vladimir Monomah, s-a proclamat țar domnind în orașul Vladimir, regiunea Rostov-Suzdal’. Titlul de Mare cneaz nu se mai referea de-acum la posesiunea fizică a tronului kievean, ci la un titlu dinastic ce se transmitea pe principiul senioratului. În anul 1176 titlul a ajuns la fratele lui Andrei, Vsevolod al III-lea Iurievici (1154-1212), care a folosit titlul de Mare cneaz și pentru cnezatul Vladimirului. Toți cnejii de Vladimir și Moscova de după el au folosit mai apoi titlul de Mare cneaz. Astfel, apariția altor Mari cneji și mari cnezate a slăbit și mai mult prestigiul tronului kievean și a stăpânitorului lui.
În perioada premongolă titlul de Mare cneaz nu se transmitea ereditar, ci conform principiului seniorității în cadrul neamului, nu în aceeași familiei. Ultimul Mare cneaz de Kiev este considerat Aleksandr Iaroslavici Nevski (1220-1263). După el, cei care au administrat cnezatul Kiev – mitropolitul Maksim până în 1303, cneazul Vladimir Ivanovici până în anul 1330, cneazul Fiodor Ivanovici până în anul 1362 nu mai aveau titlul de Mare cneaz.
Aleksandr Nevski a primit în anul 1248 iarlîkul de Mare cneaz de Kiev de la văduva hanului Guiuk, iar fratele lui Nevski, Andrei Iaroslavici, a primit iarlîkul de Mare cneaz de Vladimir. În 1252 Nevski, aflat atunci la hoardă, a primit de la hanul Sartak ucazul de domnie și pentru Vladimir (în același timp, el poseda și cnezatele Pereiaslavl’ și Novgorod).
Titlul de Mare cneaz de Moscova a apărut oficial abia în prima parte a secolului al XIV-lea, în anul 1325, și a fost primit de fiul cneazului moscovit Daniil Aleksandrovici, nepotul lui Aleksandr Nevski, Ivan I Danilovici Kalita (1283-1340). În anul 1328 a primit și tronul Vladimirului.
[1] Termenul de Mare cneaz (de fapt, Mare cnezat) a început să fie folosit frecvent la sfârșitul secolului al XIV-lea, cu referire la teritoriile stăpânite de lituanieni. În Moscovia sintagma a apărut la sfârșitul secolului al XV-lea, în tratatul cu Marele Ducat al Lituaniei, unde Tver, Novgorod și Pskov purtau aceste titluri.
[2] I.E. Zabelin, Domașnii bît russkih țarei v XVI i XVII stoletiah, I. Gosudarev dvor, ili dvoreț, Moscova, 1990, p.51.
[3] Ibidem, p.53.
[4] G.G. Litavrin, Vizantia, Bolgaria, Drevniaia Rus (IX – nacealo XII v.), Aleteia, Sankt-Petersburg, 2000, pp.328-330.
[5] A.P. Tolociko, Kniaz’ v Drevnei Rusi: vlast, sobstvennost’, ideologhia, Naukova dumka, Kiev, 1992, pp.129-130.
[6] A. Poppe, O tytule wielkoksiązęcym na Rusi, „Przegląd historyczny”, t.85, nr.3, 1984, pp.434-435.
